Read synchronized with  Chinese  English  French  Portuguese  Russian  Spanisch 
Cei trei muschetari.  Alexandre Dumas
Capitolul 3. AUDIENŢA
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Domnul de Tréville nu era tocmai în apele lui: totuşi răspunse politicos tînărului care se înclinase pînă la pămînt şi zîmbi ascultînd cuvîntul de salut, rostit cu accen­tul bearnez, care-i amintea tinereţea şi pămîntul lui de baştină, două aduceri aminte ce fac pe un om să zîmbească la orice vîrstă. Apoi, îndreptîndu-se spre anticameră şi făcîndu-i lui d'Artagnan semn cu mîna, ca şi cînd i-ar fi cerut îngăduinţa să sfîrşească cu ceilalţi înainte de a în­cepe cu el, strigă de trei ori, cu glasul îngroşat de fiecare dată, astfel încît să străbată toate treptele cuprinse. Între tonul poruncitor şi cel mînios:

― Athos! Porthos! Aramis!

Cei doi muşchetari cu care am mai făcut cunoştinţă şi care purtau ultimele două din numele de mai sus, pă­răsiră iute grupul, unde se găseau, şi înaintară înspre ca­mera a cărei uşă se şi închise îndată ce trecură pragul. Ţinuta lor, deşi nu tocmai liniştită, stîrni totuşi, prin ae­rul nepăsător, plin totodată de demnitate şi supunere, ad­miraţia lui d'Artagnan care vedea în aceşti oameni nişte semizei, iar în căpetenia lor, un Jupiter olimpian, înarmat cu toate trăsnetele cerului.

După ce amîndoi muşchetarii intrară în odaie, după ce uşa se închise în urma lor, după ce zumzetul din anti­cameră începu să se audă iarăşi, însufleţit de ultimele chemări, după ce, în sfîrşit, domnul de Tréville, tăcut şi încruntat, străbătu de trei sau de patru ori încăperea de-a lungul ei, trecînd de fiecare dată pe dinaintea lui Porthos şi a lui Aramis, care stăteau smirnă ca la o pa­radă, el se opri deodată şi, măsurîndu-i din cap pînă în picioare, se răsti cu o căutătură mînioasă:

― Ştiţi dumneavoastră ce mi-a spus regele, chiar aseară? Ştiţi sau nu, domnilor?

― Nu, răspunseră după o clipă de tăcere cei doi muş­chetari. Nu, domnule, nu ştim.

― Dar nădăjduiesc că ne veţi face cinstea să ne spuneţi şi nouă, adăugă Aramis cu tonul cel mai cuviincios şi eu cea mai curtenitoare plecăciune.

― Mi-a spus că în viitor îşi va alege muşchetarii din rîndurile gărzii domnului cardinal.

― Din garda domnului cardinal? Şi de ce oare? în­trebă cu aprindere Porthos.

― De ce? Fiindcă îşi dă seama că trebuie să-şi împros­păteze poşirca lui şi cu vin ceva mai bun.

Cei doi muşchetari roşiră pînă în albul ochilor. D'Artagnan nu mai ştia pe ce lume se află şi ar fi dorit să i se scufunde pămîntul sub picioare.

― Da, da, ― urmă domnul de Tréville, înflăcărîndu-se, ― da, maiestatea sa are dreptate, căci, pe cinstea mea, e drept că muşchetarii nu sînt la locul lor la curte. Ieri, domnul cardinal povestea la masa de joc a regelui, cu un aer de compătimire care nu mi-a plăcut de loc, că alaltăieri, blestemaţii de muşchetari, dracii împieliţaţi ― şi apăsa pe cuvinte cu un ton batjocoritor care mă sco­tea şi mai mult din sărite ― spintecătorii ăştia ― adăuga, privindu-mă cu ochii lui de pisică sălbatică ― s-au în­curcat peste noapte într-o speluncă din strada Férou şi că o patrulă a gărzii lui ― credeam c-o să-mi pufnească de rîs în nas ― se văzuse silită să-i aresteze pe zurbagii. Mii de draci! Voi trebuie să ştiţi ceva de treaba asta! Auzi, muşchetari arestaţi!... Eraţi şi voi acolo, degeaba vă ascundeţi după degete, aţi fost recunoscuţi, cardinalul v-a pomenit numele. Fără îndoială că-i vina mea, numai vina mea, fiindcă eu singur mi-aleg oamenii. Dumneata, de pildă, Aramis, de ce dracu mi-ai mai cerut tunică de muşchetar, cînd ţi-ar fi stat mai bine un anteriu popesc? Şi dumitale, Porthos, îţi trebuia mîndreţea asta de eşarfă aurită, ca să-ţi atîrni o sabie de papură? Dar Athos? Nu-l văd pe Athos. Unde e?

― Domnule, ― răspunse trist Aramis, ― e bolnav, foarte bolnav.

― Bolnav, foarte bolnav, spui? Şi de care boală, mă rog?

― Sînt temeri că ar fi vărsat de vînt, domnule, ― răspunse Porthos, vrînd să se bage şi el în vorbă, ― şi ar fi grozav de neplăcut, fiindcă i-ar strica fără doar şi poate obrazul.

― Vărsat de vînt! Porthos, iar îndrugi bazaconii de ale dumitale! Vărsat de vînt la vîrsta lui? Ce tot îmi spuneţi!... Sigur că e rănit, te pomeneşti c-a şi murit. Ah! Dac-aş şti... Mii de draci, domnilor muşchetari, nu vreau să umpleţi localurile deocheate, nici să vă luaţi la harţă pe stradă, nici să vă jucaţi de-a spada pe la răscruci. Nu vreau, în sfîrşit, să vă faceţi de rîs în faţa gărzilor dom­nului cardinal, care sînt oameni cumsecade, liniştiţi, des­curcăreţi, oameni care nu se pun în împrejurarea de a fi arestaţi şi care, spre deosebire de alţii, nici nu s-ar lăsa arestaţi ― sînt sigur de asta. Mai degrabă ar muri acolo, pe loc, decît să dea un singur pas înapoi. S-o şteargă, s-o ia la sănătoasa; să dea bir cu fugiţii, toate astea-s bune doar pentru muşchetarii regelui!

Porthos şi Aramis clocoteau de mînie. Bucuros l-ar fi strîns de gît pe domnul de Tréville, dacă n-ar fi simţit că vorbele lui erau pornite dirrtr-o adîncă dragoste pentru ei. Băteau podeaua cu piciorul, îşi muşcau buzele pînă la sînge şi-şi încleştau mîna pe mînerul spadei. După cum am mai spus, cei de afară auziseră cînd Athos, Porthos şi Aramis fuseseră chemaţi şi, după glasul domnului de Tréville, ghiciseră că acesta era furios nevoie mare. Zece capete nerăbdătoare stăteau aplecate peste perdea şi pă­leau de mînie, căci cu urechea lipită de uşă nu pierdeau nici o iotă, în vreme ce gurile lor repetau la şir vorbele de ocară ale căpitanului, ca să le audă toţi din anticameră.

Într-o clipă, toata locuinţa, începînd de la uşa cabinetului şi pînă la poarta din stradă, era în fierbere.

― Auzi, muşchetarii regelui arestaţi de oştenii dom­nului cardinal! urmă domnul de Tréville, tot atît de mînios în adîncul sufletului ca şi soldaţii lui, dar vorbind răspicat şi împlîntînd, ca să zicem aşa, cuvintele în ini­mile ascultătorilor, unul cîte unul, ca nişte lovituri de pumnal. Auzi, şase soldaţi din garda eminenţei sale ares­tează şase muşchetari ai maiestăţii sale! La naiba, m-am şi hotărît! Mă duc chiar acum la Luvru, îmi dau demi­sia din căpitan al muşchetarilor regali şi cer o locotenenţă în garda cardinalului: dacă nu mă primeşte, ducă-se dra­cului, mă fac popă!

La auzul acestor cuvinte, zumzetul de afară se schimbă într-o cumplită vijelie: pretutindeni scăpărau numai ocări si blesteme. La dracu! Mii de draci! Toţi sfinţii şi dum­nezeii! se încrucişau în văzduh. D'Artagnan căuta o per­dea îndărătul căreia să se ascundă şi abia se ţinea să nu se vîre sub masă.

― Dacă-i aşa, căpitane, ― îi curmă vorba Porthos, scos din sărite, ― e adevărat că eram şase împotriva şase, dar am fost surprinşi mişeleşte şi, înainte să fi putut trage spa­dele din teacă, doi dintre noi căzuseră ucişi, iar Athos, grav rănit, era ca şi mort. Îl ştiţi pe Athos. Ei bine, căpitane, a încercat de două ori să se ridice şi de două ori a căzut la pămînt. Totuşi, nu ne-am predat, nu, am fost tîrîţi cu sila. Pe drum am izbutit să fugim. Cît priveşte pe Athos, s-a crezut că e mort şi l-au lăsat în pace, pe cîmpul de bătaie, socotind că nu face să-l mai ridice de acolo. Aşa a fost povestea. Ce dracu' căpitane, nu poţi cîştiga chiar toate bătăliile! Şi marele Pompei a pierdut-o pe cea de la Pharsale, şi regele Francis I, care nu era mai prejos ca alţii, a pierdut pe cea de la Pavia.

― Iar eu, ― adăugă Aramis, ― am cinstea să vă asi­gur că am ucis pe unul din ei cu propria lui spadă, căci spada mea se frînsese de la prima împotrivire; ucis sau înjunghiat, după cum doriţi, domnule.

― Nu ştiam toate astea, reluă domnul de Tréville pe un ton ceva mai domol. După cîte văd, domnul cardinal le-a cam înflorit.

― Dar, vă rugăm, domnule. ― urmă Aramis care, văzîndu-l pe căpitan mai potolit, încerca să-l înduplece, ― vă rugăm domnule, nu spuneţi că Athos e rănit. Ar fi nemîngîiat să ştie că păţania lui ajunge la urechile regelui, şi cum rana e periculoasă, căci spada nu i-a străpuns nu­mai umărul, ci i-a pătruns şi în piept, ne e teamă să nu... În aceeaşi clipă, perdeaua se dădu la o parte şi de sub ciucuri se ivi un chip nobil şi frumos, dar înspăimântător de străveziu.

― Athos! strigară cei doi muşchetari.

― Athos! făcu şi domnul de Tréville.

― Aţi poruncit să mă prezint, domnule, ― spuse Athos domnului de Tréville, cu o voce slabă, dar foarte liniştită, ― camarazii mei mi-au dat de ştire că m-aţi chemat şi iată-mă la ordinele domniei-voastre. Spuneţi, domnule, ce doriţi de la mine?

La aceste cuvinte, muşchetarul, într-o ţinută fără cu­sur şi încins ca de obicei, intră cu pas hotărît în cabinet. Mişcat pînă în adîncul inimii de această dovadă de bărbă­ţie, domnul de Tréville se repezi înaintea lui.

― Le spuneam tocmai acestor domni, ― zise el, ― că opresc pe muşchetarii mei să-şi pună în primejdie viaţa cînd nu e nevoie, căci bărbaţii viteji îi sînt scumpi regelui, şi regele ştie că muşchetarii săi sînt oamenii cei mai viteji din lume. Dă-mi mîna, Athos.

Fără să mai aştepte răspunsul noului venit la această dovadă de dragoste, domnul de Tréville îi apucă mîna dreaptă şi i-o strînse cu toată puterea, fără să bage de seamă că Athos, oricît s-ar fi stăpînit, se încrunta, fără voie, de durere şi că pălea şi mai grozav, deşi s-ar fi zis că aşa ceva era cu neputinţă.

Uşa rămăsese întredeschisă, atît de grozav uimea pe toţi sosirea lui Athos, căci în pofida tainei păstrate, toata lumea aflase de rănirea lui. Un vuiet de murmure bucu­roase întîmpină cele din urmă cuvinte ale căpitanului şi două sau trei capete se iviră în focul entuziasmului, prin­tre faldurile perdelei de la uşă. Fără îndoială că domnul de Tréville se pregătea să înfiereze prin cuvinte aspre această încălcare a obişnuitei bune-cuviinţe, dacă n-ar fi simţit deodată mîna lui Athos stîrcindu-se într-a lui; ridicîndu-şi privirea asupra acestuia, îl văzu că era gata să leşine. În aceeaşi clipă, muşchetarul care se străduia din răsputeri să lupte împotriva durerii, se prăbuşi, biruit, pe parchet, ca şi cînd şi-ar fi dat sufletul.

― Un doctor! răcni domnul de Tréville. Doctorul meu, al regelui, cel mai bun! Un chirurg! Sau, mii de draci! Viteazul meu Athos se sfîrşeşte!

Auzind aceste strigăte, toată lumea dădu buzna în ca­meră şi se îngrămădiră în jurul rănitului, fără ca domnului de Tréville să-i mai treacă prin gînd să închidă vreunuia uşa. Dar toată această zarvă n-ar fi folosit la nimic, dacă doctorul cerut nu s-ar fi găsit chiar în palat; răzbind prin mulţime, el se apropie de Athos, care nu-şi venise încă în fire şi, deoarece zgomotul şi toată forfoteala aceea îl stin­ghereau, cel dintîi şi cel mai grabnic lucru cerut a fost ducerea muşchetarului într-o odaie învecinată. Domnul de Tréville deschise îndată o uşă, arătînd drumul lui Porthos şi Aramis, care îşi ridicară camaradul de braţe. Îndărătul lor păşea doctorul, iar îndărătul doctorului uşa se închise.

În felul acesta, cabinetul domnului de Tréville, această încăpere de obicei atît de respectată, ajunse pentru cîteva clipe o prelungire a anticamerei. Fiecare îşi dădea părerea, se înflăcăra, vorbea în gura mare. Înjurînd, blestemînd şi trimiţînd la toţi dracii pe cardinal cu gărzile lui cu tot.

Curînd după aceea, Porthos şi Aramis se întoarseră; lîngă rănit rămăseseră nurnai doctorul şi domnul de Tréville.

În sfîrşit, domnul de Tréville se întoarse şi el. Rănitul îşi venise în fire, iar chirurgul încredinţa lumea că sta­rea muşchetarului nu trebuia să stîrnească îngrijorări prie­tenilor, slăbiciunea fiind pricinuită doar de pierderea sîngelui.

Domnul de Tréville făcu apoi un semn cu mîna, şi toţi cei de faţă se îndepărtară afară de d'Artagnan, care nu uitase că avea audienţă şi care, îndrăzneţ ca toţi gasconii, rămăsese în tot acest răstimp, neclintit locului.

După ce ieşiră cu toţii şi după ce uşa se închise în urma lor, domnul de Tréville se întoarse şi se trezi singur cu tînărul gascon. Cele întîmplate îl făcuseră să-şi cam piardă firul gîndirii. Îl întrebă deci pe încăpăţînatul solicitator ce doreşte de la el. D'Artagnan îşi spuse iarăşi numele şi domnul de Tréville, aducîndu-şi aminte dintr-o dată ce se petrecea atunci şi ce se petrecuse înainte, îşi dete seama de împrejurări.

― Iartă-mă, ― îi spuse el zîmbind, ― iartă-mă, dra­gul meu, compatriot, dar le-am uitat cu desăvîrşire. Ce vrei?! Un căpitan nu-i decît un tată de familie, dar împo­vărat cu o şi mai mare răspundere decît orice tată de fa­milie. Soldaţii sînt nişte copii mari, fiindcă ţin însă ca poruncile regelui şi, îndeosebi, ale domnului cardinal să fie aduse la îndeplinire...

D'Artagnan nu-şi putu înfrîna un zîmbet. După acest zîmbet, domnul de Tréville înţelese că n-avea în faţa lui un prost şi, schimbînd vorba, îl întrebă de-a dreptul:

― Mi-a fost nespus de drag tatăl dumitale, ce pot face pentru fiul lui? Grăbeşte-te, căci am foarte puţină vreme pentru mine.

― Domnule, ― zise d'Artagnan, ― cînd am plecat din Tarbes ca să vin aici, mi-am propus să vă cer, în aminti­rea prieteniei pe care nu aţi uitat-o, o tunică de muşche­tar; dar, după tot ce văd de două ceasuri, înţeleg că asemenea favoare ar fi nepotrivit de mare şi mi-e teamă că n-o merit.

― Ar fi, într-adevăr, o mare favoare, tinere, ― răs­punse domnul de Tréville, ― dar poate că ea nu te de­păşeşte chiar atît de mult pe cît crezi sau pe cît ai aerul să crezi. Totuşi, o hotărîre a maiestăţii sale a prevăzut această împrejurare şi, cu părere de rău, te înştiinţez că nimeni nu e primit ca muşchetar înainte de a fi trecut prin încercări premergătoare: fie luînd parte la cîteva cam­panii militare, sau la unele fapte strălucite, fie slujind vreme de doi ani într-unul din regimentele mai puţin oblăduite ca al nostru.

D'Artagnan se înclină fără a răspunde un singur cuvînt. De cînd aflase că sînt atîtea greutăţi spre a căpăta tunica de muşchetar, dorinţa lui de a îmbrăca această uniformă era şi mai vie încă.

― Dar, ― urmă Tréville, aţintind asupra compatrio­tului său o privire atît de pătrunzătoare, încît s-ar fi zis că vrea să citească pînă în fundul inimii, ― de hatîrul tată­lui dumitale, fostul meu tovarăş de arme, ţin, cum ţi-am mai spus, să fac ceva pentru dumneata. Tinerii noştri gentilomi din Bearn, care se înrolează în armată, nu sînt bogaţi de obicei şi mă îndoiesc că lucrurile s-au schimbat prea mult de la plecarea mea de acolo. Nu cred deci că banii pe care i-ai adus de acasă o să-ţi ajungă prea multă vreme ca să trăieşti.

D'Artagnan îşi ridică semeţ capul, în semn că nu ce­rea pomană nimănui.

― Bine, tinere, bine, ― urmă Tréville, ― cunosc ifo­sele astea, şi eu am descins la Paris cu patru scuzi în buzunar şi m-aş fi bătut cu oricine mi-ar fi spus că nu-s în stare să cumpăr Luvrul.

D'Artagnan îşi înălţă capul din ce în ce mai semeţ; mulţumită vînzării calului, îşi începea cariera cu patru scuzi mai mult decît avusese domnul de Tréville cînd şi-o începuse pe-a lui.

― Spuneam deci că ar trebui să păstrezi ceea ce ai acum, oricît de mare ar fi această sumă; dar în acelaşi timp, trebuie să-ţi desăvîrşeşti cunoştinţele trebuincioase unui gentilom. Voi scrie chiar azi o scrisoare directorului Academiei Regale si mîine vei fi primit fără nici o plată. Nu refuza acest mic hatîr. Gentilomii noştri cei mai bo­gaţi şi cu obîrşia cea mai nobilă îl cer stăruitor cîteodată, fără să-l poată căpăta. Vei învăţa să dresezi cai, vei învăţa scrima şi dansul, vei cunoaşte acolo lume bună şi, din cînd în cînd, vei veni să mă vezi ca să-mi spui ce-ai făcut şi dacă la rîndul meu pot face ceva pentru dumneata.

Oricît de străin era încă de obiceiurile curţii, d'Artagnan îşi dădu seama de răceala acestei primiri.

― Vai, domnule ― zise el, văd acum ce mult îmi lipseşte scrisoarea de recomandaţie pe care tatăl meu mi-a dat-o pentru dumneavoastră.

― Într-adevăr, ― răspunse domnul de Tréville ― mă miră chiar că te-ai avîntat într-o călătorie atît de lungă fără această azimă de neînlocuit, singurul nostru sprijin, al celor din Bearn.

― O aveam, domnule, şi. slavă domnului, aşa cum se cădea să fie, dar mi-a fost şterpelită în chip perfid.

Şi d'Artagnan povesti întreaga păţanie de la Meung, descrise pe necunoscutul gentilom în cele mai mici amă­nunte, cu un foc şi o sinceritate care-l fermecară pe dom­nul de Tréville.

― Da, cam ciudat ― spuse acesta din urmă, gînditor, ― aşadar, ai vorbit despre mine în gura mare?

― Am vorbit, domnule, mărturisesc, am avut această uşurinţă. Ce vreţi, un nume ca al dumneavoastră trebuia să-mi slujească drept scut pe drum. Puteţi să vă închipuiţi ce des m-am pus la adăpostul lui!

Linguşirea era foarte la modă pe acea vreme şi dom­nul de Tréville iubea tămîierile, la fel ca un rege sau ca un cardinal. Nu-şi putu deci înfrîna un zîmbet de vădită mulţumire; dar acest zîmbet se şterse iute şi cu gîndul la păţania din Meung, urmă:

― Spune-mi, te rog, gentilomul acela n-avea o uşoară cicatrice pe obraz?

― Ba da, parcă l-ar fi atins în trecere un glonte.

― Era un bărbat frumos?

― Da.

― Înalt de statură?

― Da.

― Palid la faţă şi cu părul negru?

― Da, da, chiar aşa. Cum de-l cunoaşteţi, domnule, pe omul ăsta? Ah, dacă vreodată dau de el... dar vă jur, fie şi-n iad, tot o să dau eu de el...

― Aştepta o femeie? urmă Tréville.

― A şi plecat după ce a schimbat cîteva vorbe cu aceea pe care o aştepta..

― Dar nu ştii despre ce au vorbit?

― I-a dat o cutie, şi i-a spus că înăuntru o să gă­sească instrucţiunile lui, dar să n-o deschidă decît după ce va ajunge la Londra.

― Femeia aceea era englezoaică?

― El îi spunea Milady.

― El e, ― murmură Tréville, ― el e! Credeam că tot mai e la Bruxelles.

― Ah, domnule, dacă îl ştiţi pe omul ăsta, ― se repezi d'Artagnan, ― spuneţi-mi, vă rog, cine e şi de unde e; sînt în stare să vă scutesc de orice, chiar şi de făgăduiala de a mă primi în rîndul muşchetarilor, căci înainte de toate, trebuie să mă răzbun, trebuie, numaidecît!

― Fereşte-te de el ca de foc, tinere, ― îi curmă vorba Tréville, ― dimpotrivă, dacă-l vezi venind pe de o parte a străzii treci pe partea cealaltă; nu te izbi de asemenea stîncă, te-ar sfărîma ca pe un ciob de sticlă.

― Degeaba, ― mormăi d'Artagnan, ― numai să-l întîlnesc...

― Pînă una-alta, ― urmă Tréville, ― nu pot să-ţi dau decît un sfat: ocoleşte-l.

Deodată, Tréville se opri, încolţit de o bănuială fulge­rătoare. Ura înverşunată pe care tînărul călător o arăta atît de deschis, împotriva unui om care ― lucru destul de îndoielnic ― îi luase scrisoarea lui taică-său, această ură nu ascundea vreo mişelie? Tînărul acela nu era trimis cumva de eminenţa sa? Nu venise oare pentru a-i întinde vreo cursă? Acest aşa zis d'Artagnan n-o fi oare vreun slujitor tainic al cardinalului, care încerca să se strecoare în casa lui, pentru a-i cîştiga încrederea şi, mai tîrziu pen­tru a-l nimici, mijloc folosit de atîtea ori pînă atunci? Îl privi de data asta pe d'Artagnan mai sfredelitor decît îl privise întîia oară. Chipul acela, oglindind o sclipitoare isteţime şi o umilinţă prefăcută, n-avu darul să-l liniş­tească pe deplin.

"Vezi bine că e gascon, ― gîndi el, ― dar poate fi tot atît de gascon şi cu cardinalul, ca şi cu mine. Hai să-l punem la încercare."

― Prietene, ― începu el încet, ― doresc, aşa cum se cuvine fiului unui vechi prieten ― căci o iau drept ade­vărată povestea cu scrisoarea şterpelită ― doresc, zic, să-ţi dezvălui tainele politicii noastre, tocmai pentru a îndulci răceala cu care ţi-ai dat seama că te-am primit. Regele şi cardinalul sînt cei mai buni prieteni din lume; neînţele­gerile lor în faţa celorlalţi nu pot înşela decît pe proşti. Nu vreau ca un compatriot, un tînăr atît de chipeş, un băiat curajos, menit să înainteze, să ajungă prada acestor prefăcătorii, să cadă în capcană ca un neghiob, aşa cum au căzut şi s-au nenorocit atîţia înaintea dumitale. Să vorbim limpede: sînt la fel de credincios acestor doi stăpîni atotputernici şi niciodată faptele mele de căpetenie nu vor avea alt scop decît să slujească pe rege şi pe cardinal, care este unul din cele mai glorioase genii pe care le-a dat Franţa. Acum, tinere, ţine seama de cele ce ţi-am spus şi dacă ai, fie din familie, fie de pe la cunoştinţe, fie chiar ca pornire, vreo duşmănie împotriva cardinalului, aşa cum vedem că izbucneşte la gentilomii noştri, ia-ţi mai bine rămas bun şi să ne despărţim. Te voi ajuta de cîte ori mi-o vei cere, dar fără să rămîi alături de mine. Nădăjduiesc totuşi, că sinceritatea mea îmi va atrage prietenia dumi­tale, căci pînă acum eşti singurul tînăr căruia i-am vorbit aşa cum îţi vorbesc.

Tréville îşi spunea în sinea lui: "Dacă pe puiul ăsta de vulpe mi l-a trimis chiar cardinalul, fără îndoială că, ştiind cît îl urăsc, trebuie să-i fi spus iscoadei că cel mai bun mijloc pentru a-mi intra pe sub piele e să mi-l ponegrească în tot felul: şi atunci, cu toate împotrivirile mele, vicleanul cumătru o să-mi răspundă că nu poate suferi pe eminenţa sa".

Lucrurile se petrecură însă cu totul altfel decît s-aştepta Tréville. D'Artagnan răspunse în chipul cel mai firesc:

― Domnule, am sosit la Paris cu aceleaşi gînduri. Ta­tăl meu mi-a spus răspicat să nu rabd nimic de la nimeni, afară doar de la rege, de la cardinal şi de la dumneavoas­tră, adică de la cei dintîi trei bărbaţi ai Franţei...

După cum se vede d'Artagnan îl adăugase pe dom­nul de Tréville celorlalţi doi, socotind că acest lucru n-ar fi avut cum să-i strice.

― ...Am deci cea mai deosebită veneraţie pentru dom­nul cardinal şi cel mai adînc respect pentru faptele sale, urmă el. Cu atît mai bine, domnule, dacă-mi vorbiţi, după cum spuneţi, cu sinceritate, căci atunci îmi veţi face cinstea de a preţui cum se cuvine această asemănare de gusturi; dimpotrivă, dacă aţi fi avut o oarecare neîncredere, foarte firească de altminteri, simt că spunînd adevărul mă nimi­cesc eu singur; dar fie ce-o fi, poate că tot nu voi pierde preţuirea dumneavoastră şi la această preţuire eu ţin mai mult ca la orice pe lume.

Domnul de Tréville rămase din cale afară de uimit. Atîta pătrundere, atîta sinceritate îi stîrneau admiraţia, fără a-i îndepărta totuşi pe deplin bănuielile. Cu cît acest tînăr se dovedea a fi superior celorlalţi tineri, cu atît ar fi fost mai de temut ― dacă s-ar fi întîmplat să se înşele asupra lui. Totuşi strînse mîna lui d'Artagnan, zicîndu-i:

― Eşti un tînăr cinstit, dar în clipa de faţă nu pot face pentru dumneata mai mult decît ţi-am spus adineauri. Pa­latul meu îţi va fi întotdeauna deschis. Mai tîrziu, cînd vei putea cere să mă vezi la orice oră, şi să foloseşti orice pri­lej prielnic, vei obţine, cred, ceea ce doreşti.

― Aşadar, domnule, ― întări d'Artagnan. ― mă veţi aştepta pînă să ajung demn de cererea mea. Ei bine, fiţi liniştit, ― adăugă el, cu familiaritatea caracteristică gasconilor, ― nu veţi avea prea mult de aşteptat.

Şi, vrînd să se retragă, salută ca şi cînd tot ce ar mai fi putut urma, îl privea numai pe el.

― Aşteaptă puţin, ― îl opri domnul de Tréville, ― ţi-am făgăduit o scrisoare pentru directorul Academiei. Eşti atît de mîndru, încît te codeşti să primeşti, tinere gentilom?

― Nu, domnule, ― răspunse d'Artagnan, ― şi vă în­credinţez că această scrisoare nu va avea soarta celeilalte. O voi păstra atît de straşnic, încît va ajunge fără doar şi poate unde trebuie, v-o jur! Şi vai de acela care s-ar în­cumeta să mi-o ia!

Domnul de Tréville surîse la auzul acestor ifose şi lăsînd pe tînărul său compatriot lîngă fereastră unde se aflau şi unde stătuseră de vorbă, se duse şi se aşeză la o masă, ca să scrie scrisoarea făgăduită. În vremea asta, d'Artagnan care n-avea ceva mai bun de făcut, începu a bate în geam tactul unui marş, cu ochii după muşchetarii care plecînd încolonaţi, rînduri-rînduri, se făceau nevăzuţi după colţul străzii.

Cînd sfîrşi de scris scrisoarea, domnul de Tréville îi puse sigiliul şi, ridicîndu-se de pe scaun, se apropie de d'Artagnan ca să i-o dea, dar, chiar în clipa în care d'Ar­tagnan întindea mîna, domnul de Tréville rămase uluit văzînd pe ocrotitul său tresărind, schimbînd feţe-feţe de mînie şi năpustindu-se afară din cabinet:

― Ah! Mii de draci, ― urlă el, ― de data asta n-o să-mi mai scape!

― Cine să nu-ţi scape? întrebă domnul de Tréville.

― El, hoţul! răspunse grăbit d'Artagnan .Trădătorul!

Şi se făcu nevăzut.

― Curat nebun! murmură domnul de Tréville. De n-ar fi cumva vreo şmecherie, ca s-o şteargă, cînd a văzut că a dat greş.