Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 8. Duelul dintre profesor şi poet
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

în timp ce, la Ialta, Steopa îşi pierduse cunoştinţa, adică pe la ora unsprezece şi jumătate, Ivan Nikolaevici Bezdomnîi îşi revenea în simţiri, trezindu-se după un somn adînc şi în­delungat. Cîtăva vreme se strădui să-şi dea seama cum nime­rise în camera necunoscută cu pereţii albi, cu o noptieră stra­nie dintr-un metal alburiu şi cu storuri albe, în spatele cărora se ghicea soarele.

Ivan îşi scutură capul, se convinse că nu-l doare şi-şi aminti că se află într-o clinică. Acest gînd atrase după sine amintirea morţii năprasnice a lui Berlioz, dar de data aceasta ea nu-i mai provocă o emoţie puternică. După ce dormise pe săturate, Ivan Nikolaevici devenise mai calm, şi mintea lui lucra mai limpede. Rămase un timp nemişcat, întins pe patul moale, comod, cu arcuri, într-un aşternut alb ca neaua. Descoperi chiar lîngă el butonul soneriei. Din obişnuinţa de a atinge lucrurile fără să fie nevoie, apăsă pe buton. Se aştepta să audă soneria sau să apară cineva; dar se produse cu totul altceva.

La picioarele patului se aprinse un cilindru mat, pe care scria: „Apă". După cîteva clipe, cilindrul începu să se roteas­că — pînă cînd răsări inscripţia: „îngrijitoarea". Se înţelege că ingeniosul cilindru îl uimi pe Ivan. Inscripţiei „îngrijitoa­rea" îi luă locul inscripţia „Cheamă medicul".

„Hm"... rosti Ivan, neştiind ce să facă mai departe cu ci­lindrul. Dar, întîmplător, avu noroc. Mai apăsă o dată pe bu­ton la inscripţia „Felceriţa": drept răspuns se auzi un ţîrîit uşor, cilindrul îşi opri rotaţiile şi se stinse, iar în cameră intră o fe­meie cu forme pline, simpatică, îmbrăcată cu halat alb.

— Bună dimineaţa! îi spuse ea.

Poetul nu-i răspunse, socotind această urare nelalocul ei în condiţiile date. Păi chiar aşa, bagă un om sănătos la bala­muc şi se mai poartă ca şi cînd aşa s-ar cuveni.

Cu aceeaşi expresie blajină pe faţă, printr-o apăsare pe bu­ton, femeia ridică storul şi, prin grilajul uşor şi rar, ce ajungea pînă la podea, în cameră năvăli soarele. De partea cealaltă a grilajului se deschidea un balcon; mai departe, malul şerpu­itor al rîului, iar dincolo de rîu, o pădure veselă de pini.

— Poftiţi, vă aşteaptă baia, îl invită femeia pe poet şi, la un gest al mîinilor ei, se desfăcu un perete interior ce ascun­dea o cameră de baie şi o toaletă perfect amenajată.

Deşi luase hotărîrea să nu vorbească cu femeia, Ivan nu se putu abţine şi, văzînd cum apa se rostogoleşte din robine­tul sclipitor în cadă, într-un şuvoi puternic, zise cu ironie:

— Io-te-te! Ca la „Metropol"!...

— O, nu, replică femeia cu mîndrie, e mult mai bine. O amenajare ca la noi nu găseşti nicăieri, nici în străinătate.

Medicii şi oamenii de ştiinţă vin special să vadă clinica noas­tră, în fiece zi ne vizitează turişti străini.

Auzind cuvîntul „turişti străini", poetul îşi aminti îndată de „consultantul" din ajun, se posomori, se uită pe sub sprîn-cene la felceriţă şi zise:

— Turişti străini! Mă uit cum vă daţi cu toţii în vînt după turiştii străini! Printre ei, în treacăt fie spus, întîlneşti de tot soiul! Ieri, de pildă, am făcut cunoştinţă cu unul — mamă-mamă!

Era cît pe ce să înceapă povestirea despre Pilat din Pont, dar se stăpîni, dîndu-şi seama că pe femeie n-are s-o intere­seze povestirea lui, că oricum n-o să-l poată ajuta.

După ce se îmbăie, Ivan Nikolaevici primi absolut tot ce e necesar unui bărbat după baie: o cămaşă călcată, o pereche de izmene, ciorapi. Dar nu numai atît: deschizînd uşa unui dulăpior şi invitîndu-l cu un gest să se uite înăuntru, femeia îl întrebă:

— Ce doriţi să îmbrăcaţi — hălăţelul sau pijămăluţa? Ţintuit în acest nou lăcaş, Ivan abia-şi stăpîni uimirea

auzind tonul din cale-afară de familiar al femeii şi, în tăcere, arătă cu degetul pijamaua dintr-un barchet roşu ca focul.

După aceea, Ivan Nikolaevici fu condus pe un coridor pus­tiu şi tăcut, unde nu-ţi auzeai nici paşii, şi introdus într-un cabinet uriaş. întrucît luase hotărîrea să trateze cu ironie tot ce vede în clădirea aceasta atît de uimitor amenajată, boteză pe loc în sinea sa acest cabinet „bucătărie mecanizată".

Şi pe bună dreptate. Aici tronau dulapuri şi dulăpioare de sticlă pline cu instrumente nichelate, strălucitoare. Se înăl­ţau nişte fotolii cu forme nespus de complicate, lămpi pînte-coase cu globuri sclipitoare, o sumedenie de sticluţe, arzătoare, fire electrice şi nişte aparate cu destinaţie absolut necunoscută.

în acest cabinet, pe Ivan îl luară în primire trei inşi — două femei şi un bărbat, toţi trei în alb. Pentru început, îl duseră într-un colţ, la măsuţă, cu scopul vădit de a-l trage de limbă.

Ivan se apucă să cîntărească situaţia. Avea trei căi de ales. îl tenta, din cale-afară, prima: să se repeadă asupra acestor lămpi şi obiecte complicate şi întortocheate, să le spargă dra­cului, exprimîndu-şi în felul acesta protestul împotriva fap­tului că este reţinut fără motiv. Dar Ivan cel de astăzi se deo-sebea considerabil de Ivan cel de ieri şi prima cale i se păru oarecum îndoielnică: dacă o urmează, mai ştii, ei ar putea rămîne la ideea că nu-i decît un nebun furios. De aceea re­nunţă la prima variantă. Cea de a doua era să înceapă neîn-tîrziat povestirea despre consultant şi Pilat din Pont. Dar ex­perienţa din ajun îi arătase că această povestire nu este crezută sau este înţeleasă denaturat. De aceea renunţă şi la această variantă, hotărînd s-o aleagă pe cea de-a treia — să se închi­dă într-o mîndră tăcere.

Nu reuşi să-şi ducă la împlinire decît parţial planul, căci trebui, vrînd-nevrînd, să răspundă, deşi încruntat şi cu zgîr-cenie, la o serie de întrebări.

II iscodiră cu privire la absolut toate amănuntele vieţii lui din trecut, interesîndu-se chiar cînd şi cum se îmbolnăvise de scarlatină, ceea ce se întîmplase cu cincisprezece ani în ur­mă, întrucît pentru toate aceste amănunte a fost nevoie să se înnegrească o pagină întreagă, întoarseră fila, şi una din femei, îmbrăcată în alb, se năpusti cu întrebările privind fa­milia poetului. începu o peltea plictisitoare: cine murise, cînd şi din ce cauză, dacă nu băuse, dacă nu suferise de vreo boa­lă venerică şi altele de acest fel.

In încheiere, îl rugară să povestească întîmplarea din ajun, petrecută la Patriarşie prudî, fără să-l piseze prea mult, şi nu se arătară surprinşi auzind relatarea despre Pilat din Pont. Apoi femeia îl dădu pe mîna bărbatului care făcu uz de cu totul alte procedee, fără să-l mai ia la întrebări. îi măsură poetului temperatura, îi numără bătăile pulsului, îl privi în ochi, luminîndu-i cu o lampă specială. Apoi, bărbatului îi veni în ajutor cealaltă femeie şi amîndoi îl împunseră cu un ac în spinare, dar fără să-l doară, schiţară pe pielea pieptului cu minerul unui ciocănel nişte semne, îi ciocăniră genunchii, ceea ce făcu să-i salte în sus picioarele, îi împunseră degetul, luîn-du-i sînge, îl împunseră la încheietura cotului şi-i strînseră braţul cu nişte brăţări de cauciuc...

Ivan nu făcea decît să zîmbească în sinea lui cu o amară ironie, gîndindu-se cît de stupid şi de ciudat se brodiseră toa­te, închipuiţi-vă numai! Voise să-i prevină pe toţi că-i ame­ninţă un pericol din partea consultantului necunoscut; îşi pro­pusese să-l prindă — şi care-i rezultatul? Cu ce s-a ales? A nimerit într-un cabinet misterios ca să povestească tot soiul de aiureli despre unchiul Feodor care locuise pe vremuri la Vologda şi bea de stingea. Insuportabil de stupid!

în cele din urmă, cei trei îi dădură drumul şi fu condus înapoi, în camera lui, unde primi o ceaşcă de cafea, două ouă la capac şi pîine albă cu unt. După ce mîncă, hotărî să-l aştep­te pe mai-marele acestei instituţii, din partea căruia spera să se bucure de atenţie şi dreptate.

Nu aşteptă degeaba; îndată după micul dejun, uşa se des­chise şi în rezerva lui Ivan intră o groază de lume — toţi în halate albe. în fruntea tuturor venea un bărbat de vreo patru­zeci şi cinci de ani, proaspăt bărbierit, ca actorii, cu ochi fru­moşi, plăcuţi, dar pătrunzători, cu maniere elegante, politi­coase. Toată suita îl înconjura cu atenţie şi respect, de aceea îşi făcu o intrare foarte solemnă. „Ca Pilat din Pont!" gîndi Ivan.

Da, incontestabil, era şeful ăl mare. El se lăsă pe un tabu­ret, în timp ce ceilalţi rămaseră în picioare.

— Doctor Stravinski, se prezentă el lui Ivan, aruncîndu-i o privire prietenoasă.

— Poftim, Alexandr Nikolaevici, zise încet cineva cu o băr­buţă îngrijită, şi-i întinse şefului ălui mare foaia de obser­vaţie a lui Ivan.

„Mi-au ticluit un coşcogea dosar", constată Ivan. Iar şeful ăl mare parcurse în fugă foaia, mormăind: „Mda, mda...", şi schimbă cu ceilalţi cîteva fraze într-o limbă puţin cunos­cută. „Şi latineşte vorbeşte ca Pilat", gîndi trist Ivan. în clipa următoare, un cuvînt auzit îl făcu să tresară; cuvîntul „schi­zofrenie", rostit în ajun de străinul blestemat la Patriarşie prudî, şi repetat acum, aici, de profesorul Stravinski. „Şi pe asta a ştiut-o!" gîndi plin de nelinişte Ivan.

Şeful ăl mare îşi luase, pesemne, obiceiul să fie întotdea­una de acord în toate şi orice i-ar spune cei din jur — să se bucure; îşi exprima acordul sau bucuria repetînd întruna: „Perfect, perfect"...

— Perfect! zise Stravinski înapoind cuiva foaia şi, întor-cîndu-se spre Ivan, îl întrebă:

— Eşti poet?

— Da, sînt poet, îi răspunse posomorit Ivan şi simţi, ca niciodată, un inexplicabil dezgust pentru poezie, iar pro­priile sale versuri, pe care şi le aminti în clipa următoare, i se părură dezagreabile.

Cu faţa crispată, se adresă la rîndul său lui Stravinski:

— Sînteţi profesor?

La care Stravinski dădu din cap prevenitor.

— Şi sînteţi cel mai mare aici? Stravinski dădu iar din cap, afirmativ.

— Trebuie să stau de vorbă cu dumneavoastră, îi declară cu înţeles Ivan Nikolaevici.

— Pentru asta am venit, se grăbi să-i răspundă Stravinski.

— Iată ce vreau să vă spun, începu Ivan, simţind că a ve­nit clipa hotărîtoare: mă ţin de nebun aici şi nimeni nu vrea să mă asculte!

— Ba o să vă ascultăm cu toată atenţia, ripostă pe un ton grav şi liniştitor profesorul, şi n-o să permitem nimănui să vă socoată nebun.

— Atunci, ascultaţi-mă: aseară, m-am întîlnit la Patriarşie prudî cu un personaj misterios, nu-s sigur dacă-i străin ori nu, care a ştiut dinainte că Berlioz va muri şi l-a văzut perso­nal pe Pilat din Pont.

Cei din suita profesorului îl ascultau pe poet muţi şi în­cremeniţi.

— Pe Pilat? Cel care a trăit pe vremea lui Isus Cristos? în­trebă Stravinski, privindu-l pe Ivan printre gene.

— Chiar acela.

— Aşa, se lămuri Stravinski, şi acest Berlioz a căzut sub tramvai şi a murit?

— Exact, chiar pe el l-a călcat tramvaiul, aseară, de faţă cu mine, la Patriarşie prudî, iar cetăţeanul ăsta misterios...

— Cunoştinţa lui Pilat din Pont? întrebă Stravinski, care era, se vede, tare ager la minte.

— El, confirmă Ivan, observîndu-l pe Stravinski. Ca să ştiţi, el a zis mai dinainte că Annuşka a vărsat pe jos uleiul de floarea-soarelui... Şi Berlioz a alunecat tocmai pe locul acela! Ce ziceţi de asta? se interesă pe un ton semnificativ Ivan, sperînd să producă'o adîncă impresie asupra profesorului.

Dar vorbele lui nu produseră nici un efect. Stravinski îi puse cît se poate de firesc următoarea întrebare:

— Dar cine e Annuşka?

întrebarea avu darul să-l amărască un pic pe poet; faţa lui se schimonosi.

— Annuşka e fără importanţă în toată istoria asta, rosti el, enervîndu-se. Dracu ştie cine o fi. O toantă oarecare de pe Sadovaia. Important este că el a ştiut dinainte, vă daţi sea­ma, a ştiut dinainte despre uleiul de floarea-soarelui! Mă în­ţelegeţi ce spun?

— Te înţeleg perfect, îi răspunse foarte serios Stravinski şi, atingînd uşor cu mîna genunchiul poetului, adăugă: nu te enerva, fii calm şi continuă.

— Continuu, zise Ivan străduindu-se să găsească tonul potrivit şi ştiind din experienţa-i amară că numai calmul îl poate ajuta, şi ziceam că acest tip fioros (şi trebuie să ştiţi că minte, pentru că nu-i consultant) are în el o putere cu totul neobişnuită!... Dacă-l fugăreşti, de pildă, este cu neputinţă să-l ajungi din urmă... Şi mai sînt cu el doi şi ăia-s grozavi, numai în alt gen: unul din ei, lung, cu geamurile ochelarilor sparte, iar perechea lui, un motan de dimensiuni fabuloase, călătoreşte absolut singur cu tramvaiul. Afară de asta — Ivan, pe care nimeni nu-l întrerupea, vorbea cu tot mai multă înflă­cărare şi convingere — el a fost personal în balconul lui Pilat din Pont, lucru indiscutabil. Ce înseamnă asta, vă întreb. Tre­buie arestat numaidecît, altfel o să dezlănţuie nişte nenoro­ciri de nedescris.

— Arestarea lui urmăreşti dumneata să obţii? Te-am înţe­les bine? întrebă Stravinski.

„E înţelept, gîndi Ivan, trebuie să recunoaştem că şi prin­tre intelectuali poţi întîlni oameni de o înţelepciune sclipi­toare, faptul acesta-i incontestabil", şi răspunse:

— întocmai! Şi-apoi, gîndiţi-vă şi dumneavoastră, s-ar pu­tea altfel? Cînd colo, iată, sînt reţinut aici cu forţa, mi se bagă o lampă aprinsă drept în ochi, mi se face baie, mă tot descos ăştia, nu ştiu de ce, despre unchiul Fedea!... Iar el, bietul, e de mult pe lumea ailaltă. Aşadar, cer insistent să mi se dea imediat drumul!

— Ei, perfect, perfect! făcu Stravinski. Iată că s-au lămurit toate. într-adevăr, ce rost are să reţinem în spital un om să­nătos? Bine, am să-ţi fac îndată ieşirea, dacă ai să-mi spui că eşti normal. Nu trebuie să-mi dovedeşti, ci să spui numai. Aşadar, eşti normal?

Se lăsă o linişte desăvîrşită; femeia cea grasă, care dimi­neaţă îl îngrijise pe Ivan, îl privi cu veneraţie pe profesor, în timp ce Ivan îşi zise din nou în sinea sa: „E realmente în­ţelept!"

Ii plăcuse mult propunerea profesorului, dar, înainte de a-i răspunde, medita îndelung, încreţindu-şi fruntea, şi, în cele din urmă, spuse ferm:

— Sînt normal.

— Ei, perfect, exclamă cu uşurare Stravinski, şi, dacă-i aşa, haide să raţionăm logic! Să luăm, de pildă, ziua dumitale de ieri. Se întoarse şi cineva îi întinse neîntîrziat foaia de obser­vaţie a lui Ivan. In căutarea necunoscutului care ţi s-a prezen­tat ca fiind o cunoştinţă a lui Pilat din Pont, ai făcut ieri urmă­toarele: (Stravinski începu să numere pe degete, privind cînd în foaia de observaţie, cînd la Ivan.) Ţi-ai agăţat pe piept o iconiţă. Aşa-i?

— Aşa-i, încuviinţă posomorit poetul.

— Ai căzut de pe gard, te-ai rănit la faţă. Aşa e? Ai apărut la restaurant numai în cămaşă şi izmene, ţinînd o luminare aprinsă în mînă, şi acolo ai bătut pe cineva. La noi te-au adus legat. Aici fiind, ai telefonat la miliţie şi ai cerut să se trimită nişte mitraliere. Apoi ai făcut tentativa să te arunci pe fereas­tră. Aşa e? Se pune întrebarea: procedînd în felul acesta, e oare posibil să prinzi sau să arestezi pe cineva? Şi, dacă eşti un om normal, singur ai să răspunzi: în nici un caz. Vrei să pleci de aici? Poftim. Dar, dă-mi voie să te întreb, unde te duci?

— La miliţie, bineînţeles, răspunse Ivan, de data aceasta nu chiar atît de ferm şi cam fîstîcindu-se sub privirea profe­sorului.

— Direct de aici?

— îhî...

— Dar pe-acasă n-ai de gînd să treci? îl întrebă prompt Stravinski.

— N-am cînd să trec! Cît timp ar dura drumul pînă acasă, el ar putea s-o şteargă!

— Bun. Şi ce-ai să spui la miliţie mai întîi de toate?

— Despre Pilat din Pont, răspunse Ivan Nikolaevid, şi ochii i se întunecară.

— Perfect, exclamă Stravinski încîntat şi, adresîndu-se bărbatului cu bărbuţă, porunci: Feodor Vasilievici, faceţi-i for­mele de ieşire cetăţeanului Bezdomnîi. Dar rezerva aceasta să rămînă liberă, şi nici aşternutul nu e nevoie să-l schim­baţi. Peste două ceasuri, cetăţeanul Bezdomnîi va fi din nou aici. Ei, se întoarse el spre poet, n-am să-ţi urez succes, pentru că nu cred în acest succes nici atîtica. Pe curînd!

Spunînd aceasta, profesorul se ridică şi în aceeaşi clipă se urni şi suita sa.

— De ce să fiu din nou aici? îl întrebă alarmat poetul. Stravinski aştepta parcă această întrebare: se aşeză la loc

şi vorbi:

— De ce? îndată ce te vei prezenta la miliţie numai în iz­mene şi vei declara că te-ai văzut cu un om care l-a cunoscut personal pe Pilat din Pont, vei fi adus aici şi instalat frumuşel în această rezervă.

— Ce-au a face aici izmenele? îl întrebă Ivan, privind fîs-tîcit în jos.

— Mai ales Pilat din Pont. Dar şi izmenele. Că doar o să te dezbrăcăm de hainele spitalului şi o să-ţi eliberăm veşmin­tele dumitale. La noi ai fost adus în izmene, nu? Şi unde mai pui că n-aveai deloc intenţia să treci pe-acasă, deşi îţi făcu­sem eu o aluzie. Apoi va urma istoria cu Pilat... şi gata so­coteala.

Şi aici se petrecu ceva ciudat cu Ivan Nikolaevici. Voinţa i se frînse parcă; poetul simţi o slăbiciune grozavă şi nevoia de a se sfătui cu cineva.

— Şi ce-i de făcut? întrebă el, de astă dată sfios.

— Perfect! decretă Stravinski. E o întrebare cît se poate de rezonabilă. Acum îţi voi spune ce ţi s-a întîmplat, de fapt. Ieri cineva te-a speriat rău şi te-a răvăşit cu povestirea despre Pilat din Pont şi cu alte lucruri. Iar dumneata, exasperat la cul­me, ai pornit-o prin oraş, povestind, la rîndul dumitale, de­spre Pilat din Pont. E natural ca lumea să te ia drept nebun.

Salvarea dumitale ştii în ce constă? Ai nevoie de linişte depli­nă. Şi trebuie să rămîi neapărat aici.

— Bine, dar el trebuie prins negreşit! exclamă de data aceas­ta, rugător, Ivan.

— De acord, dar pentru ce să alergi chiar dumneata după el? N-ai decît să aşterni pe hîrtie toate bănuielile şi învinuirile pe care i le aduci acestui om. E cît se poate de simplu: decla­raţia dumitale va fi transmisă unde trebuie, şi în cazul cînd, după cum presupui, avem de a face cu un criminal, toate se vor lămuri foarte repede. Dar îţi pun o condiţie: nu-ţi încorda creierul şi caută să te gîndeşti cît mai puţin la Pilat din Pont. Cîte nu se pot povesti! Doar nu le crezi chiar pe toate cîte le auzi.

— Am înţeles! declară ferm Ivan. Vă rog să mi se dea hîr­tie şi un toc.

— Daţi-i hîrtie şi un capăt de creion, porunci Stravinski femeii grăsane. Apoi, adresîndu-se lui Ivan: Dar astăzi te sfă­tuiesc să nu scrii.

— Ba da, astăzi, neapărat astăzi vreau să scriu, sări alar­mat Ivan.

— Bine. Fie. Dar nu-ţi încorda creierul. Nu rezolvi astăzi, vei rezolva mîine.

— Are să fugă!

— O, nu, îl contrazise convins Stravinski, n-o să fugă nică­ieri, îţi garantez eu. Şi ţine minte: aici, la noi, vei fi ajutat cu tot ce se poate, iar fără asta, să ştii că nu rezolvi nimic. Mă auzi? îl întrebă deodată profesorul semnificativ, luînd mîinile lui Ivan Nikolaevici în ale sale. Ţinîndu-le aşa, îl privi multă vreme pe Ivan drept în ochi, repetînd: aici o să te ajutăm... mă auzi?... Aici o să te ajutăm... Ai să simţi o ameliorare... Aici e linişte, totul e liniştit... o să te ajutăm...

Deodată, Ivan Nikolaevici căscă şi chipul lui căpătă o ex­presie mai blîndă.

— Da, da, încuviinţă el încet.

— Ei, atunci e perfect! încheie Stravinski discuţia după obiceiul său şi, ridicîndu-se, urmă: La revedere! Strînse mîna lui Ivan şi, din uşă, se adresă bărbatului cu bărbuţă: Aşadar, încercaţi totuşi oxigenul... şi băile.

Peste cîteva clipe, Stravinski cu suita dispăru din faţa lui Ivan. Dincolo de geamul apărat de gratii, pe celălalt mal, sub mîngîierea soarelui de amiază, se înălţa semeaţă şi luminoa­să pădurea în straie de primăvară, iar mai încoace sclipea rîul.