Read synchronized with  English  German  Italian  Spanisch 
UN COLIND DE CRĂCIUN.  Charles Dickens
STANŢA 4. Ultimul duh
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Năluca se apropia încet, solemn, în tăcere. Când ajunse lângă el, Scrooge se lăsă în genunchi; căci încă din văzduhul în care plutea, acest duh părea să risipească întuneci­mea şi misterul.

Era înfăşurat într-un veşmânt negru profund, care-i ascundea capul, chipul, forma şi nu lăsa să se vadă decât o mână întinsă. Dacă n-ar fi fost aceasta, cu greu i s-ar fi conturat silueta în noapte, cu greu s-ar fi desluşit de întunericul de care era înconjurat.

Când ajunse alături de el, simţi că era înalt şi impunător şi că prezenţa lui misterioasă îi stre­cura în suflet o spaimă solemnă. Altceva nu mai ştiu, căci duhul nu vorbi şi nu se mişcă.

― Mă aflu în prezenţa Fantomei Crăciunu­rilor Ce Vor Veni? întrebă Scrooge.

Duhul nu răspunse, dar arătă cu mâna înainte.

― Îmi vei arăta umbrele celor ce nu s-au petrecut, dar se vor petrece în vremurile ce vor veni? continuă Scrooge. Aşa e, duhule?

Partea de sus a veşmântului se strânse o clipă în faldurile sale, ca şi cum duhul şi-ar fi plecat capul. Fu singurul răspuns pe care îl primi.

Deşi se obişnuise de-acum cu tovărăşia fantomelor, pe Scrooge îl înspăimântă într-atât forma aceea tăcută, încât picioarele i se înmuiară şi descoperi că abia putea să se ridice, când dădu să-l urmeze. Duhul se opri o clipă, observând parcă starea în care era şi dându-i răgaz să-şi revină.

Dar Scrooge se nelinişti şi mai tare. îl cuprinse un sentiment vag de nesiguranţă şi groază, la gândul că din spatele acelui giulgiu întunecat îl ţintuiau nişte ochi fantomatici, în timp ce el, deşi îşi încorda cât putea privirea, nu vedea decât o mână spectrală şi o grămadă mare de culoare neagră.

― Fantomă a Viitorului! exclamă el, mă tem de tine mai mult decât de toate arătările pe care le-am văzut. Dar întrucât ştiu că scopul tău este să-mi faci bine si întrucât sper să devin alt om decât eram, sunt pregătit să-ti ţin tovărăşie şi s-o fac cu recunoştinţă. Nu vrei să-mi vorbeşti?

Nu primi nici un răspuns. Mâna arăta în faţa lor.

― Porneşte! spuse Scrooge. Porneşte! Noaptea se scurge repede şi ştiu că pentru mine e preţios timpul. Porneşte, duhule!

Stafia se îndepărtă aşa cum se apropiase de el. Scrooge o urmă în umbra veşmântului ei, care i se păru că îl ridică şi-l poartă mai departe.

Parcă nici nu pătrunseră în oraş; căci oraşul părea mai degrabă să răsară în jurul lor şi să-i învăluie prin propria lui voinţă. Dar erau acolo, în inima lui; în centrul comercial, printre negustori, care mergeau grăbiţi de colo-colo, zornăindu-şi banii în buzunare, şi discutau în grupuri, se uitau la ceas şi se jucau, cufundaţi în gânduri, cu sigiliile lor mari, de aur, şi aşa mai departe, cum îi văzuse adesea Scrooge.

Duhul se opri lângă un mic grup de oameni de afaceri. Observând că mâna-i era îndreptată spre ei, Scrooge înainta ca să asculte ce vor­besc.

― Nu, spuse un bărbat impunător şi corpo­lent, cu o bărbie monstruoasă, oricum nu ştiu mare lucru. Ştiu doar că a murit.

― Când a murit? se interesă un altul.

― Cred că noaptea trecută.

― Dar ce s-a întâmplat cu el? întrebă un al treilea, prizând o doză uriaşă de tutun dintr-o cutie foarte mare. Credeam că nu va muri niciodată.

― Dumnezeu ştie, spuse primul, căscând.

― Şi ce-a făcut cu banii? întrebă un domn roşu la faţă, cu o excrescenţă atârnată de vârful nasului care tremura ca guşa unui curcan.

― N-am auzit nimic, spuse bărbatul cu bărbia mare, căscând din nou. Probabil că i-a lăsat firmei. Mie nu mi i-a lăsat. E tot ce ştiu.

Gluma lui fu primită cu un râs general.

― Va fi o înmormântare foarte ieftină, spuse acelaşi vorbitor, fiindcă zău dacă ştiu cine va participa la ea. Ce-ar fi să ne oferim noi să mergem?

― N-am nimic împotrivă, dacă se dă şi o masă, remarcă domnul cu excrescenţă pe nas. Eu, dacă merg, trebuie să mănânc ca lumea.

Din nou râsete.

― Dintre voi toţi, eu sunt, în fond, cel mai dezinteresat, spuse primul vorbitor, fiindcă eu nu port niciodată mănuşi negre şi nu mănânc la prânz. Dar mă ofer să merg, dacă merg şi cei­lalţi. Gândindu-mă mai bine, cred că eram totuşi cel mai bun prieten al lui, fiindcă ne opream să stăm de vorbă ori de câte ori ne întâlneam. Vă salut!

Toţi cei care vorbiseră şi ascultaseră se împrăştiară, amestecându-se cu alte grupuri. Scrooge îi cunoştea şi privi spre duh, aşteptând o explicaţie.

Stafia se strecură mai departe, pe o altă stradă. Degetul său arătă spre două persoane care se întâlniseră. Scrooge ciuli din nou ure­chile, gândindu-se că va afla acolo explicaţia.

Îi cunoştea perfect şi pe aceşti bărbaţi. Erau oameni de afaceri: foarte bogaţi şi cu multă greutate. Se străduise întotdeauna să fie bine privit de ei: din punct de vedere al afacerilor, vreau să spun; strict, numai din punctul de vedere al afacerilor.

― Ce mai faci? spuse unul.

― Dar tu? răspunse celălalt.

― Bine! spuse primul. Bătrânul Zgârie-Brânză a dat ortul popii până la urmă, nu?

― Aşa am auzit, îi răspunse cel de-al doi­lea. Frig al naibii...

― E firesc, de Crăciun. Bănuiesc că nu patinezi.

― Nu, nu. Am altele pe cap. La revedere. Nici un alt cuvânt. Astfel luară sfârşit întâlnirea, conversaţia şi despărţirea lor.

La început, Scrooge fusese înclinat să se mire că duhul acordase atâta importanţă unor conversaţii vădit banale; dar fiind convins că ele trebuie să fi avut un scop ascuns, începu să cugete care anume ar putea fi acesta. Nu se putea presupune că aveau vreo legătură cu moartea lui Jacob, vechiul lui asociat, căci ea aparţinea trecutului şi tărâmul duhului de acum era Viitorul. Nici nu-i trecea prin cap vreo persoană foarte apropiată de el, la care s-ar fi putut referi. Dar, neîndoindu-se nicidecum că, la oricine s-ar fi referit, ele conţineau o învăţătură tainică pentru îndreptarea lui, se hotărî să bage la cap tot ce va auzi şi tot ce va vedea; şi îndeosebi să-şi observe umbra când aceasta va apărea. Căci presimţea că felul în care se va comporta sinele său viitor îi va oferi cheia care-i lipsea şi va găsi astfel uşor răspunsul la aceste ghicitori.

Privi în jur, căutându-şi propria imagine chiar în acel loc; dar un alt bărbat stătea în colţul în care stătea el de obicei şi, deşi ceasul arăta ora la care se afla îndeobşte acolo, nu văzu vreo persoană aidoma lui în mulţimea care se revărsa pe sub portal. Dar nu se miră prea mult, căci răsucise în minte pe toate părţile posibilitatea unei schimbări în viaţa lui şi credea, şi chiar spera că vede în aceasta împlinirea noii lui hotărâri.

Tăcută şi întunecată, stătea lângă el stafia, cu mâna întinsă. Când se trezi din frământarea gândurilor, i se năzări, după felul în care era întoarsă mâna şi după poziţia ei faţă de el însuşi, că Ochii Nevăzuţi îl cercetau. Se cutre­mură şi i se făcu foarte frig.

Părăsiră locul acela aglomerat şi pătrunseră într-o parte mai retrasă a oraşului, pe unde Scrooge nu se abătuse niciodată, deşi îşi dădu seama în ce hal era şi ce reputaţie proastă avea. Drumurile erau murdare şi înguste; prăvăliile şi casele, dărăpănate; oamenii, pe jumătate despuiaţi, beţi, îngălaţi, urâţi. Fundăturile şi gangurile, toate nişte haznale care îşi vărsau scârbăriile, miasmele, gunoaiele şi jegurile umane, pe străzile răzleţite; şi întreg cartierul duhnea a crimă, murdărie şi sărăcie.

În străfundurile acestui abominabil viespar se afla o prăvălie profilată ameninţător în afară sub acoperişul unui şopron, de unde se cumpărau fiare, zdrenţe, sticle, oase şi mărun­taie unsuroase. Pe pardoseala dinăuntru erau grămezi de chei, cuie, lanţuri, balamale, hu­lube, cântare, greutăţi ruginite şi fiare de toate felurile. Taine pe care puţini ar dori să le cer­ceteze colcăiau ascunse în mormanele de zdrenţe scârnave, în grămezile de grăsime împuţită şi în mormintele de oase. Printre mărfurile cu care se îndeletnicea, lângă o sobă cu cărbuni, făcută din cărămizi vechi, şedea un pungaş cărunt, de vreo şaptezeci de ani, care îşi pusese ca pavăză împotriva aerului rece de afară o perdea soioasă din zdrenţe tărcate, agăţată de o frânghie. îşi fuma pipa, bucurându-se în tihnă de singurătate.

Scrooge şi stafia intrară la omul acesta, chiar în clipa când o femeie se furişă cu o boccea grea în prăvălie. Dar abia păşise înăuntru, când intră o altă femeie, cu o povară asemănătoare, urmată îndeaproape de un bărbat îmbrăcat cu haine negre decolorate, care, văzându-le, se sperie la fel de tare cum se speriaseră şi ele când se recunoscuseră. După un scurt răstimp de uimire stânjenitoare, care-l cuprinse si pe bătrânul cu pipa, toţi trei izbuc­niră în râs.

― Să fie rândăşoaica prima! strigă cea care intrase întâi. Să fie spălătoreasă a doua şi omul de la pompe funebre să fie al treilea. Uite, moş Joe, ce ocazie! Zău că ne-am întâlnit toţi trei aici fără să vrem!

― Nici că vă puteaţi întâlni într-un loc mai nimerit, spuse moş Joe, scoţându-şi pipa din gură. Veniţi în salon. Ştiţi că v-am dat voie mai de mult să intraţi în el; iar ceilalţi doi nu sunt nişte străini. Staţi să închid uşa prăvăliei. Ah, cum scârţâie! Cred că nu există o bucăţică de metal mai ruginită ca balamalele astea; şi nici oase mai bătrâne ca ale mele. Ha, ha! Suntem toţi pe măsura îndeletnicirii noastre, ne potri­vim foarte bine. Hai, veniţi în salon. Veniţi în salon.

Salonul era spaţiul din dosul perdelei de zdrenţe. Bătrânul adună jarul la un loc, cu o veche vergea de scară, şi, după ce îşi potrivi lampa fumegândă (căci era noapte) cu coada pipei, băgă pipa din nou în gură.

În acest timp, femeia care vorbise mai înainte îşi azvârli bocceaua pe pardoseală şi se aşeză fudulă pe un taburet, încrucişându-şi coatele pe genunchi şi privindu-i cu îndrăzneală sfidătoare pe ceilalţi doi.

― Şi ce-i cu asta? Ce-i cu asta, doamnă Dilber? spuse femeia. Fiecare are dreptul să se îngrijească de el însuşi. El s-a îngrijit întot­deauna.

― Asta-i adevărat! spuse spălătoreasa. N-a fost om care să se îngrijească mai mult.

― Atunci nu te mai holba de parcă ţi-ar fi frică, femeie; cine ştie? Doar n-o să ne căutăm acum râcă între noi?

― Nu, de bună seamă că nu! spuseră deodată doamna Dilber si bărbatul. Sperăm că nu.

― Foarte bine atunci! strigă femeia. Asta-i de-ajuns. Sărăceşte careva dacă pierde câteva boarfe? Bănuiesc că nicidecum un mort.

― Nu, de bună seamă, spuse râzând doam­na Dilber.

― Dacă voia să şi le păstreze după moarte, moşul ăla rău şi scârţan, continuă femeia, de ce n-a fost mai darnic în timpul vieţii? Dacă ar fi fost, şi-ar fi luat pe careva să se îngrijească de el când l-a lovit moartea, în loc să zacă acolo singur, dându-şi ultima suflare fără nimeni lângă el.

― N-am auzit, zău, vorbe mai adevărate, spuse doamna Dilber. E o pedeapsă dumne­zeiască.

― Ba ar fi trebuit să fie o pedeapsă mai grea, i-o întoarse femeia. Şi să fiţi siguri că aşa ar fi fost, dacă aş fi putut să mai pun mâna şi pe altceva. Desfă bocceaua, moş Joe, şi preţăluieşte ce-i în ea. Vorbeşte pe cinstite! Nu mi-e frică să fiu prima, nici nu mi-e frică să vază ei ce-i înăuntru. Cred că ştiam foarte bine că şterpelim înainte de a ne întâlni aici. Nu e nici un păcat. Desfă bocceaua, Joe.

Dar prietenii ei cei curtenitori nu îngăduiră una ca asta; şi bărbatul îmbrăcat cu haine negre decolorate îşi luă primul inima-n dinţi şi îşi arătă prada. Nu era mare lucru. Una, două peceţi, un penar, o pereche de butoni de cămaşă şi o broşa fără prea mare valoare ― cam atât. Moş Joe le cercetă şi le evalua cu atenţie pe toate, scrise cu creta pe perete sumele pe care era dispus să le dea pentru fie­care şi, când văzu că nu mai era nimic în boc­cea, făcu totalul.

― Asta-i socoteala ta, spuse Joe, şi nu-ţi dau în plus nici şase peni, chiar dacă m-ar fierbe într-un cazan ca s-o fac. Cine urmează?

Veni rândul doamnei Dilber. Cearşafuri şi prosoape, o haină cam jerpelită, două linguriţe de argint demodate, o pereche de cleşti pentru zahăr şi câteva încălţări. I se făcu şi ei socoteala pe perete, în acelaşi fel.

― Întotdeauna le dau prea mult doamnelor. Ăsta-i cusurul meu, şi uite-aşa o s-ajung în sapă de lemn, spuse moş Joe. Asta-i socoteala ta. Dacă-mi mai ceri un peni în plus şi chiar insişti, să ştii că o să-mi pară rău că am fost atât de generos şi îţi mai tai o jumătate de coroană.

― Acum, hai, desfă şi bocceaua mea, Joe, spuse prima femeie.

Joe se lăsă pe genunchi ca să umble mai uşor în ea şi, după ce desfăcu o mulţime de noduri, scoase un sul mare şi greu dintr-un material închis la culoare.

― Ce vrea să fie asta? spuse Joe. Draperii de pat!

― Ei, da! îi răspunse femeia râzând şi aplecându-se în faţă, sprijinită pe braţele încru­cişate. Draperii de pat!

― Doar n-o să-mi spui că le-ai smuls cu inele cu tot, în timp ce mortul zăcea acolo? spuse Joe.

― Ba bine că nu, răspunse femeia. De ce nu?

― Eşti menită să faci avere, spuse Joe, şi o să faci, cu siguranţă.

― Orişicum, îţi promit, Joe, că n-o să-mi ţin mâna când pot să înşfac orice cu ea întinzând-o, de dragul unuia cum a fost el, îi replică femeia pe un ton rece. Vezi că pică ulei pe păturile alea.

― Sunt păturile lui? întrebă Joe.

― Da' ale cui să fie? răspunse femeia. Eu zic că n-o să răcească fără ele.

― Trag nădejde că n-a murit de vreo boală molipsitoare, nu? spuse bătrânul Joe, oprindu-se din treabă şi ridicându-şi privirea.

― N-ai nici o teamă, îi răspunse femeia. Nu mă prăpădeam într-atât după tovărăşia lui, încât să mai zăbovesc pe lângă el ca să mă molipsesc, dacă o fi fost bolnav. A, poţi să te uiţi la cămaşa aia până te dor ochii, că tot n-o să găseşti în ea nici o gaură, nici o rosătură. Era cămaşa lui cea mai bună şi era faină. De n-aş fi fost eu, s-ar fi ales praful de ea.

― Cum adică, s-ar fi ales praful? întrebă bătrânul Joe.

― Dacă îl înmormântau cu ea, de bună seamă, răspunse femeia râzând. A făcut careva prostia să i-o pună, dar i-am scos-o eu. D'apoi, dacă nu-i bună stamba pentru asta, atunci nu e bună de nimic. E foarte nimerită pentru un stârv. N-o fi mai urât cu aia decât cu asta.

Scrooge ascultă îngrozit acest dialog, în timp ce şedeau adunaţi lângă prada lor, în lumina firavă răspândită de lampa bătrânului, el îi privea cu atâta repulsie şi silă, cum nu i-ar fi privit nici dacă ar fi fost nişte demoni scârnavi care se târguiau pentru cadavru.

― Ha, ha! râse aceeaşi femeie, când bătrânul Joe scoase un săculeţ de flanel plin cu bani şi vărsă pe podea câştigurile lor. Vedeţi? Ăsta-i sfârşitul! I-a speriat pe toţi când trăia, ca să profităm noi de moartea lui! Ha, ha, ha!

― Duhule! spuse Scrooge, tremurând din cap până în picioare, înţeleg, înţeleg. Soarta acestui nefericit poate fi şi a mea. Viaţa mea într-acolo se îndreaptă acum. Doamne, Dum­nezeul, ce-i asta?

Se dădu îndărăt înspăimântat, căci decorul se schimbase si acum aproape atingea cu mâna un pat: un pat dezgolit, fără draperii, unde zăcea, sub un cearşaf trenţăros, ceva acoperit care, deşi nu vorbea, sugera o grozăvie.

Încăperea era foarte întunecată, prea întu­necată ca să poată fi cercetată în amănunţime, deşi Scrooge privi în jur, ascultând de un imbold tainic, nerăbdător să afle ce fel de încăpere era. O lumină palidă se înălţa în aerul din jur şi cădea direct pe pat; iar pe el se afla cadavrul prădat, jefuit, neprivegheat, neplâns, neiubit, al acestui om.

Scrooge aruncă o privire stafiei. Mâna ei fermă arăta spre cap. învelitoarea era azvârlită lejer peste el, în aşa fel încât un pic dacă ar fi fost ridicată sau un deget dacă ar fi mişcat Scrooge, faţa ar fi ieşit la iveală. El se gândi s-o facă, simţind cât de uşor ar fi fost, şi tânjea s-o facă, dar nu avea puterea de a trage acoperământul, aşa cum nu avea puterea să alunge năluca de lângă el.

O, Moarte rece, ţeapănă, înfricoşătoare! Aşterne-ţi aici altarul şi găteşte-l cu toate spai­mele ce-ţi stau în putere, căci acesta este tărâmul tău. Dar iubitului, veneratului şi cinsti­tului cap nu-i poţi smulge un fir de păr pentru cumplitele tale scopuri, nici nu-i poţi urî vreo trăsătură. Mâna aceasta este grea şi va cădea dacă-i dai drumul; inima şi pulsul nu mai bat; dar mâna a fost deschisă, generoasă şi cinstită; inima a fost vitează, caldă, afectuoasă şi pulsul a fost pulsul unui om. Loveşte, umbră, loveşte! Şi ai să vezi cum faptele lui bune vor ţâşni din rană şi vor însămânţa lumea cu viaţă fără de moarte!

Nici un glas nu rosti aceste vorbe în urechile lui Scrooge şi totuşi el le auzi când privi patul. Şi se gândi: dacă omul acesta ar putea fi înviat acum, care ar fi primele lui gânduri? Zgârcenie, târguieli meschine, griji apăsătoare? Bogat sfârşit i-au adus toate astea!

Zăcea acolo, în casa întunecată şi pustie, fără un bărbat, o femeie sau un copil alături, care să spună : cu mine a fost bun în cutare sau cutare împrejurare şi, în amintirea unei singure vorbe bune, eu o să fiu bun cu el.

O pisică râcâia la uşă şi de sub vatră se auzeau ronţăind şobolanii. Ce căutau ei în odaia morţii şi de ce erau atât de neliniştiţi şi frământaţi, Scrooge nu cuteza să se gândească.

― Duhule, spuse el, locul acesta este înfri­coşător. Crede-mă că nu voi uita învăţătura pe care mi-o dă, dacă îl vom părăsi. Hai să mer­gem!

Dar stafia continua să arate cu degetul neclintit spre cap.

― Te înţeleg, îi răspunse Scrooge, şi aş face-o dacă aş putea. Dar nu am puterea asta, duhule, n-o am.

Păru că-l priveşte din nou.

― Dacă există vreo persoană în oraş căreia moartea acestui om i-a stârnit vreun sentiment, spuse Scrooge cuprins de chinuri, arată-mi această persoană, duhule, te implor!

Stafia îşi întinse o clipă mantia întunecată în faţa lui, ca o aripă; apoi, retrăgând-o, dezvălui o odaie, la lumina zilei, în care se aflau o mamă şi copilul ei. Ea aştepta pe cineva, nerăbdătoare şi neli­niştită, căci se plimba încoace şi-ncolo prin odaie; tresărea la orice zgomot; se uita pe fereastră; privea spre ceas; încerca zadarnic să coasă şi suporta cu greu glasurile copiilor care se jucau.

În sfârşit, auzi mult aşteptata bătaie în uşă. Se grăbi într-acolo şi îşi întâmpină soţul, un bărbat cu chipul abătut şi măcinat de griji, deşi era tânăr. în clipa aceea, faţa-i căpătă o expresie ciudată: un fel de bucurie profundă de care se ruşina şi pe care încerca s-o înăbuşe.

Se aşeză să mănânce ceea ce fusese adunat pentru el, lângă foc; şi când ea îl întrebă cu glas stins ce veşti îi aduce (ceea ce se întâmplă abia după o tăcere prelungită), el părea că se codeşte să răspundă.

― Sunt bune sau proaste? spuse ea ca să-l ajute.

― Proaste, răspunse el.

― Am rămas fără nici un ban?

― Nu. încă mai sunt speranţe, Caroline.

― Numai dacă se-ndură el, spuse ea mirată, doar aşa! Nici o speranţă nu e pierdută dacă s-a petrecut un asemenea miracol.

― Nu mai poate acum, spuse soţul ei. A murit.

Femeia era o făptură blândă şi răbdătoare, dacă faţa ei spunea adevărul; dar în sufletul său, era recunoscătoare pentru această veste şi o spuse cu glas tare, împletindu-şi degetele, în clipa următoare, îşi ceru iertare şi îi păru rău, dar mai întâi îi tresărise inima.

― Ceea ce mi-a spus femeia aceea pe jumătate beată, ieri seară, când am încercat să mă duc la el, ca să obţin o amânare de o săptămână, şi ceea ce am crezut că e doar un pretext ca să nu mă primească s-a dovedit a fi adevărat. Nu era doar foarte bolnav, atunci, era pe moarte.

― Cine va prelua datoria noastră?

― Nu ştiu. Dar până atunci vom face rost de bani; şi chiar dacă nu vom izbuti, am avea într-adevăr mare ghinion dacă urmaşul lui va fi un creditor la fel de nemilos. Putem dormi cu inimile mai uşoare în noaptea asta, Caroline!

Da. Oricât s-ar fi înduioşat, nu puteau tăgădui că îşi simţeau inimile mai uşoare. Feţele copiilor, tăcute şi adunate ciorchine în jurul lor ca să audă ceea ce înţelegeau prea puţin, erau mai luminoase şi, datorită morţii acelui om, familia era mai fericită. Singurul sentiment provocat de acest eveniment, pe care a putut să i-l arate fantoma, era un sentiment de bucurie.

― Vreau să văd şi puţină duioşie faţă de un mort, spuse Scrooge, căci altminteri, duhule, odaia întunecată pe care tocmai am părăsit-o mă va urmări veşnic.

Fantoma îl călăuzi pe mai multe străzi bătute deseori de el; şi, în timp ce mergeau, Scrooge se uita în toate părţile în căutarea lui însuşi, dar nu se zărea nicăieri. Intrară în casa sărmanului Bob Cratchit, în locuinţa pe care o mai vizitase, şi găsiră mama şi copiii aşezaţi în jurul focului.

Era linişte. O linişte desăvârşită. Micuţii şi gălăgioşii Cratchiţi şedeau neclintiţi ca nişte statui într-un colţ, cu privirile ridicate spre Peter, care avea în faţa lui o carte. Mama şi fiicele se îndeletniceau cu cusutul. Dar tare tăcuţi mai erau!

― Şi El luă copilul şi-l aşeză în mijlocul lor.

Unde mai auzise Scrooge acele cuvinte? Nu le visase. Probabil că băiatul le citea când el şi duhul le trecuseră pragul casei. De ce nu conti­nua?

Mama îşi puse lucrul pe masă şi îşi duse mâna la faţă.

― Mă supără la ochi negrul, spuse ea. Negrul? Ah, sărmanul Tim Degeţel!

― Acum văd mai bine, spuse nevasta lui Cratchit. îmi slăbeşte vederea la lumina lumânării şi nu trebuie să am ochii umflaţi când vine tatăl vostru acasă, pentru nimic în lume. Se apropie ora când trebuie să sosească.

― Cred că a şi trecut, răspunse Peter închizând cartea. Dar mă gândesc, mamă, că în ultimele seri n-a mai mers aşa de repede ca altădată.

Din nou, se lăsă o tăcere desăvârşită. în cele din urmă, ea spuse cu o voce fermă, veselă, care nu şovăi nici măcar o dată :

― Eu l-am văzut mergând cu... l-am văzut mergând foarte repede, chiar şi cu Tim Degeţel pe umăr.

― Şi eu l-am văzut, strigă Peter. Adesea.

― Şi eu l-am văzut, exclamă un alt copil. Toţi îl văzuseră.

― Dar el era tare uşurel, continuă ea, absorbită de lucrul ei; şi tăticul lui îl iubea atât de mult, că nu-l supăra, nu-l supăra deloc. Dar uite că a venit tatăl vostru!

Se grăbi să-i iasă în întâmpinare şi măruntul Bob intră cu şalul lui ― avea cu adevărat nevoie de el, sărmanul. Ceaiul îi era pregătit pe plită şi toţi se întreceau care să-l ajute mai mult. Apoi, cei doi Cratchiţi mititei i se căţărară pe genunchi şi fiecare îşi lipi obrazul de faţa lui, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Nu te necăji, tată! Nu mai fi supărat!”

Bob se arătă foarte vesel cu ei, vorbind fru­mos cu întreaga familie. Se uită la lucrul lăsat pe masă şi lăudă hărnicia şi iuţeala doamnei Cratchit şi a fetelor. Le spuse că vor termina cu siguranţă mult mai devreme de duminică.

― Duminică! Deci ai fost astăzi acolo, Robert, spuse nevasta lui.

― Da, draga mea, îi răspunse Bob. Aş fi vrut să vii şi tu. Te-ai fi bucurat să vezi cât de înverzit e locul. Dar o să-l vezi adesea. I-am promis că mă voi duce acolo în fiecare dumi­nică. Copilaşul meu, copilaş! începu să plângă Bob. Copilaşul meu!

Se pierdu brusc cu firea. Nu se mai putu stăpâni. Dacă s-ar fi putut stăpâni, el şi copilul lui nu ar mai fi fost poate atât de apropiaţi.

Ieşi din odaie şi urcă în camera de la etaj, care era vesel luminată şi împodobită de Crăciun. Lângă copil, se afla un scaun şi erau semne care arătau că fusese cineva acolo mai înainte. Bietul Bob se aşeză pe scaun şi, după ce medita puţin şi îşi veni în fire, sărută feţişoara copilului. Se resemnase cu ceea ce se petrecuse şi coborî înapoi, fericit.

Se strânseră în jurul focului şi se puseră pe vorbă, în timp ce fetele şi mama continuau să coasă. Bob le povesti despre surprinzătoarea bunătate a nepotului domnului Scrooge, pe care nu-l văzuse decât o singură dată, şi care, întâlnindu-se cu el pe stradă în ziua aceea şi văzând că era cam ― „era, aşa, cam abătut", spuse Bob, întrebase care era cauza tristeţii lui.

― La care, spuse Bob, fiind un domn despre care se spun numai vorbe bune, i-am povestit, „îmi pare nespus de rău, domnule Cratchit, a spus el, şi îmi pare nespus de rău si pentru buna dumitale soţie." Dar, apropo, zău dacă ştiu cum de-a aflat.

― Ce anume, dragul meu?

― Cum ce? Că eşti o soţie bună, răspunse Bob.

― Toată lumea ştie! spuse Peter.

― Bună observaţie, băiete, strigă Bob plângând. Sper că ştie toată lumea, „Îmi pare nespus de rău, a spus el, pentru buna dumitale soţie. Dacă vă pot ajuta cu ceva, mi-a spus, întinzându-mi cartea de vizită, iată adresa mea. Vă rog să apelaţi la mine." M-a uns pe suflet, spuse Bob plângând, nu atât pentru că ar putea să ne fie de folos, cât pentru bunătatea cu care mi-a vorbit. Parcă l-ar fi cunoscut pe Tim al nostru şi ştia ce simţim.

― Sunt sigură că are un suflet bun, spuse doamna Cratchit.

― Ai fi fost şi mai sigură, draga mea, îi răspunse Bob, dacă l-ai fi văzut şi ai fi vorbit cu el. Nu m-ar mira ― ţine minte ce spun ― dacă i-ar găsi lui Peter o slujbă mai bună.

― I-auzi, Peter, spuse doamna Cratchit.

― Şi pe urmă, strigă una dintre fete, Peter se va întovărăşi cu cineva şi va fi pe picioarele lui.

― Vorbeşti prostii, îi replică Peter cu un zâmbet forţat.

― Mai mult ca sigur că asta n-o să se întâmple într-o zi, două, spuse Bob. Mai e timp destul, draga mea. Dar oricum şi oricând ne vom despărţi unii de alţii, sunt sigur că nici unul dintre noi nu-l va uita, nu-i aşa, pe sărmanul Tim Degeţel şi nici această primă despărţire din familia noastră.

― Niciodată, tată, strigară toţi.

― Şi eu ştiu, spuse Bob, ştiu, dragii mei, că atunci când ne vom aminti cât de răbdător şi de blând era, deşi era doar un copilaş, un mic copilaş, nu ne vom mai ciondăni atât de uşor unii cu alţii, căci altminteri va însemna că am uitat de sărmanul Tim Degeţel.

― Nu, niciodată, tată! strigară toţi, din nou.

― Sunt foarte fericit, spuse mărunţelul Bob, sunt foarte fericit!

Doamna Cratchit îl sărută, fiicele lui îl săru­tară, îl sărutară şi cei doi Cratchiţi mititei, iar Peter şi cu el îşi strânseră mâinile. O, spirit al lui Tim Degeţel, copilăreasca ta scânteie era de la Dumnezeu!

― Nălucă, spuse Scrooge, ceva îmi spune că se apropie clipa despărţirii noastre. Ştiu asta, dar nu ştiu cum va fi. Spune-mi, cine era cel pe care l-am văzut zăcând mort?

Fantoma Crăciunurilor Ce Vor Veni îl purtă, la fel ca mai înainte ― deşi era altfel acum, se gândi Scrooge: într-adevăr, nu părea să fi existat vreo rânduială a acestor ultime viziuni, în afară de faptul că ele aparţineau viitorului ― printre oamenii de afaceri, dar pe el însuşi nu i-l arătă. Duhul nu zăbovi deloc, ci merse mai departe, spre sfârşitul dorit acum, până ce Scrooge se rugă de el să se oprească o clipă.

― Fundătura prin care trecem acum în grabă, spuse Scrooge, este locul unde lucrez de multă vreme. Văd casa. Lasă-mă să văd ce voi fi în zilele ce vor urma!

Duhul se opri; mâna arăta în altă parte.

― Casa este acolo! exclamă Scrooge. De ce nu arăţi spre ea?

Degetul neîndurător nu se clinti.

Scrooge alergă spre fereastra biroului lui şi privi înăuntru. Era tot birou, dar nu mai era al lui. Mobilele nu erau aceleaşi şi silueta de pe scaun nu era el. Stafia arata în aceeaşi direcţie ca mai înainte.

O urmă din nou şi, întrebându-se de ce şi încotro mergea, o însoţi până ce ajunseră la o poartă de fier. Se opri să se uite în jur înainte de a intra.

Un cimitir. Ici sau colo, nefericitul al cărui nume era nevoit să-l afle acum zăcea sub pământ. Un loc venerabil, închis între ziduri de case; năpădit de iarbă si de bălării, rod al morţii vegetaţiei şi nu al vieţii; sufocat de prea multe îngropăciuni; prea gras de-atâta ghiftuială. Un loc venerabil!

Stând printre morminte, duhul arătă cu degetul în jos, spre Unul. Scrooge înainta spre el tremurând. Stafia era la fel ca până atunci, dar el văzu îngrozit un nou înţeles în forma sa solemnă.

― Înainte de a mă apropia mai mult de piatra spre care arăţi, spuse Scrooge, răspunde-mi la o întrebare. Sunt acestea umbrele celor ce vor fi sau umbrele celor ce doar ar putea fi?

Dar Fantoma continua să arate în jos, spre mormântul lângă care stătea.

― Purtarea oamenilor anunţă un sfârşit anume, spre care ea îi conduce dacă şi-o menţin, spuse Scrooge.

Dar dacă ei se leapădă de ea, atunci sfârşitul va fi altul. Asta vrei să-mi arăţi?

Duhul era de neclintit, ca şi până atunci.

Scrooge se târî spre el, tremurând în timp ce mergea; şi, urmând degetul, citi pe piatra mormântului părăsit propriul său nume, EBENEZER SCROOGE.

― Eu sunt cel care zăcea în pat? strigă el cu lacrimi în ochi, căzând în genunchi.

Degetul se mişcă de la mormânt spre el şi iarăşi înapoi.

― Nu, duhule! O, nu, nu! Degetul nu se mişcă.

― Duhule! strigă el, agăţându-se cu dispe­rare de mantia lui, ascultă-mă! Nu mai sunt cel care am fost. Nu voi fi cel ce aş fi fost dacă nu te-aş fi întâlnit. De ce-mi arăţi asta, dacă orice speranţă e pierdută pentru mine?

Pentru prima dată, mâna păru să tremure.

― Bunule duh, continuă el, târându-se în fata lui. Firea ta bună se va milostivi de mine şi îmi va ţine partea. Spune-mi că mai pot schimba umbrele pe care mi le-ai arătat, ducând o altă viaţă!

Mâna cea bună tremură.

― Voi cinsti Crăciunul din adâncul inimii şi mă voi strădui să-l respect tot anul. Voi trăi în Trecut, Prezent şi Viitor. Duhurile celor trei vor dăinui în mine. Nu voi uita nicicând învăţămintele pe care mi le-au dat! O, spune-mi că pot şterge înscrisul de pe această piatră!

În deznădejdea lui, apucă mâna fantomatică. Aceasta încercă să se elibereze din strânsoare, dar Scrooge izbuti s-o reţină, cu forţa pe care i-o dădea rugămintea lui stăruitoare. Cu o forţă şi mai mare, duhul îl respinse.

Ridicându-şi mâinile într-o ultimă rugă pentru schimbarea destinului său, omul văzu cum gluga şi mantia stafiei se preschimbă. Duhul se împuţina, se prăbuşi şi se prefăcu într-un stâlp de pat.