Read synchronized with  Chinese  English  French  Portuguese  Russian  Spanisch 
Cei trei muschetari.  Alexandre Dumas
Capitolul 8. O INTRIGĂ LA CURTE
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

În vremea asta, cei patruzeci de pistoli ai regelui Lu­dovic al XlII-lea, după ce avuseseră un început, au avut şi un sfîrşit, ca orice lucru din lume; în urma acestui sfîrşit cei patru tineri ai noştri s-au văzut ajunşi la mare strîmtoare. Athos sprijinise cîtva timp tovărăşia cu proprii lui bani. Porthos îi luase locul şi datorită uneia din acele dispariţii cu care se obişnuiseră, putu împlini nevoile tuturor încă vreo două săptămîni; în sfîrşit, venise şi rîndul lui Aramis, care primise cu multă bunăvoinţă şi care izbutise, spunea el, să facă rost de cîţiva pistoli, din vînzarea cărţilor lui de teologie.

Vrînd, nevrînd, trebuiră să ceară, ca de obicei, dom­nului de Tréville, care le plăti înainte de vreme o parte din soldă; dar aceste sume nu puteau acoperi mult timp ne­voile celor trei muşchetari, care mai aveau în spinare o groază de datorii şi ale unui soldat din gardă, care n-avu-sese încă vreme să le facă.

În cele din urmă, dîndu-şi seama că se îngroaşe gluma, au strîns cu mari strădanii opt sau zece pistoli, pe care Porthos i-a jucat. Din nefericire, îl urmărea ghinionul: pierdu tot ce avea şi alţi douăzeci şi cinci de pistoli pe cuvînt de onoare.

Lipsa se schimbă atunci în sărăcie; urmaţi de va­leţii lor, flămînzi, colindau cheiurile şi corpurile de gardă, doar-doar or nimeri vreun prieten din afară, care să-i poftească la masă, căci, aşa cum susţinea Aramis, la vreme de belşug e bine să semeni ospeţe în dreapta şi stînga, pentru ca, în nenorocire, să poţi culege şi tu cîteva.

Athos a fost poftit de patru ori la masă şi de fiecare dată şi-a luat cu el prietenii, împreună cu valeţii lor. Porthos a putut face rost de şase invitaţii de care s-au bucurat şi camarazii lui. Aramis de opt; după cum am putut vedea şi pînă acum, Aramis era omul care tăcea şi făcea.

Cît priveşte pe d'Artagnan, care nu cunoştea pe nimeni în capitală, a dibuit doar un mic prînz cu ciocolată, la un preot de pe meleagurile lui şi o cină la un port-stindard din gardă. Îşi aduse însă ceata întreagă atît la preot, căruia îi dădură gata proviziile pe două luni, cît şi la celălalt, care se arăta la înălţime; dar, cum spunea Planchet, nu mănînci decît o dată oricît de mult ai mînca.

D'Artagnan se simţi destul de umilit fiindcă nu putuse face rost decît de un prînz şi jumătate, căci gustarea de la preot nu putea fi socotită decît ca o jumătate de prînz ― faţă de ospeţele pe care Athos, Porthos şi Aramis iz­butiseră să le descopere. Se socotea deci a fi povară pen­tru ei toţi, uitînd în tinereasca sa bună-credinţă, că hrănise întreaga tovărăşie vreme de o lună; mintea lui iscodi­toare începu să se frămînte. Chibzui adînc şi înţelese pen­tru întîia oară că această strînsă înţelegere între patru tineri, viteji, cutezători şi neobosiţi, ar fi trebuit să aibă cu totul alt ţel decît plimbări pe deşălate, lecţii de scrimă şi şolticării, cu mai mult sau mai puţin duh.

Într-adevăr, patru bărbaţi ca ei, patru bărbaţi credin­cioşi unul altuia cu trup şi suflet, patru bărbaţi gata să se sprijine oricînd, fără să dea nici un pas îndărăt, înde­plinind, de unul singur sau împreună, hotărîrile luate lao­laltă, patru braţe ameninţînd cele patru puncte cardi­nale sau îndreptate spre aceeaşi zare trebuiau negreşit, fie pe ascuns, fie la lumina zilei, fie pe sub pămînt, fie prin şanţuri, fie prin viclenie, fie prin forţă, să-şi croiască drum spre ţelul către care năzuiau, oricît ar fi fost de bine păzit sau de îndepărtat. Singurul lucru care-l mira pe d'Ar­tagnan era că pe nici unul din prietenii lui nu-l frămîntaseră asemenea gînduri.

În schimb, se gîndea el pentru ei, şi se gîndea temeinic, chinuindu-şi mintea încotro să îndrepte această forţă unică de patru ori întărită, cu ajutorul căreia nu se îndoia că ar fi putut răsturna lumea, la fel ca şi pîrghia pe care căuta Arhimede; cînd auzi deodată bătăi în uşă, d'Ar­tagnan îl trezi pe Planchet şi-i porunci să deschidă.

Din cuvintele: "d'Artagnan îl trezi pe Planchet", citi­torul să nu-şi închipuie că era miez de noapte sau că nu se luminase încă de ziuă. Nicidecum! Tocmai bătuse patru după-amiază; cu două ceasuri mai devreme, Planchet îi ceruse stăpînului de mîncare, dar acesta îi răspunse prin zicala: "Somnul ţine loc de masă". Planchet prînzea deci, dormind adînc.

Un bărbat cu o mutră de rînd şi aducînd a burghez intră în odaie.

Drept desert, Planchet ar fi vrut grozav să asculte con­vorbirea; dar burghezul îi spuse lui d'Artagnan că avînd de gînd a-i face destăinuiri de seamă, dorea să rămînă între patru ochi cu el.

D'Artagnan îl îndepărtă deci pe Planchet şi îşi pofti oaspetele să ia loc.

A urmat o clipă de tăcere, în timpul căreia cei doi băr­baţi se priviră, vrînd parcă mai întîi să se cunoască; d'Ar­tagnan se înclină apoi, în semn că e gata să asculte.

― Am auzit vorbindu-se despre domnul d'Artagnan, ca de un tînăr îndrăzneţ, ― începu burghezul, ― şi faima asta de care se bucură pe bună dreptate, m-a îndemnat să vin ca să-i încredinţez o taină.

― Vorbeşte, domnule, vorbeşte, îl pofti d'Artagnan, al cărui nas de copoi adulmeca un prilej norocos.

Burghezul se opri iarăşi, apoi urmă:

― Am o nevastă care vede de rufăria reginei, dom­nule, nu-i lipsită nici de cuminţenie, nici de frumuseţe! M-au făcut să mă însor cu ea, sînt trei ani de atunci, deşi avea doar o brumă de avere, pentru că domnul de La Porte, ofiţerul care poartă mantia reginei, e naşul ei şi o ocroteşte...

― Pe urmă? întrebă d'Artagnan.

― Pe urmă, ― reluă burghezul, ― uite, domnule, nevastă-mea a fost răpită ieri în zori, pe cînd ieşea din odaia ei de lucru.

― Şi cine ţi-a răpit nevasta?

― N-aş putea să spun nimic sigur, domnule, dar bă­nuiesc eu pe cineva.

― Şi pe cine bănuieşti dumneata?

― Un bărbat, care o urmărea de mai multă vreme.

― Ei, drăcie!

― Dar dacă vrei să ştii, domnule, ― urmă burghezul, ― eu sînt convins că nu-i atîta dragoste, cît politică în toată chestia asta.

― Nu-i atîta dragoste cît politică? ― întrebă d'Ar­tagnan, tot mai atent, ― şi cam ce bănuieşti dumneata?

― Nu ştiu dacă ar trebui să spun ce bănuiesc eu...

― Domnule, ţin să-ţi amintesc că eu nu ţi-am cerut ni­mic. Dumneata singur ai venit la mine, dumneata singur mi-ai spus că vrei să-mi încredinţezi o taină, fă aşa cum crezi de cuviinţă, ai vreme să te răzgîndeşti.

― Nu, domnule, nu, după cum te văd, eşti un tînăr de treabă şi mă voi încrede în dumneata. Socot, aşadar, că nu din pricina amorezului ei, nevastă-mea a fost răpită, ci din a alteia, mai suspusă.

― Ah, ah, o fi vorba de vreo dragoste a doamnei de Bois-Tracy? întrebă d'Artagnan, vrînd să arate bur­ghezului că ştie şi el ce se petrece la curte.

― Mai sus, domnule, mai sus.

― A doamnei d'Aiguillon?

― Şi mai sus.

― A doamnei de Chevreuse?

― Mai sus, mult, mult mai sus!...

― Nu cumva a...

D'Artagnan se opri.

― Da, domnule, şopti atît de încet burghezul înspăimîntat, încît abia i se ghiciră vorbele.

― Şi cu cine?

― Cu cine altul, dacă nu cu ducele de...

― Ducele de...

― Da, domnule, făcu burghezul şi mai în şoaptă.

― Dar de unde ştii dumneata toate acestea?

― De unde le ştiu?

― Da, de unde le ştii? Fără destăinuiri pe jumătate, sau... Înţelegi...

― Le ştiu de la nevastă-mea, domnule, chiar de la nevastă-mea.

― Şi ea le ştia... de la cine?

― De la domnul de La Porte. Nu ţi-am spus că e fina domnului de La Porte, omul de încredere al reginei? Dom­nul de La Porte a pus-o lîngă maiestatea sa, ca să aibă şi biata noastră regină pe cineva de încredere, părăsită ca vai de capul ei de rege, iscodită de cardinal şi trădată cum e de toţi.

― A! A! Încep să ghicesc! spuse d'Artagnan.

― Nevastă-mea a venit acasă acum patru zile, domnule. Una din condiţii fusese ca să poată veni să mă vadă de două ori pe săptămînă, căci, aşa cum avusei cinstea să-ţi spun, nevastă-mea mă iubeşte foarte mult; şi zic nevastă-mea a venit şi mi-a spus mie că regina trece acum prin mare spaimă.

― Adevărat?

― Da. Se pare că domnul cardinal îi ia urma şi o pri­goneşte acum mai rău ca oricînd. Nu poate să-i ierte ches­tia cu sarabanda. Ştii chestia cu sarabanda?

― Cum naiba să n-o ştiu! răspunse d'Artagnan care n-avea habar, dar care voia să pară că le ştie pe toate.

― Aşa că, acum nici nu mai poate fi vorba de ură, de-a dreptul de răzbunare.

― Aşa?

― Şi regina crede...

― Ce crede regina?

― Crede că i s-a scris domnului duce de Buckingham, în numele ei.

― În numele reginei?

― Da, ca să-l facă să vină la Paris şi odată ajuns la Paris, să-l prindă în capcană.

― Drace, dar soţia dumitale, ce amestec are în toate astea, scumpul meu domn?

― Ştiu cu toţii că e crednicioasă reginei şi vor sau s-o îndepărteze de lîngă stăpîna ei sau s-o bage în sperieţi, ca să afle secretele maiestăţii sale, s-o ademenească şi să facă din ea o spioană.

― Se poate, ― încuviinţă d'Artagnan, ― dar pe bărba­tul care a răpit-o, îl ştii?

― Ţi-am mai spus, mi se pare că-l ştiu.

― Cum îl cheamă?

― Asta nu ştiu. Ce ştiu e că e omul cardinalului şi spiriduşul lui blestemat.

― L-ai văzut vreodată?

― Da, mi l-a arătat nevastă-mea într-o zi.

― Are ceva semne după care ar putea fi recunoscut?

― Da, are: e un nobil, arată falnic, părul cum e smoa­la, oacheş la faţă, privirea te sfredeleşte, dinţii albi şi o tă­ietură la tîmplă.

― O tăietură la tîmplă? ― strigă d'Artagnan, ― şi pe deasupra dinţi albi, privire sfredelitoare, faţă oacheşe, păr negru şi înfăţişare falnică; e omul meu din Meung.

― Omul dumitale?

― Da, da, dar asta n-are nici o legătură cu păţania dumitale. Ba mă înşel, dimpotrivă, asta o uşurează. Dacă omul dumitale e şi omul meu, atunci cu o singură lovitură ochesc două răzbunări; asta-i tot. Dar unde să dau de omul ăsta?

― Nu ştiu.

― N-ai aflat cam pe unde stă?

― Da de unde! Într-o zi, cînd o însoţeam pe soţia mea la Luvru, el ieşea de acolo tocmai cînd ea trebuia să intre şi atunci mi l-a arătat.

― Drace! Drace! mormăi d'Artagnan. Prin cine ai aflat de răpirea soţiei dumitale?

― Prin domnul de La Porte.

― Ţi-a dat şi ceva amănunte?

― Nu ştia nimic nici el.

― N-ai mai aflat ceva pe alte căi?

― Ba da; am primit...

― Ce?

― Dar nu ştiu dacă nu fac o mare greşeală?

― Iar începi! Acum însă îţi atrag atenţia că e cam tîrziu ca să mai dai înapoi.

― La naiba! Nici nu dau înapoi, strigă burghezul, su­duind ca să-i mai vină inima la loc. De altfel, pe cinstea mea de Bonacieux...

― Te numeşti Bonacieux? îi curmă vorba d'Artagnan.

― Da, aşa mă cheamă.

― Spuneai deci: pe cinstea mea de Bonacieux... Iartă-mă că ţi-am tăiat vorba, dar mi se părea că numele ăsta nu mi-e necunoscut.

― Se poate, domnule: sînt chiar gazda dumitale.

― A! A! făcu d'Artagnan, ridicîndu-se pe jumătate şi salutînd. Va să zică dumneata eşti chiar gazda mea?

― Da, domnule, da. Şi cum de trei luni de cînd lo­cuieşti la mine, prins mereu de înaltele dumitale îndelet­niciri, ai uitat să-mi plăteşti chiria, cum zic, nu te-am tul­burat nici o singură dată în răstimpul ăsta, m-am gîndit că vei lua în seamă bunăvoinţa mea.

― Vai, se poate altfel, scumpul meu domn Bonacieux, ― îi răspunse d'Artagnan, ― crede-mă că-ţi sînt recu­noscător pentru purtarea dumitale, şi cum ţi-am mai spus, dacă pot să-ţi fiu de vreun folos...

― Te cred, domnule, te cred, şi eu voiam tocmai să-ţi spun, pe cinstea mea de Bonacieux, că am încredere în dumneata.

― Atunci spune-mi tot ce ai pe inimă.

Burghezul scoase din buzunar o hîrtie şi o întinse lui d'Artagnan.

― O scrisoare! făcu tînărul.

― Am primit-o azi dimineaţă.

D'Artagnan o deschise şi cum începea să se însereze, se apropie de fereastră. Burghezul îl urmă.

"Nu-ţi căuta soţia, ― citi d'Artagnan, ― îţi va fi înapoiată cînd nu va mai fi nevoie de ea. Dacă încerci o singură mişcare ca s-o găseşti, eşti pierdut."

― Iată ceva sigur, ― urmă d'Artagnan, - dar, la urma-urmei, nu-i decît o ameninţare.

― Da, dar pe mine, domnule, ameninţarea asta mă dă gata; eu nu ştiu să ţin sabia în mînă şi, pe lîngă asta, tre­mur de frica Bastiliei.

― Hm! ― făcu d'Artagnan, ― şi eu am tot atîta chef de Bastilia ca şi dumneata. Dac-ar fi fost vorba doar de o lovitură de spadă, treacă-meargă...

― Totuşi, domnule, eu m-am bizuit mult pe dumneata în toată povestea asta.

― Da?

― Cînd te vedeam mereu înconjurat de muşchetari atît de făloşi şi cînd mi-am dat seama că aceşti muşchetari sînt ai domnului de Tréville, va să zică duşmanii cardina­lului, m-am gîndit că atît dumneata, cît şi prietenii dumitale, în vreme ce-aţi face dreptate bietei noastre regine, aţi fi poate încîntaţi să-i jucaţi şi un renghi grozav emi­nenţei sale.

― Fără îndoială.

― Apoi, m-am mai gîndit că şi chiria ceea pe trei luni neplătită despre care nici nu ţi-am pomenit pînă acum...

― Da, da, mi-ai mai dat o dată argumentul ăsta, pe care-l găsesc foarte potrivit.

― Şi mai mult încă, socotind că nu ţi-aş mai fi pomenit niciodată despre chiria dumitale, cîtă vreme mi-ai face cinstea să locuieşti la mine.

― Foarte bine, foarte bine...

― Mai adaugă la toate astea că, dacă e nevoie, m-aş fi gîndit să-ţi dau pe deasupra şi vreo cincizeci de pistoli dacă s-ar întîmpla să duci acum lipsă de bani, deşi nu prea pare să fie cu putinţă aşa ceva...

― Minunat, dar dumneata eşti un om bogat, scumpul meu domn Bonacieux?!

― Am un pic de stare, asta-i tot; am strîns cam vreo două pînă la trei mii de scuzi venit anual, din comerţul de mărunţişuri şi mai cu seamă plasînd ceva capital în ultima călătorie a vestitului navigator Jean Mocquet; aşa că, mă înţelegi, domnule... A! dar... strigă deodată bur­ghezul.

― Ce? întrebă d'Artagnan.

― Ce văd acolo?

― Unde?

― Pe stradă, în faţa ferestrelor dumitale, în dreptul uşii de colo: un bărbat înfăşurat într-o pelerină.

― El e! strigară într-un glas d'Artagnan şi burghezul căci fiecare din ei îşi recunoscuse omul.

― Ah, de data asta, ― strigă d'Artagnan, înşfăcînd dintr-o săritură spada, ― de data asta nu-mi mai scapă!

Şi trăgînd spada din teacă, se repezi afară.

Pe scară se întîlni piept în piept cu Athos şi Porthos care veneau la el. Amîndoi se dădură în lături; d'Ar­tagnan trecu printre ei ca o săgeată.

― Ia te uită! Dar unde fugi aşa? îl întrebară într-un glas cei doi muşchetari.

― Omul din Meung! strigă d'Artagnan.

Şi se făcu nevăzut.

D'Artagnan le povestise în mai multe rînduri priete­nilor păţania lui cu necunoscutul, şi sosirea frumoasei că­lătoare căreia bărbatul acela îi încredinţase o misiune atît de însemnată.

Părerea lui Athos fusese că d'Artagnan pierduse scri­soarea lui în încăierare. Nu-şi putea închipui că un gen­tilom ― şi după portretul pe care d'Artagnan îl făcuse necunoscutului, nu putea fi vorba decît de un gentilom ― ar fi fost în stare de atîta josnicie încît să fure o scrisoare.

Porthos nu văzuse în toate astea decît o întîlnire de dragoste, dată de o doamnă unui cavaler sau de un ca­valer unei doamne, întîlnire pe care d'Artagnan îndrăznise s-o tulbure cu calul lui portocaliu.

Aramis la rîndul lui spusese că lucrurile fiind prea mis­terioase, era mai cuminte să fie lăsate baltă.

Înţelegînd din cele cîteva cuvinte aruncate de d'Ar­tagnan despre ce era vorba şi gîndind că după ce va fi dat de necunoscut sau după ce-i va fi pierdut urma, d'Artag­nan va sfîrşi prin a se întoarce acasă, ei îşi urmară dru­mul.

Cînd au intrat în cameră la d'Artagnan, nu mai era nimeni. Temîndu-se de urmările întîlnirii care, fără în­doială, avea să aibă loc între tînăr şi necunoscut, Bonacieux socotise ― potrivit caracterului pe care de altfel şi-l descrisese singur ― că era mai sănătos s-o şteargă cît mai repede de acolo.