Read synchronized with  Chinese  English  French  Portuguese  Russian  Spanisch 
Cei trei muschetari.  Alexandre Dumas
Capitolul 4. UMĂRUL LUI ATHOS, EŞARFA LUI PORTHOS ŞI BATISTA LUI ARAMIS
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Furios, d'Artagnan străbătuse anticamera din trei să­rituri şi se repezise spre scară, cu gînd să coboare treptele cîte patru odată, cînd din fugă mare era să dea orbeşte peste un muşchetar, care tocmai ieşea de la domnul de Tréville pe o uşă dosnică şi pe care, izbindu-l cu fruntea în umăr, îl făcu să scoată un răcnet, sau mai bine zis un urlet.

― Iartă-mă, te rog, ― zvîrli d'Artagnan, gata s-o ia din nou la fugă, ― iartă-mă, sînt grăbit.

Dar abia coborîse prima treaptă cînd o mînă de fier îl înşfăcă de eşarfă, pironindu-l pe loc.

― Eşti grăbit, ― îi strigă muşchetarul, alb la faţă ca un linţoliu ― şi atunci te izbeşti de mine? Îmi spui: "Iartă-mă" şi crezi că ajunge? Nu-i tocmai aşa, tinere. Nu cumva pentru că l-ai auzit pe domnul de Tréville vorbindu-ne azi puţin cam liber, îţi închipui că întîiul venit poate să se poarte cu noi aşa cum ne-a vorbit el? Desmeticeşte-te, tinere, dumneata nu eşti domnul de Tréville!

― Pe legea mea, ― răspunse d'Artagnan, dîndu-şi seama că era tocmai Athos care, în urma îngrijirilor doc­torului, se întorcea acasă, ― pe legea mea, n-am făcut-o dinadins, şi pentru că n-am făcut-o dinadins am spus: "Iartă-mă". Mi se pare că e destul. Dar îţi mai spun încă o dată şi poate chiar e prea mult: sînt grăbit, pe cuvîntul meu, sînt foarte grăbit. Te rog deci dă-mi drumul şi lasă-mă să-mi văd de treabă.

― Domnule, urmă Athos, dîndu-i drumul, ― nu ştii ce-i buna-cuviinţă. Se vede că vii de departe.

D'Artagnan, care şi coborîse dintr-o dată trei sau patru trepte, se opri în loc.

― I-a mai las-o, domnule ― îi curmă el vorba, ― oricît de departe aş veni, nu dumneata o să-mi dai mie lecţii de bună-cuviinţă. Ca să ştii!

― Poate, zise Athos.

― Ah, dacă n-aş fi atît de grăbit, ― adăugă d'Artag­nan, ― şi n-aş alerga după cineva...

― Ascultă, domnule grăbit, pe mine poţi să mă găseşti şi fără să fugi, auzi?

― Şi unde, mă rog?

― Lîngă mînăstirea Carmes-Deschaux.

― La ce oră?

― La amiază.

― Bine, la amiază voi fi acolo.

― Nu mă face să aştept prea mult; la douăsprezece şi un sfert să ştii că mă iau după dumneata şi-ţi retez urechile din fugă.

― Bine, ― îi strigă d'Artagnan, ― voi fi acolo la douăsprezece fără zece minute.

Şi o luă iarăşi la goană, parcă l-ar fi apucat strechea, cu gîndul să-l ajungă pe necunoscut, al cărui pas molcom nu-l putuse duce prea departe. În poarta dinspre stradă, Porthos stătea de vorbă cu un soldat din gardă. Între ei era loc doar cît să treacă un om. Socotind că se poate strecura, d'Artagnan se repezi ca o săgeată printre ei, dar în socotelile lui nu ţinuse seamă de bătaia vîntului. Tocmai cînd era să treacă, o pală de vînt umflă pelerina lungă a lui Porthos şi d'Artagnan se pomeni deodată ca sub o aripă. Porthos, desigur, ţinea morţiş la această parte în­semnată a îmbrăcăminţii lui, căci, în loc să dea drumul pulpanei ce-o ţinea cu mîna o trase înspre el, astfel încît d'Artagnan se înfăşură de la sine în catifea, printr-o mişcare auzindu-l pe muşchetar cum suduie, şi dînd să iasă de sub pelerina care-l orbea, d'Artagnan îşi căută drum printre falduri. Se temea mai ales să nu întineze prospe­ţimea minunatei eşarfe pe care o cunoaştem, cînd deschizînd sfios ochii, se trezi cu nasul între umerii lui Porthos, adică tocmai lipit de eşarfă.

Vai şi amar! Ca cele mai multe lucruri de pe această lume, care-ţi iau la început vederea, eşarfa era doar în faţă de aur, iar în spate din piele de bivol. Neputînd avea o eşarfă cu totul de aur, Porthos, ca un adevărat viteaz ce era, se mulţumise s-o aibă doar pe jumătate; e deci lesne de înţeles tîlcul guturaiului şi nevoia grabnică a pelerinei.

― Pe toţi dracii! ― izbucni Porthos, silindu-se să scape de d'Artagnan care i se zbătea în spate, ― ai căpiat de dai buzna peste oameni?

― Iartă-mă, ― îngînă d'Artagnan ieşind de sub pe­lerina uriaşului, ― dar sînt foarte grăbit, alerg după ci­neva şi...

― Şi unde-ţi laşi ochii cînd alergi? se răsti Porthos.

― Nicăieri, ― răspunse d'Artagnan, înţepat, ― ni­căieri, ba mulţumită ochilor mei, văd chiar unele lucruri pe care alţii nu le văd..

Fie că înţelesese sau nu ce voia să spună d'Artagnan, Porthos îşi ieşi din sărite:

― Dumneata, domnule, n-o să scapi de scărmăneală, dacă te tot vîri aşa în muşchetari. Ia seama!

― Scărmăneală, domnule, ― se miră d'Artagnan, ― cuvîntul e cam tare.

― O fi dar se potriveşte cu omul obişnuit să-şi pri­vească în faţă potrivnicii.

― La naiba! Cred şi eu că dumneata nu întorci spa­tele potrivnicilor dumitale!

Şi, încîntat de pozna lui, tînărul se îndepărtă rîzînd în hohote.

Porthos spumega de mînie şi dădu să se repeadă după d'Artagnan.

― Mai tîrziu, mai tîrziu, ―îi strigă acesta, ― cînd n-o să mai porţi pelerina.

― Atuncea la unu, îndărătul Luxemburgului.

― Foarte bine, la unu, răspunse d'Artagnan, cotind după colţul străzii.

Dar nici pe strada pe care o străbătuse, nici pe cea care i se desăşura acum înaintea ochilor, nu zări pe nimeni. Oricît de încet ar fi mers necunoscutul, de bună seamă tot ajunsese departe, sau poate că intrase în vreo casă. D'Ar­tagnan îi întrebă pe toţi trecătorii care-i ieşiră în cale, dacă nu cumva îl văzuseră, apoi coborî pînă la ponton, o apucă în sus, pe strada Senei şi pe strada Crucii Roşii, dar zadarnic: necunoscutul intrase parcă în pămînt. Totuşi, alergătura i-a fost de mare folos, căci cu cît sudoarea îi scălda mai tare fruntea, cu atît inima i se răcorea.

Începu atunci să cugete asupra întîmplărilor petrecute: erau multe şi nefericite; ceasornicul arăta numai uns­prezece şi în dimineaţa aceea avusese vreme să-şi atragă reauavoinţă a domnului de Tréville, care fără îndoială trebuie să fi găsit foarte puţin cuviincios felul acela de a fi părăsit.

Îi căzuseră apoi pe cap două dueluri cu doi dintre băr­baţii în stare să ucidă fiecare cîte trei d'Artagnan; amîndoi erau muşchetari, adică două fiinţe dintre cele pe car­e le preţuia atît de mult, încît le aşeza în mintea şi la inima lui mai presus decît pe toţi ceilalţi muritori.

Cumplită împrejurare! Fiind încredinţat că va fi ucis de Athos, se înţelege de la sine că Porthos nu-l mai îngri­jora prea mult. Totuşi, deoarece speranţa e cea din urma scînteie care se stinge în orice inimă, începu din nou să spere că ar putea supravieţui acestor două dueluri, cu răni groaznice bineînţeles; în caz de supravieţuire, îşi făcu sieşi următoarele dojeni: "Mă port ca un bezmetic şi ca un mojic! Viteazul şi nefericitul de Athos era rănit tocmai la umărul de care m-am izbit cu capul ca un ber­bec, Singurul lucru care mă uimeşte e că nu m-a căsăpit pe loc; ar fi avut tot dreptul: durerea pe care i-am pricinuit-o trebuie să fi fost îngrozitoare. Cît priveşte pe Por­thos, ah, cît priveşte pe Porthos, pe legea mea, e ceva mai hazliu!"

Şi fără să vrea, tînărul începu să rîdă privind totuşi împrejur spre a-şi da seama dacă nu cumva rîsul lui de unul singur, şi din senin pentru cei care-l vedeau rîzînd, n-ar fi putut jigni vreun trecător.

"...Cît priveşte pe Porthos, păţania e mult mai hazlie, dar asta nu înseamnă că nu sînt un mare zăpăuc. Se poate să dai aşa, orbeşte, peste oameni? Şi să te bagi aşa sub hainele lor ca să vezi ce au şi ce n-au prin partea locului! Fără doar şi poate că m-ar fi iertat, dacă nu m-aş fi apucat să-i pomenesc de afurisita de eşarfă, în vorbe cu perdea, e drept, dar cu ce perdea subţire! Ah, gascon afu­risit ce sînt, mi-ar arde de trăsnăi şi-n somn! Hai, dragă d'Artagnan, ― urmă el vorbindu-şi cu toată blîndeţea ce credea că i se cuvine, ― dacă se întîmplă să scapi teafăr, ceea ce nu pot să-mi închipui, va trebui să te porţi în vii­tor cît mai cuviincios. De azi înainte, va trebui să fii ad­mirat, să fii dat drept pildă. A fi curtenitor şi cuviincios nu înseamnă a fi mişel. Uită-te la Aramis: Aramis e duio­şia, e farmecul întruchipat! A îndrăznit oare cineva, vreo­dată, să spună că Aramis e un mişel? Nu, fără îndoială că nu! Ei bine, pe viitor eu vreau să-i urmez pilda, în toate! Ah, dar uite-l colo!"

Tot mergînd şi vorbind de unul singur, ajunsese la cîţiva paşi de palatul d'Aiguillon; în faţa acestui palat, d'Artagnan îl zărise pe Aramis pălăvrăgind voios cu trei gentilomi din garda regelui. La rîndul lui şi Aramis îl zărise pe d'Artagnan; dar cum nu uita că în aceeaşi dimi­neaţă domnul de Tréville îşi ieşise din fire chiar înaintea tînărului, şi cum un martor al mustrărilor primite nu pu­tea face plăcere, Aramis se făcu că nu-l vede. D'Artagnan, dimpotrivă, credincios năzuinţelor lui de împăcare şi de curtenie, se apropie de cei patru tineri, cu un salut adînc însoţit de cel mai fermecător zîmbet. Aramis înclină uşor capul, dar fără să zîmbească. De altminteri, toţi patru îşi curmară îndată convorbirea.

D'Artagnan nu era atît de neghiob, încît să nu bage de seamă că n-avea ce căuta acolo; dar nefiind încă de­prins cu obiceiurile societăţii înalte, nu ştia cum să iasă pe nesimţite dintr-o împrejurare neplăcută ca aceea în care se află cineva, atunci cînd se amestecă printre oameni pe care abia îi cunoaşte şi într-o convorbire care nu-l pri­veşte. Chibzuia deci în sinea lui cum să facă pentru a se retrage în chipul cel mai firesc cu putinţă, cînd văzu deo­dată că Aramis lăsase să-i cadă batista şi că, fără îndoială, pusese din nebăgare de seamă piciorul pe deasupra; so­cotind că sosise clipa să-şi îndrepte stîngăciile, se aplecă şi, cu aerul cel mai curtenitor de care era în stare, trase batista de sub piciorul muşchetarului, în ciuda sforţărilor pe care acesta le făcea ca să nu-i dea drumul: apoi, înmînindu-i-o îi spuse:

― Iată, domnule, o batistă pe care sigur că v-ar părea rău s-o pierdeţi.

Batista era într-adevăr toată în broderii fine şi avea o coroană cu blazon într-un colţ. Aramis roşi pînă în vîrful urechilor şi mai mult smulse decît luă batista din inimile gasconului.

― Ah! Ah! ― se repezi unul din ceilalţi, ― o să mai spui acum, tăcutule Aramis, că nu te ai bine cu doamna de Bois-Tracy, cînd această fermecătoare doamnă are bunătatea să-ţi împrumute batistele ei?

Aramis aruncă lui d'Artagnan una din acele priviri care dau cuiva să înţeleagă că şi-a făcut un duşman de moarte; apoi, cu căutătura lui mieroasă, răspunse:

― Vă înşelaţi, domnilor, batista nu-i a mea şi nu ştiu pentru ce domnul a găsit cu cale să mi-o dea mie, mai curînd decît unuia dintre dumneavoastră; ca dovadă, iată: batista mea e la mine în buzunar.

Spunînd aceste cuvinte, îşi scoase batista lui, de asemenea foarte elegantă, din cea mai fină pînză de in, deşi pînza de in era scumpă în acea vreme ― dar fără bro­derii şi fără blazon, ci împodobită doar cu iniţialele stăpînului ei.

De data asta d'Artagnan nu mai scoase nici un cuvînt. Îşi dădea seama că făcuse altă boroboaţă. Prietenii lui Aramis nu se lăsară însă convinşi de tăgada lui, şi unul dintre ei spuse tânărului muşchetar, silindu-se să se arate cît mai serios:

― Dacă ar fi aşa cum spui tu, m-aş vedea nevoit, dra­gul meu Aramis, să ţi-o cer înapoi, căci, după cum ştii, Bois-Tracy e unul din prietenii mei apropiaţi şi nu vreau ca cineva să facă pe grozavul cu lucruri de-ale soţiei lui.

― N-o ceri cum se cuvine, ― îi răspunse Aramis, ― şi deşi recunosc temeiul de netăgăduit al cererii tale, to­tuşi m-aş împotrivi din pricina felului în care ai făcut-o.

― De fapt, ― încercă să spună sfios d'Artagnan,― eu n-am văzut batista căzînd din buzunarul domnului Ara­mis, domnia-sa ţinea doar piciorul pe deasupra ― atîta tot ― şi atunci m-am gîndit că dacă-şi ţine piciorul pe ea, batista e a lui.

― Şi te-ai înşelat, domnul meu, răspunse Aramis, nepăsător la încercările lui d'Artagnan de a-şi îndrepta gre­şeala. Apoi, adăugă, întorcîndu-se către oşteanul din garda care spusese că e prietenul lui Bois-Tracy: De altminteri, mă gîndesc, scumpe prietene al lui Bois-Tracy, că şi eu îi sînt prieten tot atît de apropiat cum îi poţi fi şi tu, aşa că la urma urmelor, batista ar fi putut să cadă tot atît de bine din buzunarul tău, ca şi dintr-al meu.

― Nu, pe cinstea mea, se împotrivi oşteanul din garda maiestăţii sale.

― Tu o să juri pe cinstea ta, iar eu îmi voi da cuvîntul şi atunci, fireşte, unul din noi doi trebuie să mintă. Haide mai bine, Montaran, să luăm fiecare cîte o jumă­tate.

― Din batistă?

― Da.

― Minunat, ― strigară ceilalţi doi oşteni din gardă, ― judecata regelui Solomon. Hotărît lucru, Aramis, eşti o comoară de înţelepciune.

Tinerii izbucniră în rîs şi, cum e lesne de închipuit, întîmplarea n-a avut alte urmări. După cîteva clipe, con­vorbirea încetă şi după ce-şi strânseră călduros mîna, tus­trei oştenii se despărţiră de muşchetar; cei dintîi îşi văzură de drumul lor şi Aramis de al lui.

"Iată clipa nimerită ca să fac pace cu acest om de lume", îşi zise d'Artagnan, care spre sfîrşitul convorbirii se ţinuse puţin mai la o parte; sub îndemnul acestui frumos simţămînt, vru să se apropie de Aramis, care se în­depărta fără să-l mai ia în seamă.

― Domnul meu, ― începu el, ― sper că mă vei ierta.

― Ah! domnule, ― i-o reteză Aramis, ― îngăduie-mi să-ţi spun că nu te-ai purtat adineauri aşa cum trebuie să se poarte un om de lume.

― Cum, domnule, ― se răsti d'Artagnan, ― îţi în­chipui că...

― Îmi închipui, domnule, că nu eşti atît de prost şi că deşi abia ai sosit din Gasconia, totuşi ştii că nimeni nu calcă aşa, nitam-nisam, peste o batistă. Ce naiba! Caldarîmul Parisului nu e din pînză de batiste!

― Domnule, cred că greşeşti încercînd să mă umi­leşti, răspunse d'Artagnan, a cărui fire certăreaţă o şi luase înaintea hotărîrilor sale paşnice. E adevărat să sînt din Gasconia şi fiindcă o ştii, nu mai e nevoie să-ţi spun că gasconii nu sînt prea răbdători; dacă şi-au cerut o dată iertare, fie chiar pentru o nerozie, ei rămîn încredinţaţi că au făcut mai mult de jumătate din ce trebuie să facă.

― Domnule, eu îţi spun toate astea, ― răspunse Ara­mis, ― nu ca să-ţi caut gîlceavă. Slavă Domnului! Nu sînt un spadasin şi, nefiind muşchetar decît în chip tre­cător, nu mă bat decît cînd mă văd nevoit, şi totdeauna în silă. Dar de data asta e mult mai grav, căci din pricina dumitale a fost atinsă cinstea unei doamne.

― Vrei să zici, din pricina noastră! i-o tăia d'Artag­nan.

― De ce ai avut stîngăcia să-mi înapoiezi batista?

― De ce ai avut stîngăcia s-o laşi să cadă?

― Am spus şi mai spun, domnule, batista n-a căzut din buzunarul meu.

― Atunci ai minţit de două ori, domnule, fiindcă eu am văzut cînd a căzut, am văzut cu ochii mei.

― Aşa? O iei pe tonul ăsta, domnule gascon? Ei bine! Las că te învăţ eu cum să te porţi!

― Şi eu o să te trimit înapoi la liturghia dumitale, domnule popă! Scoate, te rog, spada din teacă, acum, pe loc.

― Nu, drăguţule, nu aici. Nu vezi că sîntem în faţa palatului d'Aiguillon care geme de oamenii cardinalului? Cine-mi spune că nu te-a împuternicit chiar eminenţa sa să-i aduci capul meu? Şi eu ţin grozav de mult la capul meu, care mi se pare că-mi vine destul de bine pe umeri. De aceea eu nu mă dau în lături să te ucid, dar fii pe pace, vreau să te ucid frumuşel, într-un loc închis, şi aco­perit, unde să nu te poţi grozăvi cu moartea dumitale.

― N-am nimic împotrivă, dar nu te încrede prea mult şi adu cu dumneata şi batista, fie că-i a dumitale sau nu; o să ai poate prilejul s-o foloseşti.

― Domnul este gascon? întrebă Aramis.

― Da, dar sper că domnul nu amînă o întîlnire din prea mare prevedere.

― Prevederea, domnule, este o virtute destul de fără rost pentru muşchetari, ştiu şi eu asta, în schimb sluji­torii bisericii nu se pot lipsi de ea, şi deoarece nu-s muş­chetar decît în chip trecător, ţin să rămîn prevăzător. La ora două voi avea cinstea să te aştept în palatul domnului de Tréville. Acolo îţi voi arăta locurile cele mai nimerite.

Cei doi tineri se salutară, apoi Aramis se depărta, apucînd în sus pe strada care duce la Luxemburg, în vreme ce d'Artagnan, văzînd că e destul de tîrziu, se îndreptă spre Carmes-Deschaux, spunîndu-şi în sine: "Hotărît lu­cru, nu mai pot da înapoi, dar dacă o fi să mă omoare, măcar mă omoară un muşchetar".