Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 7. Un apartament puţin simpatic
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Dacă a doua zi dimineaţă cineva i-ar fi spus lui Steopa Lihodeev: „Steopa, vei fi împuşcat dacă nu te scoli chiar în clipa asta!" el ar fi răspuns cu un glas languros, abia auzit: „împuşcaţi-mă, faceţi cu mine ce vreţi, eu tot nu mă scol." Nu numai că nu-i venea să se scoale, dar i se părea că nu-i în stare nici măcar să deschidă ochii, de teamă că dacă-i va deschide un trăsnet se va năpusti asupra lui sfîrtecîndu-i capul, în cap îi vuia un clopot greu, pete cafenii cu chenar roşu ca focul şi reflexe verzui pluteau între globul ochiului şi pleoa­pele închise şi, colac peste pupăză, îi era greaţă, dar o greaţă pricinuită, pe cît se părea, de sunetele unui patefon sîcîitor. Steopa se străduia să-şi amintească ceva, dar nu-i venea în minte decît un singur lucru: că în ajun, parcă, şi nu se ştie unde, stătuse cu un şervet de masă în mînă şi încercase să sărute o doamnă, promiţîndu-i, de altfel, să-i facă o vizită a doua zi la ora douăsprezece fix. Doamna îl refuzase, repe-tînd: „Nu, nu, n-am să fiu acasă!" Steopa însă o ţinea una şi bună: „Ba eu totuşi am să vin!"

Dar cine era doamna, ce oră era acum, ce zi, şi în ce lună, Steopa habar n-avea, şi, ce era mai rău, nu se putea dumiri, unde se găseşte? Se căzni să lămurească măcar acest ultim amănunt şi-şi dezlipi pleoapa ochiului stîng. în penumbră desluşi un reflex tulburiu. Recunoscu, în sfîrşit, oglinda mare de perete şi îşi dădu seama că stă culcat pe spate în propriul său pat, mai bine zis în fostul pat al văduvei bijutierului, în dormitorul lui. în clipa următoare, capul îi zvîcni năprasnic şi, gemînd cumplit, închise iar ochiul stîng.

Să lămurim lucrurile: Steopa Lihodeev, directorul Teatru­lui de varietăţi, se trezi dimineaţa în apartamentul pe care-l împărţea cu răposatul Berlioz! Apartamentul era situat într-un imobil mare, cu cinci etaje, cu faţada în trei laturi dînd spre Sadovaia.

Trebuie spus că apartamentul acesta, cu nr. 50, avea de multă vreme o reputaţie, dacă nu proastă, cel puţin stranie. Cu doi ani în urmă, aparţinuse încă văduvei bijutierului de Fougeraie. Arma Franţevna de Fougeraie, o doamnă respec­tabilă şi foarte practică, de vreo cincizeci de ani, închiriase trei din cele cinci camere ale ei unui individ pe care îl chema, pare-se, Belomut, şi altuia, care-şi făcuse uitat numele.

Şi iată că, de doi ani, în apartamentul cu pricina începură să aibă loc nişte evenimente inexplicabile: locatarii lui prinse­seră să dispară fără urmă.

Odată, într-o zi de sărbătoare, veni la apartament un mi­liţian, îl chemă în antreu pe al doilea locatar (al cărui nume nimeni nu-l mai ţinea minte) şi spuse că acesta este poftit să treacă pentru o clipă pe la secţia de miliţie ca să semneze ceva. Locatarul îi porunci Anfisei, o veche şi credincioasă femeie de serviciu a Armei Franţevna, ca, în cazul cînd îi va telefona cineva, să spună că el se va întoarce peste zece minute, după care plecă împreună cu miliţianul corect, cu mănuşi albe. Dar omul nu numai că nu s-a întors peste zece minute, el nu s-a mai întors niciodată. Lucrul cel mai curios a fost faptul că, îm­preună cu el, a dispărut, după cît se pare, şi miliţianul.

Bisericoasa, şi ca să spunem mai sincer — superstiţioasa Anfisa — aşa a şi declarat, fără ocolişuri, Annei Franţevna, profund amărîtă, că aici e vorba de vrăjitorie şi că ea ştie foar­te bine cine i-a furat şi pe locatar, şi pe miliţian, numai că nu vrea să vorbească acum, cînd se lasă noaptea.

Ei şi, precum se ştie, e destul numai să înceapă vrăjitoria, că după aceea nu o mai poţi opri cu nimic. Al doilea locatar a dispărut luni, după cîte mi-aduc aminte, iar miercuri, parcă a intrat în pămînt Belomut. Dar — ce-i drept — în alte îm­prejurări. Dimineaţa, ca de obicei, a trecut să-l ia maşina, să-l ducă la serviciu, şi l-a dus, dar înapoi nu a adus pe nimeni, şi nici ea însăşi nu a mai venit.

Durerea şi groaza lui madame Belomut sînt de nedescris. Dar vai, nici una, nici cealaltă nu au fost de durată. în aceeaşi noapte, întorcîndu-se împreună cu Anfisa de la vilă, unde Anna Franţevna se dusese în grabă nu se ştie de ce, ea nu o mai găsi pe cetăţeana Belomut în apartament. Dar nu numai atît: uşile celor două camere, pe care le-au ocupat soţii Belo­mut, s-au găsit sigilate.

Două zile au trecut. A treia zi, Anna Franţevna, care în tot acest timp suferise de insomnie, plecă din nou în grabă la vilă... Trebuie să spunem oare că ea nu s-a mai întors?!

Rămasă singură, Anfisa, după ce a plîns pe săturate, s-a dus la culcare după ora unu noaptea. Ce a fost cu ea mai de­parte nu se ştie, dar au povestit locatarii altor apartamente că, în cel cu numărul 50, toată noaptea s-au auzit nişte ciocă-nituri şi bocănituri şi cică pînă dimineaţa a ars lumina elec­trică la ferestre. Dimineaţa s-a constatat că şi Anfisa dispăruse! Multă vreme în casă s-au povestit tot soiul de legende despre cei dispăruţi şi despre apartamentul blestemat, cum ar fi, de exemplu, aceea potrivit căreia această Anfisa cam uscăţivă şi bisericoasa ar fi purtat pe piepru-i secătuit două­zeci şi cinci de briliante mari, puse într-un săculeţ din piele de căprioară, briliante ce au aparţinut Annei Franţevna. Cică în magazia de lemne a aceleiaşi vile, unde plecase valvîrtej Anna Franţevna, s-au găsit nişte comori imense, sub forma aceloraşi briliante, precum şi bani — monezi de aur bătute pe vremea ţarilor... Şi altele, de acelaşi gen. Ce-i drept, pen­tru ceea ce nu ştim, nu băgăm mîna în foc c-o fi adevărat. Oricum ar fi, locuinţa a stat goală şi sigilată numai o săptă-mînă, după care în ea s-au mutat răposatul Berlioz cu nevasta şi acest Steopa cu consoarta lui. Este de la sine înţeles că, de îndată ce aceştia doi nimeriră în blestematul apartament, în­cepu să li se întîmple şi lor dracu ştie ce! în decurs de o lună dispărură amîndouă consoartele. Dar nu fără urmă. Despre consoarta lui Berlioz se povestea că ar fi fost văzută la Harkov cu un maestru de balet, iar a lui Steopa cică ar fi fost desco­perită pe strada Bojedomka unde, după cum trăncănea lu­mea, directorul Teatrului de varietăţi, uzînd de nenumăratele sale cunoştinţe, ar fi reuşit să-i facă rost de o cameră, dar cu o condiţie: să n-o mai prindă vreodată pe Sadovaia...

Aşadar, Steopa gemu. Vru s-o strige pe femeia de servi­ciu, pe Grunia, să-i ceară un piramidon, dar îşi dădu totuşi seama că astea-s prostii, că Grunia nu are, desigur, nici un pi­ramidon. încercă să-l cheme în ajutor pe Berlioz, gemu de două ori: „Misa... Misa", dar, după cum vă daţi seama şi dum­neavoastră, nu primi răspuns. In locuinţă domnea o linişte de mormînt.

Mişcîndu-şi degetele de la picioare, Steopa constată că e în ciorapi. îşi trecu mîna tremurătoare peste şold, să con­state dacă e cu pantaloni sau fără, dar de constatat nu con­stată, în cele din urmă, dîndu-şi seama că e singur şi părăsit, că n-are cine să-i vină în ajutor, se hotărî să se ridice, cu pre­ţul oricăror eforturi, fie şi supraomeneşti.

îşi dezlipi pleoapele strînse şi văzu reflectîndu-se în oglin­dă o siluetă de om cu părul vîlvoi, cu faţa buhăită, năpădită de peri negri, cu ochii umflaţi, purtînd o cămaşă murdară cu guler şi cravată, izmene şi ciorapi.

Aşa se văzu în oglinda mare din perete, iar lîngă oglindă, descoperi un necunoscut, îmbrăcat în negru, cu beretă nea­gră pe cap.

Steopa se aşeză în capul oaselor şi căscă nişte ochi mari, ţintuindu-l pe necunoscut. Tăcerea o întrerupse acesta din urmă, rostind cu glas greoi şi accent străin următoarele cu­vinte:

— Bună ziua, preasimpaticule Stepan Bogdanovici! Urmă o pauză, după care, printr-un efort extraordinar de

voinţă, Steopa reuşi să articuleze:

— Ce doriţi dumneavoastră? şi rămase uluit, nerecunos-cîndu-şi vocea. Cuvîntul „ce" îl pronunţase cu glas piţigăiat... „doriţi" cu o voce de bas, iar „dumneavoastră" nu se auzi deloc.

Necunoscutul zîmbi prietenos, scoase la iveală un ceas mare de aur cu un triunghi de briliante pe capac, îl făcu să sune de unsprezece ori şi zise:

— E unsprezece. Şi exact un ceas de cînd aştept să vă tre­ziţi, întrucît mi-aţi fixat să vin la dumneavoastră la ora zece. Iată-mă!

Steopa bîjbîi cu mîna pe scaunul de lîngă pat, dădu de pantaloni şi şopti:

— Iertaţi-mă! apoi, după ce îi îmbrăcă, urmă întrebător, cu glas răguşit: Spuneţi-mi, vă rog, numele dumneavoastră.

îi venea greu să vorbească. La fiece cuvînt avea senzaţia că cineva îi înfige un ac în creier, provocîndu-i o durere in­fernală.

— Cum? Şi numele mi l-aţi uitat? se miră necunoscutul, zîmbind.

— Iertaţi-mă... hîrîi Steopa, simţind că mahmureala îi ofe­ră cu dărnicie un nou simptom: i se păru că podeaua din preaj­ma patului pierise nu se ştie unde şi că îndată va zbura cu capul în jos, la mama dracului, în iad.

— Dragă Stepan Bogdanovici, i se adresă din nou vizita­torul, zîmbind perspicace. Nu vă ajută nici un piramidon. Ur­maţi principiul vechi şi înţelept: cui pe cui se scoate. Singurul remediu care vă va readuce la viaţă constă în două păhărele de votcă urmate de o gustare călduţă şi picantă.

Steopa era şiret şi, oricît de bolnav se simţea, realiză că, din moment ce fusese găsit în halul ăsta, trebuie să facă măr­turisiri complete.

— Să spun sincer, începu el, abia mişcîndu-şi limba în gură, ieri, un pic am...

— Nici un cuvînt în plus! îl opri vizitatorul şi se retrase, cu fotoliu cu tot, într-un alt colţ al odăii...

Holbînd ochii, Steopa zări pe o măsuţă mică o tavă pe care se aflau pîine albă tăiată felii, icre negre, ciuperci marinate într-o farfurioară, mai era ceva şi într-o cratiţă şi, în sfîrşit, votca, în clondirul voluminos al văduvei bijutierului. în mod deosebit, pe Steopa îl ului clondirul, rece şi aburit. Deşi era explicabil, deoarece stătea într-un recipient plin cu bucăţi de gheaţă. într-un cuvînt, totul fusese pregătit curat, de o mînă iscusită.

Necunoscutul nu dădu răgaz uimirii lui Steopa să ia pro­porţii exagerate şi-i turnă cu îndemînare o jumătate de păhă­rel de votcă.

— Şi dumneavoastră? piui Steopa.

— Cu plăcere!

Cu o mînă tremurătoare, Steopa duse paharul la gură, în timp ce necunoscutul înghiţi dintr-o suflare conţinutul pa­harului său. Mestecînd icrele, Steopa stoarse cu chiu, cu vai cîteva cuvinte:

— Dar dumneavoastră, de ce... Nu gustaţi nimic!?

— Vă mulţumesc, nu iau niciodată gustări, îi răspunse necunoscutul şi iar turnă în păhărele.

Ridicară capacul cratiţei — conţinea crenvurşti în sos de tomate.

Şi iată că petele acelea verzi se topiră în faţa ochilor lui Steopa, cuvintele îi reveniră pe buze şi, mai ales, îşi aminti cîte ceva. Anume, că în ajun fusese la staţiunea Shodnea, la vila lui Hustov — autorul de scheciuri, unde acest Hustov îl dusese pe Steopa cu un taxi. îşi aminti chiar cum tocmiseră taxiul, în faţa hotelului „Metropol", şi că mai era cu ei şi un actor, sau poate că nu era actor... unul cu patefonul într-o va-lijoară. Da, da, da, la vilă se petrecuse totul! îşi aducea aminte că, de cîte ori puneau să cînte patefonul, cîinii se porneau pe urlat. Numai doamna pe care Steopa dăduse s-o sărute ră-mînea o enigmă... Naiba ştie cine era... lucra la radio, pare-se, sau poate că nu...

în felul acesta, treptat, ziua precedentă se contura mai lim­pede; pe Steopa însă îl interesa acum mult mai mult ziua pre­zentă şi, în special, apariţia necunoscutului în dormitorul său, şi unde mai pui — cu gustări şi cu votcă. Iată dar ce-ar fi fost bine să lămurească!

— Ei, acum sper că v-aţi amintit numele meu!

Drept răspuns, Steopa îşi desfăcu mîinile a neputinţă, zîm-bind ruşinat.

— Bine, dar asta întrece orice măsură! Simt că după votcă aţi băut porto! Scuzaţi-mă, dar aşa ceva nu se face!

— Ţin să vă rog ca asta să rămînă între noi, rosti lingu­şitor Steopa.

— O, desigur, desigur! însă pentru Hustov, bineînţeles, eu nu pot garanta.

— Cum, îl cunoaşteţi pe Hustov?

— L-am zărit în treacăt pe acest individ, ieri, în cabinetul dumneavoastră, dar este de ajuns să-i priveşti o dată, fugitiv, fizionomia, ca să-ţi dai seama că nu-i altceva decît o canalie, un intrigant, un oportunist şi un lingău.

„Are perfectă dreptate!" gîndi în sinea sa Steopa, uluit de o definire atît de exactă şi de concisă a persoanei lui Hustov.

Ziua de ieri se reconstituia crîmpei cu crîmpei, totuşi neli­niştea nu-l părăsea pe directorul Teatrului de varietăţi. Ade­vărul era că în această zi de ieri se căsca un gol, un gol uriaş, întunecat. Credeţi ce vreţi, dar pe acest necunoscut cu beretă Steopa nu-l văzuse cu o zi înainte în cabinetul său.

— Woland, profesor de magie neagră, se prezentă autori­tar vizitatorul, văzînd eforturile zadarnice ale gazdei de a-şi aminti de dînsul, şi-i povesti cum se petrecuse totul.

In ajun, sosise din străinătate la Moscova şi se prezentase numaidecît la Steopa, propunîndu-i să dea spectacolul său la Teatrul de varietăţi. Steopa telefonase la Comisia regională de spectacole, unde reuşise să rezolve problema (auzind aces­tea, Steopa păli, clipind des din ochi), după care încheiase cu profesorul Woland un contract pentru şapte spectacole (Steopa căscă gura mare), căzînd de acord amîndoi ca profe­sorul Woland să vină la el acasă a doua zi dimineaţa, la ora zece, în vederea precizării detaliilor. Şi Woland venise. Ajuns la domiciliul lui Steopa, fusese întîmpinat de Grunia, femeia de serviciu, care îi explicase că tocmai atunci picase şi ea, că lucrează cu ziua, că Berlioz nu este acasă, iar în cazul cînd oaspetele doreşte să-l vadă pe Stepan Bogdanovici, n-are de­cît să poftească chiar în dormitorul dumnealui. Stepan Bog­danovici are un somn atît de adînc, încît ea, Grunia, nu se încumetă să-l trezească. Văzînd halul în care se afla Stepan Bogdanovici, artistul o trimisese pe Grunia la cel mai apro­piat magazin alimentar să cumpere votcă şi gustări, apoi la farmacie după gheaţă şi...

— Permiteţi-mi să vă restitui banii cheltuiţi, scheună Steopa distrus, căutîndu-şi portofelul.

— O, se poate, pentru asemenea fleacuri! exclamă artistul şi nici nu voi să mai audă de aşa ceva.

Prin urmare, se lămurise de unde proveneau votca şi gus­tarea, totuşi ţi-era mai mare mila să te uiţi la Steopa; nu-şi amintea deloc povestea cu contractul şi, să-l tai, să-l omori, dar nu-l văzuse în ajun pe acest Woland. Hustov, da, trecuse pe la el, dar Woland nici vorbă.

— Permiteţi-mi să mă uit un pic la contract, se rugă Steopa încetişor.

— Poftiţi, poftiţi, uitaţi-vă.

Steopa cercetă hîrtia şi îngheţă. Toate erau întocmai cum scrie la carte: în primul rînd, propria lui semnătură, dată dra­cului. .. Apoi, pieziş, apostila directorului financiar, Rimski, cu aprobarea acestuia de a i se avansa zece mii de ruble artis­tului Woland în contul sumei de treizeci şi cinci de mii de ruble ce i se cuvenea pentru şapte spectacole. Mai mult decît atît, tot acolo, Woland confirma primirea banilor şi semna pentru aceste zece mii!

„Ce-i asta?" se gîndi nefericitul Steopa, simţind că-l apucă ameţeala. Nişte lapsusuri sinistre în memoria sa! Se înţelege de la sine că, după ce i se prezentase contractul, orice manifes­tări de mirare ar fi fost de-a dreptul deplasate... îi ceru mu­safirului permisiunea să se retragă o clipă şi, cum era, în cio­rapi, alergă în vestiar, la telefon. Pe drum, strigă, cu ochii spre uşa bucătăriei:

— Grunia!

Nu primi nici un răspuns. Se uită la uşa ce da din vestiar în cabinetul lui Berlioz şi, cum se zice, încremeni ca o stană de piatră. Pe clanţa uşii atîrna, prins de o sfoară, un sigiliu uriaş.

„Bonjour, răcni cineva în capul lui Steopa. Numai asta mai lipsea!" De-aici, gîndurile lui Steopa porniră pe o dublă cale, dar, după cum se întîmplă întotdeauna în momentul unei ca­tastrofe, toate în aceeaşi direcţie, şi, în general, dracu ştie unde. E greu de redat harababura din capul lui Steopa! Nu era des­tul drăcovenia cu bereta neagră, votca la gheaţă şi neverosi­milul contract. Poftim, colac peste pupăză, sigiliu pe uşă! Cu alte cuvinte, oricui aţi spune că Berlioz a făcut una boacănă n-o să creadă, zău, zău n-o să creadă! Bine, dar sigiliul — iată-l! M-da...

Şi atunci începură să mişune în capul lui Steopa gînduri din cele mai neplăcute despre un articol pe care el, ca un fă­cut, i-l băgase pe gît lui Mihail Alexandrovici, să-l publice într-o revistă. Şi articolul, între noi fie spus, era aiurit! Nu me­rita atenţie, şi nici cine ştie ce parale nu luase pe el...

Imediat după amintirile legate de articol îi veni în minte o convorbire dubioasă, care avusese loc, după cîte îşi amin­tea, la douăzeci şi patru aprilie, seara, tot în locuinţa lor, în sufragerie, în timp ce Steopa lua masa cu Mihail Alexandro­vici. Desigur, acestei discuţii nu i se poate spune dubioasă chiar în adevăratul sens al cuvîntului (nu s-ar fi lăsat Steopa atras într-o asemenea discuţie), era însă o discuţie pe o temă oarecare. Se putea foarte bine, oameni buni, nici să n-o fi des­chis, înainte de sigilarea uşii, discuţia n-ar fi fost, desigur, decît un fapt neînsemnat, dar, o dată ce s-a pus acest sigiliu...

„Ah, Berlioz, Berlioz! clocoteau gîndurile în mintea lui Steopa. Nu pricep în ruptul capului!"

Dar n-avea timp să se vaiete prea mult şi formă numărul directorului financiar Rimski de la Teatrul de varietăţi. Situaţia lui Steopa era din cale-afară de delicată: în primul rînd, străi­nul putea să se ofenseze văzînd că-l verifică, după ce omul îi arătase contractul, şi-apoi, îi venea extrem de greu să vor­bească cu directorul financiar. într-adevăr, doar nu era să-l întrebe: „Spune-mi, te rog, am încheiat eu ieri un contract în valoare de treizeci şi cinci de mii de ruble cu un profesor de magie neagră?" Nu, nu se putea!

— Da! auzi în receptor glasul tăios, neplăcut al lui Rimski.

— Bună ziua, Grigori Danilovici, vorbi încetişor Steopa Lihodeev. Uite despre ce-i vorba... hm... hm... se află la mine ăsta... ă... artistul Woland. în acest sens... am vrut să te în­treb, ce se aude cu spectacolul de astă-seară?...

— Vorbiţi de magul negru? făcu Rimski în receptor. în­dată vom avea afişele.

— Aha, zise cu glas stins Steopa, bine, la revedere, deo­camdată...

— Veniţi repede? se interesă Rimski.

— Peste o jumătate de ceas, făgădui Steopa şi, după ce puse la loc receptorul, îşi prinse capul înfierbîntat în mîini.

Era de rău! Ce se întîmplase cu memoria lui, oameni buni? Spuneţi!

Nu mai putea întîrzia în vestiar şi îşi făcu pe dată un plan: să mascheze prin toate mijloacele faptul că devenise atît de uituc şi, în primul rînd să-l tragă de limbă pe străin, fără ca acesta să-şi dea seama, ce intenţionează el, de fapt, să pre­zinte astăzi pe scena Teatrului de varietăţi a cărui conducere îi fusese încredinţată lui Steopa.

La acest gînd, se întoarse, dar în oglinda din vestiar, de mult neştearsă de leneşa Grunia, văzu desluşit un individ ciu­dat, lung cît o prăjină şi cu pince-nez pe nas. (O, dacă ar fi fost acolo Ivan Nikolaevici! L-ar fi recunoscut imediat pe tipul ăsta.) Necunoscutul însă, după ce se reflectă în oglindă, pieri. Neliniştit la culme, Steopa privi lung în adîncul vestiarului şi fu zguduit din nou, pentru că în oglindă văzu apoi, trecînd şi dispărînd, un motan negru mătăhălos.

Steopa simţi cum inima dă să i se rupă în piept. Se clătină gata să cadă.

„Ce-i asta? gîndi. Nu cumva sînt pe cale să înnebunesc? De unde aceste vedenii?" Aruncă ochii în vestiar şi strigă speriat:

— Grunia! Ce-i cu motanul ăsta care se plimbă la noi prin casă? De unde-i? Şi mai e cineva.

— Nu vă neliniştiţi, Stepan Bogdanovici, răsună un glas, dar nu al Gruniei, ci al musafirului din dormitor. Motanul e al meu. Nu vă enervaţi. Iar Grunia nu-i aici, am expediat-o la Voronej. Se plîngea că aţi tras-o pe sfoară cu concediul; nu i l-aţi dat.

Cuvintele acestea sunară atît de neaşteptat şi de stupid, încît Steopa îşi spuse că nu auzise bine. Zăpăcit la culme, se întoarse în dormitor şi încremeni în prag. I se ridică părul mă­ciucă, şi pe frunte îi apărură broboane mici de sudoare.

Musafirul nu mai era singur în dormitor, ci cu o societate întreagă; în celălalt fotoliu şedea tipul care i se năzărise lui Steopa în oglinda din vestiar. Acum îl vedea limpede de tot: o mustăcioară pufoasă, un geam al pince-nez-vXxa. sclipind viu, iar celălalt lipsă. Dar se constatară în dormitor lucruri mai albastre: pe un puf al văduvei bijutierului stătea tolănit într-o poză neobrăzată un al treilea; şi anume un motan negru de dimensiuni înspăimîntătoare, cu un pahar de votcă într-o labă şi cu furculiţa, pe care apucase s-o înfigă într-o ciupercă ma­rinată, în cealaltă.

Lumina, slabă şi aşa în dormitor, începu să se stingă de-a binelea în ochii lui Steopa.

„Iată, aşadar, cum înnebunesc oamenii..." îi trecu prin minte, şi, ca să nu cadă, se prinse cu mîinile de uscior.

— Văd că sînteţi oarecum mirat, scumpe Stepan Bogda­novici? îl întrebă Woland pe Steopa, căruia îi clănţăneau dinţii de spaimă. Dar, de fapt, n-aveţi de ce să vă miraţi; este suita mea.

Tocmai în clipa aceea motanul dădu pe gît votca, şi mîna lui Steopa lunecă pe uscior în jos.

— Şi suita asta cere un loc în spaţiu, urmă Woland, aşa încît unul din noi este de prisos în acest apartament. Şi mi se pare că acest cineva de prisos sînteţi tocmai dumneavoastră.

— Dumnealor, dumnealor! cîntă cu glas de ţap prăjina cadrilată, vorbind despre Steopa la plural. în general, în ulti­ma vreme dumnealor numai de porcării se ţin. Se beţivesc, se încurcă cu femei, profitînd de poziţia pe care o au, toată ziua nu fac nimic şi nici nu pot face, pentru că habar n-au, nu se pricep defel la treaba ce le-a fost încredinţată. Şi-i duc cu preşul pe şefi!

— Foloseşte aiurea, unde vrei şi unde nu vrei, maşina sta­tului! sări cu pîra motanul, mestecînd ciuperca.

Şi atunci cînd Steopa lunecă pe podea, şi cu o mînă nepu­tincioasă zgîrie usciorul, avu loc a patra apariţie.

Direct din oglinda fixată în perete apăru un ins mic, dar neobişnuit de lat în umeri, cu gambetă pe cap şi cu un colţ care, ieşindu-i din gură, îi sluţea mutra — şi aşa neînchipuit de hidoasă şi de respingătoare. Pe deasupra, avea şi părul roşu ca para focului.

— în general, se băgă pe fir tipul nou apărut, nu pricep cum de-a ajuns director — roşcatul vorbea tot mai fonfăit — e director cum sînt eu arhiereu.

— N-ai mutră de arhiereu, Azazello, interveni motanul, punîndu-şi crenvurşti în farfurie...

— Asta şi spun, fonfăi roşcatul şi, întorcîndu-se spre Wo­land, adăugă respectuos: îmi îngăduiţi, messire, să-l arunc afară din Moscova la toţi dracii?

— Zît!! răcni deodată motanul, şi blana i se zbîrli.

Dormitorul porni să se învîrtească în jurul lui Steopa. Aces­ta se lovi cu capul de uscior şi, pierzîndu-şi cunoştinţa, îşi zise: „Mor..."

Dar nu muri. întredeschizînd ochii, se văzu stînd pe ceva de piatră. în jurul lui auzi un vuiet. Cînd deschise ochii în toată legea, îşi dădu seama că vuieşte marea şi, chiar mai mult decît atît, valurile se leagănă la picioarele lui, că, într-un cu-vînt, sade chiar la capătul unui dig, deasupra lui se înalţă un cer albastru sclipitor, iar îndărăt se aşterne un oraş alb, aşezat pe crestele unor munţi.

Neştiind cum se procedează în asemenea cazuri, Steopa se ridică pe picioarele ce i se zgîlţîiau de frică şi porni spre ţărm.

Pe dig, stătea un tip care fuma şi scuipa în mare. Se uită la Steopa buimac şi încetă să mai scuipe.

Atunci, Steopa, lăsîndu-se în genunchi în faţa fumătoru­lui necunoscut, îl întrebă:

— Vă implor, spuneţi-mi, ce oraş este ăsta?

— Ei, asta-i, ştii că ai haz? dădu replica fumătorul fără suflet.

— Nu sînt beat, îl încredinţa cu glas răguşit Steopa, mi s-a întîmplat ceva, sînt bolnav... Unde mă aflu? Ce oraş e aici?

— Ei, Ialta, e bine?...

Steopa oftă încetişor, căzu pe-o parte, lovindu-se cu capul de piatra caldă a digului şi-şi pierdu cunoştinţa.