Read synchronized with  Chinese  English  French  Portuguese  Russian  Spanisch 
Cei trei muschetari.  Alexandre Dumas
Capitolul 9. D'ARTAGNAN ÎN LUMINĂ
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Aşa cum bănuiseră Athos şi Porthos, d'Artagnan se în­toarse după o jumătate de oră. Necunoscutul îi scăpase şi de data aceasta, pierind ca prin farmec. După ce cu­treierase cu spada în mînă toate străzile învecinate, fără a întîlni pe cineva care să semene celui pe care-l căuta, d'Artagnan se hotărî în cele din urmă să facă ceea ce ar fi trebuit să încerce de la început şi anume: să bată la uşa de care se rezemase necunoscutul. Dar zadarnic, lovise de zece, douăzeci de ori în şir cu ciocănaşul de afară, nimeni nu răspunsese; cîţiva vecini care, la auzul zgomotului, ieşiseră în prag sau îşi scoseseră capul pe geam, îl în­credinţară că de şase luni casa aceea, ale cărui ieşiri erau de altminteri toate ferecate, rămăsese pustie.

În vreme ce d'Artagnan cutreiera străzile şi bătea pe la uşi, Aramis ajunse din urmă pe ceilalţi doi prieteni; întors acasă, d'Artagnan îi găsi pe toţi strînşi laolaltă.

― Ei, ce-ai făcut? întrebară într-un glas cei trei muşchetari, văzîndu-l pe d'Artagnan intrînd cu fruntea îmbrobonată de sudoare şi cu faţa răscolită de mînie.

― Ce să fac! ― izbucni acesta aruncîndu-şi spada pe sat, ― omul ăsta-i dracu gol, nu altceva; a pierit ca o arătare, ca o umbră, ca o nălucă.

― Crezi în stafii? îl întrebă Athos pe Porthos.

― Eu nu cred decît ce am văzut cu ochii şi cum n-am văzut niciodată stafii, nu cred în ele.

― Biblia, ― grăi Aramis, ― ne porunceşte să credem: duhul lui Samuel s-a arătat lui Saul şi m-ar mîhni, Por­thos, ca această chestiune de credinţă să fie pusă la în­doială.

― Orice ar fi, om sau încornorat, fiinţă sau umbră, în­chipuire sau adevăr, bărbatul ăsta s-a născut ca să mă chinuiască pe mine: uite că o dată cu fuga lui noi pierdem un prilej strălucit, un prilej de pe urma căruia am fi pu­tut cîştiga o sută de pistoli, ba poate şi mai mult!

― Cum aşa? se repeziră Porthos şi Aramis.

Cît priveşte pe Athos, credincios veşnicei sale muţenii, se mulţumi să-l întrebe pe d'Artagnan numai din ochi.

― Planchet, ― spuse d'Artagnan slugii sale care toc­mai îşi băga capul prin uşa întredeschisă, încercînd să prindă crîmpeie din convorbire, ― coboară la gazda mea, domnul Bonacieux şi spune-i să ne trimită o jumătate du­zină de sticle cu vin Beaugency; e vinul care-mi place mie.

― Ia te uită! Ai cumva credit deschis la gazda dumitale? întrebă Porthos.

― Da, ― răspunse d'Artagnan, ― cu începere de azi şi fiţi pe pace, dacă vinul lui e prost, trimitem să ne aducă altul.

― Cînd cineva îţi dă un deget, nu-i lua toată mîna, îl sfătui Aramis.

― Am spus totdeauna că d'Artagnan e cel mai deş­tept dintre noi toţi patru, zise Athos. După ce-şi dădu pă­rerea, la care d'Artagnan răspunse printr-o plecăciune, Athos se închise iarăşi în muţenia lui obişnuită.

― Şi la urma urmei, despre ce e mă rog vorba? în­trebă Porthos.

― Aşa e, ― încuviinţă Aramis, ― împărtăşeşte-ne taina, scumpe prietene, afară doar dacă cinstea vreunei doamne ar suferi de pe urma destăinuirii dumitale; în cazul acesta e mai bine să păstrezi tăcere.

― Fii liniştit, ― răspunse d'Artagnan, ― cinstea ni­mănui nu va avea de suferit din spusele mele.

Şi începu să povestească prietenilor de-a fir-a-păr, cele petrecute între el şi gazdă şi cum cel care răpise soţia prea cinstitei sale gazde era unul şi acelaşi cu bărbatul care-i dăduse de furcă la hanul Morarul voios.

― Cred c-ar fi o trebuşoară bună, ― spuse Athos, după ce sorbi din vin, ca un cunoscător, dînd din cap în semn că-i place, ― s-ar putea scoate de la acest om cum­secade cincizeci pînă la şaizeci de pistoli. Rămîne acum de văzut dacă pentru cincizeci sau şaizeci de pistoli face să punem în primejdie patru capete.

― Dar, gîndiţi-vă, ― se înflăcără d'Artagnan, ― în povestea asta e vorba de o femeie, de o femeie răpită, o femeie ameninţată fără îndoială, poate chiar şi schingiu­ită şi toate astea numai pentru că rămîne credincioasă stăpîne-si!

― Ia seama, d'Artagnan, ia seama, ― îl potolea Ara­mis, ― nu se pare că prea te înfierbînţi cînd vorbeşti de soarta doamnei Bonacieux! Femeia a fost zămislită întru pierzania noastră şi de la ea ni se trag toate belelele.

La auzul acestei cugetări, Athos încruntă din sprîncene şi-şi muşcă buzele.

― Nu de doamna Bonacieux sînt eu îngrijorat, ― urmă d'Artagnan, ― ci de regină, care-i părăsită de rege, prigonită de cardinal şi care vede cum cad capetele tu­turor prietenilor ei, unul după altul.

― De ce s-apucă şi ea să iubească tot ce urîm noi mai mult în lume: pe spanioli şi pe englezi?

― Spania e patria ei, ― răspunse d'Artagnan, ― şi e firesc să iubească pe spanioli, adică pe copiii aceluiaşi pămînt. Cît priveşte a doua vină pe care i-o aduci, am au­zit că iubeşte nu pe englezi, ci un englez.

― Pe legea mea! ― grăi Athos, ― trebuie să recu­noaştem că englezul ăsta are de ce să fie iubit; n-am vă­zut în viaţa mea nobleţe mai falnică.

― Fără să pui la socoteală că se îmbracă cu gust, ca nimeni altul, adăugă Porthos. Eram la Luvru tocmai în ziua cînd şi-a risipit pe jos mărgăritarele; am strîns şi eu două şi le-am vîndut cu zece pistoli bucata. Aramis, dumneata îl cunoşi?

― La fel de bine ca şi dumneavoastră, domnilor, căci am făcut parte dintre cei care l-au arestat pe cînd se afla în parcul din Amiens, unde mă dusese scutierul reginii, domnul de Putange. Eram la seminar pe vremea aceea şi toată povestea mis-a părut îngrozitoare pentru rege.

― Eu nu m-aş codi, ― mărturisi d'Artagnan, ― dacă s-ar întîmpla să ştiu unde se află acum ducele de Buckingham, să-l iau de mînă şi să-l duc de-a dreptul la regină, uite aşa, numai ca să-l fac pe cardinal să turbeze; căci adevăratul nostru duşman, singurul duşman şi de fiecare clipă e cardinalul; dacă am găsi mijlocul să-i jucăm vreo festă grozavă, mi-aş pune bucuros capul în joc.

― Şi, ― întrebă Athos pe d'Artagnan, ― negustorul ăsta de mărunţişuri ţi-a spus că, după părerea reginii, Buckingham a fost chemat aici printr-o înştiinţare ti­cluită?

― Asta-i teama ei.

― Stai puţin, se amestecă Aramis.

― Ce e? întrebă Porthos.

― Istoriseşte mai departe, caut să-mi amintesc unele împrejurări.

― Acum, nu mă îndoiesc, ― urmă d'Artagnan, ― că răpirea acestei femei a reginei, se leagă de întîmplările despre care vorbim şi poate chiar de prezenţa domnului de Buckingham la Paris.

― Gasconul ăsta e grozav de deştept, se minună Por­thos.

― Şi mie îmi place să-l ascult, ― adăugă Athos, ― mă prăpădesc după dialectul lui.

― Domnilor, ― începu Aramis, ― ascultaţi ce vreau să vă spun.

― Să-l ascultăm pe Aramis, glăsuiră tustrei prietenii.

― Ieri am aflat la un doctor în teologie, un învăţat, pe care-l consult uneori pentru studiile mele...

Athos surîse.

― Locuieşte într-un cartier singuratic, ― urmă Ara­mis ― aşa-i place lui, aşa-i cere meseria. Şi tocmai cînd ieşeam de la el...

Deodată, Aramis se opri.

― Hai, spune! ― îl îndemnară cei de faţă, ― toc­mai cînd ieşeai de la el?...

S-ar fi zis că Aramis lupta împotriva lui, ca cineva care în toiul minciunilor se poticneşte de o piedică neaş­teptată; dar ochii celor trei prieteni rămăseseră pironiţi asupra lui; erau toţi numai urechi şi n-ar mai fi putut da înapoi.

― Doctorul ăsta are o nepoată, urmă Aramis.

― Aha, are o nepoată! îi curmă vorba Porthos.

― Femeie foarte cumsecade, urmă Aramis.

Cei trei prieteni izbucniră în rîs.

― Dacă rîdeţi sau dacă-mi pune-ţi la îndoială vorbele, să ştiţi că n-o să mai aflaţi nimic.

― Uite, o să credem ca mahomedanii şi o să fim muţi ca mormintele, îl încredinţă Athos.

― Atunci ascultaţi, urmă Aramis. Nepoata asta vine uneori să-l vadă pe unchi-său; ieri din întîmplare, era şi ea acolo, o dată cu mine, aşa că am fost nevoit s-o duc pînă la cupeu.

― Ah, nepoata doctorului are un cupeu? ― sări Por­thos, al cărui cusur, printre altele, era o nestăpînită limbuţie, ― grozavă cunoştinţă ai, prietene!

― Porthos, ― îl opri Aramis, ― ţi-am spus de atîtea ori că prea te vîri în toate şi că asta îţi dăunează pe lîngă femei.

― Domnilor! domnilor! ― îi linişti d'Artagnan care întrezărea dedesubtul acestei întîmplări, ― luaţi seama, e ceva serios. Să lăsăm gluma deoparte, dacă se poate. Haide, Aramis, spune!

― Deodată, un bărbat înalt, oacheş, părea un genti­lom... aşa cam ca necunoscutul dumitale, d'Artagnan.

― O fi fost chiar el, spuse acesta.

― Poate, ― urmă Aramis ― ...se apropie de mine, însoţit de cinci sau şase inşi care îl urmau la vreo zece paşi depărtare şi pe tonul cel mai cuviincios din lume, îmi spune: "Domnule duce", apoi întorcîndu-se spre doam­na care mă ţinea de braţ: "şi dumneavoastră, doamnă"...

― Cui îi spunea aşa, nepoatei doctorului?

― Mai taci odată, Porthos, ― îl opri Athos, ― eşti nesuferit.

― "Vă rog, urcaţi-vă în această caleaşca, şi fără nici un fel de împotrivire sau de plîngere."

― Te-a luat drept Buckingham! zise d'Artagnan.

― Aşa cred şi eu, adăugă Aramis.

― Şi pe doamnă? întrebă Porthos.

― A luat-o drept regina! răspunse d'Artagnan.

― Întocmai! încuviinţă Aramis.

― Gasconul ăsta e dracul gol! ― se minună Athos, ― nimic nu-i scapă.

― E drept, ― îi curmă vorba Porthos, ― Aramis are statura şi ceva din linia frumosului duce; totuşi, eu cred că haina de muşchetar...

― Purtam o pelerină mare de tot, lămuri Aramis.

― În luna iulie? Drace! ― se miră Porthos, ― adică doctorului îi era teamă să nu te recunoască cineva?

― Eu înţeleg, ― se amestecă Athos, ― că pe spion l-a putut înşela statura, dar faţa...

― Aveam şi o pălărie mare, adăugă Aramis.

― Dumnezeule! ― strigă Porthos, ― ce de fereli, ca să studiezi teologia!

― Domnilor, domnitor, să nu ne pierdem vremea cu trăncăneli; mai bine să ne risipim care încotro şi s-o cău­tăm pe nevasta negustorului; aici e cheia misterului.

― O femeie dintr-o lume atît de inferioară! Nu crezi, d'Artagnan? mormăi Porthos, lungindu-şi buzele în semn de dispreţ.

― E fina lui de La Porte, omul de încredere al regi­nei. Nu v-am mai spus-o? Şi, pe urmă poate că de data asta maiestatea sa şi-a căutat dinadins un reazim atît de jos. Cei sus-puşi se văd prea de departe, şi cardinalul are vedere ageră.

― Bine! ― zise Porthos, ― dar înainte de orice, ho­tărăşte preţul cu negustorul şi vezi nu lăsa ieftin.

― Totuna, ― zise d'Artagnan, ― dacă nu ne-o plăti el, cred că o să ne plătească destul de bine alţii.

În clipa aceea, o năvală de paşi repezi răsună pe scară, uşa se deschise zgomotos şi nefericitul negustor de mă­runţişuri dădu buzna în încăperea, unde se ţinea sfat.

― Domnilor, ― le strigă el, ― scăpaţi-mă. În numele cerului, scăpaţi-mă! Au venit patru oameni ca să mă ares­teze, scăpaţi-mă! Scăpaţi-mă!

Porthos şi Aramis se ridicară în picioare.

― Staţi! ― îi opri d'Artagnan, făcîndu-le semn să bage în teacă spadele scoase pe jumătate, ― staţi, deo­camdată nu-i vorba de vitejie, ci de prudenţă.

― Totuşi, ― rosti Porthos, ― n-o să lăsăm...

― Lăsaţi pe d'Artagnan să facă aşa cum crede, ― îi sfătui Athos, ― v-am mai spus, e mintea cea mai isteaţă dintre noi toţi şi, în ceea ce mă priveşte, eu mă supun hotărîrii lui. Fă cum crezi de cuviinţă, d'Artagnan.

În clipa aceea, patru soldaţi din gardă se iviră în pra­gul uşii; văzînd patru muşchetari în picioare şi cu spada la şold, se codiră să înainteze.

― Intraţi, domnilor, intraţi, ― îi pofti d'Artagnan, ― vă aflaţi aici la mine acasă şi cu toţi sîntem slujitorii cre­dincioşi ai regelui şi ai domnului cardinal.

― Atuncea, domnilor, n-o să vă împotriviţi ca să adu­cem la îndeplinire ordinele pe care le-am primit? întrebă acela care părea să fie căpetenia patrulei.

― Dimpotrivă, domnilor, şi la nevoie vă vom da chiar sprijinul nostru.

― Ce tot spune acolo? bodogăni Porthos.

― Taci, nu fi neghiob! îi şopti Athos.

― Dar, mi-aţi făgăduit... mormăi bietul negustor.

― Nu putem să te scăpăm decît dacă sîntem liberi, ― îi şopti la repezeală d'Artagnan, ― dac-am arăta că vrem să te apărăm, ne-ar aresta o dată cu dumneata.

― Totuşi...

― Intraţi, domnilor, intraţi, ― rosti cu glas tare d'Ar­tagnan, ― n-am de ce să-l apăr pe dumnealui. L-am vă­zut azi pentru întîia oară şi cu ce prilej, să v-o spună chiar el: a venit să-mi ceară chiria. E adevărat, domnule Bonacieux? Răspunde!

― E adevărul adevărat, ― mărturisi negustorul, ― dar domnul nu vă spune că...

― Nici un cuvînt despre mine, nici un cuvînt despre prietenii mei, şi mai ales nici un cuvînt despre regină, alt­fel ne pierzi pe toţi, fără să-ţi scapi pielea. Haide, haide, domnilor, luaţi-l odată de aici!

Şi d'Artagnan îl împinse pe negustorul uluit în mîinile gărzilor, ocărîndu-l:

― Eşti un ticălos, scumpule, vii, adică să-mi ceri bani, mie, unui muşchetar? La închisoare cu el! Domnilor, încă o dată, bagăţi-l la închisoare şi ţineţi-l acolo cît veţi pu­tea mai mult, ca să am şi eu răgaz să-i plătesc.

Zbirii îşi ridicară prada, fără a şti cum să mai mul­ţumească.

Cînd să coboare scara, d'Artagnan lovi uşor căpetenia pe umăr:

― Nu vrei să beau în sănătatea dumitale şi dumneata în sănătatea mea? îl îmbiă el, umplînd două pahare cu vinul de Beaugency, pe care-l avea mulţumită dărniciei domnului Bonacieux.

― E o mare cinste pentru mine, ― zise mai-marele zbirilor, ― şi primesc bucuros.

― Deci, în sănătatea dumitale, domnule... Cum te nu­meşti?

― Boisrenard.

― Domnule Boisrenard!

― Şi în a dumitale, domnul meu, la rîndul dumitale, cum te numeşti?

― D'Artagnan,

― În sănătatea dumitale, domnule d'Artagnan!

― Şi mai presus de toate, ― strigă d'Artagnan, cu­prins de înflăcărare, ― în sănătatea regelui şi a cardi­nalului.

Căpetenia zbirilor ar fi putut pune la îndoială sinceri­tatea lui d'Artagnan, dacă vinul ar fi fost prost; dar cum vinul era bun, n-avea de ce şovăi.

― Ce fel de măgărie ţi s-a mai năzărit? întrebă Porthos, cînd căpetenia plecase după tovarăşii lui şi cînd cei patru prietenii rămaseră din nou singuri. La naiba, patru muşchetari lasă să se aresteze un nenorocit care zbiară după ajutor! Un gentilom să ciocnească paharul cu un călău.

― Phortos, ― rosti Aramis, ― Athos ţi-a mai spus eă eşti un nerod; sînt şi eu de aceeaşi părere. D'Artag­nan, eşti un om mare, cînd vei lua locul domnului de Tréville, te rog să mă ai în vedere cu o mînăstire.

― Asta-i bună! Nu mai înţeleg nimic! ― urmă Porthos, ― cum adică? încuviinţezi ce a făcut d'Artagnan?

― Drace, cred şi eu, ― răspunse Athos, ― nu numai că încuviinţez ce a făcut, dar îl şi felicit!

― Şi acum, domnilor, ― urmă d'Artagnan, fără a se mai osteni să-şi lămurească purtarea în faţa lui Porthos, ― toţi pentru unul şi unul pentru toţi; ăsta-i legămîntul nostru. Aşa-i?

― Să vedem, se codi Porthos.

― Întinde mîna şi jură, îl îmbiară laolaltă Athos şi Aramis.

Cîştigat de pilda celorlalţi, bombănind printre dinţi, Porthos întinse mîna şi tuspatru prieteni rostiră într-un glas după d'Artagnan: "Toţi pentru unul, şi unul pentru toţi".

― Bine, şi acum fiecare să se ducă frumuşel acasă la el! le spuse d'Artagnan, ca şi cum toată viaţa n-ar fi fă­cut altceva decît să poruncească altora; şi luaţi bine seama, căci începînd din clipa asta, sîntem în luptă cu cardinalul.