Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 6. Schizofrenie, după cum s-a şi spus
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Ceasul arăta unu şi jumătate din noapte cînd, în sala de consultaţii a celebrei clinici de psihiatrie, clădită recent în preajma Moscovei, pe malul unui rîu, intră un bărbat cu băr­buţă ascuţită, îmbrăcat în halat alb. Trei sanitari nu-şi luau ochii de la Ivan Nikolaevici, care şedea pe canapea. Poetul Riuhin, grozav de tulburat, era şi el acolo. Ştergarele cu care fusese legat Ivan Nikolaevici zăceau maldăr tot acolo, pe canapea. Ivan Nikolaevici avea mîinile şi picioarele libere.

Văzîndu-l intrînd pe bărbatul cu bărbuţă, Riuhin păli, tuşi uşor şi spuse sfios:

— Bună seara, doctore.

Doctorul dădu din cap în semn de salut, dar, înclinîndu-se, se uită la Ivan Nikolaevici şi nu la Riuhin. Bezdomnîi şedea încremenit, cu o expresie răutăcioasă pe faţă, cu sprîncenele încruntate, şi nu făcu nici cea mai mică mişcare cînd intră doctorul.

— Iată-l, doctore, vorbi Riuhin, nu se ştie de ce în şoaptă, pe un ton misterios, aruncînd priviri speriate spre Ivan Niko­laevici, iată-l pe cunoscutul poet Ivan Bezdomnîi, vedeţi... Ne e teamă să nu aibă cumva delirium tremens...

— Bea mult? întrebă printre dinţi doctorul.

— Nu, bea şi el, din cînd în cînd, dar nu aşa ca să...

— I se năzăreau cumva gîndaci de bucătărie, şobolani, draci sau dini ce umblă de colo-colo?

— Nu, răspunse Riuhin, înfiorîndu-se, l-am văzut ieri şi azi-dimineaţă... era perfect sănătos.

— Şi de ce e numai în izmene? L-au luat direct din pat?

— Nu, doctore, a venit în ţinuta asta la restaurant...

— Aha, aha, rosti doctorul foarte satisfăcut, şi de ce are zgîrieturi? S-a bătut cu careva?

— A căzut de pe gard, iar apoi, la restaurant, l-a atins pe unu... şi încă pe cîţiva...

— Aşa, aşa, zise doctorul şi, întorcîndu-se spre Ivan, adău­gă: Bună seara!

— Să trăieşti, sabotorule! îi răspunse cu răutate, ridicînd vocea, Ivan.

Riuhin se fîstîd într-atît, încît nu îndrăzni să se uite în ochii prevenitorului doctor. Acesta nu se ofensă defel, ci-şi scoase cu un gest familiar, abil, ochelarii, ridică poala halatului, îi ascunse în buzunarul de la spate al pantalonilor, apoi îl în­trebă pe Ivan:

— Cîţi ani ai?

— Ia mai duceţi-vă dracului cu toţii şi lăsaţi-mă în pace! strigă grosolan Bezdomnîi şi-i întoarse spatele.

— De ce te înfurii? Te-am supărat cu ceva?

— Am douăzeci şi trei de ani, vorbi iritat Ivan, şi am să mă plîng împotriva voastră, a tuturor, împotriva ta, păduche ce eşti! i se adresă el lui Riuhin.

— Şi de ce anume vrei să te plîngi?

— De aia, că m-au înşfăcat pe mine, om sănătos, şi m-au tîrît cu sila aici la casa de nebuni! îi răspunse mînios Ivan.

în clipa aceea Riuhin se uită la Ivan şi îngheţă: Poetul nu avea deloc o privire de nebun. Ochii lui, atît de tulburi la „Gri-boedov", erau acum ochii lui Ivan de altădată, limpezi de tot. „Aoleu! gîndi speriat Riuhin. E într-adevăr normal! Ce aiu­reală! Chiar aşa, de ce l-am tîrît aici? E normal, absolut nor­mal, numai atît că are toată mutra zdrelită..."

— Dumneata te afli într-o clinică, vorbi foarte calm medi­cul, instalîndu-se pe un taburet cu picior metalic lucios, şi nu într-o casă de nebuni, într-o clinică, unde, dacă nu e cazul, nimeni n-o să te reţină.

Ivan Nikolaevici îl privi neîncrezător cu coada ochiului, dar mormăi:

— Slavă ţie, Doamne! în sfîrşit, văd şi eu un om normal printre atîţia idioţi, dintre care primul este gogomanul şi in­capabilul de Saşka!

— Cine este acest Saşka incapabil? se informă medicul.

— El, Riuhin, răspunse Ivan, arătîndu-l cu degetul mur­dar pe Riuhin.

Poetul nu mai putea de indignare. „Asta-i recunoştinţa, gîndi el cu amărăciune, pentru tot ce-am făcut pentru dînsul. E o pramatie în toată puterea cuvîntului!"

— Ca mentalitate, un chiaburaş tipic, vorbi Ivan Niko­laevici, dornic să-l demaşte cît mai rapid pe Riuhin, şi, unde mai pui, e un chiaburaş ce poartă cu abilitate masca de pro­letar! Priviţi-i figura acră şi confruntaţi-o cu acele versuri so­nore pe care le-a comis în întîmpinarea lui 1 Mai. He-he-he... „Flutură!" şi „fîlfîie..." Aruncaţi o privire înăuntrul lui, să vedeţi ce gînduri zac acolo... rămîneţi paf! rîse cam sinistru Ivan Nikolaevici.

Riuhin gîfîia, roşu la faţă, şi se gîndea la un singur lucru: încălzise un şarpe la piept, sărise în ajutorul cuiva care se do­vedea a fi un duşman înrăit. Şi jalea cea mare era că n-avea ce-i face, doar nu putea să se ia la harţă cu un bolnav psihic!

— Dar, de fapt, de ce v-au adus la noi? întrebă medicul, după ce ascultase atent toate învinuirile lui Bezdomnîi.

— Dracu să-i ia pe nătărăii ăştia! M-au înşfăcat, m-au legat cu nu ştiu ce cîrpe şi m-au tîrît pînă aici cu camionul!

— îmi daţi voie să vă întreb, de ce aţi venit la restaurant numai în cămaşă şi izmene?

— N-are de ce să vă mire, îi răspunse Ivan. M-am dus să mă scald în rîul Moscova, şi mi-au şterpelit hainele, lăsîn-du-mi porcăria asta! Doar nu era să merg în pielea goală prin Moscova! Am pus pe mine ce-am găsit şi eu, pentru că mă grăbeam să ajung la restaurant, la „Griboedov".

Medicul se uită întrebător la Riuhin, şi acesta mormăi po-somorît:

— Aşa se cheamă restaurantul.

— Aha, se lămuri medicul, dar de ce eraţi atît de grăbit? Aveaţi vreo întîlnire importantă?

— Mă zbat să-l prind pe consultant, îi răspunse Ivan Ni­kolaevici, privind neliniştit în jur.

— Care consultant?

— îl cunoaşteţi pe Berlioz? întrebă semnificativ Ivan.

— Compozitorul?...

— Ce compozitor? Ah, da, aşa e... Dar nu despre el e vor­ba. Compozitorul e tizul lui Misa Berlioz.

Riuhin n-avea deloc chef să vorbească, a trebuit însă să dea explicaţii.

— Berlioz, secretarul Massolit-ului, a fost călcat astă-seară de un tramvai la Patriarşie prudî.

— Nu te băga, dacă nu ştii! se supără Ivan. Nu tu, eu am fost acolo cînd s-a întîmplat. El l-a vîrît dinadins sub tramvai.

— L-a împins?

— N-are a face dacă l-a împins sau nu! sări Ivan, furios că ceilalţi sînt grei de cap. Unu ca ăsta nici n-are nevoie să împingă! El e în stare să facă nişte figuri, mamă, mamă! Ştia dinainte că Berlioz va fi călcat de tramvai!

— în afară de dumneavoastră, l-a mai văzut cineva pe acest consultant?

— Tocmai aici e buba, doar Berlioz şi cu mine l-am văzut.

— Aşa. Şi ce măsuri aţi luat pentru prinderea asasinului? Spunînd aceasta, medicul se întoarse şi aruncă o privire

femeii cu halat alb, ce şedea mai la o parte, în faţa unui birou. Aceasta luă un formular şi se apucă să-l completeze.

— Ce măsuri? Am luat din bucătărie o lumînărică.

— Asta? îl întrebă medicul, arătîndu-i luminarea ruptă, aşezată alături de iconiţă, pe biroul femeii cu halat alb.

— Chiar asta, şi...

— Dar iconiţa la ce-a servit?

— Mda, iconiţa... bîigui Ivan, înroşindu-se. Iconiţa, de fapt, i-a speriat cel mai mult, urmă el, arătîndu-l din nou cu degetul pe Riuhin. Adevărul e că el, consultantul, ce să ne mai ascundem după deget... s-a înhăitat cu necuratul... şi nu-l prinzi cu una, cu două.

Sanitarii stăteau acum drepţi şi nu-şi mai luau ochii de la Ivan.

— Mda, urmă poetul, s-a înhăitat! E o realitate irevoca­bilă. A stat de vorbă personal cu Pilat din Pont. Nu vă mai uitaţi aşa la mine, ştiu eu ce spun! A văzut tot, şi balconul, şi palmierii. într-un cuvînt, ce mai... a fost la Pilat din Pont, garantez eu pentru asta.

— Da, da...

— Ei, şi mi-am prins, va să zică, iconiţa asta în piept şi am dat fuga...

în clipa aceea ceasul bătu de două ori.

— Ehehei! exclamă Ivan, sărind de pe canapea. E ora două, şi eu îmi pierd timpul cu voi! Iertaţi-mă, unde aveţi telefonul?

— Lăsaţi-l să telefoneze, ordonă medicul, adresîndu-se sanitarilor.

Ivan înşfacă receptorul, în timp ce femeia cu halat alb îl întrebă încet pe Riuhin:

— E însurat?

— Celibatar, o informă speriat poetul.

— Sindicalist?

— Da.

— Miliţia? ţipă Ivan în receptor. Miliţia? Tovarăşul de ser­viciu? Daţi dispoziţie să se trimită cinci motociclete cu mitra­liere pentru prinderea unui consultant străin. Cum? Treceţi să mă luaţi, merg cu dumneavoastră... La telefon poetul Bez-domnîi, vorbesc de la casa de nebuni... Repede, adresa dum­neavoastră! ceru el în şoaptă medicului, acoperind receptorul cu palma. Apoi, strigă din nou în receptor: Mă auziţi? Alo!... E o neruşinare! vocifera deodată Ivan trîntind receptorul de perete.

Apoi se întoarse spre medic, îi întinse mîna, îi aruncă dis­tant un „La revedere" şi dădu să plece.

— Nu te supăra, unde vrei să pleci? îl opri medicul, pri-vindu-l în ochi. E noapte tîrziu, eşti numai în cămaşă şi iz­mene. .. Nu te simţi bine, rămîi la noi.

— Lăsaţi-mă să trec, se răsti Ivan la sanitarii care se posta­seră în dreptul uşii. îmi daţi drumul sau nu? strigă poetul cu glas fioros.

Riuhin începu să tremure, iar femeia apăsă pe un buton şi pe suprafaţa de sticlă a mesei se ivi o cutiuţă lucioasă de metal şi o fiolă.

— Aşa, va să zică?! rosti Ivan, aruncînd în jur uitături de fiară încolţită. Atunci... Cu bine!! strigă el şi se năpusti cu capul înainte spre storul lăsat al ferestrei.

Urmă un zgomot destul de puternic, dar geamul din spa­tele storului rămase intact şi în clipa următoare Ivan Niko-laevici se zbătea în mîinile sanitarilor. Horcăia, se căznea să-i muşte strigînd:

— Aşa, va să zică, geamuri din astea aţi introdus! Dă-mi drumul!... Dă-mi drumul!...

în mîinile medicului sclipi seringa, cu o singură mişcare, femeia despică mîneca putrezită a bluzei lui Ivan şi-i apucă braţul cu o putere deloc feminină. în încăpere se răspîndi mi­ros de eter. Ţinut de patru inşi, Ivan se muie, şi medicul înde-mînatic folosi acest moment ca să-i înfigă acul în braţ. îl mai ţinură pe Ivan cîteva clipe şi-l lăsară apoi pe canapea.

— Bandiţilor! zbieră Ivan, sărind de pe canapea, dar se pomeni din nou instalat la loc.

îndată ce-i dădură drumul, sări iar în sus, dar de data aceas­ta se lăsă singur pe canapea. Tăcu, aruncînd priviri sălbatice înjur, apoi căscă pe neaşteptate, iar în clipa următoare, zîmbi răutăcios.

— M-au închis totuşi aici, zise, apoi mai căscă o dată, se întinse, îşi puse capul pe pernă, îşi propti obrazul în pumn precum copiii şi mormăi cu glas somnoros, de data asta fără răutate: Foarte bine... voi o să plătiţi pentru toate astea... v-am prevenit, aşa încît faceţi cum credeţi... pe mine, în clipa de faţă însă, mă interesează cel mai mult Pilat din Pont... Pi­lat... Aici Ivan închise ochii.

— O baie, rezerva 117 şi o gardă permanentă la patul lui, dădu medicul dispoziţie, punîndu-şi ochelarii.

Riuhin tresări din nou: uşile albe se deschiseră fără zgo­mot, lăsînd să se vadă coridorul luminat de becurile albastre, de noapte. Din coridor fu împins în încăpere un cărucior pe rotile de cauciuc, pe care îl întinseră pe Ivan, aţipit. Apoi că­ruciorul cu Ivan plecă şi uşile se închiseră la loc.

— Doctore, întrebă în şoaptă Riuhin, zguduit, e, va să zică, într-adevăr bolnav?

— O, da, confirmă medicul.

— Dar ce are totuşi? urmă sfios Riuhin.

Medicul se uită obosit la Riuhin şi-i răspunse cu glas stins:

— Hiperexcitabilitate nervoasă cu lezarea aparatului vor­birii şi al celui motor... interpretaţiuni delirante... Un caz com­plicat, se vede. Presupun că e vorba de schizofrenie. Şi, pe deasupra, etilismul...

Riuhin nu pricepu nimic din spusele doctorului în afară de faptul că situaţia lui Ivan Nikolaevici era cam albastră; oftă şi mai întrebă:

— Dar de ce-o fi vorbind mereu despre nu ştiu ce con­sultant?

— A văzut probabil pe cineva, care a produs o impresie puternică asupra imaginaţiei lui bolnave. Sau, poate, o fi avînd o halucinaţie...

Cîteva minute mai tîrziu, camionul îl ducea pe Riuhin înapoi spre Moscova. Se crăpa de ziuă, şi lumina felinarelor nestinse încă de pe şosea era de prisos şi neplăcută. Şoferul, furios că pierduse o noapte, gonea cît îl ţineau puterile.

O pădure se desprinse şi rămase undeva în urmă, rîul o luă într-o parte; cîte nu veneau în întîmpinarea camionului! Garduri cu gherete de pază, stive de lemne, stîlpi foarte înalţi şi piloni, iar în vîrful pilonilor înşirate nişte bobine, apoi mor­mane de pietriş, pămîntul brăzdat de canale; într-un cuvînt, simţeai că Moscova e la doi paşi, colo, după cotitură, că îndată va năvăli şi te va prinde.

Camionul îl scutura pe Riuhin şi-l arunca în toate părţile; buturuga retezată, pe care încerca să-şi găsească locul, alu­neca mereu de sub el. Ştergarele de la restaurant, aruncate în camion de miliţian şi Pantelei, plecaţi înainte spre casă cu troleibuzul, se rostogoleau pe platforma camionului. Riuhin încercase întîi să le adune pe toate laolaltă, dar apoi, şuierînd

printre dinţi, cu furie: „da mai ducă-se dracului! în definitiv, ce mă tot sucesc eu ca un dobitoc?..." le făcu vînt cu piciorul şi nu le mai dădu nici o atenţie.

Era într-o stare de spirit cumplită. Desigur, vizita la aceas­tă casă a suferinţei lăsase în sufletul lui Riuhin o urmă foarte adîncă. Se străduia să înţeleagă ce anume îl chinuieşte. Co­ridorul cu becurile lui albastre ce-i stăruia în amintire? Gîn-dul că nu există pe lume nenorocire mai cumplită decît pier­derea raţiunii? Da, da, desigur şi asta. Dar aceasta era aşa, o idee în general. însă mai era ceva. Oare ce anume? Jignirea, iată ce era. Da, da, vorbele jignitoare pe care Bezdomnîi i le aruncase în faţă. Şi nu-l durea faptul că erau jignitoare, ci ade­vărul pe care-l conţineau.

Poetul nu se mai uita în jurul său, ci, cu privirea pironită în podeaua murdară a camionului, ce se zgîlţîia fără încetare, începu să mormăie ceva, să se vaiete, făcîndu-şi reproş peste reproş.

Da, versuri... Are treizeci şi doi de ani! Şi mai departe? Mai departe acelaşi lucru! Va compune cîteva poezii pe an. Şi o va ţine aşa pînă la bătrîneţe? Da, pînă la bătrîneţe. Ce-i vor aduce, la urma urmei, aceste poezii? Glorie? „Ce prostie! Cel puţin nu te autoînşela. Niciodată cel care scrie versuri proaste nu va cunoaşte gloria. De ce sînt proaste?! Mi-a spus adevărul, numai adevărul! îşi vorbea necruţător Riuhin. Nu cred în nimic în ceea ce scriu!..."

Intoxicat de această explozie de neurastenie, poetul se clătină, simţind în acelaşi timp că platforma nu se mai scu­tură sub el. Ridică ochii şi constată că intrase de mult în Mos­cova şi, mai mult decît atît, că deasupra oraşului mijeau zo­rile, că norul de colo e poleit cu aur, că autocamionul lui stă pe loc, împotmolit în coloana altor maşini, gata să cotească pe un bulevard, şi că, la doi paşi de el, se înalţă pe postamen­tul său un om de metal, cu capul puţin aplecat într-o parte, privind nepăsător bulevardul.

Gînduri ciudate ţîşniră în capul poetului ce se simţi din-tr-o dată bolnav. „Iată un exemplu de baftă autentică... (Riu­hin se sculă în picioare pe platforma camionului şi ridică mîna, ameninţîndu-l nu se ştie de ce pe omul turnat din fontă, care nu făcea nici un rău nimănui) — fiecare pas făcut de el în

viaţă, orice i s-a întîmplat — toate s-au dovedit a fi spre folo­sul lui, spre gloria lui! Dar ce a făcut el? Nu-mi dau seama... Au oare ceva deosebit cuvintele: «Vîntu-nbeznă zburdă. ..»?1 Nu înţeleg!... A avut noroc, da, a avut noroc! (încheie deo­dată veninos Riuhin şi simţi în aceeaşi clipă camionul urnin-du-se din loc). A tras în el, da, a tras albgardistul acela, i-a sfîrtecat şoldul şi i-a asigurat nemurirea."

Coloana îşi urmă drumul. Bolnav de-a binelea şi chiar îm-bătrînit, poetul intra peste cel mult două minute pe terasa „Griboedov", care, între timp, se golise. într-un colţ, cîteva per­soane îşi beau ultimul pahar. în mijlocul terasei se agita com-perul cu tiubeteika pe cap şi cu o cupă de şampanie „Abrau" în mînă.

Riuhin, cu maldărul de ştergare în braţe, fu întîmpinat prietenos de Archibald Archibaldovici şi eliberat pe dată de cîrpele alea afurisite. De n-ar fi fost atît de chinuit, după cele trăite la clinică şi după zgîlţîitul din camion, Riuhin ar fi în­cercat o plăcere deosebită să relateze cum au decurs lucru­rile, înflorind povestirea cu amănunte născocite de imagina­ţia sa. Dar în momentul acela nu-i ardea de aşa ceva şi apoi, cu toate că nu excela prin cine ştie ce spirit de observaţie, acum, după calvarul din camion, Riuhin îl privea pentru prima oară cu luare-aminte pe pirat şi îşi dădea seama că acestuia, deşi îi punea întrebări referitoare la Bezdomnîi şi chiar exclama: „vai-vai-vai!", în realitate nu-i păsa defel de soarta lui Ivan Nikolaevici şi nu-i era cîtuşi de puţin milă de el. „Şi bravo lui! Bine face!" gîndi Riuhin, cu o furie cinică autodistrugătoare şi, întrerupînd relatarea despre schizofrenie, ceru:

— Archibald Archibaldovici, aş vrea nişte votculiţă... Piratul arboră o expresie de simpatie, şoptind:

— înţeleg... o clipă numai... şi făcu semn unui ospătar.

Peste un sfert de ceas, Riuhin şedea singur-singurel, chir­cit la o masă, devorînd un morunaş şi bînd votcă, pahar după pahar; îşi dădea seama şi recunoştea că nimic nu se mai pu­tea îndrepta în viaţa lui şi că nu-i mai rămînea decît uitarea.

Vers din poezia Seară de iarnă de A.S. Puşkin.

Poetul îşi irosise noaptea, în timp ce alţii chefuiau şi acum îşi dădea seama că n-o mai putea întoarce. Era de ajuns să ridice capul şi să privească spre cer, ca să înţeleagă că noap­tea pierise fără putinţă de întoarcere. Ospătarii, grăbiţi, smul­geau feţele de pe mese. Pisicile care se foiau încoace şi încolo în jurul terasei aveau un aspect matinal. Poetul simţea năvă­lind asupra lui, nestăvilită, o nouă zi.