Read synchronized with  Chinese  English  French  Portuguese  Russian  Spanisch 
Cei trei muschetari.  Alexandre Dumas
Capitolul 7. ACASĂ LA MUŞCHETARI
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Cînd a ieşit din palatul Luvru, d'Artagnan şi-a întrebat prietenii ce întrebuinţare să dea părţii lui de bani din cei patruzeci de pistoli; Athos îl sfătui să poruncească un ospăţ gustos la Pomme-de-Pin, Porthos ― să-şi ia un va­let, iar Aramis ― să-şi găsească o amantă potrivită.

Ospăţul a avut loc chiar în ziua aceea şi valetul a servit la masă. Mîncărurile au fost poruncite de Athos, iar de valet i-a făcut rost Porthos. Era de baştină din Picardia; destoinicul muşchetar îl tocmise cu acest scop, în aceeaşi zi, pe podul de la Tournelle unde-i găsise scuipînd în apă, ca să stîrnească rotocoale.

Porthos fusese de părere că această îndeletnicire era dovada unei firi aşezate şi visătoare şi-l luase cu el fără altă recomandaţie. Înfăţişarea deosebită a gentilomului, în slujba căruia crezuse că va fi, îl cucerise pe Planchet ― astfel se numea picardul. Simţi o uşoară dezamăgire cînd îşi dădu seama că locul acesta era luat de un confrate, cu numele Mousqueton, şi cînd Porthos înştiinţîndu-l că în gospodăria lui, deşi înstărită, nu era loc pentru doi valeţi, îi spuse că va trebui să intre în slujba lui d'Artagnan. To­tuşi, cînd văzuse prînzul dat de stăpânul lui şi pe acesta scoţînd din buzunar un pumn de aur, pentru a plăti soco­teala, Planchet crezu că dăduse norocul peste el şi mul­ţumi proniei cereşti că nimerise un asemenea Cresus1. Stă­rui în această părere pînă după ospăţ, din al cărui belşug s-a putut despăgubi şi el de lungile lui ajunări.

Dar seara, cînd să facă patul stăpînului, visele deşarte ale lui Planchet se spulberară nemilos. În întregul apartament, alcă­tuit dintr-un vestibul şi un dormitor, nu se găsea decît un singur pat. Planchet se culcă în vestibul pe o pătură scoasă din patul lui d'Artagnan şi de care d'Artagnan s-a lipsit în urmă.

La rîndul lui, Athos avea un valet pe care-l muştruluise într-un chip cu totul deosebit şi care se numea Gri­maud. Era groaznic de tăcut acest gentilom. Vorbim bine­înţeles de Athos. În cei cinci sau şase ani de cînd trăia în cea mai strînsă prietenie cu Porthos şi Aramis, aceştia îl văzuseră deseori zîmbind, dar niciodată nu-l auziseră rîzînd. Frazele lui erau scurte şi expresive, spunînd tot­deauna ceea ce voiau să spună şi nimic mai mult, nici o şlefuială, nici o înfloritură, nici un fel de ocol. Conver­saţia lui ţinea la fapt, înlăturînd episodul.

Deşi Athos nu împlinise încă treizeci de ani, deşi avea trupul şi mintea deopotrivă de frumoase, nimeni nu-i şti­use vreodată vreo iubită. Niciodată nu aducea vorba des­pre femei. Dar nici nu împiedica pe alţii să vorbească de ele în faţa lui, deşi se putea vedea uşor că acest soi de con­vorbire, la care el lua parte doar prin vorbe amare şi cu­getări sumbre, nu-i făcea nici o plăcere. Cumpătarea, viaţa de schimnic şi muţenia lui făceau din el aproape un bătrîn; pentru a nu-şi ieşi din deprinderi, îl învăţase pe Grimaud să-l înţeleagă numai din semne sau din mişcarea buzelor. Nu-i vorbea decît în împrejurări hotărîtoare.

Grimaud se temea de stăpînu-său ca de foc, deşi se sim­ţea strîns legat de el şi-i venera smerit înţelepciunea. Grimaud îşi închipuia uneori că i-a ghicit dorinţele, se re­pezea atunci să i le împlinească şi făcea tocmai pe dos. Ca urmare Athos ridica din umeri şi fără a se mînia, îl cam buşea pe Grimaud. În zilele acelea, mai scotea cîte o vorbă.

După cum s-a putut vedea, Porthos nu se potrivea ca fire cu Athos; nu numai că vorbea mult, dar vorbea şi tare; de altminteri, trebuie să recunoaştem, ce e drept: puţin îi păsa dacă îl asculta sau nu cineva; vorbea de dragul vorbei şi de dragul de a se auzi vorbind; vorbea despre orice, afară de ştiinţe, mărturisindu-şi, pentru a se dezvinovăţi, ura nepotolită pe care o nutrea faţă de căr­turari, încă din copilărie. Nu avea ţinuta nobilă a lui Athos şi simţămîntul acestei inferiorităţi îl îmboldise la începutul legăturii lor de prietenie, să fie deseori nedrept cu acest gentilom, pe care se străduia din răsputeri să-l în­treacă măcar prin mîndreţea veşmintelor. Dar aşa îm­brăcat cum era, doar cu tunica de muşchetar şi prin ni­mic altceva decît prin felul de a-şi da capul pe spate şi de a păşi, Athos îşi lua îndată locul ce i se cuvenea, făcînd pe prea-gătitul Porthos să rămînă mult mai în umbră. Porthos se mîngîia umplînd anticamera domnului de Tréville cu răsunetul unor isprăvi, despre care Athos nu po­menea niciodată; iar acum, după ce trecuse de la înalta magistratură la nobleţea ostăşească, de la nevesticele ju­decătorilor la ale baronilor, Porthos se fălea nici mai mult nici mai puţin cu o prinţesă străină, care se prăpă­dea după el.

O veche zicală spune: "Cum e sacul şi peticul". Să trecem deci de la stăpîn la valet.

Mousqueton era un normand căruia stăpînu-său îi schimbase paşnicul nume de Boniface în cel cu mult mai răsunător de Mousqueton. Intrase în slujbă la Porthos, cerînd doar îmbrăcăminte şi locuinţă, dar nu de mîntuială, ci boiereşti; mai ceru două ore libere pe zi pentru a le folosi într-o îndeletnicire cu care să facă faţă celorlalte nevoi. Porthos căzuse la învoială, tîrgul îi mergea la inimă. Din hainele vechi şi din pelerinele lui de schimb dădea să facă tunici pentru Mousqueton; mulţumită unui croitor iscusit, care-i întorcea boarfele pe dos, făcîndu-le ca noi, şi a cărui soţie era bănuită de a vrea să-l coboare pe Porthos din fumurile lui aristocratice, Mousqueton arăta foarte bine cînd mergea în urma stăpînului.

Cît despre Aramis, al cărui caracter socotim a-l fi des­cris destul de amănunţit, caracter care de altminteri va putea fi urmărit în desfăşurarea lui la fel ca al celorlalţi prieteni, Aramis avea un valet cu numele Bazin. Pentru că stăpînul lui nutrea speranţa de a sluji într-o zi biserica, el umbla veşnic îmbrăcat în negru, aşa cum trebuie să se poarte slujitorul unui om al bisericii. Băştinaş din Berry, avea între treizeci şi cinci şi patruzeci de ani, era blînd, liniştit, durduliu, citea cărţi cucernice în răgazul îngăduit de stăpîn şi cînd n-avea încotro, pregătea, pentru ei doi, o cină cu puţine feluri de bucate, dar straşnic de gustoasă. Altfel, mut, orb, surd şi credincios pe viaţă şi moarte.

Şi acum, cînd cunoaştem, măcar pe deasupra, stăpînii şi valeţii, să trecem la locuinţa fiecăruia dintre ei.

Athos locuia în strada Férou, la doi paşi de Luxemburg; apartamentul lui, alcătuit din două odăi mici, cu mobilă curăţică, se afla într-o clădire cu apartamente mo­bilate; gazda, tînără încă şi frumoasă ca o Sînziană, îi fă­cea zadarnic ochi dulci. Cîteva rămăşiţe ale unei falnice splendori apuse străluceau ici-colo pe pereţii acestei mo­deste locuinţe: astfel, de pildă, o spadă bogat încrustată în aur şi argint care, după înfăţişare, data de pe vremea lui Francisc I şi la care numai mînerul, bătut în nestemate, făcea cel puţin două sute de pistoli, spadă pe care totuşi, în clipe de cumplită strîmtoare, Athos nu vrusese nici s-o pună zălog, nici s-o vîndă. Multă vreme, Porthos rîvnise la spada aceasta. Ar fi dat zece ani din viaţă, numai s-o aibă.

Într-o zi, cînd avea întîlnire cu o ducesă, încercă să-i ceara lui Athos spada cu împrumut. Fără să-i spună vreun cuvînt, Athos îşi goli buzunarele, îşi strînse toate bijuteri­ile, portofelele, eghiletele, lanţurile de aur şi i le oferi lui Porthos. Cît priveşte însă spada, îi spuse Athos, ea rămînea pironită la locul pe care nu trebuia să-l părăsească decît numai cînd stăpînul ar fi părăsit şi el locuinţa. În afară de spadă, se mai afla un portret al unui senior de pe vremea lui Henric al IlI-lea, în veşminte de o ne­asemuită eleganţă şi purtînd pe piept ordinul sfîntului duh; portretul care aducea în liniile lui mari cu Athos, amintind acelaşi aer de familie, mărturisea că acel senior de mare vază, cavaler al ordinelor regelui, era strămoşul lui.

În sfîrşit, un cufăraş, minunat încrustat în aur şi ar­gint, purtînd acelaşi blazon ca cel de pe spadă şi de pe portret, alcătuia o podoabă a căminului, podoabă grozav de nepotrivită cu celelalte lucruri. Athos purta totdeauna la el cheia acestui cufăraş. Într-o zi, cînd îl deschise în faţa lui Porthos, acesta putu să vadă că înăuntru erau numai scrisori şi documente; fără îndoială, scrisori de dragoste şi documente de familie.

Porthos locuia într-un apartament foarte spaţios, cu o faţadă pompoasă în strada Vieux Colombier. De cîte ori trecea cu vreun prieten, prin faţa ferestrelor lui ― la una din ele Mousqueton stătea mereu în mare ţinută ― Porthos îşi înălţa capul, ridica mîna şi spunea: "Aici lo­cuiesc eu!" Dar niciodată nu-l găsea cineva acasă; niciodată nu poftea pe nimeni să urce la el aşa că nimeni nu putea bănui, cît de cît, ce fel de bogăţii se ascundeau în­dărătul acelei strălucite faţade.

Aramis locuia un mic apartament, alcătuit dintr-un sa­lonaş, o sufragerie şi un dormitor; această din urmă în­căpere ce se afla, ca întreg apartamentul, la parter, dădea într-o grădiniţă răcoroasă, verde, umbrită, în care privi­rea vecinilor nu putea pătrunde.

Cît priveşte pe d'Artagnan ştim în ce chip locuia şi am făcut cunoştinţă şi cu valetul său, pe nume Planchet.

D'Artagnan, care era foarte curios din fire, cum sînt de altminteri toţi cei înzestraţi cu geniul intrigii, se stră­dui din răsputeri să afle cine erau numiţii Athos, Porthos şi Aramis; căci sub aceste porecle fiecare îşi ascundea numele lui de gentilom, mai ales Athos, pe care-l simţeai de la o poştă a fi mare senior. Îl întrebă deci pe Porthos, ca să afle ce era cu Athos, şi cu Aramis, iar pe Aramis, ca să afle ce era cu Porthos.

Din nefericire, nici Porthos nu ştia din viaţa tăcutului său camarad decît ceea ce-i ajunsese la ureche. Se spunea că ar fi îndurat mari suferinţe pe urma unei legături de dragoste şi că o trădare groaznică ar fi otrăvit pentru tot­deauna viaţa acestuia. Dar despre ce trădare era vorba? Nimeni n-avea habar.

Dimpotrivă, viaţa lui Porthos, o puteai ghici ca-n palmă; afară doar de numele adevărat, pe care numai domnul de Tréville îl ştia, cum de altfel le ştia şi pe ale celorlalţi doi prieteni. Trufaş şi flecar, Porthos era străveziu ca un cristal. Un cercetător nu s-ar fi putut înşela asupra lui decît dacă ar fi luat drept bun tot binele ce spunea el singur despre el.

Cît priveşte pe Aramis, deşi părea că n-are nimic de ascuns, era totuşi burduf de taine, răspundea anevoie la întrebările ce i se puneau asupra altora şi înlătura de la sine pe cele privitoare la el însuşi. Într-o zi, după ce-l descususe cu întrebări asupra lui Porthos şi după ce aflase de zvonul privitor la legătura acestuia cu o prinţesă, d'Arta­gnan, vru de asemenea să prindă ceva şi despre isprăvile de inimă albastră ale celui cu care vorbea.

― Dar dumneata, scumpul meu camarad, ― îi spuse el, ― dumneata care vorbeşti despre baroanele, contesele şi prinţesele altora?

― Să-mi fie cu iertare, ― îi curmă vorba Aramis, ― eu am vorbit fiindcă Porthos vorbeşte chiar el; toate minunăţiile astea le-a povestit în gura mare, în faţa mea. Dar, crede-mă, scumpul meu domn d'Artagnan, dacă le-aş fi aflat de la altcineva, sau dacă Porthos mi le-ar fi încre­dinţat numai mie, n-ar fi fost duhovnic mai mut ca mine.

― Nu mă îndoiesc, ― spuse d'Artagnan, ― totuşi, îmi vine să cred că şi dumneata te ai destul de bine cu blazoanele, dovadă o anumită batistă brodată căreia îi datorez cinstea de a te fi cunoscut.

De data aceasta, Aramis nu se supără, ci cu un aer ne­spus de modest, îi răspunse prieteneşte:

― Dragul meu, nu uita că eu vreau să îmbrac haina bisericească şi că fug de ispitiri lumeşti. Batista pe care ai văzut-o nu mi-a fost încredinţată mie, ci a uitat-o la mine un prieten. A trebuit s-o iau ca să nu-l dea de gol nici pe el şi nici pe doamna care-i e dragă. În ceea ce mă pri­veşte, eu n-am şi nici nu vreau să am vre-o iubită; urmez astfel pilda prea înţeleaptă a lui Athos, care nici el n-are nici una.

― La naiba, cum să fii popă, cînd eşti muşchetar?

― Muşchetar provizoriu, cum spune cardinalul, muş­chetar vrînd-nevrînd, dar în suflet om al bisericii, cre­de-mă. Athos şi Porthos m-au făcut muşchetar, ca să fac şi eu ceva; tocmai cînd trebuia să fiu hirotonisit, o mică încurcătură cu... dar asta nu te interesează şi eu îţi răpesc un timp preţios.

― Ba, mă interesează foarte mult! se împotrivi d'Ar­tagnan, şi deocamdată n-am nimic de făcut.

― Da, dar eu am, ― îi răspunse Aramis, ― trebuia să-mi spun rugăciunile, pe urmă trebuie să compun cîteva versuri pe care mi le-a cerut doamna d'Aiguillon, după aceea trebuie să trec pe strada Saint-Honoré ca să cumpăr dresuri roşii pentru doamna de Chevreuse. Aşa că vezi, dragul meu prieten, dacă dumneata nu eşti, în schimb eu sînt tare grăbit.

Şi întinzînd prieteneşte mîna tînărului său camarad, Aramis se despărţi de el.

În pofida oricăror strădanii, d'Artagnan nu putu să afle mai mult despre noii săi prieteni. Se mulţumi deci să creadă tot ce se spunea despre trecutul lor, sperînd că vi­itorul să-i aducă destăinuiri mult mai temeinice şi mai întregi. Pînă atunci, Athos era pentru el un Achille, Por­thos, era un Ajax şi Aramis un Iosif.

Altminteri, cei patru tineri duceau o viaţă veselă. Athos juca, dar totdeauna în sec. Totuşi, nu împrumuta niciodată nici un gologan de la prietenii lui, deşi îşi ţinea mereu punga la cheremul lor; cînd i se întîmpla să joace pe cuvînt, a doua zi dimineaţa, la şase, trimitea să fie sculat din somn creditorul ca să-i achite datoria din ajun.

Pe Porthos îl apucau fierbinţelile, dacă se întîmpla să cîştige, era ţanţoş şi falnic; dacă pierdea, se făcea nevăzut cîteva zile în şir, şi după aceea se întorcea, gălbejit, supt la faţă, dar cu bani în buzunar.

Aramis nu juca însă niciodată. Era, de bună seamă, cel mai tont muşchetar şi cel mai nesuferit oaspete cu putinţă. Una-două, el trebuia să lucreze. Cîteodată, în toiul unui ospăţ, cînd fiecare, încălzit de vin şi de vorbă, credea că o să mai stea la masă încă două-trei ore, Aramis se uita la ceasornic, se ridica şi cu cel mai graţios surîs îşi lua ră­mas bun ca să se ducă, spunea el, şi să consulte un luminat teolog cu care avea întîlnire; alteori se întorcea acasă, ca să scrie o lucrare şi ruga pe prietenii lui să nu-l tul­bure.

În acele clipe, Athos îşi flutura acel fermecător zîmbet melancolic, atît de potrivit cu nobilul său chip, iar Porthos trăgea duşcă după duşcă, jurînd că Aramis nu va ajunge niciodată decît un biet popă de ţară.

Şi acum, după această scurtă privire asupra celor patru prieteni, să înnodăm firul povestirii noastre.

Planchet, valetul lui d'Artagnan, şi-a îndurat la înce­put soarta cu mărinimie; primea un franc şi jumătate pe zi şi vreme de o lună se întorcea acasă voios ca un piţigoi şi plin de bună-voinţă, pentru stăpîn. Cînd însă vîntul restriştii se abătu peste gospodăria din strada Gropa­rilor, adică atunci cînd cei zece pistoli ai regelui Ludovic al XlII-lea au fost mîncaţi sau aproape mîncaţi, Planchet dădu drumul unor văicăreli, pe care Athos le găsea dez­gustătoare, Porthos ― neobrăzate, iar Aramis ― cara­ghioase. Athos îl sfătui deci pe d'Artagnan să-l izgonească pe netrebnic; Porthos ţinea cu tot dinadinsul să i se tragă mai întîi o sfîntă de bătaie, iar Aramis era de părere că un stăpîn trebuie să dea ascultare numai laudelor care i se aduc.

― Vă vine uşor să vorbiţi aşa, ― făcu d'Artagnan, ― dumitale, Athos, care nu scoţi o vorbă cu Grimaud, care nu-i dai voie să menească, şi atunci n-ai cum să te ciorovăieşti cu el; dumitale, Porthos, care trăieşti pe pi­cior mare şi eşti un zeu pentru Mousqueton; dumitale, în sfîrşit, Aramis, care prins de mrejile studiilor preoţeşti te bucuri de adîncul respect al lui Bazin, slugă blîndă şi smerită; dar eu, eu care n-am nici o slujbă şi nici mij­loace de trai, eu care nu sînt muşchetar şi nici măcar oş­tean în vreo gardă, ce pot face eu ca să-i sădesc în su­fletul lui Planchet simpatie, teamă sau respect?

― Nu e glumă, ― răspunseră tustrei prietenii, ― cu valeţii merge ca şi cu femeile: trebuie să ştii să-i pui de la început la locul lor. Aşa că, gîndeşte-te bine!

D'Artagnan se gîndi bine, şi, deocamdată, luă hotărîrea să-i tragă o mamă de bătaie lui Planchet, fapt adus repede la îndeplinire cu însufleţirea ce-o punea în toate. După ce-l părui zdravăn, îl opri să-şi părăsească slujba fără învoirea stăpînului căci, adăugă d'Artagnan, nu se poate ca ziua de mîine să nu-mi surîdă; aştept iute-iute vremuri mai bune. Tu ţi-ai şi găsit norocul dacă rămîi lîngă mine şi sînt prea bun stăpîn ca să te las să-i dai cu piciorul, alungîndu-te, aşa cum vrei tu.

Felul acesta de a se purta stîrni în muşchetari un adînc respect pentru înalta diplomaţie a lui d'Artagnan. Plan­chet se simţi şi el copleşit de admiraţie şi nu mai pomeni de plecare.

Cei patru tineri îşi duceau viaţa laolaltă; d'Artag­nan împrumută repede deprinderile prietenilor, căci n-avusese încă vreme să le aibă pe ale lui; abia sosit din provincie, căzuse în mijlocul unei lumi cu desăvîrşire nouă pentru el.

Se sculau iarna pe la opt dimineaţa şi vara pe la şase şi se duceau la domnul de Tréville, ca să ia parola şi să vadă cum mai merg treburile. Deşi nu era muşchetar, d'Artagnan făcea totuşi slujba de muşchetar cu o punctua­litate uimitoare; era veşnic de gardă, căci ţinea mereu tovărăşie celui dintre cei trei prieteni care făcea de gardă. La palatul muşchetarilor, toţi îl cunoşteau şi-l priveau ca pe un bun camarad. Domnul de Tréville, care-l preţuise de cum îl văzuse şi căruia îi era foarte drag, nu înceta să-l laude în faţa regelui.

La rîndul lor, tustrei muşchetarii îl iubeau mult pe tînărul lor camarad. Prietenia care-i lega pe aceşti patru bărbaţi şi nevoia ce-o simţeau de a se vedea de trei sau de patru ori pe zi, fie pentru dueluri, fie pentru treburi, fie pentru petreceri, îi făceau să alerge unul după altul, ca nişte umbre; dădeai mereu peste nedespărţiţi, căutîndu-se, de la Luxemburg pînă în piaţa Saint-Sulpice sau din strada Vieux Colombier pînă la Luxemburg.

În vremea asta, făgăduielile domnului de Tréville îşi urmau drumul. Într-o bună zi, regele porunci domnului ca­valer des Essarts să-l primească pe d'Artagnan cadet în compania sa de gardă. D'Artagnan îmbrăcă, oftînd, uni­forma pe care bucuros ar fi schimbat-o cu o tunică de muşchetar, chiar cu preţul a zece ani din viaţă. Dar dom­nul de Tréville îi făgădui această favoare după stagiu de doi ani, stagiu care putea fi scurtat, dacă d'Artagnan ar fi avut prilejul de a-i aduce regelui cine ştie ce serviciu sau de a făptui cine ştie ce strălucită ispravă. În urma acestei făgăduieli, d'Artagnan se retrase şi chiar de a doua zi îşi începu slujba.

Venise deci rîndul lui Athos, Porthos şi Aramis de a rămîne lîngă d'Artagnan, cînd acesta făcea de gardă. Com­pania gărzilor domnului cavaler des Essarts primi în fe­lul acesta patru oameni în loc de unu, în ziua cînd d'Ar­tagnan intră în rîndurile ei.