Read synchronized with  Chinese  English  French  Portuguese  Russian  Spanisch 
Cei trei muschetari.  Alexandre Dumas
Capitolul 2. ANTICAMERA DOMNULUI DE TREVILLE
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Domnul de Troisville, cum se mai numea încă familia acestuia în Gasconia sau domnul de Tréville cum sfîrşise prin a-şi spune singur la Paris, o începuse ca şi d'Artagnan, adică fără para chioară, dar cu acel fond de îndrăz­neală, de isteţime şi de înţelegere, datorită căruia cel mai sărac nobil gascon primeşte ca moştenire părintească, mai mult decît primeşte adesea în realitate cel mai bogat gentilom din Perigord sau din Berry. Vitejia sfidătoare, no­rocul său şi mai sfidător încă, într-o vreme cînd necazu­rile cădeau ca grindina, îl ridicaseră în vîrful acelei scări anevoioase, care se numeşte favoarea curţii şi ale cărei trepte le urcase cîte patru o dată.

Era prietenul regelui care, după cum se ştie, păstra în mare cinste amintirea părintelui său, Henric al IV-lea. Tatăl domnului de Tréville îl slujise pe acesta din urmă, cu atîta credinţă în războaiele împotriva Ligii, încît din lipsă de bani ― lipsă care silise toată viaţa pe Bearnez să-şi plătească datoriile doar cu vorbe de duh, duhul fiind singurul bun pe care nu-l luase niciodată cu împrumut, din lipsă de bani deci, îi îngăduise bătrînului Tréville, să-şi ia ca blazon, după capitularea Parisului, un leu de aur pe fond purpuriu, avînd ca deviză: Fidelis et fortis. Pentru o dreaptă cinstire aceasta însemna mult, pentru bunul lui trai era însă cam puţin. Astfel fiind, cînd vestitul tova­răş de arme al marelui Henric se stinse, el lăsă fiului său ca moştenire doar spada şi deviza sa. Mulţumită acestui îndoit dar şi numelui nepătat care-l însoţea, domnul de Tréville a fost primit în casa tânărului prinţ, unde sluji atît de frumos prin spada sa şi rămase atît de credincios devizei sale, încît Ludovic al XlII-lea, unul din cei mai de seamă mînuitori de spadă ai regatului, obişnuia să spună că dac-ar avea vreun prieten care s-ar bate în duel, l-ar sfătui să-şi ia ca second1 în primul rînd pe el, apoi pe Tréville, ― ba poate chiar pe acesta înaintea lui.

Toate astea făceau ca Ludovic al XlII-lea să aibă multă prietenie pentru Tréville; prietenie regească, prietenie egoistă, e drept, şi totuşi prietenie. Căci în acele vremuri nefericite, bărbaţii de teapa lui Tréville aveau mare cău­tare. Mulţi ar fi putut lua ca deviză epitetul de puternic, ce alcătuia partea a doua a inscripţiei din blazonul lui Tréville; puţini erau însă gentilomii care puteau rîvni la la epitetul de credincios din prima parte a devizei. Tréville se număra printre aceştia din urmă; era una din acele firi înzestrate cu isteţimea ascultătoare a dulăului gata să sară orbeşte, cu privirea ca fulgerul, cu pornirea aprigă; ochiul îi fusese dat doar pentru a descoperi dacă regele era nemulţumit de cineva, iar mîna ― pentru a lovi pe acel supărător cineva, pe un Besme, un Poltrot Mere sau un Vitry2.

În sfîrşit, lui Tréville nu-i lipsise pînă atunci decît prilejul; dar stătea la pîndă hotărât să-l şi înhaţe, dacă i-ar fi ieşit în cale. Astfel fiind, Ludovic al XlII-lea îl numise pe Tréville căpetenia muşchetarilor care, prin credinţă sau mai bine zis printr-un fanatism crunt, trebuiau să fie pentru rege ceea ce fuseseră cei patruzeci şi cinci pentru Henric al III-lea, sau ceea ce fusese garda scoţiană pentru Ludovic al Xl-lea.

Cît despre cardinal., nu rămăsese nici el, în privinţa aceasta, mai prejos decît regele. Cînd văzuse ce minunaţi aleşi înconjurau pe Ludovic al XlII-lea, acest al doilea, sau mai curînd acest întîi rege al Franţei, a vrut şi el să-şi aibă garda lui. Şi-a avut şi el deci muşchetarii, după cum Ludovic al XlII-lea şi-i avea pe ai lui; în văzul lumii, aceste două puteri rivale îşi alegeau, pentru folosinţa lor, pe cei mai vestiţi mînuitori ai spadei din toate colţurile Franţei şi chiar din ţările străine. De multe ori seara, la obişnuita partidă de şah, Richelieu şi Ludovic al XIII-lea se ciorovăiau în privinţa faimei slujitorilor lor. Fiecare lăuda ţinuta şi vitejia oamenilor săi şi în vreme ce po­negreau făţiş duelul şi încăierările, pe ascuns îi asmuţeau ca să se bată, simţind o adîncă mîhnire sau o nemăsurată bucurie la vestea unei înfrîngeri sau a unei biruinţe de-a lor. Cel puţin aşa stă scris în memoriile unui om care a luat parte la unele din aceste înfrîngeri şi la multe din aceste biruinţe.

Tréville ştiuse să-i cînte stăpînului în strună şi mul­ţumită acestei dibăcii a putut cîştiga îndelungata şi ne­clintita bunăvoinţă a unui rege, care n-a lăsat în urma lui faima unei prea mari statornicii în prietenie. Îi punea pe muşchetari să defileze în faţa cardinalului Armand Duplessis, luînd totodată un aer batjocoritor care zbîrlea de mînie mustaţa căruntă a eminenţei sale. Tréville înţelegea minunat rostul războiului din acea vreme, în care, dacă nu trăiai pe socoteala duşmanului, trăiai pe seama ce­lor de un neam cu tine; soldaţii săi alcătuiau o legiune de draci împieliţaţi, care nu ştiau decît de frica lui.

Dezmăţaţi, chercheliţi, plini de răni, muşchetarii rege­lui, sau mai bine-zis ai domnului de Tréville, foiau prin cîrciumi, prin locurile de plimbare, prin cele de petrecere, lipind, răsucindu-şi ţanţoş mustaţa, zăngănindu-şi săbiile, năpustindu-se încîntaţi asupra gărzilor domnului cardi­nal, cînd îi întîlneau în cale; sau scoţîndu-şi spadele în plină stradă, cu mii de şoltecării; ucişi uneori, dar atunci încredinţaţi că vor fi plînşi şi răzbunaţi; ucigînd de multe ori, dar ştiind bine că tot nu vor putrezi în închisoare, fiindcă domnul de Tréville era totdeauna gata să-i scape. Se înţelege că domnul de Tréville era preamărit pe toate tonurile de aceşti oameni care-l adorau şi care, deşi vrednici de spînzurătoare, tremurau în faţa lui, ca nişte şcolari în faţa profesorului, ascultîndu-i cel mai neînsem­nat cuvînt şi gata să-şi dea viaţa pentru a spăla ruşinea celei mai mici mustrări.

Domnul de Tréville folosise această puternică pîrghie, mai întîi pentru rege şi prietenii regelui, apoi chiar pentru el şi prietenii lui. De altfel, în nici un volum de Memorii de pe acea vreme, care a lăsat totuşi atîtea Memorii, nu se vede că acest cinstit gentilom a fost vreodată învinuit, nici chiar de duşmanii lui ― şi avea la fel de mulţi şi printre literaţi, ca şi printre oşteni ― nicăieri nu se vede, că acest cinstit gentilom a fost vreodată învinuit de a fi cerut cuiva plată în schimbul îngăduinţei de a folosi fa­naticii lui soldaţi. Deşi înzestrat cu un deosebit dar al in­trigii, pe potriva celor mai grozavi intriganţi, domnul de Tréville a rămas un om cinstit. Ba mai mult, în ciuda puternicelor lovituri din vîrful spadei care deşală şi a exerciţiilor anevoioase care istovesc, el ajunsese unul din cei mai rafinaţi îndrăgostiţi şi unul din iscusiţii cîntăreţi de fraze întortocheate şi sforăitoare ai vremii sale; se vorbea despre isprăvile amoroase ale lui Tréville, aşa cum se vorbise, cu douăzeci de ani înainte, de ale lui Bassompierre, şi aceasta nu însemna tocmai puţin. Căpi­tanul muşchetarilor era aşadar proslăvit, temut şi iubit, ajungînd astfel culmea fericirilor lumeşti.

Ludovic al XlV-lea întuneca toţi micii aştri de la curte prin orbitoarea lui strălucire; tatăl său însă, acel soare pluribus impar, lăsa fiecăruia dintre favoriţi splendoarea lui personală şi fiecăruia dintre curteni valoarea lui indi­viduală. De aceea, în afară de audienţele acordate dimi­neaţa de către rege şi cardinal, cînd se trezeau din somn, mai erau la Paris, pe atunci, peste două sute de asemenea audienţe, cu destulă cătare. Printre acestea, cele încuviin­ţate de domnul de Tréville erau din cele mai căutate.

Curtea palatului său din strada Vieux Colombier se­măna cu o tabără, începînd de la ora şase dimineaţa vara şi de la opt dimineaţa iarna. Cincizeci pînă la şaizeci de muşchetari, care păreau că fac cu schimbul pentru a fi mereu în număr bătător la ochi, se plimbau neîncetat, înarmaţi ca pentru război şi gata de orice. De-a lungul uneia din acele scări mari, pe locul căreia civilizaţia noas­tră ar clădi o casă întreagă, urcau şi coborau solicitatorii din Paris, alergînd după un hatîr oarecare, gentilomii din provincie, arzînd de dorinţa de a fi înrolaţi, ca şi valeţii înzorzonaţi în toate culorile, care aduceau domnului de Tréville veşti din partea stăpînilor lor. În anticameră, pe banchete lungi, aşezate în cerc, aşteptau aleşii, adică acei care fuseseră chemaţi. De dimineaţă pînă seara nu con­tenea acolo zumzetul glasurilor, în vreme ce în cabinetul său, învecinat cu această anticameră, domnul de Tréville primea vizitele, asculta plîngerile, dădea porunci şi, ase­meni regelui în balconul său de la Luvru, n-ar fi vrut decît să stea la geam ca să primească defilarea oamenilor şi a armelor.

În ziua cînd d'Artagnan se înfăţişă în audienţă, numă­rul celor de acolo era impunător, mai ales pentru un provincial, sosit proaspăt de acasă; e drept însă că acest provincial era gascon şi, mai ales pe vremea aceea, com­patrioţii lui d'Artagnan aveau faima de a nu da îndărăt cu una cu două. Într-adevăr, cum treceai poarta masivă, ferecată în cuie lungi cu floare dreptunghiulară, te tre­zeai în mijlocul unei cete de militari care foiau de colo-colo prin curte, strigîndu-se, certîndu-se sau jucînd tot felul de jocuri. Ca să-ţi croieşti drum printre aceste va­luri învolburate trebuia să fii sau ofiţer, sau mare nobil, sau femeie frumoasă.

Aşadar, prin mijlocul acestei cete şi al acestui tărăboi, îşi făcea loc tînărul nostru cu inima gata să-i iasă din piept, lipindu-şi spada lungă de coapsele-i subţiri şi ţinînd în mînă marginea pălăriei de pîslă, în vreme ce pe buze îi flutura zîmbetul sfios al provincialului tulburat, care vrea să pară stăpîn pe el. Cum trecea de un grup, răsuflă uşurat, totuşi, bănuind că unii din ei se întorceau să-l pri­vească, d'Artagnan, care pînă atunci avusese o părere des­tul de bună despre el, se simţi caraghios întîia oară în viaţă.

În dreptul scării, era mai rău încă: pe cele dintîi trepte, patru muşchetari. În vreme ce zece sau doisprezece ca­marazi de-ai lor aşteptau pe palier să le vină rîndul la joc. Îşi treceau vremea în felul următor:

Unul dintre ei, stînd cu spada în mînă pe treapta cea mai de sus, împiedica ― sau cel puţin se străduia să îm­piedice ― pe ceilalţi trei, care voiau să urce scara.

Aceştia trei îi împotriveau la rîndul lor spada uimitor de sprintenă. D`Artagnan crezu la început că sînt florete de scrimă, butonate în vîrf, dar curînd îşi dădu seama, după unele zgîrieturi, că, dimpotrivă, toate ascuţişurile erau minunat şlefuite; de cîte ori unul din ei era împuns, nu numai spectatorii, dar chiar şi actorii făceau un haz nespus.

Cel care se afla în clipa aceea pe treapta mai de sus îşi ţinea minunat adversarii pe loc. Se făcuse roată în jurul lor. Regula cerea ca la fiecare lovitură, cel atins să părăsească partida, pierzînd rîndul la audienţă în folo­sul celui care-l atinsese cu spada. În cinci minute, trei dintrei ei fură atinşi uşor, unul la încheietura mîinii, altul la bărbie şi al treilea la ureche, de către apărătorul treptei, care niciodată nu se lăsase atins; dibăcia lui îi cîştigă dreptul de a intra în audienţă înaintea celorlalţi trei.

Oricît de greu ar fi fost nu să-l uimeşti pe tânărul nos­tru, dar să se lase uimit, acest fel de petrecere izbuti să-l uluiască: văzuse în provincia lui ― meleaguri unde cape­tele se înfierbîntă atît de repede ― că duelurile urmau unor anumite întîmplări premergătoare; fanfaronada aces­tor patru jucători i se păru cea mai straşnică din cîte au­zise pînă atunci chiar în Gasconia. Crezu că se găseşte în acea faimoasă ţară a uriaşilor, unde Gulliver odată descins s-a înspăimîntat atît de rău; şi totuşi, nu era la capătul uimirilor: mai rămîneau palierul scării şi anticamera.

Pe palier nu se mai bătea nimeni, se povesteau însă isprăvi cu femei, iar în anticameră isprăvi de la curte. Pe palier d'Artagnan roşi; în anticameră îl trecură fiori. Închipuirea sa înaripată şi hoinară care, în Gasconia, îl cea să fie temut de tinerele cameriste şi uneori chiar de tinerele lor stăpîne, nu întrezărise niciodată, chiar cînd bătea cîmpii, nici pe jumătate din acele minunăţii ale iu­birii şi nici pe sfert din acele năzdrăvănii amoroase, lu­minate de strălucirea unor nume dintre cele mai cunos­cute şi cu amănunte dintre cele mai puţin voalate. Dar dacă pe palier el se simţi jignit în preţuirea lui pentru bu­nele moravuri, în anticameră se simţi revoltat, din respect faţă de cardinal. Acolo, spre marea sa uimire, d'Artagnan auzea forfecîndu-se în gura mare politica de care tremura întreaga Europă şi viaţa intimă a cardinalului, pentru care atîtia mari şi puternici nobili ispăşiseră din greu, atunci cînd încercaseră să aibă părerea lor. Acest vestit bărbat, slăvit de bătrînul d'Artagnan, ajunsese zeflemeaua muş­chetarilor domnului de Tréville, care-şi băteau joc de pi­cioarele strîmbe şi de spatele lui cocîrjat; unii dintre ei fredonau cuplete cu numele doamnei d'Aiguillon, iubita lui, sau al nepoatei, doamna de Combalet, în vreme ce alţii puneau la cale tot felul de năzbîtii împotriva pajilor şi a gărzilor cardinalului-duce, ceea ce i se părea lui d'Ar­tagnan o adevărată monstruozitate.

Totuşi, cînd numele regelui se rostea pe neaşteptate în mijlocul acestor grosolănii pe socoteala cardinalului, un soi de căluş astupa pentru o clipă toate acele guri spur­cate; fiecare privea şovăielnic în jurul lui, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l trădeze peretele subţire care despărţea anticamera de cabinetul domnului de Tréville; dar, foarte curînd, un cuvînt cu tîlc amintea iarăşi de eminenţa sa şi atunci hohotele izbucneau şi mai dezlănţuite, nici una din faptele cardinalului nefiind cruţată de pîrjolul criticii.

"Nici vorbă că toţi de aici vor fi zvîrliţi la închisoare şi spînzuraţi, ― gîndi cu groază d'Artagnan, ― şi eu, fără îndoială, împreună cu ei, căci de vreme ce i-am au­zit şi i-am ascultat o să fiu socotit drept părtaşul lor. Ce-ar zice oare tata, care m-a sfătuit atît de călduros să-l respect pe cardinal, dacă m-ar şti cot la cot cu aceşti păgîni?

E lesne de închipuit, fără s-o mai spunem că d'Artagnan nu îndrăznea să ia parte la convorbire. Era însă numai ochi şi urechi, încerca să-şi încordeze cît putea cele cinci simţuri ca să nu piardă o iotă; în pofida încrederii nedez­minţite în sfaturile părinteşti, se simţea îndemnat lăun­tric şi îmboldit de instinctul lui, să laude mai curînd decît să hulească lucrurile nemaipomenite ce se petreceau acolo.

Fiind însă cu desăvîrşire străin de ceata curtenilor dom­nului de Tréville, şi fiind zărit pentru întîia oară în locul acela, d'Artagnan a fost întrebat ce doreşte. La această întrebare îşi spuse numele foarte umil, se sprijini pe ti­tlul de compatriot şi rugă pe cameristul care venise să-i pună întrebarea, să-i aducă la cunoştinţă domnului de Tréville cererea unei scurte audienţe, cerere pe care cameris­tul îi făgădui cu glas ocrotitor să o transmită la timpul şi locul cuvenit.

D'Artagnan, care-şi mai venise în fire din uimirea de la început, avu deci răgazul să cerceteze veşmintele şi chipurile celor de faţă.

În mijlocul celui mai însufleţit grup se găsea un muş­chetar înalt, cu ţinută semeaţă şi o ciudăţenie de îmbră­căminte ce sărea în ochii tuturor. Nu purta uniforma pe care, de altminteri, nici nu era dator s-o poarte mereu, într-o vreme cînd domnea ceva mai puţină libertate, dar mai multă hotărîre, ci era îmbrăcat într-o haină strîmtă pînă la genunchi, de culoare azurie, puţin cam ieşită de soare, şi cam ponosită, dar pe deasupra ei avea o minu­nată eşarfă din broderie de aur, ce strălucea ca solzii pe faţa apelor, în lumina vie a soarelui. O pelerină lungă de catifea cărămizie îi cădea graţios pe umeri, lăsînd să se vadă doar neasemuita eşarfă de care atîrna o spadă uriaşă.

Acest muşchetar încetase tocmai de a fi de gardă; se tînguia că are guturai şi din cînd în cînd, tuşea silit. Din pricina asta îşi luase pelerina, spunea el celor din jur; în vreme ce vorbea, privind de sus şi răsucindu-şi ţanţoş mustaţa, ceilalţi nu-şi puteau lua ochii de la eşarfa brodată şi. bineînţeles, d'Artagnan mai mult ca oricare altul.

― Ce vreţi, ― spunea muşchetarul, ― e la modă. Ştiu că-i o sminteală, dar n-ai încotro, asta-i moda! De altfel, trebuie să faci ceva şi cu punga babacilor!

― Mai las-o, Porthos! ― se repezi unul din cei de faţă, ― vrei să ne faci să credem că ai eşarfa din mărini­mia părintească: ţi-o fi dat-o doamna voalată cu care te-am întîlnit duminica trecută lîngă poarta Saint-Honore.

― Nu, pe cuvîntul şi cinstea mea de gentilom, am cumpărat-o chiar eu din banii mei, răspunse acela care fu­sese numit Porthos.

― Da, la fel cum mi-am cumpărat şi eu punga asta nouă cu ce mi-a pus iubita în punga mea veche, adăugă alt muşchetar.

― Adevărat , întări Porthos, ― şi ca dovadă, uite, am dat pe ea doisprezece pistoli.

Admiraţia spori, deşi îndoiala mai stăruia încă.

― Nu-i aşa, Aramis? întrebă Porthos, întorcîndu-se spre alt muşchetar.

Înfăţişarea acestuia din urmă se bătea cap în cap cu a muşchetarului care-i pusese întrebarea, numindu-l Aramis: era un tînăr de cel mult douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani, cu o căutătură copilărească şi dulceagă, cu ochii negri şi blajini, cu obrajii trandafirii şi catifelaţi ca o piersică de toamnă, mustaţa-i subţire desena deasupra buzei de sus o linie fără cusur; s-ar fi zis că mîinile lui se codeau să se aplece, de teamă să nu li se umfle vinele; cînd şi cînd îşi ciupea sfîrcul urechilor, ca să-l păstreze îmbujorat şi străveziu. De obicei vorbea puţin şi încet, saluta în dreapta şi-n stînga, rîdea potolit, arătîndu-şi fru­moşii dinţi care păreau foarte îngrijiţi, ca de altfel întreaga sa fiinţă. Răspunse la întrebarea prietenului, încuviinţînd doar din cap.

Această încuviinţare păru a înlătura toate îndoielile privitoare la eşarfă; toţi rămăseseră cu ochii la ea, dar fără s-o mai pomenească; apoi printr-unul din acele sur­prinzătoare salturi ale gîndirii, convorbirea se îndreptă deodată asupra altui subiect.

― Ce ziceţi despre ce istoriseşte scutierul lui Chalais? întrebă unul din muşchetari, fără a se întoarce spre cineva, ci dimpotrivă, punînd întrebarea tuturor de acolo.

― Şi ce spune? întrebă Porthos cu glas trufaş.

― Spune c-a întîlnit la Bruxelles pe Rochefort, duhul rău al cardinalului, travestit în capuţin. Blestematul de Rochefort, cu anteriul lui de călugăr, l-a tras pe sfoară pe domnul de Laigues, de nerod ce e.

― Încă ce mai nerod, ― întări Porthos, ― dar aşa o fi oare?

― Aşa mi-a spus Aramis, răspunse muşchetarul.

― Adevărat?

― Ei, parcă dumneata nu ştii, Porthos, ― zise Aramis, ― nu ţi le-am spus eu toate ieri? Hai să vorbim de altceva.

― Cum? Să vorbim de altceva? Asta-i părerea dumitale, ― stărui Porthos, ― foarte frumos, să vorbim de altceva! La naiba! Că repede mai închei dumneata! Adică cum? Cardinalul pune pe un trădător, pe un tîlhar, pe un nemernic să spioneze un gentilom, îl pune să-i şterpelească scrisorile, apoi, cu ajutorul spionului şi datorită scrisori­lor, pune să i se taie capul lui Chalais sub învinuirea tîmpită că ar fi vrut să-l omoare pe rege şi să-l însoare pe fratele regelui cu regina! Nimeni n-avea habar de toată urzeala asta, ne-o destăinuieşti dumneata ieri, spre ma­rea noastră uimire, şi acum, cînd nici măcar nu ne-am dezmeticit, vii să ne spui: hai să vorbim de altceva!

― N-avem decît să vorbim şi d-asta dacă ţii atât de mult, răspunse netulburat Aramis.

― Dac-aş fi fost scutierul bietului Chalais, ― strigă Porthos, ― Rochefort ar fi păţit-o rău de tot cu mine.

― Iar dumneata, ai fi păţit-o şi mai rău cu ducele Roşu3, îi atrase atenţia Aramis.

― Cum? Ducele Roşu? Bravo, bravo, ducele Roşu! întări Porthos, aplaudînd şi încuviinţînd din cap. Ducele Roşu, asta-i minunat! Am să răspîndesc porecla, dragul meu, fii pe pace. Dar ştiu că are duh, Aramis al nostru! Ce păcat că n-ai putut să-ţi urmezi chemarea, scumpul meu, ce drăgălaş popă ai fi fost!

― Nu-i decît o întîrziere trecătoare, lămuri Aramis. Într-o zi, tot o să fiu preot; ştii şi dumneata Porthos, că tocmai de aceea nu mă las de teologie.

― O să facă aşa cum spune, întări Porthos. Mai curînd sau mai tîrziu, tot o s-o facă.

― Mai curînd, zise Aramis.

― N-aşteaptă decît ceva ca să se hotărască de-a binelea şi să îmbrace iar anteriul pe care-l ţine atîrnat în cui, dedesubtul uniformei, adăugă un muşchetar.

― Şi ce anume aşteaptă? întrebă altul.

― Aşteaptă ca regina să dăruiască Franţei un moş­tenitor.

― Să încetăm cu astfel de glume, domnilor, ― spuse Porthos, ― slavă domnului, regina e încă la vîrsta cînd poate să-l mai dăruiască.

― Se zice că domnul de Buckingham se află în Franţa, adăugă Aramis, cu rîsul lui de pişicher, dînd acestei fraze, în aparenţă atît de nevinovate, un înţeles destul de uşu­ratic.

― De data asta n-ai brodit-o, prietene Aramis, ― îi curmă vorba Porthos, ― şi-n slăbiciunea dumitale de a face haz de orice, treci mereu peste margini îngăduite: dacă te-ar auzi vorbind astfel domnul de Tréville, cred că nu i-ai face de loc plăcere.

― Ai de gînd să-mi dai o lecţie, Porthos? îl întrebă Aramis, în a cărui privire blajină se văzu scăpărînd un fulger.

― Dragul meu, fii muşchetar sau preot, fii una sau alta, dar nu şi una şi alta, îl sfătui Porthos. Uite, Athos, ţi-a spus-o şi zilele trecute: slujeşti la prea mulţi stăpîni deodată! Te rog, te rog, ar fi de prisos să ne supărăm, adu-ţi aminte cum ne-am înţeles între noi, dumneata, Athos şi cu mine. Te duci la doamna d'Aiguillon şi-i faci curte; te duci la doamna de Bois-Tracy; vara doamnei de Chevreuse, şi-ţi merge vestea că ai ajuns departe de tot în binevoitoarea preţuire a acestei doamne. Dumnezeule, nimeni nu-ţi cere să-ţi destăinuîeşti fericirea, nici să-ţi dai pe faţă tainele inimii, îţi cunoaştem cavalerismul. Dar dacă ai virtutea asta, atunci la naiba, foloseşte-o şi faţă de maiestatea sa. Lasă să trăncănească cine vrea şi orice-o vrea despre rege şi despre cardinal; dar regina e sfîntă şi dacă cineva vorbeşte de ea, apoi atunci să vorbească numai de bine!

― Porthos, eşti la fel de înfumurat ca şi Narcis, răs­punse Aramis. Ştii că nu pot suferi dojenile ― afară doar dacă m-ar dojeni Athos. În ceea ce te priveşte pe dum­neata, dragul meu, ai o eşarfă prea frumoasă ca să mai faci pe sfătosul. O să fiu preot cînd voi socoti de cuviinţă, deocamdată sînt muşchetar şi ca muşchetar spun ce-mi place, iar în clipa de faţă îmi place să-ţi spun că ai început să mă scoţi din răbdări.

― Aramis!

― Porthos!

― Ei, domnilor! Domnilor! se auziră strigăte în ju­rul lor.

― Domnul de Tréville îl aşteaptă pe domnul d'Artagnan, curmă discuţia cameristul, deschizînd uşa.

La auzul acestor cuvinte în timpul cărora uşa rămă­sese deschisă, se făcu linişte; în mijlocul tăcerii atotcu­prinzătoare, tînărul gascon străbătu o parte din lungimea anticamerei şi intră la căpitanul muşchetarilor; totodată, se simţea nespus de bucuros că fusese scutit la vreme de sfîrşitul acelei ciudate gîlcevi.