Read synchronized with  English  German  Italian  Spanisch 
UN COLIND DE CRĂCIUN.  Charles Dickens
STANŢA 3. Cel de-al doilea duh dintre cele trei
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Trezindu-se în mijlocul unor sforăituri cumplite şi ridicându-se în capul oaselor ca să-şi adune gândurile, Scrooge nu mai avu nevoie să fie anunţat că se apropia din nou clipa când clopotul avea să bată de unu. Simţea că se trezise la realitate taman la ţanc, cu rostul anume de a susţine o discuţie cu cel de-al doilea mesager expediat pe adresa lui prin intervenţia lui Jacob Marley. Dar, descoperind că îl cam luase cu frig când începuse să se întrebe care dintre draperii va fi trasă de această nouă vedenie, le trase pe toate în lături cu mâinile lui şi, lungindu-se din nou, se puse pe aprigă veghe de jur-împrejurul patului. Căci dorea să i atace duhul chiar în clipa apariţiei sale, ca să nu fie luat prin surprindere şi să se sperie.

Domnii care iau lucrurile în uşor şi se fălesc că ei cunosc toate dedesubturile, făcând de obi­cei de toate, îşi exprimă gama largă a încli­naţiei lor către aventură, afirmând că se pricep la orice, de la rişcă până la omor; între aceste extreme există fără îndoială o gamă destul de largă şi de cuprinzătoare de subiecte. Fără a mă aventura să-l socotesc pe Scrooge printre aceştia, nu preget să vă conving că era pregătit pentru o mare varietate de năluciri şi că, începând cu un bebeluş şi terminând cu nişte rinoceri, nimic nu l-ar fi uluit prea tare.

Fiind pregătit pentru aproape orice, nu era însă deloc pregătit pentru nimic; prin urmare, când clopotul bătu de UNU şi nu se ivi nici o arătare, îl cuprinse un tremurici puternic. Cinci minute, zece minute, un sfert de ceas trecură şi nimic nu se arătă, în tot acest răstimp, stătea întins pe patul lui, miezul si focarul unei pete de lumină roşiatice, care se revărsă peste el când orologiul anunţă ora; şi care, fiind doar lumină, era mai înfricoşătoare decât o duzină de fantome, întrucât el nu putea să desluşească nicicum ce însemna sau ce avea de gând; şi, din când în când, se temea că ar putea deveni în orice clipă un caz interesant de ardere spon­tană, fără a se putea măcar consola cu ideea de a şti acest lucru, în cele din urmă, începu totuşi să se gândească ― aşa cum voi sau eu ne-am fi gândit de la început, căci întotdeauna nu persoana în cauză ştie ce ar fi trebuit făcut, şi fără îndoială că ar fi făcut ― deci, începu să se gândească în cele din urmă că sursa şi secre­tul acestei lumini fantomatice ar putea fi în odaia alăturată, de unde, mergând pe urmele ei, părea să strălucească. Când această idee puse cu totul stăpânire pe mintea lui, se ridică încet şi îşi târşâi papucii până la uşă.

În clipa când Scrooge puse mâna pe clanţă, un glas ciudat îl strigă pe nume şi îl pofti să intre. Se supuse.

Era propria lui odaie. Nu exista nici o îndoială în această privinţă. De pereţi şi de tavan atârna atâta verdeaţă, de parcă încăperea era un crâng adevărat; şi, în fiecare parte a ei, scânteiau boabe strălucitoare. Frunzele proaspete de ilice, de vâsc şi iederă reflectau lumina, ca şi cum numeroase oglinjoare fuseseră răspândite acolo; iar pe coş se înălţa trosnind o vâlvătaie mare cum nu mai cunoscuse vatra aceea mohorâtă şi împietrită pe vremea lui Scrooge sau a lui Marley, sau de-a lungul multor, multor ierni. Pe pardoseală era o grămadă ca un fel de tron, alcătuită din sumedenie de curcani, gâşte, vânat, păsări de curte, carne de porc sărată, hălci întregi de carne, purceluşi de lapte, lungi colaci de cârnaţi, plăcinte cu carne, budinci cu prune, butoaie cu stridii, castane fierbinţi, mere rumene, portocale zemoase, pere mălăieţe, torturi uriaşe cu douăsprezece blaturi şi castroane cu punch fierbinte, care întunecau odaia cu aburul lor delicios. Pe acest tron şedea tolănit foarte comod un drăgălaş Uriaş, mai mare dragul să-l priveşti, având în mână o torţă aprinsă, cu o formă oarecum asemănătoare cu cornul abun­denţei, pe care o ţinea sus, sus de tot, pentru a răspândi lumina ei asupra lui Scrooge, când el băgă capul pe uşă.

― Pofteşte! exclamă fantoma. Pofteşte, să mă cunoşti mai bine, omule!

Scrooge intră cu fereală şi îşi plecă încet capul în faţa duhului. Nu mai era Scrooge cel îndărătnic dinainte; şi, deşi ochii duhului erau senini şi buni, nu-i făcea plăcere să-i întâlnească privirea.

― Eu sunt Fantoma Crăciunului Prezent, spuse duhul. Priveşte-mă!

Scrooge se supuse, reverenţios. Duhul era îmbrăcat doar cu o robă sau mantie, verde, simplă, tivită cu blană albă. Veşmântul îi atârna atât de lejer pe trup, încât pieptul lui voluminos era dezgolit, de parcă n-ar fi dorit să fie ocrotit sau ascuns prin vreun vicleşug. Tălpile, care se zăreau de sub faldurile ample ale vesmântului, erau de asemenea dezgolite; iar capul nu-i era acoperit decât cu o coroniţă de ilice încrustată din loc în loc cu ţurţuri sclipitori. Buclele lui castaniu-închis erau lungi şi slobode; slobode ca faţa lui blândă, cu ochi scânteietori, ca palmele lui deschise, ca glasul lui vioi, ca atitu­dinea lui degajată şi ca înfăţişarea lui veselă, în jurul mijlocului avea o cingătoare de care atârna o teacă străveche, mâncată de rugină şi fără spadă.

― N-ai mai văzut în viaţa ta o arătare ca mine! exclamă duhul.

― Niciodată, îi răspunse Scrooge.

― N-ai avut de-a face niciodată cu membrii mai tineri ai familiei mele, adică (fiindcă eu sunt foarte tânăr) cu fraţii mei mai mari, născuţi în anii din urmă? continuă stafia.

― Nu cred că am avut de-a face, spuse Scrooge. Mă tem că nu. Ai mulţi fraţi, duhule?

― Peste o mie opt sute, spuse fantoma.

― Câte guri de hrănit! mormăi Scrooge. Fantoma Crăciunului Prezent se ridică.

― Duhule, spuse spăşit Scrooge, du-mă unde doreşti. Noaptea trecută am fost mânat cu forţa şi am învăţat o lecţie care-şi vădeşte roa­dele acum. Astă-seară, dacă ai ce să mă înveţi, aş vrea să trag un folos.

― Pune mâna pe mantia mea! Scrooge făcu întocmai şi o apucă strâns.

Ilicele, vâscul, boabele roşii, iedera, curcanii, gâştele, vânatul, păsările, carnea sărată, porcii, cârnaţii, stridiile, plăcintele, budincile, fructele şi punch-ul, toate dispărură pe loc. La fel şi odaia, şi focul, şi lumina roşiatică, şi ceasul de noapte, şi se pomeniră pe străzile Londrei, în dimineaţa de Crăciun, unde (fiindcă era vreme rea) oamenii cântau un soi de muzică rudimentară, dar vioaie şi deloc neplăcută, adunând cu lopeţile zăpada de pe pavajul din faţa locuinţelor şi de pe acoperişurile caselor, care, spre marea bucurie a băieţilor, se îngrămădea în troiene pe drumul de dedesubt şi se răspândea în mici viscole artificiale.

Faţadele caselor erau cam negre şi feres­trele şi mai negre, în contrast cu căciulile ne­tede şi albe de nea de pe acoperişuri şi cu zăpada mai murdară de pe jos, aşternută mai recent şi arată de roţile grele ale trăsurilor si căruţelor care săpaseră în ea brazde adânci; brazde care se întretăiau iarăşi şi iarăşi, de sute de ori, în locurile unde se ramificau străzile mari şi alcătuiau făgaşe complicate, greu de desluşit în noroiul gros, gălbui şi în apa îngheţată. Cerul era mohorât si străzile mai scurte erau sufocate de o pâclă murdară, pe jumătate topită, pe jumătate îngheţată, ale cărei particule mai grele se lăsau ca o ploaie de atomi de funingine, de parcă toate coşurile din Marea Britaniie luaseră foc deodată, ca la un semn, şi ardeau cu vâlvătăi, după pofta inimii. Atmosfera oraşului nu avea nimic vesel în ea şi totuşi pretutindeni era un aer de veselie pe care aerul de vară cel mai curat şi soarele de vară cel mai arzător s-ar fi străduit zadarnic să-l răspândească.

Căci oamenii care dădeau jos cu lopata căciulile de omăt de pe case erau veseli şi plini de voie bună; strigau unul la altul de pe troiene şi, din când în când, îşi aruncau câte un bulgăre de zăpadă poznaş ― un proiectil cu mult mai blajin decât o glumă exprimată prin cuvinte ― râzând din toată inima, fie că nime­reau, fie că dădeau greş. Prăvăliile cu păsări de ogradă erau încă pe jumătate deschise, iar cele cu fructe se arătau în toată splendoarea lor. Erau acolo coşuri rotunde, burduhănoase, pline cu castane, umflate ca surtucele unor drăgălaşi domni bătrâni, lăfăindu-se în fata uşilor şi revărsându-se până în stradă, cu abundenţa lor apoplectică. Mai erau acolo cepe spaniole rumene, roşcovane şi pântecoase, atât de bine crescute, încât străluceau ca nişte călugări spa­nioli grăsani, făcând cu ochiul de pe rafturi, cu priviri jucăuşe, codanelor care treceau pe acolo şi se uitau cu falsă modestie la vâscul atârnat deasupra. Erau, de asemenea, pere şi mere, adunate în piramide înfloritoare; mai erau ciorchini de struguri pe care generoşii patroni îi agăţaseră de nişte cârlige lesne de văzut, pentru ca oamenilor care treceau pe acolo să le lase gura apă, pe gratis; mai erau grămezi de alune, maronii şi mătăsoase, evocând, prin aroma lor, vechi plimbări prin pădure, plăcute târşâiri de picioare, cu frunze veştede până la glezne; mai erau mere de Norfolk, bondoace şi oacheşe, contrastând cu galbenul portocalelor şi al lămâilor şi cerând cu insistenţă, implorând chiar, cu personalitatea lor extrem de compactă şi de suculentă, să fie duse acasă în pungi de hârtie şi mâncate după-masă. Chiar şi peştişorii aurii şi argintii, expuşi într-un castron, printre aceste fructe alese, deşi fac parte dintr-o specie plicti­coasă şi cu sânge stătut, păreau a şti că se punea ceva la cale; şi toţi, până la ultimul peştişor, se foiau, răsuflând din greu, prin mica lor lume, cuprinşi de o emoţie molcomă şi rece.

Iar la băcănie, ah, la băcănie! Aproape se închisese, doar două obloane erau puse, sau doar unul; dar ce se zărea printre ele! Nu numai că, lăsându-se pe tejghea, cântarul producea un zgomot vesel sau că sfoara se desfăşura atât de iute de pe scripete sau că toate cutiile de tablă zăngăneau în sus şi-n jos ca şi cum ar fi fost mânuite de nişte scamatori, că aromele amestecate de ceai şi cafea erau atât de plăcute nasului, sau că stafidele erau atât de multe şi de minunate, migdalele atât de neasemuit de albe, batoanele de scorţişoară atât de lungi şi drepte şi celelalte mirodenii atât de delicioase, fructele zaharisite atât de bine închegate şi atât de bine îmbibate în zahăr topit, încât până şi cei mai indiferenţi trecători simţeau că li se înmoaie picioarele, iar apoi că li se apleacă de la atâtea bunătăţi. Nu numai că smochinele erau siro­poase si cărnoase sau că prunele franţuzeşti roşeau cu modestă acreală din cutiile lor bogat împodobite sau că totul era bun de mâncat şi gătit de Crăciun; dar muşteriii erau toţi atât de zoriţi şi de nerăbdători, în speranţa lor de a trăi împlinirea acelei zile, încât se ciocneau unii de alţii la uşă, îşi trânteau coşurile de nuiele ca nişte turbaţi, îşi uitau târguielile pe tejghea şi alergau după aceea înapoi ca să le ia şi făceau alte sute de boroboaţe, într-o veselie nebună; iar în acest timp, băcanul şi ajutoarele lui erau atât de plini de sârg si de vioiciune şi puneau atâta suflet când îşi legau şorţurile la spate, de parcă şi-ar fi legat chiar inimile lor curate, pen­tru a fi scoase în văzul lumii şi cercetate, ba chiar si ciugulite de niscaiva stăncuţe de Crăciun, dacă asta le-ar fi fost pe plac.

Dar, curând, clopotniţele chemară toţi oamenii buni la biserici şi capele, şi iată-i venind, adunându-se cârduri-cârduri pe străzi, cu hainele cele mai bune şi cu cele mai vesele chipuri. Şi în acelaşi timp, apăreau cu zecile din străduţe lăturalnice, din fundături şi răspântii anonime, nenumăraţi oameni, ducându-şi coşurile cu mâncare la brutării. Duhul părea foarte inte­resat de aceşti sărmani petrecăreţi, fiindcă se postă cu Scrooge alături în uşa unei brutării şi, după ce ridică şervetele de pe coşuri în timp ce purtătorii lor le treceau prin faţă, picură tămâie din torţa lui peste ele. Şi torţa asta avea ceva cu totul neobişnuit, căci, o dată sau de două ori, când câţiva purtători de coşuri care se înghionteau schimbară vorbe urâte, el îi stropi cu câteva picături de apă din ea şi de îndată se înveseliră din nou. Căci, spuneau ei, e păcat să te cerţi în ziua de Crăciun. Si chiar aşa este! Doamne-ajută, că aşa este!

În cele din urmă, clopotele conteniră să bată şi cei ce îşi coceau pâinile tăcură; şi totuşi, pata de umezeală topită de deasupra fiecărui cuptor al brutarului, unde ieşea fum din pavaj, de parcă şi pietrele coceau pine, rămăsese acolo ca o amintire plăcută a acelor coşuri şi a coacerii pinilor.

― Ceea ce picuri din torţa ta are vreo aromă deosebită? întrebă Scrooge.

― Are. Propria mea aromă.

― Şi e pentru orice fel de coş de mâncare din această zi? întrebă Scrooge.

― Pentru cele ce sunt date cu bunătate, îndeosebi pentru cele sărmane.

― De ce îndeosebi pentru cele sărmane? întrebă Scrooge.

― Pentru că au cea mai multă nevoie.

― Duhule, spuse Scrooge, după o clipă de gândire, mă întreb de ce tocmai tu, dintre toate făpturile din nenumăratele lumi din jurul nos­tru, doreşti să iei acestor oameni un prilej de bucurie nevinovată.

― Eu?! strigă duhul.

― Îi lipseşti de mijloacele de a se înfrupta în fiecare a şaptea zi, care e adesea singura zi în care se poate spune că mănâncă şi ei, nu-i aşa? spuse Scrooge.

― Eu?! strigă duhul.

― Încerci să închizi aceste locuri în ziua a şaptea, spuse Scrooge. Si asta înseamnă cam acelaşi lucru.

― Eu încerc?! exclamă duhul.

― Să mă ierţi dacă greşesc. Aceasta s-a făcut în numele tău, sau cel puţin în numele familiei tale, spuse Scrooge.

― Există pe pământul vostru, îi răspunse duhul, unii care pretind că ne cunosc şi care săvârşesc în numele nostru fapte ce vădesc patimă, semeţie, rea-voinţă, ură, invidie, bigo­tism si egoism, dar care sunt atât de străini de noi şi de toţi cunoscuţii şi rubedeniile noastre, de parcă nici n-ar fi trăit vreodată. Ţine minte asta şi pune faptele lor în seama lor, nu a noastră.

Scrooge făgădui că aşa va face; şi plecară mai departe, nevăzuţi ca şi până atunci, prin mahalaua oraşului. Duhul deţinea neobişnuita însuşire (pe care Scrooge o observase la brutărie) de a se acomoda cu uşurinţă în orice loc, în ciuda dimensiunilor sale gigantice; stătea sub un acoperiş scund cu aceeaşi graţie, ca o fiinţă supranaturală, cum ar fi stat şi într-o sală grandioasă.

Şi poate că din plăcerea de a se făli cu această putere a lui sau poate mânat de firea lui blândă, generoasă, inimoasă şi de compasiunea sa faţă de toţi oamenii sărmani, bunul duh se gândi de îndată la copistul lui Scrooge; căci într-acolo porni, luându-l şi pe Scrooge cu el, agăţat de mantia lui; şi în pragul uşii, duhul zâmbi şi se opri să binecuvânteze locuinţa lui Bob Cratchit picurând din torţă. Gîndiţi-vă numai! Bob câştiga doar atât cât să-şi cumpere câteva mâini de bob pe săptămână; îşi vâra deci în traistă în fiecare sâmbătă doar câteva mâini de duplicate ale numelui său de botez; şi totuşi, Duhul Crăciunului Prezent îi binecuvânta căsuţa lui cu patru odăi!

Şi iată că apăru doamna Cratchit, nevasta lui Cratchit, gătită cu o sărăcie de rochie întoarsă de două ori, dar bogată în panglici, care sunt ieftine şi, pentru cei şase peni cât costă, fac impresie bună; ea puse faţa de masă, ajutată de Belinda Cratchit, cea de-a doua fiică a ei, de asemenea bogată în panglici; în timp ce conaşul Peter Cratchit, înfigând o furculiţă în oala cu cartofi şi intrându-i în gură colţurile imensului său guler de cămaşă (pro­prietatea lui Bob, transmisă fiului şi moştenito­rului său, întru cinstirea acelei zile), se bucura văzându-se atât de elegant înveşmântat şi abia aştepta să-şi arate lenjeria în parcurile mon­dene. Şi iată că şi cei doi Cratchiţi mai mici, un băieţel şi o fetiţă, dădură buzna zbierând că în faţa brutăriei simţiseră miros de gâscă şi ştiau că era gâsca lor; şi, gândindu-se pofticioşi la aromele de salvie şi de ceapă, aceşti Cratchiţi mititei ţopăiau în jurul mesei, ridicându-l în slăvi pe conaşul Peter Cratchit, în timp ce acesta (nu tocmai fălos, deşi colţurile gulerului aproape că-l sugrumau) suflă în foc, până ce cartofii care abia fierbeau începură să cloco­tească şi să lovească cu zgomot capacul oalei, cerând să fie scoşi de-acolo şi cojiţi.

― Pe unde-o fi umblând iubitul vostru tată? spuse doamna Cratchit. Şi mai e şi cu frăţiorul vostru, Tim Degeţel! Iar Martha parcă a întârziat şi la ultimul Crăciun cu o jumătate de ceas!

― A venit Martha, spuse o fetiţă care apăru chiar atunci.

― A venit Martha! strigară cei doi Cratchiţi mititei. Ura! Să vezi ce gâscă avem, Martha!

― Vai, scumpa mea, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, dar tare mult ai întârziat! spuse doamna Cratchit, sărutând-o de nenumărate ori şi repezindu-se slugarnică să-i ia şalul şi boneta.

― Am avut o groază de treburi de terminat ieri noapte, răspunse fata, şi azi-dimineaţă a trebuit să fac curat, mamă!

― Ei, nu mai contează acum, dacă ai ajuns, spuse doamna Cratchit. Aşează-te în faţa focu­lui, scumpa mea, să te încălzeşti, să te aibă Domnul în pază!

― Nu, nu! Vine tata, strigară cei doi Cratchiţi mititei, care erau pretutindeni în acelaşi timp. Piteşte-te, Martha, piteşte-te!

Martha se piti şi iată că intră mărunţelul Bob, tatăl, cu pe puţin un cot şi jumătate de şal, fără a mai socoti şi franjurile, atârnând în faţa lui; cu hainele lui jerpelite, cârpite şi periate ca să arate şi el omeneşte; şi cu Tim Degeţel pe umăr. Sărăcuţul Tim Degeţel ţinea o cârjă micuţă şi membrele lui erau susţinute de un cadru de fier!

― Dar unde e Martha noastră? strigă Bob Cratchit, privind în jur.

― Nu vine! spuse doamna Cratchit.

― Nu vine?! spuse Bob, pierindu-i brusc toată buna dispoziţie; căci pe tot drumul de la biserică fusese calul pursânge al lui Tim şi venise până acasă în galop. Cum să nu vină în ziua de Crăciun!

Marthei nu-i plăcea să-l vadă dezamăgit, nici măcar în glumă; aşa că îşi făcu prematur apariţia din dosul uşii de la cămară şi alergă în braţele lui, în timp ce cei doi Cratchiţi mititei îl luară pe sus pe Tim Degeţel ca să-l ducă la spălătorie, de unde putea auzi budinca susurând în cratiţa din cuptoraşul de aramă.

― Şi cum s-a comportat Tim Degeţel? întrebă doamna Cratchit, după ce îl luă peste picior pe Bob pentru naivitatea lui şi Bob o îmbrăţişa pe fiica lui după pofta inimii.

― Cuminte ca un îngeraş, spuse Bob, ba chiar şi mai cuminte. Uneori cade pe gânduri, stă singurel mult timp şi îi trec prin cap nişte ciudăţenii cum n-ai mai auzit. Venind spre casă, mi-a spus că speră să-l vadă oamenii în biserică pentru că el e beteag şi poate le prinde bine să le aducă aminte în ziua de Crăciun de cel care a făcut să umble cerşetori ologi şi a redat orbilor vederea.

Lui Bob îi tremură glasul când le povesti aceasta şi îi tremură şi mai mult când spuse că Tim Degeţel va creşte mare şi voinic.

Micuţa lui cârjă se auzi mişcându-se iute pe pardoseală şi Tim Degeţel se întoarse, înainte de a se mai rosti vreo vorbă, fiind condus de fratele şi sora lui până la scăunelul din faţa focului; în acest timp, Bob, întorcându-şi manşetele ― de parcă, bietul de el, s-ar fi putut jerpeli şi mai mult ― pregăti într-o cană mare o băutură fierbinte cu gin şi lămâie, pe care o amestecă bine într-o parte şi în cealaltă şi o puse pe plită ca să fiarbă; iar conaşul Peter şi cei doi omniprezenţi Cratchiţi mititei se duseră să aducă gâsca, întorcându-se curând cu ea, de parcă ar fi oficiat o măreaţă ceremonie. Atâta forfotă urmă, de-ai fi crezut că gâsca era pasărea cea mai rară din câte există; un adevărat fenomen cu pene, faţă de care o lebădă neagră era o nimica toată ― şi într-adevăr, în casa aceea cam aşa era. Doamna Cratchit făcu sosul (pregătit dinainte într-o tigăiţă), care sfârâia, fiind încă fierbinte; conaşul Peter zdrobi cartofii cu o forţă incredibilă; domnişoara Belinda îndulci sosul de mere; Martha şterse farfuriile fierbinţi; Bob îl luă pe Tim Degeţel lângă el, într-un colţişor al mesei; cei doi Cratchiţi mititei aşezară scaunele pentru toată lumea, fără a uita de ei şi, instalându-se la posturi, îşi înfundară lingurile în gură, ca nu cumva să ţipe după gâsca înainte de a le veni rândul să fie serviţi, în sfârşit, se puseră farfu­riile şi se rosti rugăciunea. Se lăsă tăcerea, toţi ţinându-şi respiraţia, în timp ce doamna Cratchit îşi plimba încet privirea de-a lungul cuţitului, pregătindu-se să-l înfigă în pieptul gâştei; dar când îl înfipse şi când ţâşni mult aşteptatul jet de umplutură, de jur împrejurul mesei se ridică un murmur de bucurie şi chiar şi Tim Degeţel, îmboldit de cei doi Cratchiţi mititei, bătu în masă cu mânerul cuţitului şi strigă cu glăsciorul lui firav: „Ura!"

Nici că se mai pomenise o asemenea gâsca. Bob spuse că el nu poate să creadă că a existat vreodată o gâsca aşa de bine preparată.

Frăgezimea şi aroma ei, mărimea ei la un preţ atât de mic erau subiecte de admiraţie unanimă. Lungită cu sos de mere şi piure de cartofi, a fost o masă îndestulătoare pentru întreaga familie; într-adevăr, după cum spuse foarte încântată doamna Cratchit (trăgînd cu ochiul spre o fărâmiţă de os din farfurie), până la urmă nici măcar n-o mâncaseră pe toată! Şi totuşi toţi se săturaseră, îndeosebi cei mai mici Cratchiţi, care erau mânjiţi până la sprâncene cu sos de salvie şi ceapă. Dar după ce domnişoara Belinda schimbă farfuriile, doamna Cratchit ieşi singură din odaie ― prea nervoasă ca să suporte martori ― ca să scoată budinca din cuptor şi s-o aducă la masă.

Dacă nu era suficient de coaptă? Dacă se va sfărâma când o va scoate? Dacă se furişase cineva în curte, căţărându-se peste zid, şi o furase, în timp ce ei se bucurau de gâscă ― presupunere care îi făcu pe cei doi Cratchiţi mititei să pălească! Se presupuneau tot felul de grozăvii.

Ura! Ce de aburi! Budinca fu scoasă din cuptor. Miros ca în ziua de spălat rufe! De la cârpa de deasupra. Mirosul de la birtul şi pati­seria de-alături, şi de la spălătoria învecinată! Asta era budinca! Peste jumătate de minut, doamna Cratchit intră ― îmbujorată, dar zâmbind mândră ― cu budinca, tare şi vârtoasă ca o ghiulea de tun pestriţă, arzând în jumătate de jumătate de sfert de pintă de brandy şi împodobită cu o coroniţă de Crăciun înfiptă în mijloc.

Ah, ce budincă minunată! Bob Cratchit spuse, pe un ton chiar foarte calm, că o socotea cea mai mare izbândă a doamnei Cratchit de când erau căsătoriţi. Doamna Cratchit spuse că acum, după ce scăpase de povara asta de pe suflet, putea mărturisi că se temuse că nu-i va ajunge făina. Toţi găsiră câte ceva de spus, dar nimeni nu spuse şi nici nu se gândi că era o budincă mică pentru o familie atât de mare. Ar fi fost curată blasfemie. Orice membru al fami­liei Cratchit ar fi roşit la gândul unei asemenea insinuări.

În sfârşit, masa se termină, se strânse totul, se curăţă soba si se făcu focul. După ce fu gustat crusonul şi declarat desăvârşit, se puseră pe masă mere şi portocale, iar în foc fu băgată o lopată de castane. Apoi toată familia Cratchit se trase în jurul sobei, alcătuind ceea ce Bob Cratchit numi un cerc, dar care de fapt era un semicerc; şi chiar lângă cotul lui Bob Cratchit era toată sticlăria familiei. Două pahare mari şi o ceaşcă pentru cremă, fără toartă.

Acestea conţineau însă licoarea fierbinte din vas, la fel de bine ca nişte pocale de aur; şi Bob îi servi cu ochii licărind de fericire, în timp ce castanele din sobă pocneau şi sfârâiau. Apoi Bob închină paharul:

― Un Crăciun fericit pentru noi toţi, dragii mei. Dumnezeu să ne ajute!

Şi toată familia repetă după el.

― Dumnezeu să-i ajute pe toţi! rosti ulti­mul Tim Degeţel.

Şedea foarte aproape de tatăl său, pe scăunel. Bob îi ţinea mânuţa veştejită într-a lui, de parcă, din dragoste pentru el şi din dorinţa de a-l avea mereu alături, se temea să nu-i fie smuls.

― Duhule, spuse Scrooge, cu o curiozitate pe care n-o mai simţise până atunci, spune-mi dacă Tim Degeţel va trăi.

― Văd un loc gol, răspunse fantoma, acolo, în cotlonul de lângă coş, şi o cârjă fără stăpân, păstrată cu grijă. Dacă aceste umbre vor rămâne neschimbate în viitor, copilul va muri.

― Nu, nu, spuse Scrooge. Ah, nu, duhule bun! Spune-mi că va fi cruţat.

― Dacă aceste umbre vor rămâne neschim­bate în viitor, nimeni din neamul meu, îi răspunse fantoma, nu-l va mai găsi aici. Şi ce-i cu asta? Dacă tot e sortit să moară, mai bine să moară, ca să scadă prisosul de populaţie.

Scrooge plecă de îndată capul când îşi auzi propriile lui vorbe repetate de duh şi îl copleşiră căinţa si tristeţea.

― Omule, spuse fantoma, dacă eşti om şi nu ai o inimă de piatră, va trebui să înduri aceste vorbe grele până ce vei descoperi ce este prisosul şi unde se află el. Poţi tu să hotărăşti care oameni se cuvine să trăiască şi care să moară? Poate că în ochii Domnului tu eşti mai nevrednic şi mai puţin potrivit să trăieşti decât milioane de oameni ca băieţelul acestui om sărman. Of, Doamne, cum poţi auzi gâza de pe o frunză plângându-se că fraţii săi înfometaţi din ţărână se bucură de prea multă viaţă!

Scrooge se încovoie auzind mustrarea fanto­mei şi îşi aruncă tremurând privirea spre pământ. Dar şi-o ridică repede, la auzul pro­priului său nume.

― În sănătatea domnului Scrooge! spuse Bob. în sănătatea domnului Scrooge, ctitorul ospăţului!

― Da, da, ctitorul ospăţului, într-adevăr! strigă, roşind, doamna Cratchit. Tare aş vrea să-l am în faţa ochilor! I-aş servi eu vreo câteva vorbe cu care să se ospăteze şi nădăjduiesc că le-ar înghiţi cu poftă!

― Draga mea, spuse Bob, sunt copiii de faţă. E ziua de Crăciun!

― De bună seamă, numai în ziua de Crăciun, spuse ea, se cuvine să închini în sănătatea unui om atât de mârşav, de zgârcit, nemilos şi nesimţitor ca domnul Scrooge. Doar ştii bine că aşa este, Robert î Nimeni nu ştie asta mai bine ca tine, sărmanul!

― Draga mea, răspunse cu blândeţe Bob. E ziua de Crăciun.

― Beau în sănătatea lui, de dragul tău şi al acestei zile, spuse doamna Cratchit, nu de dra­gul lui. Să-i dea domnul viaţă lungă! Crăciun fericit şi un An Nou bun! Nu mă îndoiesc că va fi foarte vesel şi fericit!

Copiii închinară şi ei, după ea. Era prima oară când făceau ceva fără tragere de inimă în seara aceea. Tim Degeţel bău ultimul, dar nici că-i păsa vreun pic de el. Scrooge era Monstrul familiei. Pomenirea numelui său aruncă asupra petrecerii o umbră neagră, care adastă cinci minute întregi.

După ce aceasta se risipi, fură de zece ori mai veseli ca înainte, de uşurare că scăpaseră de Scrooge cel Rău. Cratchit îi anunţă că avea în vedere o slujbă pentru conaşul Peter, de pe urma căreia, dacă o va obţine, va aduce în casă cinci şilingi şi sase peni pe săptămână. Cei doi Cratchiţi mititei hohotiră de râs la ideea că Peter va fi om de afaceri; iar Peter însuşi pri­vea focul dintre gulerele lui, cufundat în gânduri, de parcă ar fi chibzuit ce investiţii să prefere când va intra în posesia acelui uluitor venit. Martha, care era o biată ucenică la o modistă, le povesti apoi ce fel de muncă trebuia să facă şi câte ore lucra la întinderea unei pălării şi cum avea de gând să zacă în pat în dimineaţa zilei următoare, ca să se odihnească şi ea ca lumea; în ziua următoare fiind sărbătoare, putea să stea acasă. Le mai povesti că în urmă cu câteva zile văzuse o contesă şi un lord şi că lordul era „cam cât Peter de înalt", la care Peter îşi trase gulerele atât de sus, că dacă aţi fi fost de faţă, nu i-aţi mai fi zărit capul, în tot acest timp, castanele şi vasul cu cruşon trecură din mână în mână; şi curând după aceea, se auzi glăsciorul plângăcios al lui Tim Degeţel cântând un cântecel despre un copil rătăcit printre nămeţi; şi îl cântă chiar foarte bine.

Nu era nicidecum o atmosferă distinsă. Nu alcătuiau un tablou frumos de familie; nu erau bine îmbrăcaţi; încălţările lor nu erau nici pe departe rezistente la apă; hainele lor erau sărăcăcioase; iar Peter era probabil familiari­zat, ba chiar mai mult ca sigur că era, cu muntele de pietate.

Dar erau fericiţi, recunoscători, se înţelegeau bine şi erau mulţumiţi de ziua aceea; şi când dispărură, părând şi mai fericiţi în lumina strălucitoare răspândită la despărţire de torţa duhului, Scrooge rămase până în ultima clipă cu privirea aţintită asupra lor, îndeosebi asupra lui Tim Degeţel.

Se întunecase de-acum şi ningea zdravăn; şi în timp ce Scrooge şi duhul străbăteau străzile, strălucirea focului care trosnea în bucătării, saloane şi în tot felul de odăi, era o adevărată minune, într-o casă, pâlpâitul flăcărilor dezvăluia pregătirile pentru o masă intimă, cu mâncăruri fierbinţi, aburind în faţa focului, în timp ce draperiile roşii şi grele erau trase pen­tru a alunga frigul şi întunericul de afară, în altă parte, copiii dădeau buzna afară, în zăpadă, ca să-şi întâmpine surorile şi fraţii căsătoriţi, verii, unchii şi mătuşile, întrecându-se care să ajungă primul la ei. Într-o casă, pe transperante se zăreau umbrele oaspeţilor care se adunau; în alta, un grup de fete frumoase, toate cu glugile pe cap şi cu ciuboţele îmblănite, sporovăind de-a valma, se furişa spre casa învecinată, unde, vai de burlacul care le văzu dând iama ― vrăjitoare viclene, ştiau ele ce ştiau ― ca o văpaie!

Dar dacă te-ai fi luat după numărul celor care se îndreptau spre adunări prieteneşti, ai fi crezut poate că acasă nu mai era nimeni care să-i întâmpine când vor ajunge, deşi orice casă s-ar fi cuvenit să aştepte musafiri şi să-şi îndese sobele până la jumătatea coşurilor. Binecuvântat fie duhul, că tare se mai bucura! Îşi dezgolea pieptul pe toată lăţimea lui, îşi deschidea pal­ma încăpătoare şi continua să plutească, revărsând cu generozitate veselia lui luminoasă şi nevinovată oriunde ajungea! Chiar şi lampagiul care alerga în faţa lui, presărând strada întunecată cu stropi de lumină, şi care era îmbrăcat frumos pentru a petrece şi el seara undeva, râse zgomotos când duhul trecu, deşi habar nu avea lampagiul că însoţitorul lui era însuşi Crăciunul!

Dar apoi, fără ca duhul să-l prevină pe Scrooge în vreun fel, se pomeniră pe un deal mohorât şi pustiu, pe care erau răspândite grămezi monstruoase de piatră grosolană, de parcă acolo ar fi fost un cimitir de uriaşi; iar apa se prelingea oriunde poftea, sau s-ar fi pre­lins, dacă gerul n-ar fi ţinut-o captivă; şi nimic nu creştea acolo decât muşchi, grozamă şi iarbă aspră, ţepoasă, în jos, spre apus, soarele lăsase o dâră de foc roşiatic, care clipi o secundă peste pustietatea aceea, ca un ochi posac, şi apoi, încruntându-se, coborî tot mai jos, tot mai jos, până ce se pierdu în bezna adâncă a nopţii negre.

― Ce-i aici? întrebă Scrooge.

― Un loc unde trăiesc minerii care trudesc în măruntaiele pământului, îi răspunse duhul. Dar ei mă cunosc. Priveşte!

Se văzu o lumină licărind la fereastra unei colibe şi ei înaintară repede spre ea. Trecând prin zidul de lut şi piatră, găsiră un grup vesel, adunat în jurul unui foc strălucitor. Un bărbat tare bătrân şi o femeie, împreună cu copiii lor şi copiii copiilor lor şi încă o generaţie pe deasupra, toţi gătiţi cu haine vesele de sărbătoare. Cu un glas care acoperea rareori vuietul vântului ce bătea peste pustietatea stearpă, bătrânul le cânta un cântec de Crăciun ― fusese un cântec vechi încă de pe vremea copi­lăriei lui ― şi din când în când cântau toţi cu el, în cor. Cu egală precizie, bătrânul se înviora şi cânta tare când ei îşi înălţau glasurile, pentru ca apoi puterile să-l părăsească din nou când vocile încetau.

Duhul nu zăbovi acolo şi îl îndemnă pe Scrooge să se ţină de mantia lui şi, trecând pe deasupra dealului, se grăbiră ― încotro? Doar nu spre mare? Ba da, spre mare. Spre groaza lui, Scrooge văzu, privind înapoi, ultima bucăţică de pământ, un şir înfricoşător de stânci, în spatele lor; şi deodată, îl asurzi vuietul valurilor care se rostogoleau şi mugeau, dezlănţuinduse printre grotele pe care le căscaseră şi încercând cu furie să sape pământul.

Sus, pe un recif mohorât de stânci prăvălite una peste alta, cam la o leghe de ţărmul de care se spărgeau şi se izbeau cu sălbăticie valu­rile tot anul, se înălţa un far singuratic. Grămezi uriaşe de alge erau agăţate de poalele sale şi, în jurul lui, păsările furtunii ― zămislite de vânt, am putea crede, aşa cum algele ar putea fi zămislite de apă ― se înălţau şi coborau, ca valurile pe care le atingeau în zbor.

Dar chiar şi acolo, doi bărbaţi care păzeau farul făcuseră un foc, care arunca o rază de lumină pe marea cumplită, prin crăpătura din zidul gros de piatră. Prinzându-şi mâinile bătăto­rite pe deasupra mesei grosolane la care şedeau, îşi urară Crăciun fericit, ciocnind cănile cu grog; şi unul din ei, cel mai bătrân, cu faţa înăsprită şi brăzdată de vreme rea, ca figura sculptată de la prova unei vechi corăbii, înălţă un cântec năprasnic, aidoma furtunii.

Din nou, fantoma porni iute mai departe, pe deasupra mării negre, fremătătoare ― mai departe, tot mai departe ― până ce, îndepărtându-se de ţărmuri, după cum îi spuse lui Scrooge, coborâră pe o corabie. Se instalară lângă timonierul de la cârmă, lângă marinarul de veghe şi lângă ofiţerii care făceau de cart; nişte siluete întunecate, fantomatice, în diverse atitu­dini, dar fiecare fredona o melodie de Crăciun, avea un gând de Crăciun sau îi povestea în şoaptă tovarăşului său despre o zi de Crăciun de odinioară, de care se legau speranţele de a ajunge acasă. Şi fiecare om aflat la bord, fie el treaz sau adormit, bun sau rău, avusese pentru ceilalţi, în acea zi, o vorbă mai bună decât în toate zilele anului, luase parte într-un fel oare­care la sărbătorirea ei şi îşi amintise de cei cărora le ducea grija de departe, ştiind că ei se gândeau cu bucurie la el.

A fost o mare surpriză pentru Scrooge, care asculta gemetele vântului şi se gândea la solemnitatea călătoriei lor prin întunericul singuratic, deasupra unui hău necunoscut, ale cărui străfunduri erau taine la fel de profunde ca moartea; a fost o mare surpriză pentru Scrooge, absorbit de toate acestea, să audă un râs viguros. Surpriza a fost şi mai mare, când Scrooge îşi dădu seama că aparţinea propriului său nepot şi se pomeni într-o încăpere lumi­noasă, uscată, strălucitoare, cu duhul lângă el, zâmbind şi spunându-i din priviri aceluiaşi nepot că e mulţumit de el.

― Ha! Ha! râse nepotul lui Scrooge. Ha, ha, ha!

Dacă se întâmplă, deşi e aproape cu nepu­tinţă, să cunoaşteţi un om mai înzestrat pentru a râde decât nepotul lui Scrooge, tot ce pot să vă spun este că aş vrea să-l cunosc şi eu. Vă rog să mi-l prezentaţi şi voi fi încântat să-l cunosc.

Există o dreaptă, egală şi nobilă rânduială a lucrurilor în faptul că, după cum se răspândesc boala şi necazurile, tot aşa nimic nu e mai ire­zistibil şi contagios ca râsul şi buna dispoziţie, în timp ce nepotul lui Scrooge râdea, ţinându-se de burtă, rotindu-şi capul şi schimonosindu-şi faţa în cele mai ciudate grimase, nepoata lui Scrooge prin alianţă râdea cu aceeaşi poftă ca şi el. Iar prietenii adunaţi la ei nu se lăsau deloc mai prejos şi râdeau în hohote.

― Ha, ha! Ha, ha, ha, ha!

― A zis despre Crăciun că e un moft, zău aşa! strigă nepotul lui Scrooge. Şi o spunea cu convingere!

― Să-i fie ruşine, Fred! spuse indignată nepoata lui Scrooge. Să le dea Dumnezeu sănătate femeilor, căci nu fac nimic pe jumătate. Ele iau lucrurile în serios.

Era foarte frumuşică; poate chiar prea fru­muşică. Avea o faţă splendidă, plină de gropiţe şi tot timpul mirată, o guriţă ca o cireaşă, care părea a fi făcută pentru a fi sărutată ― şi fără îndoială că aşa era; mai avea tot felul de punctişoare adorabile pe bărbie, care se topeau unul în celălalt când râdea, şi cea mai însorită pereche de ochi pe care aţi văzut-o vreodată pe chipul unei fiinţe, într-un cuvânt, era, cum aţi spune, o femeie care te aţâţă; dar te şi mulţumeşte, totodată. O, da, care te mulţumeşte perfect.

― E un bătrânel cu haz, spuse nepotul lui Scrooge. Ăsta-i adevărul; şi ar putea fi mai prietenos, într-adevăr. Dar răul pe care îl face o să-i aducă pedeapsa şi n-am nimic de spus împotriva lui.

― Sunt sigură că este foarte bogat, Fred, insinuă nepoata lui Scrooge. Cel puţin, aşa-mi spui tu mereu.

― Şi ce-i cu asta, draga mea? spuse nepo­tul lui Scrooge. Averea nu-i este de nici un folos. Nu face nimănui bine cu ea. Nu-şi face viaţa mai uşoară cu ajutorul ei. Nu are mulţu­mirea de a se gândi ― ha, ha, ha! ― că ne va blagoslovi vreodată cu ea.

― Eu nu am răbdare cu el, observă nepoata lui Scrooge.

Surorile nepoatei lui Scrooge şi toate celelalte doamne erau de aceeaşi părere.

― O, ba eu am! spuse nepotul lui Scrooge. Mi-e milă de el; nu m-aş putea supăra pe el, nici dacă aş vrea. Cine suferă de pe urma toanelor lui? întotdeauna el însuşi. S-a încăpăţînat să-şi bage în cap că nu ne poate su­feri şi nu va veni la noi la masă. Şi care este urmarea? Nu pierde cine ştie ce ospăţ.

― Ba cred că pierde o masă foarte bună, interveni nepoata lui Scrooge.

Toţi ceilalţi spuseră acelaşi lucru şi se cuvine să socotim că ei vorbeau cu pricepere, fiindcă tocmai terminaseră de mâncat şi, cu desertul pe masă, se adunaseră în jurul focului, la lumina lămpii.

― Ei, mă bucur s-aud asta, spuse nepotul lui Scrooge, pentru că nu prea am încredere în tinerele gospodine. Tu ce părere ai, Topper?

Era limpede că Topper pusese ochii pe una dintre surorile nepoatei lui Scrooge, fiindcă răspunse că un burlac e un biet proscris, care nu e îndrituit să-şi spună părerea asupra acestui subiect. La auzul acestor vorbe, sora nepoatei lui Scrooge ― cea durdulie, cu şal de dantelă, cu trandafiraşi ― roşi.

― Te rog să continui, Fred, spuse nepoata 'lui Scrooge, bătând din palme. Niciodată nu termină ce are de spus. E un băiat tare cara­ghios!

Nepotul lui Scrooge izbucni din nou în râs şi, fiindcă era cu neputinţă să scapi de contami­nare, deşi sora cea durdulie se strădui, cu ajutorul oţetului aromatic, exemplul lui fu urmat în unanimitate.

― Voiam doar să spun, continuă nepotul lui Scrooge, că urmarea antipatiei lui faţă de noi şi a refuzului de a se înveseli cu noi este, cred eu, faptul că pierde nişte momente plăcute, care nu i-ar fi prins rău. Sunt sigur că astfel a pierdut o companie plăcută, pe care n-o poate găsi nici în gândurile lui, nici în biroul vechi şi mucegăit sau în odăile lui prăfuite. Eu am de gând să-i ofer acelaşi prilej în fiecare an, fie că-i place sau nu, fiindcă mi-e milă de el. Poate să bombăne până crapă împotriva Crăciunului, dar e cu neputinţă să nu-şi facă o părere mai bună despre el ― îl provoc pe tema asta ― dacă o să se pomenească an de an cu mine la el acasă, întrebându-l vesel: „Ce mai faci, unchiule Scrooge?" Şi dacă asta îl va face să-i dăruiască amărâtului lui de copist cincizeci de lire, voi fi izbândit ceva. Şi cred că ieri l-am zguduit.

Le veni lor rândul să râdă la gândul că el îl zguduise pe Scrooge. Dar fiind un om bun la suflet şi nesinchisindu-se de ce râdeau, numai să râdă oricum, îi încuraja să se veselească şi le turnă tuturor de băut cu dragă inimă.

După ceai, au făcut puţină muzică. Căci erau o familie muzicală, şi vă asigur că ştiau ce fac când cântau un cântec pentru trei sau patru voci, cu refren: îndeosebi Topper, care putea să bubuie la nesfârşit în registrul grav, ca un bas foarte bun, fără să i se umfle venele de pe frunte sau să se facă roşu ca un rac. Nepoata lui Scrooge cânta bine la harpă; şi cântă, printre alte melodii, o arietă simplă (un fleac; puteai învăţa s-o fluieri în două minute), pe care o ştia copilul care îl adusese pe Scrooge de la internat, după cum îi amintise Fantoma Crăciu­nurilor Trecute. Când răsunară acordurile aces­tei muzici, tot ce-i arătase fantoma îi veni în minte; se înduioşa tot mai mult; şi se gândi că, dacă ar fi ascultat-o mai des, cu ani în urmă, ar fi putut înclina bunătatea vieţii spre propria lui fericire cu propriile lui mâini, fără a recurge la lopata groparului care îl înmormântase pe Jacob Marley.

Dar nu-şi dedicară toată seara muzicii. După un timp se apucară să joace gajurile, căci e bine să fim copii uneori şi nu e moment mai potrivit decât Crăciunul, de vreme ce marele său Întemeietor era şi el copil. Dar staţi puţin! Mai întâi s-au jucat de-a baba-oarba. De bună seamă! Şi nu pot să cred că Topper era cu adevărat orb, aşa cum nu pot să cred că avea ochi în ghete. Părerea mea este că a fost o înţelegere între el şi nepotul lui Scrooge; şi că ştia şi Fantoma Crăciunului Prezent. Felul în care se ţinea după sora cea durdulie cu şal de dantelă era pur şi simplu o insultă adusă credu­lităţii fiinţei umane. Răsturna vătraiele, se împiedica de scaune, se ciocnea de pian, se sufoca între perdele şi oriunde se avânta ea, hop şi el! Ştia întotdeauna unde era sora cea durdulie. Nu prindea niciodată pe altcineva. Dacă v-aţi fi lovit de el, aşa cum se loviră câţiva dintre ei, şi aţi fi rămas pe loc, el s-ar fi prefăcut că încearcă să vă apuce, ceea ce ar fi fost o jignire pentru priceperea voastră, şi ar fi cotit-o de îndată în direcţia în care se afla sora durdulie. Ea striga mereu că nu e cinstit şi, într-adevăr, nu era. Dar când, în sfârşit, o prinse, după ce ea îşi fluturase în zadar fusta de mătase foşnitoare prin faţa lui şi el izbuti s-o înghesuie într-un colţ, de unde nu mai avu scăpare, atunci, comportarea lui fu cât se poate de mârşavă. Căci prefăcătoria lui era josnică, monstruoasă: se făcea că n-o recunoaşte, se făcea că trebuie să-i pipăie boneta, ba mai mult, să se asigure de identitatea ei, vârându-i un anumit inel pe deget şi agăţându-i un anumit lanţ la gât. Fără îndoială că ea i-a comunicat părerea ei, când, aflându-se în preajmă un alt orb, s-au retras în mare intimitate, după perdele.

Nepoata lui Scrooge nu luă parte la jocul de-a baba-oarba, fiind instalată comod într-un fotoliu mare, cu scăunel pentru picioare, într-un colţişor plăcut, unde Fantoma şi Scrooge stăteau în spatele ei. Dar intră în jocul gajurilor, arătându-şi pe deplin măiestria cu toate literele alfabetului. Ca şi la jocul “cum, când şi unde", fu nemaipomenită şi, spre bucuria ascunsă a nepotului lui Scrooge, le bătu măr pe surorile ei; deşi ele erau fete isteţe, după cum v-ar fi putut spune Topper. Să fi fost acolo vreo douăzeci de persoane, tineri şi bătrâni, dar toţi jucau, şi juca şi Scrooge; căci, absorbit de ceea ce se petrecea în faţa ochilor lui, uitase cu totul că glasul lui nu ajungea la urechile lor şi uneori îşi spunea şi el părerea şi adesea chiar ghicea foarte corect; căci nici cel mai ascuţit ac, nici acul de Whitechapel, garantat să nu i se rupă urechea, nu era mai ascuţit ca mintea lui Scrooge, deşi se prefăcea greu de cap.

Fantoma se bucură mult să-l vadă într-o asemenea dispoziţie şi îl privea cu atâta bunăvoinţă, că Scrooge se rugă de el, ca un copil, să-i fie îngăduit să mai stea până ce vor pleca musafirii. Dar duhul spuse că asta nu se putea.

― Uite, încep un nou joc, spuse Scrooge. Numai o jumătate de ceas, duhule, doar atât!

Era un joc care se cheamă “da şi nu", în care nepotul lui Scrooge trebuia să se gândească la ceva şi ceilalţi trebuiau să ghicească la ce; iar el răspundea la întrebările lor numai cu da sau nu, după cum era cazul. Tirul iute de întrebări la care fu supus scoase la iveală că el se gândea la un animal, un animal viu, un animal cam nesuferit, un animal sălbatic, un animal care mârâia şi mormăia uneori, uneori vorbea, trăia la Londra, umbla pe străzi, dar nu era arătat oamenilor, nu era dus de nimeni în lanţ, nu trăia într-o menajerie, nu era omorât în piaţă şi nu era nici cal, nici măgar, vacă sau taur, nici tigru, câine, porc, pisică sau urs. La fiecare nouă întrebare care i se punea, nepotul nostru izbucnea iarăşi şi iarăşi în hohote de râs, şi într-atâta se umflă de râs, că fu nevoit să se ridice de pe canapea şi să bată din picioare, în cele din urmă, sora cea durdulie, cuprinsă de aceeaşi veselie, strigă:

― Am descoperit! Ştiu ce este, Fred! Ştiu ce este!

― Ce este? strigă Fred.

― E unchiul tău, Scrooge!

Şi chiar aşa era. Sentimentul general era de admiraţie, deşi câţiva obiectară că răspunsul la „este un urs?" ar fi trebuit să fie “da"; dat fiind că un răspuns negativ a fost suficient pentru a le abate gândurile de la domnul Scrooge, presupunând că le-ar fi dat vreodată prin minte să se gândească la el.

― A fost pentru noi un prilej de mare vese­lie, spuse Fred, aşa că am fi nişte nerecu­noscători dacă n-am bea în sănătatea lui. Uite că se nimereşte să avem în clipa asta în mână un pahar cu vin fiert, aşa că eu propun să-l bem în sănătatea unchiului Scrooge!

― Fie! în sănătatea unchiului Scrooge! strigară toţi.

― Îi urăm moşului, oricum ar fi el, un Crăciun fericit şi un An Nou bun! spuse nepo­tul lui Scrooge. De la mine n-ar primi închina­rea, dar eu tot beau în sănătatea unchiului Scrooge!

Unchiul Scrooge se înveselise pe nesimţite şi inima îi devenise atât de uşoară, că ar fi răspuns şi el cu o închinare grupului care nu ştia de prezenţa lui, dacă duhul i-ar fi dat răgaz. Dar întreaga scenă se risipi în răsuflarea ultimului cuvânt rostit de nepotul lui; şi astfel, el şi duhul porniră din nou în peregrinările lor.

Multe au văzut, departe au mers şi multe cămine au vizitat, dar întotdeauna cu un sfârşit fericit. Duhul stătea la căpătâiul bolnavilor, şi ei se înveseleau; în ţări străine, şi oamenii se simţeau aproape de casă; lângă bărbaţii care luptau, şi aceştia deveneau răbdători, având

speranţe mai mari; lângă săraci, si aceştia se simţeau bogaţi, în aziluri, în spitale, în închisori, în toate adăposturile celor necăjiţi, unde omul vanitos, în scurtul lui elan de autoritate, nu poruncise să se încuie uşa, lăsându-l pe duh pe afară, el şi-a împărţit harul şi i-a dat învăţătură lui Scrooge.

A fost o noapte lungă, dacă a fost doar o noapte ― căci Scrooge avea îndoielile lui în această privinţă, întrucât sărbătoarea Crăciunului părea a se fi concentrat în perioada de timp pe care o petrecuseră împreună. Era ciudat şi că, în timp ce înfăţişarea lui Scrooge rămânea ne­schimbată, duhul îmbătrânea, îmbătrânea vizibil. Scrooge observase această schimbare, dar nu spusese nimic, până când, plecând de la o petre­cere de copii din seara de Bobotează şi privindu-l pe duh, în timp ce stăteau împreună într-un loc deschis, observă că încărunţise.

― Atât de puţin trăiesc duhurile? întrebă Scrooge.

― Viaţa mea pe acest glob este foarte scurtă, răspunse fantoma. Se sfârşeşte în noap­tea asta.

― În noaptea asta! strigă Scrooge.

― În noaptea asta, la ora douăsprezece. Ascultă! Clipa se apropie.

În clipa aceea, clopotele băteau trei sferturi înainte de douăsprezece.

― Iartă-mă dacă nu sunt îndrituit la această întrebare, spuse Scrooge, cu privirea pironită pe mantia duhului, dar zăresc ceva ciudat şi care nu-ţi aparţine, ieşindu-ţi de sub pulpane. Este un picior sau o gheară?

― Ar putea fi o gheară, căci are carne pe ea, răspunse cu tristeţe duhul. Priveşte aici!

Dintre faldurile mantiei ieşiră la iveală doi copii; prăpădiţi, jalnici, înfricoşători, hidoşi, amărâţi. îngenuncheaseră la picioarele lui şi i se agăţaseră de marginea veşmântului.

― Priveşte aici, omule! Priveşte aici, jos! exclamă duhul.

Erau un băiat şi o fată. Gălbejiţi, costelivi, încruntaţi, cumpliţi; dar şi prosternaţi, în umilinţa lor. Acolo unde grandioasa tinereţe ar fi trebuit să le deseneze trăsăturile si să le coloreze cu vopselele sale cele mai proaspete, o mână putredă şi zbârcită le schimonosise şi le zdrenţuise. Acolo unde ar fi trebuit să troneze îngerii, pândeau, rânjind ameninţător, diavolii. Nici o schimbare, nici o degradare, nici o pervertire a naturii umane, oricât de profundă, prin toate misterele minunatei creaţii, nu zămisleşte monştri nici pe jumătate atât de oribili şi de înspăimântători. Scrooge se trase înapoi, îngrozit. După ce îi arătă în felul acesta, duhul încercă să spună că erau copii buni, dar vorbele lui preferară să se înece singure decât să fie părtaşe la o minciună atât de uriaşă.

― Duhule, sunt ai tăi? Atât putut să spună Scrooge.

― Sunt ai Omului, spuse duhul, coborându-şi privirea spre ei. Şi se agăţa de mine, apărându-se de taţii lor. Băiatul este Ignoranţa. Fata este Sărăcia. Fereşte-te de amândoi si de toţi cei din stirpea lor, dar îndeosebi fereşte-te de acest băiat, căci pe fruntea lui vezi că stă scris Moarte, dacă nu cumva inscripţia a fost ştearsă. Reneagă-l! strigă duhul, întinzând mâna spre oraş. Ponegreşte-i pe cei care ţi-o spun! Acceptă-l pentru scopurile tale nefireşti şi înrăutăţeşte-l! Şi aşteaptă sfârşitul!

― Nu au nici o scăpare, nici un leac nu există pentru ei? strigă Scrooge.

― Nu mai există închisori? spuse duhul, răspunzându-i pentru ultima oară cu propriile lui cuvinte. Nu există aziluri?

Clopotul bătu miezul nopţii.

Scrooge se uită în jurul lui după fantomă şi nu o văzu. Când ecoul ultimului dangăt se stinse, îşi aminti prezicerea bătrânului Jacob Marley şi, ridicându-şi privirea, zări o nălucă grasă, cu mantie şi glugă, venind spre el, ca pâcla spre pământ.