Read synchronized with  Chinese  English  French  Portuguese  Russian  Spanisch 
Cei trei muschetari.  Alexandre Dumas
Capitolul 10. O CAPCANĂ ÎN VEACUL AL ŞAPTESPREZECELEA
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Capcanele n-au fost născocite în zilele noastre; îndată ce societăţile înjghebate au născocit o poliţie oarecare, această poliţie la rîndul ei a născocit capcana.

Cum cititorii noştri nu sînt poate deprinşi cu vocabu­larul străzii Ierusalim şi sînt cam vreo cincisprezece ani de atunci ― folosim acest cuvînt, cu acest înţeles, să lă­murim ce înseamnă o capcană.

Închipuiţi-vă că într-o casă, de orice fel, a fost arestat un ins bănuit de o crimă oarecare; se ţine în taină aresta­rea; patru sau cinci oameni stau la pîndă în prima încă­pere; se deschide uşa tuturor celor care bat; cînd uşa se închide în urma lor, ei sînt gata arestaţi; în chipul acesta, după două sau trei zile, s-a pus mîna pe aproape toţi obiş­nuiţii casei.

Asta este aşa-zisa capcană.

Apartamentul cumătrului Bonacieux a fost schimbat, aşadar, într-o capcană; care cum se ivea acolo, era prins şi cercetat de oamenii domnului cardinal. Se înţelege de la sine că mulţumită drumului ce ducea numai la catul întîi, unde locuia d'Artagnan, cei care veneau la el erau scutiţi de aceste cercetări.

De altminteri, nici nu veneau la el decît cei trei muş­chetari. Îşi începuseră iscoadele, fiecare în altă parte, dar nici unul nu găsise, nici nu descoperise nimic. Athos mer­sese chiar pînă acolo, încît îi pusese cîteva întrebări dom­nului de Tréville, ceea ce, avînd în vedere muţenia prea cinstitului muşchetar, îl miră grozav pe căpitan. Domnul de Tréville nu ştia nimic, afară doar că ultima dată cînd vă­zuse pe cardinal, pe rege şi pe regină, cardinalul era gro­zav de încruntat, regele grozav de tulburat, iar ochii roşii ai reginei mărturiseau că maiestatea sa nu dormise peste noapte sau că plînsese. Dar această din urmă împrejurare nu-l mirase îndeosebi, deoarece regina de cînd se măritase veghea şi plîngea necontenit.

Domnul de Tréville îl îndemnă totuşi pe Athos să fie gata oricînd pentru a sluji pe rege şi, mai cu seamă, pe regină, rugîndu-l să treacă acest îndemn şi camarazilor săi.

Cît priveşte pe d'Artagnan, el nu se mai mişca de acasă. Îşi schimbase camera în observator. De la ferestre îi vedea sosind pe cei care odată intraţi, nu mai ieşeau. Apoi, cum scosese bucăţi de pardoseală şi găurise parche­tul, astfel încît numai tavanul îl mai despărţea de încă­perea de jos, unde se luau interogatoriile, el auzea tot ce se petrecea între zbiri şi împricinaţi.

După o migăloasă percheziţie săvîrşită chiar asupra celui arestat, interogatoriile erau mai întotdeauna astfel alcătuite:

― V-a înmînat ceva doamna Bonacieux pentru soţul ei sau pentru altcineva?

― V-a înmînat ceva domnul Bonacieux pentru soţia sa sau pentru altcineva?

― V-a făcut vreunul din ei vreo mărturisire prin viu grai?

"Dacă s-ar şti ceva, nu s-ar pune astfel de întrebări, îşi spuse în sinea lui d'Artagnan. Şi ce-or fi vrînd acum să ştie? Dacă ducele de Buckingham e sau nu la Paris şi dacă n-a avut, sau n-o să aibă vreo întrevedere cu regina?"

D'Artagnan se opri asupra acestei bănuieli care, după tot ce auzise, nu părea lipsită de temei.

În vremea asta, capcana nu slăbea o clipă, dar nici veghea lui d'Artagnan nu se lăsa mai prejos.

A doua seară, după arestarea bietului Bonacieux, pe cînd Athos abia despărţit de d'Artagnan se ducea la dom­nul de Tréville, pe cînd ornicul bătea nouă şi pe cînd Planchet, care nu făcuse încă patul, voia să se apuce de treabă, se auziră bătăi în uşa din stradă. Îndată după aceea uşa se deschise şi se închise la loc: căzuse iarăşi cineva în capcană.

Repezindu-se spre locul destupat, d'Artagnan se trînti cu burta la pămînt şi ascultă.

Curînd îi ajunseră la urechi ţipete, apoi gemete pe care alţii încercau să le înăbuşe. Nici pomeneală de in­terogator.

"Drace, ― îşi zise d'Artagnan, ― parc-ar fi o femeie! O socotesc, ea le ţine piept ― o siluiesc ― ticăloşii!"

Deşi prevăzător din fire, d'Artagnan abia se ţinea să nu se amestece şi el în ce se petrecea dedesubt.

― Dar vă spun că sînt stăpîna casei, domnilor; vă spun că sînt doamna Bonacieux; vă spun că sînt în slujba reginei! striga nefericita femeie.

― Doamna Bonacieux, ― murmură d'Artagnan, ― să fi dat oare norocul peste mine încît să găsesc eu ceea ce caută toată lumea?

― Pe dumneata te aşteptam şi noi! lămureau anche­tatorii.

Glasul era din ce în ce mai înăbuşit; zarva dezlănţuită făcea să răsune toată lemnăria. Victima se împotrivea atît cît se poate împotrivi o femeie în luptă cu patru bărbaţi.

― Vă rog, domnilor, vă... murmura vocea, care nu mai scotea decît sunete răzleţe.

"Îi pun căluş în gură, vor s-o ridice cu sila," îşi zise d'Artagnan, sărind ca împins de un arc.

― Spada! Bun, aici, lîngă mine. Planchet!

― Domnule?

― Aleargă după Athos, Porthos şi Aramis. Unul din ei trebuie să fie acasă, poate că s-au întors toţi trei. Să-şi ia arme, să vină, să alerge aici. Ah! mi-am adus aminte, Athos e la domnul de Tréville.

― Dar, unde vă duceţi, domnule, unde vă duceţi?

― Eu săr pe fereastră ca să ajung mai repede, tu, pune la loc pardoseala, mătură pe jos, ieşi pe uşă şi aleargă unde ţi-am spus.

― Oh, domnule, domnule, au să vă omoare! se tîngui Planchet.

― Taci din gură, nerodule! îl mustră d'Artagnan, şi, agăţîndu-se cu mîna de marginea ferestrei, îşi dete dru­mul fără măcar să se zgîrie, căci din fericire, catul nu era înalt.

Apoi alergă să bată la uşă, bodogănind:

― Mă prindeţi voi pe mine în capcană, dar vai de pisicile care sar la asemenea şoarece.

Abia răsunase ciocănaşul sub mîna tînărului şi zarva se potoli; cîţiva paşi se apropiară, uşa se deschise şi d'Ar­tagnan, cu spada în mînă, se repezi în apartamentul cumătrului Bonacieux, a cărui uşă se şi închise în urma lui, împinsă fără îndoială de un arc.

Şi deodată cei care mai locuiau în nefericita casă a lui Bonacieux, ca şi vecinii mai apropiaţi, auziră zbierete groaznice, tropăituri, zăngănit de spade şi mobile arun­cate de colo-colo. Apoi, după cîteva clipe, cei ieşiţi pe la ferestre ca să afle pricina gălăgiei, putură vedea cum prin uşa deschisă iarăşi, patru bărbaţi îmbrăcaţi în negru, nu numai că se depărtau, ci zburau ca nişte corbi speriaţi, vînturîndu-şi pe jos şi pe la colţurile caselor, penele ari­pilor, adică bucăţi de pulpane şi fîşii de pelerine.

Trebuie să mărturisim că d'Artagnan ieşise învingător, fără mare greutate, căci numai unul din zbiri era înar­mat şi nici acela nu se apărase decît de formă. E drept că ceilalţi trei vruseseră să-l doboare cu tot felul de scaune, scăunaşe, oale şi ulcele, dar două sau trei nime­rite împunsături ale spadei gasconului îi înspăimîntaseră. Fuseseră de ajuns zece minute ca toţi s-o ia la sănătoasă, iar d'Artagnan să rămînă stăpîn pe cîmpul de luptă.

Vecinii care deschiseseră ferestrele cu obişnuitul sînge rece al locuitorilor din Paris, pe acea vreme de răscoale şi de veşnice încăierări, le închiseră la loc, îndată ce-i văzură fugind pe cei patru oameni în negru: bănuiau de la sine că deocamdată totul se sfîrşise.

De altminteri era tîrziu şi, atunci ca şi azi, în cartie­rul Luxemburg lumea se culca devreme.

Rămas singur cu doamna Bonacieux, d'Artagnan se întoarse spre ea; sărmana femeie zăcea într-un fotoliu, pe jumătate leşinată. D'Artagnan o cercetă dintr-o ochire fugară.

Era o femeie încîntătoare, între douăzeci şi cinci şi douăzeci şi şase de ani, brună, cu ochi albaştri, cu nasul puţin în sus, cu dinţi minunaţi, cu pielea obrazului ca opalul, bătînd în trandafiriu. Totuşi, aici se opreau sem­nalmentele după care putea fi luată drept o doamnă din lumea aleasă. Mîinile erau albe, dar lipsite de fineţe; pi­cioarele nu vesteau o boieroaică. Din fericire, d'Artagnan nu era încă în prada unor asemenea amănunte.

În vreme ce o cerceta pe doamna Bonacieux şi, după cum am spus ajunsese cu privirea la picioare, d'Artagnan zări pe jos o batistă fină şi, potrivit obiceiului său, se aplecă s-o ridice; pe pînză, la un colţ, el recunoscu mo­nograma de pe batista din pricina căreia fusese cît p-aci să se înjunghie cu Aramis.

De atunci, se cam ferea de batiste cu blazon; puse deci cea pe care o ridicase de jos în buzunarul doamnei Bonacieux, fără să spună vreun cuvînt.

În clipa aceea, doamna Bonacieux tocmai îşi venea în fire. Deschise ochii, privi cu groază împrejur şi văzu că în odaie nu erau decît ea şi eliberatorul ei. Îi întinse re­pede mîinile zîmbind. Doamna Bonacieux avea cel mai fermecător zîmbet din lume.

― Ah, domnule, ― îi şopti ea, ― dumneata eşti sal­vatorul meu; dă-mi voie, să-ţi mulţumesc!

― Doamnă, ― îi răspunse d'Artagnan, ― eu n-am făcut decît ce ar fi făcut orice gentilom în locul meu; nu-mi datoraţi nici o mulţumire.

― Ba da, domnule, ba da, şi sper să-ţi pot dovedi că n-ai îndatorat o fiinţă nerecunoscătoare. Dar, ce voiau de la mine oamenii aceia pe care eu i-am luat la început drept hoţi şi de ce oare domnul Bonacieux nu e aici?

― Doamnă, oamenii aceia erau mult mai primejdioşi decît pot fi nişte hoţi, căci sînt uneltele domnului cardi­nal; cît despre soţul dumitale, el nu e aici fiindcă ieri au venit să-l ridice şi l-au dus la Bastilia.

― Soţul meu la Bastilia! se tîngui doamna Bonacieux, Vai, doamne! dar ce-a făcut? Sărăcuţul! Tocmai el, în­truchiparea nevinovăţiei!

Şi o umbră de zîmbet flutură pe chipul încă înspăimîntat al tinerei femei.

― Ce-a făcut? întrebă d'Artagnan. Cred că singura lui crimă e că a avut fericirea şi totodată nefericirea de a fi soţul domniei-voastre.

― Va să zică, dumneata ştii că...

― Ştiu că aţi fost răpită, doamnă.

― Şi cine? Ştii de cine? Dacă ştii, spune-mi şi mie, te rog.

― De un bărbat între patruzeci şi. patruzeci şi cinci de ani, cu părul negru, oacheş la faţă şi cu o tăietură la tîmpla stîngă.

― Da, da, aşa-i; dar cum îl cheamă?

― A, numele lui! Vedeţi, asta nu ştiu nici eu.

― Soţul meu ştia că am fost răpită?

― A fost înştiinţat printr-o scrisoare scrisă chiar de mîna celui care v-a răpit.

― O fi bănuind oare pricina răpirii? întrebă îngrijo­rată doamna Bonacieux.

― Cred că o pune pe seama unei chestiuni politice.

― La început aveam îndoieli, dar acum şi eu cred ca el. Va să zică, dragul de Bonacieux nu m-a bănuit nici o clipă?

― Ah, departe de el asemenea gînd, doamnă; era atît de mîndru de cuminţenia şi mai cu seamă de dragostea dumneavoastră!

A doua fluturare de zîmbet jucă la fel de uşor pe buzele trandafirii ale frumoasei femei.

― Dar, ― urmă d'Artagnan, ― cum de aţi putut fugi?

― M-au lăsat cîteva clipe singură şi cum ştiam de azi dimineaţă ce e cu răpirea mea, am sărit pe fereastră cu ajutorul cearşafurilor mele; credeam că-mi găsesc băr­batul aici şi am alergat într-un suflet.

― Ca să vă puneţi sub protecţia lui.

― Oh! Nu, sărăcuţul de el, ştiam eu că nu-i în stare să mă apere; dar ar fi putut să ne mai facă ceva înles­niri şi voiam să-i spun...

― Ce anume?

― Oo, asta nu-i taina mea, nu pot spune mai mult!

― De altfel, ― adăugă d'Artagnan, ― să-mi fie ier­tat, doamnă, că deşi numai soldat din gardă, eu vă spun: luaţi seama! De altfel, cred că nu ne găsim într-un loc tocmai potrivit pentru destăinuiri. Zbirii pe care i-am fugărit se vor întoarce cu ajutoare; dacă ne găsesc aici, sîntem pierduţi. Am dat de ştire la trei din prietenii mei, dar nu ştiu dacă i-a găsit acasă.

― Da, da, ai dreptate, ― încuviinţă doamna Bona­cieux înspăimîntată, ― să fugim, să scăpăm de aici.

Spunînd aceste cuvinte îşi trecu braţul pe sub braţul lui d'Artagnan şi-l trase repede după ea.

― Dar unde să fugim? Unde să ne ducem?

― Să plecăm întîi din casa asta, pe urmă vedem noi.

Şi fără să-şi mai dea osteneala să închidă uşile după ei, tînăra cu tînărul coborîră pe strada Groparilor, o apu­cară apoi pe strada Fossés-Monsieur le Prince şi nu se opriră decît în piaţa Saint-Sulpice.

― Ce facem acum? întrebă d'Artagnan. Unde vreţi să vă duc?

― Nu ştiu nici eu ce să vă răspund, mărturisi doamna Bonacieux; aş fi vrut să-i dau de ştire domnului La Porte prin soţul meu, pentru ca domnul La Porte să ne spună ce s-a petrecut la Luvru în ultimele trei zile şi dacă nu-i vreo primejdie pentru mine să mă întorc acolo.

― Dar mă pot duce eu să vorbesc cu domnul La Porte.

― Fără îndoială; dar vezi că tot e o piedică: pe dom­nul Bonacieux îl cunoaşte la Luvru şi l-ar fi lăsat să treacă, în vreme ce pe dumneata nu te cunoaşte şi n-o să te lase să intri.

― Ei aş! ― făcu d'Artagnan, ― trebuie să aveţi la una din intrările Luvrului vreun portar care vă este de­votat şi care, datorită unui consemn...

Doamna Bonacieux îl privi ţintă:

― Şi, dacă ţi-aş încredinţa acest consemn, o să-l uiţi după ce te vei folosi de el?

― Cuvîntul şi cinstea mea de gentilom, spuse d'Artag­nan cu un glas a cărui sinceritate nu s-ar fi putut pune la îndoială.

― Bine, te cred; pari un tînăr cumsecade. De altmin­teri, norocul dumitale poate că atîrnă tocmai de credinţa de care vei da dovadă.

― Voi face, fără nici un fel de făgăduieli şi numai din conştiinţă, tot ce-mi va fi cu putinţă pentru a sluji pe rege şi a fi pe placul reginei, spuse d'Artagnan. Folosiţi-vă deci de mine cum v-aţi folosi de un prieten.

― Dar pe mine unde mă laşi în vremea asta?

― N-aveţi nici o prietenă, de unde domnul La Porte ar putea veni să vă ia?

― Nu, nu vreau să mă încred în nimeni.

― Staţi o clipă, ― zise d'Artagnan, ― sîntem aproape de locuinţa lui Athos. Da, aşa e.

― Cine-i acest Athos?

― E unul din prietenii mei.

― Dar dacă e acasă şi mă vede?

― Nu e acasă şi voi lua cu mine cheia după ce veţi intra la el în apartament.

― Dar dacă se întoarce?

― Nu se va întoarce; de altfel i se va spune că am adus cu mine o femeie şi că acea femeie se află la el.

― Dar dacă vom da de bănuit?

― Şi ce vă pasă! Nu se ştie cine sînteţi, apoi ne găsim într-o împrejurare care ne poate îngădui să trecem peste o anumită cuviinţă.

― Atunci să mergem la prietenul dumitale. Unde stă?

― La doi paşi de aici, în strada Férou.

― Să mergem.

Amîndoi îşi urmară drumul. Aşa cum îşi închipuise d'Artagnan, Athos nu era acasă. Luă cheia care i se în­credinţa de obicei ca unui prieten al casei, urcă scara şi o duse pe doamna Bonacieux în apartamentul pe care l-am descris.

― Sînteţi aici ca la dumneavoastră acasă, ― îi spuse el; aşteptaţi puţin, închideţi uşa pe dinăuntru şi nu des­chideţi decît cînd veţi auzi în uşă trei lovituri, uitaţi-vă, astfel: şi bătu de trei ori: două lovituri destul de tari şi apropiate una de cealaltă şi o lovitură mai îndepărtată şi mai uşoară.

― Bine, ― se învoi doamna Bonacieux, ― acum e rîndul meu să-ţi dau lămuriri.

― Ascult.

― Te duci la poarta Luvrului dinspre strada Echelle şi întrebi de Germain.

― Am înţeles. Pe urmă?

― O să te întrebe ce doreşti şi atunci răspunde-i prin două cuvinte: Tours şi Bruxelles. Va face îndată tot ce vei cere.

― Şi ce trebuie să-i cer?

― Să se ducă să-l caute pe domnul La Porte, aghio­tantul reginei.

― Şi după ce se va fi dus să-l caute şi domnul La Porte va fi venit?

― Îl vei trimite la mine.

― Bine, dar unde şi cînd vă mai pot vedea?

― Ţii mult să mă mai vezi?

― Fără îndoială.

― Atunci lasă grija asta în seama mea şi nu-ţi pierde răbdarea.

― Am cuvîntul dumneavoastră?

― Îl ai.

D'Artagnan salută pe doamna Bonacieux, aruncînd asupra fermecătoarei şi gingaşei făpturi cea mai înflăcă­rată privire de care se simţea în stare. Şi, în vreme ce cobora scara, auzi închizîndu-se uşa de două ori. Din cîteva sărituri ajunse la Luvru; în clipa cînd intra pe poarta dinspre strada Echelle, se auzea bătînd ora zece. Întîmplările pe care le-am povestit se perindaseră într-o jumătate de ceas.

Apoi, totul se petrecu aşa cum socotise doamna Bonacieux. Cînd auzi consemnul, Germain se înclină adînc; după zece minute, La Porte se afla în camera portarului; în cîteva cuvinte d'Artagnan îi spuse cele întîmplate, destăinuindu-i şi locul unde se găsea doamna Bonacieux. După ce întrebă de două ori adresa ca să nu dea greş, La Porte plecă în fugă. Dar abia făcuse zece paşi şi se în­toarse.

― Tinere, ― îi spuse lui d'Artagnan, ― îţi dau un sfat!

― Care anume?

― S-ar putea să ai neplăceri după toate astea.

― Credeţi?

― Da, ai vreun prieten a cărui pendulă rămîne în urmă?

― Pentru ce?

― Du-te la el, ca să poată pune mărturie că te găseai acolo la nouă şi jumătate. În justiţie, asta se numeşte un alibi.

D'Artagnan găsi că sfatul e înţelept, îşi luă picioarele la spinare şi se duse întins la domnul de Tréville; dar în loc să treacă în salon unde se afla toată lumea, ceru să intre în cabinetul lui. Cum d'Artagnan era umil din obişnuiţii casei, cererea nu întîmpină nici o piedică; i se dădu de ştire domnului de Tréville că tînărul său com­patriot avînd a-i spune ceva însemnat, cerea o audienţă particulară. Cinci minute mai tîrziu, domnul de Tréville îl întreba pe d'Artagnan cu ce-i putea fi de folos şi cărui fapt se datora vizita lui la oră atît de tîrzie.

― Vă cer iertare, domnule, ― zise d'Artagnan care, în timpul cînd rămăsese singur, dăduse pendula cu trei sferturi de ceas în urmă, ― dar m-am gîndit că nu e decît nouă şi douăzeci şi cinci de minute, şi-mi pot în­gădui să mai viu la dumneavoastră.

― Nouă şi douăzeci şi cinci de minute, ― se miră domnul de Tréville, privind pendula, ― dar e cu nepu­tinţă!

― Vedeţi, domnule, ― stărui d'Artagnan, ― dovada cea mai bună!

― Aşa e, ― recunoscu domnul de Tréville, ― aş fi jurat că-i mai tîrziu. Spune-mi te rog ce doreşti de la mine?

D'Artagnan începu să-i istorească domnului de Tréville o poveste lungă în jurul reginei; îi împărtăşi te­merile ce nutrea în privinţa maiestăţii sale; îi povesti ce auzise spunîndu-se despre uneltirile cardinalului îm­potriva lui Buckingham şi totul cu o linişte şi o sigu­ranţă ce-l prinseră pe domnul de Tréville cu atît mai uşor, cu cît el însuşi după cum am mai spus, îşi dăduse seamă că se petrece ceva neobişnuit între cardinal, rege şi regină.

Cînd ceasornicul arătă ora zece, d'Artagnan îl părăsi pe domnul de Tréville care, după ce mulţumi pentru ştirile aduse şi-l îndemnă să slujească pe rege şi pe re­gină cu tragere de inimă, se întoarse în salon. Ajuns la capătul de jos al scării, d'Artagnan îşi aminti că-şi uitase uitase bastonul; urcă iarăşi în grabă, intră în cabinet, mută cu degetul minutarul la ora care trebuia pentru ca să nu se poată observa a doua zi că cineva umblase la pendul şi, încredinţat că la nevoie va avea un martor pentru a-şi dovedi alibiul, coborî din nou scara şi se trezi în stradă.