Read synchronized with  Chinese  English  French  Portuguese  Russian  Spanisch 
Cei trei muschetari.  Alexandre Dumas
Capitolul 5. MUŞCHETARII REGELUI ŞI GĂRZILE DOMNULUI CARDINAL
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

D`Artagnan nu cunoştea pe nimeni la Paris. Se duse deci la întîlnirea cu Athos fără să-şi fi luat un martor, hotărît să se mulţumească doar cu acei pe care îi va fi ales adversarul. De altminteri, îşi pusese în gînd să ceară viteazului muşchetar iertăciunea cuvenită, fără a arăta însă slăbiciune, căci se temea ca duelul să nu aibă urmă­rile neplăcute pe care le au de obicei întîlniri de felul acestora, cînd un bărbat tînăr şi voinic se bate cu un adversar rănit şi sleit de puteri: învins, îndoieşte fără voie izbînda potrivnicului; învingător, se vede învinuit de nelegiuire şi îndrăzneală ieftină.

De altfel, sau noi n-am înfăţişat bine caracterul vînătorului nostru de isprăvi năzdrăvane, sau cititorul a tre­buit să-şi dea pînă acum seama că d'Artagnan nu era un om oarecare. De aceea, deşi îşi spunea mereu că îl pîndeşte moartea, nu putea totuşi primi să moară fără să crîcnească, aşa cum ar fi făcut un altul mai puţin cute­zător şi mai puţin cumpătat. Cugetînd asupra diferitelor firi ale celor cu care urma să se bată, începu să vadă mai limpede înaintea lui. Nădăjduia ca prin cuvintele de ier­tare, dinainte pregătite, să cîştige prietenia lui Athos, a cărui ţinută de mare nobil şi a cărui înfăţişare simplă îi plăceau nespus de mult. Se mai mîngîia cu gîndul că lui Porthos îi va fi teamă, în urma păţaniei cu eşarfa, ca nu cumva, dacă d'Artagnan n-ar fi fost omorît pe loc, să în­ceapă a povesti tuturor o descoperire care, spusă cu du­hul cuvenit, l-ar fi făcut de rîs. Iar în privinţa şmecherului de Aramis, nu prea avea de ce să-i fie teamă; chiar dacă ar fi izbutit să dea piept cu el, îşi lua sarcina să-i facă de petrecanie sau, cel puţin, nimerindu-l în obraz, cu una din loviturile pe care Cezar le recomanda împotriva soldaţilor lui Pompei, să-i pocească pe vecie chipul cu care se fălea atîta.

Apoi, mai era în d'Artagnan acel substrat neclintit de dîrzenie, pe care i-l sădiseră în inimă sfaturile tatălui său, sfaturi al căror cuprins era: "nu răbda de la nimeni ni­mic, afară doar de la rege, de la cardinal şi de la domnul de Tréville". Astfel fiind, se trezi mai mult zburînd decît mergînd spre mînăstirea Carmeliţilor desculţi, sau Carmes-Deschaux, cum i se spunea pe vremea aceea; era un soi de clădire fără ferestre, împresurată de plaiuri sterpe, o filială a lui Pré-aux-Clercs1 care slujea îndeobşte ca loc de întîlnire celor ce n-aveau vreme de pierdut.

Cînd d'Artagnan ajunse în faţa micului loc viran, de la poalele mînăstirii, Athos aştepta doar de cinci minute, iar orologiul vestea miezul zilei. Era deci punctual ca Samariteanca şi nici cel mai chiţibuşar judecător în materie de dueluri n-ar fi găsit nimic de spus.

Athos, care suferea cumplit de pe urma loviturii, deşi rana îi fusese proaspăt oblojită de chirurgul domnului de Tréville, şedea pe o piatră şi îşi aştepta liniştit potrivnicul, cu acea ţinută demnă care nu-l părăsea niciodată. Cînd îl văzu pe d'Artagnan, se ridică şi făcu plin de cuviinţă, cîţiva paşi în întîmpinarea lui. La rîndul său, acesta din urmă se îndreptă spre el, ţinîndu-şi pălăria în mînă atît de jos, încît pana i se tîra de pămînt.

― Domnule, ― zise Athos, ― am încunoştiinţat pe doi din prietenii mei care-mi vor sluji de martori, dar aceşti doi prieteni n-au sosit încă. Mă miră că sînt în întîrziere, nu-i obiceiul lor.

― Eu n-am martori, domnule, ― răspunse d'Artagnan, ― abia am sosit ieri la Paris şi nu cunosc încă pe nimeni, afară de domnul de Tréville, căruia tatăl meu m-a reco­mandat, căci are cinstea de a se număra oarecum printre prietenii lui.

Athos rămase o clipă pe gînduri.

― Nu cunoşti decît pe domnul de Tréville? întrebă el.

― Da, domnule, nu-l cunosc decît pe el.

― Atunci, ― urmă Athos, jumătate pentru el, jumă­tate pentru d'Artagnan, ― atunci dacă te omor, aş fi un fel de mîncător de copii!

― Nu chiar aşa, ―răspunse d'Artagnan, cu un salut ce nu era lipsit de demnitate, ― nu chiar aşa, căci îmi faceţi cinstea de a vă bate cu mine, cu o rană care cred că vă supără destul.

― Ba mă supără rău de tot şi, pe cuvîntul meu, îţi mărturisesc că m-ai lovit al dracului, dar mă voi sluji de mîna stîngă, aşa cum obişnuiesc în asemenea împrejurări; să nu crezi că-ţi fac o favoare, mînuiesc spada destul de bine şi cu o mînă, şi cu alta şi, n-o să-ţi vină tocmai uşor: un stîngaci îşi încurcă adversarii care n-au prins încă de veste. Îmi pare rău că nu ţi-am spus-o mai din vreme ca să ştii.

― Sînteţi atît de curtenitor, domnul meu, încît vă sînt cum nu se poate mai recunoscător, spuse d'Artagnan, înclinîndu-se iarăşi.

― Iar eu mă simt copleşit, ― răspunse Athos pe un ton plin de nobleţe, ― să vorbim deci despre altceva, afară doar dacă asta te-ar supăra. Ah, fir-ar să fie, că rău m-ai lovit! Mă arde umărul.

― Dacă mi-aţi da voie... începu d'Artagnan sfios.

― Ce anume?

― Am un balsam pentru răni, un balsam pe care mi l-a dat mama şi pe care l-am încercat pe pielea mea.

― Aşa?

― Chiar aşa! Sînt sigur că în mai puţin de trei zile, balsamul meu v-ar vindeca şi, peste trei zile, cînd veţi fi vindecat, va fi pentru mine, domnule, şi atunci o mare cinste să stau la dispoziţia dumneavoastră.

D'Artagnan rosti aceste cuvinte cu o simplitate care făcea cinste bunei sale creşteri, fără să aducă nici o ştir­bire curajului său.

― Mii de draci, domnule, ― zise Athos, ― iată o pro­punere care-mi place! Asta nu înseamnă că o primesc, dar se simte de la o leghe că vine de la un gentilom. Aşa vorbeau şi se purtau vitejii din timpul lui Carol cel Mare, pe care orice cavaler ar trebui să-i ia drept pildă. Din nefericire, nu mai trăim vremurile marelui împărat. Trăim în timpul domnului cardinal, aşa că oricît am vrea noi să păstrăm taina, în cele trei zile se va afla că trebuie să ne batem şi ni se vor pune beţe în roate. Dar de ce n-or mai fi venind odată haimanalele alea?

― Dacă sînteţi grăbit, domnule, ― îi spuse d'Artagnan lui Athos cu aceeaşi simplitate cu care-i propusese să amîne duelul peste trei zile, ― dacă sînteţi grăbit şi dacă doriţi să mă trimiteţi mai iute pe lumea cealaltă, vă rog nu vă sfiiţi.

― Iată alt cuvînt care-mi place, ― mărturisi Athos, încuviinţînd graţios din cap, ― nu vine de la un om fără minte şi fără îndoială vine de la un om curajos. Domnule, îmi plac bărbaţii de felul dumitale şi-mi dau seama că dacă nu ne-am ucide unul pe altul, mai tîrziu îmi va face o deosebită plăcere să stau de vorbă cu dumneata. Să-i aşteptăm pe aceşti domni, te rog, am destulă vreme şi va fi mai nimerit. Uite! Mi se pare că văd pe unul din ei.

Într-adevăr, la capătul străzii Vaugirard, se ivea uriaşa făptură a lui Porthos.

― Cum, ― făcu d'Artagnan, ― întîiul dumitale martor este domnul Porthos?

― Da. Ai ceva împotrivă?

― Nu, de loc.

― Iată şi pe cel de al doilea.

Întorcîndu-se spre partea unde arăta Athos, d'Artagnan îl recunoscu pe Aramis.

― Cum, ― făcu el şi mai uimit decît întîia oară, ― cel de al doilea martor al dumitale e domnul Aramis?

― Chiar aşa, nu ştiai că nimeni nu ne vede pe unul fără celălalt şi că printre muşchetari, printre ostaşi, la curte şi în oraş, ni se spune: Athos, Porthos şi Aramis sau cei trei nedespărţiţi? Dar dumneata vii tocmai de la Dax, sau de la Pau, aşa că...

― De la Tarbes, îl îndreptă d'Artagnan.

― Ţi-e îngăduit să nu cunoşti acest amănunt, urmă Athos.

― Pe legea mea, ― răspunse d'Artagnan, ― numele vă şade bine, domnilor, şi dacă păţania mea va stîrni gălăgie, ea va dovedi cel puţin că prietenia dumneavoastră nu se bizuie pe contraste.

În vremea asta, Porthos se apropiase, şi făcuse un semn de salut lui Athos; întorcîndu-se apoi spre d'Artagnan, rămăsese foarte mirat.

În treacăt fie zis, Porthos îşi schimbase eşarfa şi nu mai purta pelerină.

― Ei poftim, ― făcu el, ce înseamnă asta?

― Domnul este cel cu care mă bat, răspunse Athos, arătîndu-l pe d'Artagnan cu mîna şi salutînd tot astfel.

― Şi eu tot cu el mă bat, adăugă Porthos.

― Dar abia la ora unu, lămuri d'Artagnan.

― Şi eu tot cu domnul mă bat, spuse şi Aramis apropiindu-se de ei.

― Da, dar abia la ora două, se amestecă d'Artagnan, cu acelaşi glas liniştit.

― Şi pentru că veni vorba, de ce te baţi, Athos? în­trebă Aramis.

― Pe legea mea, nu prea ştiu nici eu; m-a lovit la umăr, dar tu, Porthos?

― Pe legea mea dacă ştiu, mă bat pentru că mă bat, răspunse Porthos roşind.

Athos, căruia nu-i scăpa nimic, văzu fluturînd un zîmbet pe buzele gasconului.

― Am avut o neînţelegere în privinţa îmbrăcăminţii, zise tînărul.

― Şi tu, Aramis? ― întrebă Athos.

― Eu mă bat pentru o chestiune de teologie, răspunse Aramis, făcîndu-i totodată semn lui d'Artagnan, că-l roagă să nu dea în vileag adevărata pricină a duelului lor.

Athos văzu fluturînd alt zîmbet pe buzele lui d'Ar­tagnan.

― Adevărat? întrebă Athos.

― Da, o teză din sfîntul Augustin, asupra căruia nu sîntem de aceeaşi părere, zise gasconul.

― Hotărît lucru, ― mormăi Athos, ― e un om de duh.

― Şi acum, fiindcă v-aţi strîns toţi laolaltă, ― începu d'Artagnan, ― îngăduiţi-mi, domnilor, să vă cer mai întîi iertare.

La auzul cuvîntului "iertare"', un nor trecu pe fruntea lui Athos, un surîs semeţ juca pe buzele lui Porthos şi un semn de împotrivire fu răspunsul lui Aramis.

― Nu mă înţelegeţi domnilor, ― urmă d'Artagnan ridicîndu-şi capul luminat în clipa aceea de soarele ce-i au­rea trăsăturile fine şi îndrăzneţe, ― vă cer iertare dacă s-ar întîmpla să nu-mi pot plăti datoria faţă de toţi trei, căci domnul Athos are dreptul să mă ucidă cel dintîi, ceea ce răpeşte din valoarea poliţei dumitale, domnule Porthos, şi ceea ce-o face aproape egală cu zero, pe-a dumitale, dom­nule Aramis. De aceea, domnilor, vă cer încă o dată, ier­tare, dar numai pentru asta, şi acum, în gardă!

Rostind aceste cuvinte, d'Artagnan îşi trase spada cu cel mai cavaleresc gest cu putinţă.

I se urcase sîngele la cap şi în clipa aceea ar fi tras spada din teacă împotriva tuturor muşchetarilor regatului, la fel ca împotriva lui Athos, Porthos şi Aramis.

Era douăsprezece şi un sfert, soarele strălucea la zenit, şi locul ales pentru a fi teatru de luptă se găsea în plină arşiţă.

― E foarte cald ― zise Athos trăgînd la rîndul lui spada din teacă, ― dar nu pot să-mi scot haina, căci am simţit adineauri cum îmi sîngerează rana şi mi-ar fi teamă să-mi stingheresc adversarul, arătîndu-i sînge străin de tăişul spadei lui.

― E adevărat, domnule, ― răspunse d'Artagnan, ― dar fie că e sau nu străin de tăişul spadei mele, vă încre­dinţez că-mi pare rău să văd sîngele unui atît de viteaz gentilom; mă voi bate deci eu în haină, ca şi dumneata.

― Haide, haide, ― se amestecă Porthos, ― ajunge cu atîtea temenele, gîndiţi-vă că ne aşteptăm şi noi rîndul.

― Vorbeşte în numele dumitale, Porthos, de cîte ori vrei să spui asemenea necuviinţe, îi curmă vorba Aramis. În ceea ce mă priveşte, găsesc că toate cîte şi le spun aceşti domni, sînt potrivit spuse şi demne de doi genti­lomi.

― Poţi începe cînd vrei, domnule, zise Athos, punîndu-se în gardă.

― Aşteptam ordinele dumitale, îi răspunse d'Artagnan, încrucişînd spada.

Dar, cele două spade abia zăngăniseră la prima lor atingere, cînd o patrulă din gărzile eminenţei sale, co­mandată de domnul de Jussac, se ivi de după colţul mînăstirii.

― Garda cardinalului! strigară dintr-o dată Porthos şi Aramis. Spada în teaca, domnilor, spada în teacă!

Era însă prea tîrziu; cei doi luptători fuseseră văzuţi într-o poziţie care nu lăsa nici o îndoială asupra gîndului lor.

― Opriţi! strigă Jussac, înaintînd şi făcînd semn oa­menilor lui să-l urmeze: Opriţi! Ce facem oare aici, muş­chetari, ne batem? Şi cu edictele cum rămîne?

― Sînteţi prea mărinimoşi, domnii mei, răspunse Athos înciudat, căci Jussac era unul din cei care se năpustiseră pe ei cu două seri înainte. Dac-am fi în locul dumnea­voastră, vă încredinţez că noi nu ne-am amesteca. Lăsa-ţi-ne deci în pace şi veţi lua parte la o petrecere fără nici o osteneală.

― Domnilor, ― urmă Jussac ― cu mare părere de rău trebuie să vă declar că acest lucru nu e cu putinţă. Datoria înainte de toate. Vă rog deci, băgaţi spadele în teacă, şi urmaţi-ne.

― Domnule ― zise Aramis, maimuţărindu-l pe Jus­sac, ― cu cea mai mare plăcere am da ascultare bine­voitoarei dumitale invitaţii, dacă ar atîrna numai de noi, dar e cu neputinţă, nu ne dă voie domnul de Tréville. Vedeţi-vă de drum, e tot ce aveţi mai bun de făcut.

Simţind zeflemeaua, Jussac îşi ieşi din sărite.

― Dacă nu vă supuneţi, vă vom lua pe sus.

― Ei sînt cinci ― spuse Athos în şoaptă ― iar noi sîntem doar trei, vom fi iarăşi bătuţi şi va trebui să murim aici; să ştiţi că eu nu mă mai arăt învins în faţa că­pitanului.

Într-o clipă, Athos, Porthos şi Aramis se apropiară unul de celălalt, în vreme ce Jussac îşi alinia soldaţii.

Acea singură clipă îi ajunse lui d'Artagnan ca să ia o hotârîre. Era una din acele întîmplări de care atîrnă viaţa unui om: trebuia să aleagă între rege şi cardinal, şi odată alegerea făcută trebuia să meargă înainte. A se bate în­semna a călca legea, însemna a-şi pune viaţa în primejdie, însemna a şi-l face dintr-o dată duşman pe un ministru mai puternic decît însuşi regele, iată ce întrezări tânărul , totuşi, s-o spunem spre lauda lui, nu şovăi nici o sin­gură clipă, întorcîndu-se spre Athos şi prietenii lui, le şopti:

― Domnilor, îngăduiţi-mi să îndrept ceva în cuvintele dumneavoastră. Aţi spus adineauri că nu sînteţi decît trei, mie mi se pare însă că sîntem patru.

― Dar dumneata nu eşti de-ai noştri, răspunse Por­thos.

― E adevărat, ― stărui d'Artagnan. ― nu am haina, dar am sufletul dumneavoastră; inima mea e de muş­chetar, aşa simt eu, domnule, şi asta-i un imbold pentru mine.

― Dă-te la o parte, tinere, strigă Jussac lui d'Ar­tagnan. După gesturi şi căutătură, îi înţelesese gîndul. Poţi să te retragi, îţi dau voie. Scapă-ţi pielea. Hai, mai repede!

D'Artagnan nu se mişca din loc.

― Hotărît lucru, eşti un băiat de inimă, şopti Athos, strîngînd mîna tînărului.

― Haide, haide, hotărîţi-vă odată, se răsti Jussac.

― Trebuie să facem într-un fel, şoptiră Porthos şi Aramis.

― Domnul e plin de mărinimie, rosti Athos.

Toţi trei se gîndeau însă la tinereţea lui d'Artagnan şi la lipsa lui de experienţă.

― N-am fi decît trei, dintre care un rănit, plus un co­pil, ― socoti Athos, ― şi se va spune totuşi că am fost patru bărbaţi.

― Dar şi să dăm îndărăt! adăugă Porthos.

― Cam greu, încuviinţă Athos.

D'Artagnan le pricepu nehotărîrea:

― Domnilor, puneţi-mă la încercare, şi vă jur pe cinstea mea că nu plec de aici dacă sîntem învinşi.

― Cum te numeşti, viteazule? întrebă Athos.

― D'Artagnan, domnule.

― Ei bine! Athos, Porthos. Aramis şi d'Artagnan înainte! strigă Athos.

― Ce faceţi, domnilor? Nu vă hotarîţi care să vă hotărîţi? strigă a treia oară Jussac.

― S-a făcut, domnule, zise Athos.

― Şi ce hotărîre aţi luat? întrebă Jussac.

― Vom avea cinstea să şarjăm, răspunse Aramis, scoţîndu-şi pălăria cu o mînă şi spada cu cealaltă.

― Va să zică vă împotriviţi, răcni Jussac.

― Mii de draci! Asta vă miră? strigă şi Porthos.

Cei nouă luptători se năpustiră unii asupra celorlalţi cu o furie care nu înlătura însă oarecare metodă.

Athos luă în primire pe un oarecare Cahusac, favori­tul cardinalului; Porthos, pe unul Bicarat, iar Aramis se văzu în faţa a doi adversari.

Cît priveşte pe d'Artagnan, se trezi luptînd cu însuşi Jussac.

Inima tînărului gascon bătea de parcă ar fi vrut să-i iasă din piept, nu de frică, ferească sfîntul, căci nu-i era cîtuşi de puţin frică, ci din dorinţa de a fi la înălţimea celorlalţi; se bătea ca un tigru înfuriat, învîrtindu-se de zece ori în jurul adversarului, schimbîndu-şi de douăzeci de ori poziţia şi locul. Jussac era ― cum se spunea atunci ― îndrăgostit de spadă şi o mînuise adesea, totuşi îi ve­nea grozav de greu să se apere împotriva unui adversar care, uşor şi săltăreţ, se îndepărta în fiece clipă de la re­gulile obişnuite atacînd din toate părţile şi ferindu-se totodată, ca unul ce păstrează cel mai mare respect pie­lei sale.

În cele din urmă, această luptă îl scoase pe Jussac din răbdări. Furios de a fi ţinut pe loc de acela pe care-l socotea drept un copil, se înfierbîntă şi începu să facă greşeli. D'Artagnan, care în lipsă de experienţă avea te­meinice cunoştinţe teoretice, îşi îndoi iuţeala. Jussac vru să sfîrşească odată, se năpusti cu o lovitură groaznică îm­potriva adversarului, atacînd în plin; d'Artagnan pară însă lovitura, şi în vreme ce Jussac îşi lua din nou poziţia iniţială, strecurîndu-se ca un şarpe sub spada lui d'Artagnan, i-o înfipse în corp. Jussac se prăbuşi grămadă la pămînt.

D'Artagnan aruncă atunci la repezeală o privire îngri­jorată asupra cîmpului de luptă.

Aramis omorîse pe unul din cei doi potrivnici ai lui, dar celălalt nu-i dădea răgaz o clipă. Totuşi, era într-o si­tuaţie bună şi putea să se apere încă.

Bicarat şi Porthos îşi dăduseră unul altuia lovituri. Porthos primise o lovitură în braţ şi Bicarat una în coapsă. Dar nici una din răni nu era gravă, aşa că se băteau mai departe, şi mai înverşunat.

Rănit a doua oară de Cahusac, Athos pălea văzînd cu ochii, dar nu dădea înapoi un singur pas: schimbase doar spada dintr-o mînă în alta şi se bătea cu mîna stîngă.

Potrivit legilor duelului în acea vreme, d'Artagnan putea să vină în ajutorul unuia dintre luptători; în vreme ce căuta cu ochii care dintre camarazi avea nevoie de aju­torul lui, surprinse o privire a lui Athos. Această privire era mai mult decît grăitoare. Athos ar fi murit mai curînd decît să cheme în ajutor; totuşi, îi era îngăduit să pri­vească şi cu privirea să ceară un sprijin. D'Artagnan îl înţelese, făcu o săritură grozavă şi îi căzu în coastă lui Cahusac, strigînd:

― Spre mine, domnule, că te omor!

Cahusac se întoarse; tocmai la vreme. Athos, pe care numai curajul lui neasemuit îl susţinea, căzu într-un ge­nunchi.

― La naiba! ― îi strigă lui d'Artagnan ― nu-l ucide, te rog! Am eu ceva de împărţit cu el, cînd m-oi vindeca şi-oi fi sănătos. Presează-l, dezarmează-l. Aşa. Bine! Foarte bine!

Strigătele acestea i le smulsese spada lui Cahusac, care sărise la douăzeci de paşi de el. D'Artagnan şi Cahusac se repeziră amîndoi într-un suflet, unul ca s-o ţie, celălalt ca s-o ridice; dar d'Artagnan, mai sprinten, sosi cel dintîi şi puse piciorul pe deasupra.

Cahusac alergă spre cel pe care-l ucisese Aramis, îi înşfăcă sabia şi vru să se reîntoarcă la d'Artagnan; dar în drum, îl întîlni pe Athos care, în răgazul de o clipă pe care-l înlesnise d'Artagnan, se mai înviorase; de teamă ca d'Artagnan să nu-i ucidă duşmanul, Athos voia să în­ceapă iarăşi lupta. D'Artagnan înţelese că ar fi însemnat să-l supere pe Athos dacă s-ar fi împotrivit. Într-adevăr, curînd după aceea, Cahusac căzu la pămînt cu gîtlejul străpuns de o lo­vitură de spadă.

În aceeaşi clipă, Aramis îşi sprijinea vîrful spadei de pieptul adversarului prăbuşit, silindu-l să se dea învins.

Mai rămîneau Porthos şi Bicarat. În timp ce se bătea, Porthos îndruga mii de năzbîtii, îl întreba pe Bicarat cam cît putea fi ceasul, şi-l felicita pentru numirea frate­lui său în fruntea unei companii într-un regiment din Navara; dar, din toate astea, nu se alegea decît cu gluma. Bicarat făcea parte din oamenii de fier care nu cad decît morţi.

Totuşi, trebuia să se sfîrşească odată. Straja putea să sosească dintr-o clipă în alta şi să-i ridice pe toţi luptă­torii, răniţi sau teferi, partizani ai regelui sau ai cardi­nalului. Athos, Aramis şi d'Artagnan îl înconjurară pe Bicarat, poftindu-l să se predea. Deşi singur împotriva tuturor şi deşi o lovitură de spadă îi străpunsese coapsa, Bicarat voia să ţină piept cu tot dinadinsul dar Jussac, ridicat într-un cot, îi strigă să se predea. Bicarat era gascon ca şi d'Artagnan; făcu pe surdul şi se mulţumi să rîdă, găsind timp între două mişcări de apărare să arate cu vîrful spadei un loc undeva pe pămînt:

― Aici, ― parodia el un verset din biblie, ― aici va muri Bicarat, singur între cei care sînt cu el.

― Dar ei sînt patru, patru împotriva ta; isprăveşte odată, îţi poruncesc!

― Ah, dacă-mi porunceşti, e cu totul altceva, ― răs­punse Bicarat, ― eşti caporalul meu, sînt dator să te as­cult.

Şi, făcînd o săritură îndărăt, frînse spada pe genunchi pentru a nu fi silit s-o predea, aruncă bucăţile peste zi­dul mînăstirii, şi-şi încrucişă braţele, fluierînd o arie în­chinată cardinalului.

Voinicia este totdeauna respectată, chiar la un duş­man. Muşchetarii îl salutară pe Bicarat cu spadele şi apoi le vîrîră în teacă. D'Artagnan făcu şi el la fel; apoi, ajutat de Bicarat, singurul care se mai ţinea pe picioare, duse sub porticul mînăstirii pe Jussac, pe Cahusac şi pe acela dintre adversarii lui Aramis care fusese doar rănit. Cei de al patrulea, cum am mai spus, murise. Apoi sunară clopotul şi, luînd cu ei patru dintre cele cinci spade, se îndreptară, beţi de bucurie, spre palatul domnului de Tréville.

Se ţineau lanţ unul de altul, cît era strada de largă; opreau pe toţi muşchetarii care le ieşeau în cale, aşa în­cît pînă la urmă, mersul lor se schimbă într-un marş tri­umfal. Inima lui d'Artagnan se topea de fericire; mergea între Athos şi Porţhos, strîngîndu-i duios de braţ.

― Dacă nu sînt încă muşchetar, ― spuse el noilor săi prieteni, intrînd pe poarta palatului domnului de Tréville, ― iată-mă cel puţin ucenic, nu-i aşa?