Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 9. Figurile lui Koroviev
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Nikanor Ivanovici Bosoi, preşedintele asociaţiei locatari­lor din imobilul nr. 302 bis de pe strada Sadovaia din Mos­cova, imobil în care locuise răposatul Berlioz, era copleşit de griji şi alergătură încă din noaptea precedentă, de miercuri spre joi.

La miezul nopţii, după cum ştim, sosise comisia din care făcu parte Jeldîbin; îl chemară pe Nikanor Ivanovici, îi comu­nicară vestea morţii lui Berlioz şi, împreună cu el, se depla­sară la apartamentul nr. 50.

Acolo se procedase la sigilarea manuscriselor şi a obiecte­lor personale ale defunctului. în momentul acela, atît Grunia, femeia de serviciu cu ziua, cît şi uşuraticul Steopa Lihodeev lipseau din apartament. Comisia îl înştiinţase pe Nikanor Iva­novici că manuscrisele defunctului vor fi ridicate în vede­rea trierii şi punerii în ordine, că spaţiul ce-i revenise pînă în momentul morţii, adică cele trei camere (cîndva biroul, salo­nul şi sufrageria văduvei bijutierului), se pune la dispoziţia asociaţiei, iar obiectele personale urmează să fie păstrate în spaţiul arătat mai sus, pînă se vor prezenta moştenitorii.

Vestea morţii tragice a lui Berlioz se răspîndi prin imobil cu o repeziciune uluitoare, nefirească, şi, de la ora şapte di­mineaţa, Bosoi fu asaltat de telefoanele diverşilor, care mai apoi începură să sosească personal cu cereri, reclamînd spa­ţiul locativ al răposatului.

în decurs de două ceasuri, Nikanor Ivanovici primi trei­zeci şi două de petiţii.

Ele conţineau rugi, ameninţări, intrigi, denunţuri, făgă­duieli de a face reparaţiuni pe propria cheltuială, plîngeri în legătură cu spaţiul mult prea insuficient sau imposibilitatea de a mai convieţui în acelaşi apartament cu nişte bandiţi. Prin­tre altele se afla descrierea, zguduitoare prin forţa ei artistică, a unui furt de colţunaşi cu carne, introduşi direct în buzuna­rul unei haine, în apartamentul nr. 31, două ameninţări de sinucidere şi mărturisirea tainică a unei femei însărcinate.

Toţi îl invitau pe Nikanor Ivanovici să iasă în vestiarul apar­tamentului său, îl ţineau de mînecă, îi vorbeau în şoaptă, îi făceau cu ochiul, făgăduindu-i să-i fie recunoscători.

Chinul ţinu pînă la ora unu, cînd Nikanor Ivanovici fugi, pur şi simplu, din locuinţa sa în sediul administraţiei, aflat lîngă poartă, dar, cînd văzu că şi acolo este pîndit, o şterse mai departe. După ce cu chiu, cu vai, scăpă, din curtea asfal­tată, de cei care se ţineau scai de el, Nikanor Ivanovici se făcu nevăzut intrînd pe uşa scării şase, urcă pînă la etajul patru, unde se afla afurisitul de apartament nr. 50.

Ajuns pe palier, îşi trase răsuflarea şi sună; nu-i deschise nimeni. Mai sună o dată şi încă o dată, bombănind şi înjurînd în surdină. Dar nici de data asta nu i se deschise. Scos din răb­dări, preşedintele pescui din buzunar o legătură de chei duble aparţinînd administraţiei imobilului, descuie uşa cu o mînă de stăpîn şi intră.

— Hei, îngrijitoarea! strigă Nikanor Ivanovici din ves­tiarul cufundat în penumbră. Cum îţi zice, Grunia sau cum?... Nu eşti aici?

Nici un răspuns.

Atunci, preşedintele scoase din servietă un metru pliant, rupse sigiliul de la uşa cabinetului şi păşi înăuntru. De păşit păşi, dar se opri uluit în uşă şi tresări chiar.

La biroul defunctului şedea un necunoscut, un cetăţean lung, slab, cu veston cadrilat şi şepcuţă de jocheu pe cap, cu pince-nez pe nas... într-un cuvînt, ăla era.

— Cine eşti dumneata, cetăţene? se interesă speriat preşe­dintele.

— Ian te uită pe cine-mi văd ochii! Nikanor Ivanovici! zbie­ră cu glas spart, de tenor, cetăţeanul, apărut nu se ştie de unde şi, sărind în picioare, îl salută pe preşedinte printr-o strîngere de mînă neaşteptată şi smulsă cu forţa.

Primirea făcută nu-l bucură defel pe Nikanor Ivanovici.

— Scuzaţi, începu el bănuitor, cine sînteţi dumneavoas­tră? O persoană oficială?

— Eh, Nikanor Ivanovici! exclamă cu căldură necunos­cutul. Ce importanţă are dacă eşti persoană oficială sau neofi­cială? Depinde numai din ce punct de vedere iei lucrurile. Toate astea, Nikanor Ivanovici, sînt şubrede, relative şi con­venţionale. Astăzi sînt o persoană neoficială, iar mîine devin oficială! Dar se întîmplă şi invers, şi încă cum!

Raţionamentul acesta nu fu de natură să-l satisfacă pe pre­şedintele administraţiei imobilului. Fiind de felul său un om bănuitor, trase concluzia că cetăţeanul care perora aici, în faţa lui, era tocmai o persoană neoficială şi poate chiar şi fără ocu­paţie.

— Dar cine eşti dumneata? Cum te cheamă? îl luă la în­trebări, tot mai aspru, preşedintele, ba chiar agresiv.

— Numele meu, îi răspunse cetăţeanul, fără să se impre­sioneze nici un pic de tonul aspru cu care i se vorbea, numele meu e, să zicem, Koroviev. Dar ce-ar fi să luăm o gustare, Nikanor Ivanovici? Aşa, fără fasoane!?

— Ce gustare?! sări indignat preşedintele. Ia ascultă! (Deşi e neplăcut, trebuie să recunoaştem că Nikanor Ivanovici era cam grosolan din fire.) Este interzis accesul în spaţiul răposa­tului! Dumneata ce cauţi aici?

— Luaţi loc, vă rog, Nikanor Ivanovici, zbieră impertur­babil cetăţeanul şi, gudurîndu-se, îi tot oferea preşedintelui fotoliul.

Turbat de furie, Bosoi respinse fotoliul, vociferînd:

— Cine eşti dumneata?

— Cu voia dumneavoastră, sînt translator pe lîngă per­soana străinului a cărui reşedinţă se află în acest apartament, se recomandă cel care îşi spunea Koroviev şi-şi pocni călcîiele ghetelor roşcate şi murdare.

Nikanor Ivanovici rămase cu gura căscată. Prezenţa unui străin în acest apartament, şi, pe deasupra, însoţit de un trans­lator, era într-adevăr o surpriză pentru el şi, în consecinţă, ceru explicaţii.

Translatorul îl lămuri cu plăcere. Artistul străin, domnul Woland, primise din partea lui Stepan Bogdanovici Lihodeev, directorul Teatrului de varietăţi, invitaţia amabilă să locuiască în apartamentul lui în perioada în care îşi va da spectacolele, aproximativ o săptămînă; Lihodeev îi scrisese de altfel lui Ni­kanor Ivanovici, încă în ajun, rugîndu-l să-l treacă pe străin în cartea de imobil, ca flotant, pentru timpul cît el, Lihodeev, va fi plecat la Ialta.

— Nu mi-a scris nimic, negă preşedintele, uluit.

— Ia scotociţi în servieta dumneavoastră, Nikanor Ivano­vici, îi sugeră cu glas mieros Koroviev.

Dînd din umeri, preşedintele deschise servieta şi descoperi scrisoarea lui Lihodeev.

— Cum am putut să uit? mormăi omul, privind tîmp pli­cul deschis.

— Se întîmplă, Nikanor Ivanovici, se întîmplă lucruri şi mai rele! trăncănea înainte Koroviev. Sînteţi distrat, distrat şi surmenat, şi aveţi tensiunea arterială crescută, scumpul nos­tru prieten, Nikanor Ivanovici! Şi eu sînt grozav de distrat! într-o zi, la un păhărel, o să vă povestesc fapte din biografia mea — o să muriţi de rîs!

— Şi cînd pleacă Lihodeev la Ialta?!

— Păi, a şi plecat! strigă translatorul. E pe drum! A ajuns la dracu-n praznic!

Spunînd acestea, translatorul flutură din mîini, aidoma aripilor unei mori de vînt.

Nikanor Ivanovici îi declară că trebuie să-l vadă pe artis­tul străin, ceea ce translatorul îi refuză: Imposibil. E ocupat. Dresează motanul.

— Dacă doriţi, vă pot arăta motanul, îi propuse Koroviev.

La rîndul său, preşedintele declină această ofertă, dar trans­latorul veni cu o propunere neaşteptată, foarte interesantă, întrucît domnul Woland nu vrea în ruptul capului să locu­iască la hotel, şi este obişnuit să stea comod, poate că asocia­ţia locatarilor ar fi dispusă să închirieze pentru o săptămînă (cît durează turneul domnului Woland la Moscova) tot apar­tamentul, cu alte cuvinte, şi odăile defunctului?

— Că doar lui, răposatului, nu-i mai pasă, şoptea hîrîit Koroviev; recunoaşteţi, Nikanor Ivanovici, că el nu mai are ce face acum cu acest apartament.

Oarecum nedumerit, preşedintele obiectă, arătînd că stră­inii trebuie să stea la „Metropol", şi nu în locuinţe particulare.

— Vă spun eu, e capricios ca naiba ştie cine! şopti Koro­viev. Nu vrea, şi pace! Nu are la stomac hotelurile! Uite, aici îmi stau turiştii ăştia străni! se plînse apoi, pe un ton intim, Koroviev, înfigîndu-şi degetul în grumazul vînos. Mi-au scos sufletul, credeţi-mă! Vine unul şi fie că spionează ca ultimul ticălos, fie că te chinuieşte cu nazurile lui: că asta nu-i aşa, că aia nu-i pe dincolo!... Iar asociaţia locatarilor dumneavoas­tră are tot interesul şi poate trage un vădit folos de pe urma acestui străin. N-o să se zgîrcească în ce priveşte banii. Koro­viev aruncă o privire prudentă în jur, apoi şopti la urechea preşedintelui: e milionar!

Propunerea translatorului avea o raţiune practică indis­cutabilă, era serioasă, dar maniera sa de a vorbi, hainele lui, pince-nez-ul acela dezgustător, bun de nimic, arătau grozav de neserios. De aceea, sufletul preşedintelui trecea printr-un chin nelămurit şi totuşi hotărî să accepte propunerea. Adevă­rul era că asociaţia locatarilor imobilului avea un deficit cam măricel. La toamnă, trebuia cumpărată păcura pentru calori­fer, iar gologani — canei. Cu banii turistului străin poate că s-ar mai descurca iţele. Dar Nikanor Ivanovici, om dibaci şi precaut, declară că, în primul rînd, va trebui să coordoneze chestiunea cu agenţia „Inturist".

— înţeleg, strigă cu efuziune Koroviev. Nici nu se poate face fără coordonare! Neapărat. Poftiţi, aveţi telefonul, Nika­nor Ivanovici, coordonaţi numaidecît! Cît priveşte banii, nu vă jenaţi, adăugă el în şoaptă, trăgîndu-l pe preşedinte în vestiar, unde se afla telefonul. Vorba ceea: de la cine să iei, dacă nu de la el! Dacă ai vedea ce vilă are la Nisa! La vară, cînd ai să pleci în străinătate, să treci special pe acolo; ai să rămîi paf!

Cu agenţia „Inturist" lucrurile se rezolvară într-o clipă, ceea ce îl ului pe preşedinte. Cei de acolo cunoşteau intenţia domnului Woland de a sta în apartamentul particular al lui Lihodeev şi nu aveau nici o obiecţie.

— Minunat! zbieră Koroviev.

Oarecum buimăcit de trăncăneala lui, preşedintele îi de­clară că asociaţia locatarilor va fi de acord să închirieze pen­tru o săptămînă apartamentul nr. 50 artistului Woland, contra unei sume în valoare de... Nikanor Ivanovici se fîstîci un pic şi adăugă:

— Cu cinci sute de ruble pe zi.

Şi aici Koroviev îl ului definitiv pe preşedinte. Făcînd ho­ţeşte cu ochiul în direcţia dormitorului, de unde se auzeau săriturile domoale ale unui motan greu, el zise răguşit:

— Pentru o săptămînă, deci, ar fi trei mii şi cinci sute de ruble?

Nikanor Ivanovici era convins că translatorul va adăuga: „Dar aveaţi nişte pretenţii, Nikanor Ivanovici!" Koroviev însă spuse cu totul altceva:

— Păi, asta-i sumă?! Cere şi dumneata cinci, îţi dă! Hlizindu-se pierdut, preşedintele nu-şi dădu seama cum

nimerise la masa de scris a răposatului, unde Koroviev, cu o repeziciune şi o îndemînare de neînchipuit, ticlui contrac­tul în două exemplare. După care dădu o goană în dormitor şi se întoarse, pe ambele exemplare lăfăindu-se acum sem­nătura lăbărţată a străinului. Semnă şi preşedintele, apoi Ko­roviev îi ceru o chitanţă pentru cinci mii de ruble.

— în litere, în litere, vă rog, Nikanor Ivanovici! atîtea mii de ruble... şi, etalînd în faţa preşedintelui cinci teancuri de bancnote nou-nouţe, începu să rostească nişte vorbe parcă nepotrivite cu o treabă atît de serioasă: Ein, zzvei, dreil...

Urmă număratul bancnotelor, presărat cu glumele şi zica­lele lui Koroviev, cum ar fi: „Şi banii de găsit se numără"; „Paza bună trece primejdia rea" şi altele de felul acesta.

După ce numără gologanii şi primi de la Koroviev paşa­portul străinului, pentru a fi înscris ca flotant în cartea de imo­bil, peşedintele vîrî totul în servietă şi, nerezistînd tentaţiei, îi ceru, sfios, translatorului un bilet de favoare.

— Mai încape vorbă! vui Koroviev. Cîte bilete doriţi, Nika­nor Ivanovici? Douăsprezece, cincisprezece?

Preşedintele, uluit, îl lămuri că are nevoie numai de două, pentru el şi pentru Pelagheia Antonovna, soţia lui.

Koroviev scoase cu un gest îndemînatic un blocnotes şi-i scrise dezinvolt o invitaţie pentru două persoane, în rîndul întîi. Cu mîna stingă, translatorul strecură invitaţia lui Nika­nor Ivanovici, iar cu dreapta vîrî în mîna preşedintelui un teanc gros, foşnitor.

Aruncînd o privire spre bancnote, Nikanor Ivanovici se făcu roşu ca para focului şi se apucă să împingă teancul cît mai departe.

— Nu se cuvine... mormăi el.

— Nici nu vreau să aud, îi şopti la ureche Koroviev, la noi nu se cuvine, la străini se cuvine. O să-l jigniţi, Nikanor Ivanovici, dacă-l refuzaţi, şi nu se face. Dumneavoastră v-aţi ostenit...

— Se pedepseşte cu asprime, şopti încetişor preşedintele, privind cu teamă în jur.

— Bine, dar sîntem fără martori! îi şopti în cealaltă ureche Koroviev. N-avem martori! Ii vedeţi dumneavoastră?...

Şi aici se petrecu o minune, după cum susţinu ulterior pre­şedintele: teancul se vîrî singur în servieta lui. Apoi, preşe­dintele, muiat şi distrus, se pomeni pe scări. Gînduri nenu­mărate i se învîrtejeau în minte: şi vila de la Nisa, şi motanul dresat, şi faptul că într-adevăr totul se petrecuse fără martori, şi că Pelagheia Antonovna se va bucura cînd va vedea invi­taţia. Erau gînduri fără şir, dar, în general, plăcute.

Cu toate acestea, undeva, în străfundul inimii, îl tot împun­gea un ghimpe subţire. Era ghimpele neliniştii. Colac peste pupăză, pe scară se opri ca trăsnit de un gînd: „Dar cum a ajuns translatorul în cabinet, prin uşa sigilată?!... Şi cum de nu l-am întrebat despre asta?!" Cîtva timp preşedintele se uită ca îndobitocit la treptele scării, pe urmă îşi zise s-o lase baltă, să nu se mai chinuie cu această întrebare prea complicată.

îndată ce preşedintele părăsi apartamentul, din dormitor se auzi o voce de bas spunînd:

— Mie, Nikanor Ivanovici ăsta nu mi-a plăcut. E un potlo­gar, un hoţoman. N-am putea face să nu mai vină pe aici?

— N-aveţi decît să porunciţi, messire... răspunse de unde­va glasul lui Koroviev, dar un glas răsunător, cristalin, nu ca cel de mai adineauri, spart.

în aceeaşi clipă, translatorul blestemat se şi afla în vestiar, unde, după ce formă un număr, vorbi plîngăreţ din cale-afară.

— Alo! Socot de datoria mea să vă înştiinţez că preşe­dintele asociaţiei locatarilor din imobilul nostru de pe Sado-vaia 302 bis, pe nume Nikanor Ivanovici Bosoi, face speculă cu valută străină. în momentul de faţă, în apartamentul său

cu nr. 35, are în canalul de ventilaţie de la toaletă patru sute de dolari înveliţi într-un ziar. La telefon e Timofei Kvasţov, locatarul apartamentului nr. 11 din acelaşi imobil. Vă implor însă, păstraţi numele secret; mă tem de-o răzbunare din par­tea numitului preşedinte.

După ce spuse acestea, puse receptorul la loc — ticălosul!

Ce s-a petrecut mai departe în apartamentul nr. 50 nu se ştie, dar se ştie ce s-a petrecut acasă la Nikanor Ivanovici. In-trînd în toaletă, preşedintele puse cîrligul la uşă, scoase din servietă teancul de bancnote pe care translatorul i-l vîrîse pe gît şi se convinse că are acolo patru sute de ruble. Teancul aces­ta, preşedintele îl înfăşură într-o ruptură de ziar şi-l vîrî în canalul de ventilaţie.

După cinci minute preşedintele şedea la masă în micuţa lui sufragerie. Soţia sa aduse din bucătărie o scrumbioară tă­iată frumos, presărată cu ceapă verde, mărunţi ta. Nikanor Ivanovici îşi turnă un păhărel de votcă, îl bău, îşi turnă un al doilea, înfipse în vîrful furculiţei trei bucăţi de scrumbie... şi, în clipa aceea, auzi sunînd la uşă. Pelagheia Antonovna intra tocmai cu o oală aburindă, în care, dacă-ţi aruncai nu­mai o privire, puteai ghici plutind în marea clocotitoare a unui borş rusesc ceva ce nu are seamăn pe lumea asta — un os cu măduvă.

înghiţindu-şi saliva, Nikanor Ivanovici mîrîi ca un dulău morocănos:

— Of, ducă-se pe pustii! Nu lasă omul să mănînce... Te rog, nu da drumul nimănui, nu sînt acasă, nu sînt... Dacă-i pentru apartamentul acela, spune-le să nu bată drumul de pomană, peste o săptămînă va avea loc şedinţa şi atunci vom vedea.

Consoarta se repezi în vestiar, iar Nikanor Ivanovici, ope-rînd cu polonicul, smulse din marea în clocot osul care ples­nise pe toată lungimea. în clipa următoare, în sufragerie îşi făcură intrarea doi cetăţeni, iar cu ei, Pelagheia Antonovna, albă ca varul. Văzîndu-i pe cei doi, păli şi preşedintele şi se ridică de pe scaun.

— Umblătoarea unde-i? se interesă preocupat primul din cei doi, îmbrăcat cu o bluză rusească albă.

Pe masa din sufragerie zăngăni ceva (Nikanor Ivanovici scăpase polonicul din mînă).

— Aici, aici, răspunse precipitat Pelagheia Antonovna. Cei doi se îndreptară numaidecît spre coridor.

— Dar despre ce e vorba? întrebă încet Nikanor Ivano­vici, păşind în urma vizitatorilor. La noi în apartament nu poate fi nimic care... Şi pe dumneavoastră vă rog... legiti­maţiile...

Primul cetăţean îi arătă din mers preşedintelui legitimaţia, în timp ce celălalt, în toaletă, se şi urcase pe un taburet şi-şi vîrî o mînă în canalul de ventilaţie. Nikanor Ivanovici văzu negru în faţa ochilor. Desfăcură pachetul, dar în teanc nu erau ruble, ci nişte bani necunoscuţi — parcă albaştri, parcă verzi, cu imaginea unui bătrîn pe fiecare bancnotă. De altfel, Nika­nor Ivanovici văzu toate astea ca prin ceaţă, înaintea ochilor lui pluteau nişte pete stranii.

— Dolari în canalul de ventilaţie... făcu îngîndurat pri­mul dintre cei doi şi-l întrebă pe Nikanor Ivanovici blînd, politicos: Al dumneavoastră este pachetul?

— Nu! vocifera preşedintele cu glas înspăimîntător. Mi l-au strecurat nişte duşmani!

— Se întîmplă, încuviinţă omul, şi tot atît de blînd adău­gă: şi trebuie să predaţi şi restul, tot ce aveţi.

— Nu am! Jur pe Dumnezeu, nu am ţinut aşa ceva în mînă de cînd sînt! ţipă disperat preşedintele.

Se repezi spre scrin, trase cu zgomot sertarul. Scoase de acolo servieta, strigînd fără şir:

— Poftim contractul... mi-a strecurat bestia de translator banii... Koroviev... ăla cupince-nezl

Deschise servieta, se uită în ea, băgă mîna înăuntru şi, în-vineţindu-se tot la faţă, scăpă servieta în oala cu borş. Ser­vieta era goală: nici scrisoarea lui Steopa, nici contractul, nici paşaportul străinului, nici banii, nici invitaţia pentru spec­tacol. Nimic, numai metrul pliant al preşedintelui.

— Tovarăşi! urlă preşedintele disperat. Puneţi mîna pe ei! La noi în bloc s-a aciuat necuratul!

Nu se ştie ce i s-o fi năzărit Pelagheiei Antonovna, însă femeia, împreunîndu-şi disperată mîinile, strigă rugător:

— Căieşte-te, Ivanîci! Ai să scapi mai ieftin!

Cu ochii injectaţi, Nikanor Ivanovici îşi repezi pumnii spre capul consoartei, horcăind:

— Uf, toantă afurisită!

Şi se lăsă istovit pe scaun, hotărînd, se vede, să se supună inevitabilului.

în timpul acesta, pe palier, la uşa preşedintelui, Timofei Kondratievici Kvasţov îşi lipea de gaura cheii cînd urechea, cînd ochiul şi murea de curiozitate.

Peste cinci minute, locatarii, care se nimeriseră în curte, îl văzură pe preşedinte îndreptîndu-se spre poartă, însoţit de încă două persoane. Se povestea apoi că Nikanor Ivanovici era schimbat la faţă şi se clătina ca un om beat, tot mormăind ceva.

Iar un ceas mai tîrziu, tocmai cînd Timofei Kondratievici povestea celorlaţi locatari, nemaiputînd de bucurie, cum fu­sese umflat preşedintele, în apartamentul 11 se prezentă un cetăţean necunoscut, care îi făcu semn lui Timofei Kondra­tievici să iasă din bucătărie în vestiar, îi spuse ceva şi se pier­du fără urmă împreună cu el.