Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 4. Urmărirea
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Ţipetele isterice ale femeilor se potoliră, fluierăturile mili­ţienilor se stinseră, două maşini sanitare transportară: una, la morgă, trupul decapitat şi capul tăiat, cealaltă, la spital, pe frumoasa vătmăniţa rănită de cioburi; măturătorii cu şor­ţuri albe strînseră şi aruncară sticla spartă, presărînd nisip peste băltoacele de sînge, iar Ivan Nikolaevici, cum se prăbu­şise pe bancă, atunci cînd alergase spre locul nenorocirii, aşa rămăsese. încercase de cîteva ori să se ridice, dar picioarele nu-l ascultau; pe Bezdomnîi îl lovise un fel de dambla.

Poetul se repezise spre portiţa turnantă de îndată ce auzi primul răcnet şi văzu capul retezat săltînd pe caldarîm. înne­bunit de groază, se prăbuşise pe bancă, muşcîndu-şi mîna pînă la sînge. Uitase desigur de neamţul ţicnit şi se străduia să înţeleagă un singur lucru: cum de era cu putinţă?! Adinea­uri vorbise cu Berlioz şi, peste cîteva clipe numai, capul...

Pe alee, oamenii treceau în goană prin faţa poetului, zgu­duiţi de cele întîmplate; se auzeau exclamaţii de groază; Ivan Nikolaevici însă nu înregistra nici o vorbă. Dar alături, pe alee, se ciocniră pe neaşteptate două femei, şi una din ele, cu nasul ascuţit, în capul gol, striga chiar lîngă urechea celeilalte:

—... Annuşka, Annuşka noastră! de pe Sadovaia! E mîna ei! Ea a făcut-o... A cumpărat de la băcănie ulei de floarea-soa-relui şi a spart din întîmplare sticla de un litru, lovind-o de portiţa turnantă. Şi-a mînjit fusta toată şi ce-a mai înjurat, vai, ce-a mai înjurat!... Dumnealui, sărmanul, o fi alunecat pesemne şi s-a rostogolit pe şine...

Din tot ce strigase femeia, în creierul zdruncinat al lui Ivan Nikolaevici se înfipse un singur cuvînt: „Annuşka"...

— Annuşka... Annuşka?... mormăi poetul, aruncînd îm­prejur priviri alarmate. Daţi-mi voie, daţi-mi voie...

De numele Annuşkăi se prinseră cuvintele „ulei de floa-rea-soarelui", iar apoi, nu se ştie de ce, „Pilat din Pont". Poe­tul îl lăsă la o parte pe Pilat şi se apucă să-şi adune gîndurile începînd de la cuvîntul „Annuşka". Totul se înlănţui în cîte­va clipe, ducînd la profesorul nebun.

„Daţi-mi voie! El a zis că şedinţa nu se va ţine, pentru că Annuşka a vărsat uleiul. Şi poftim, şedinţa nu se va mai ţine! Dar nu numai atît, n-a zis el că lui Berlioz o să-i taie capul o femeie?! Da, da, da! Şi doar vatmanul era o femeie! Cum vine asta?!"

Nu mai rămînea nici pic de îndoială, consultantul miste­rios cunoscuse dinainte, cu precizie, tot tabloul morţii cum­plite a lui Berlioz. Şi, înaată, două gînduri pătrunseră în min­tea poetului. Primul: „Prostii, nu-i deloc nebun!" Şi al doilea: „Nu cumva chiar el a pus totul la cale?"

„Dar cum, vă întreb, cum? Stai că aflăm noi!" După o luptă cu sine însuşi, Ivan Nikolaevici se ridică de pe bancă şi se repezi înapoi, acolo unde stătuse de vorbă cu profesorul. Din fericire, acesta nu plecase.

Pe Bronnaia se şi aprinseseră felinarele, iar deasupra lacu­rilor se înălţa luna aurie, şi, în lumina ei, înşelătoare ca tot­deauna, lui Ivan Nikolaevici i se păru că nebunul ţine la sub­ţioară o spadă, nu bastonul.

Băgăciosul dirijor de cor în retragere şedea alături, pe lo­cul unde stătuse mai adineauri Ivan Nikolaevici. Acum diri­jorul arborase pe nas un pince-nez, de care se vedea bine că nu avea nevoie, cu un geam lipsă şi cu celălalt crăpat, ceea ce-l făcea să pară şi mai dezgustător ca înainte, cînd îi arătase lui Berlioz drumul spre linia tramvaiului.

Simţind că-i îngheaţă sîngele în vine, Ivan se apropie de profesor şi, privindu-i atent faţa, se convinse că nu vădeşte şi nici nu a vădit vreun semn de demenţă.

— Mărturiseşte cine eşti dumneata? îl întrebă cu voce surdă Ivan.

Străinul se încruntă, îl privi de parcă îl vedea pentru întîia oară, şi-i răspunse duşmănos:

— La mine nu înţeleg... rus nu vorbeşte...

— Dumnealor nu înţeleg, se amestecă în vorbă, de pe ban­ca lui, dirijorul de cor, deşi nimeni nu-l rugase să traducă spu­sele străinului.

— Nu te preface! urmă ameninţător Ivan, simţind un fior de gheaţă sub lingurea. Adineauri vorbeai perfect ruseşte. Nu eşti neamţ şi nici profesor! Eşti ucigaş şi spion!... Actele! stri­gă Ivan cu înverşunare.

Misteriosul profesor dădu din umeri cu o grimasă de dez­gust, şi gura lui, strîmbă şi aşa, se strîmbă şi mai rău.

— Cetăţene! se băgă din nou pe fir dirijorul abject, ia spu­ne-mi, de ce-l sîcîi pe acest turist străin? Pentru asta vei fi tras la răspundere cu toată severitatea!

Iar profesorul suspect îşi luă un aer trufaş, îi întoarse poe­tului spatele şi plecă. Ivan simţi că-şi pierde uzul raţiunii. Su-focîndu-se, se adresă dirijorului:

— Hei, cetăţene, ajută-mă să pun mina pe criminal! Eşti dator s-o faci!

Dirijorul se învioră la culme, sări în picioare şi răcni:

— Care-i criminalul? Unde-i? Să-l văd! Un infractor străin? Ochii începură să-i joace de bucurie. Ăsta? Păi, dacă-i crimi­nal, întîi şi întîi trebuie să strigăm „ajutor". Altfel, ne scapă. Ia hai să strigăm amîndoi o dată!

Şi dirijorul deschise gura, ca şi cînd s-ar fi pregătit să zbiere.

Ivan, descumpănit, îi dădu ascultare poznaşului şi strigă: „Ajutor!"; dirijorul însă îl trase pe sfoară şi tăcu mîlc.

Strigătul stingher, răguşit, al lui Ivan nu ajută la nimic. Două june se traseră speriate din calea lui, şi poetul auzi un glas spunînd: „E beat."

— Aha, va să zică, eşti înţeles cu el? urlă mînios Ivan. De ce îţi baţi joc de mine? Dă-mi drumul!

Se repezi la dreapta şi dirijorul tot la dreapta, Ivan la stîn-ga, şi dirijorul tot la stînga.

— Mă împiedici cu bună ştiinţă, dinadins? zbiera Ivan, turbat de furie. Şi pe tine te dau pe mina miliţiei!

încercă să-l apuce de mînecă pe ticălos, dar stîngaci, fără succes, şi în aceeaşi clipă, dirijorul pieri, de parcă l-ar fi în­ghiţit pămîntul.

„Ah!" făcu Ivan şi, aruncînd ochii în zare, îl văzu pe necu­noscutul odios, gata s-o ia pe stradela Patriarşie. Nu era sin­gur. Dirijorul de cor, individ mai mult decît suspect, apucase să i se alăture. Dar nu numai atît. Al treilea din grup, răsărit nu se ştie de unde, era un motan uriaş, gras cît un porc, ne­gru ca tăciunele, cu nişte mustăţi de cavalerist date dracului. Cei trei porniră pe stradelă, motanul mergînd doar pe labele dinapoi.

Ivan se luă după răufăcători, dar se convinse pe dată că va fi foarte greu să-i ajungă.

Cei trei străbătură stradela cît ai clipi, luînd-o apoi pe Spi-ridonovka. Cu toate că Ivan grăbea mereu pasul, distanţa din­tre urmăritor şi cei urmăriţi nu se micşora defel, şi poetul nici nu-şi dădu seama cum, după liniştita Spiridonovka, se po­meni lîngă Porţile Nikitskie, unde situaţia se complică şi mai mult. Aici era înghesuială mare şi, pe deasupra, banda de tîlhari socoti locul potrivit ca să recurgă la un bun procedeu banditesc: să se retragă, împrăştiindu-se care încotro.

Cu o dibăcie magistrală, dirijorul se agăţă în plin mers de autobuzul ce gonea spre piaţa Arbat, şi se topi. Pierzînd pe unul din cei trei răufăcători, Ivan îşi concentra atenţia asupra motanului şi văzu cum ciudatul animal se apropie de vago­nul „A", oprit în staţie, cum îmbrînd cu neobrăzare jos de pe scară o femeie care scoase un ţipăt strident şi, agăţîndu-se cu laba de bară, să nu-şi piardă echilibrul, încercă chiar să-i arunce încasatoarei, prin fereastra deschisă din cauza zăpu­şelii, o grivnă pentru bilet.

Purtarea motanului îl uimi la culme pe Ivan, care încre­meni ca o statuie lîngă uşa băcăniei din colţ, şi-l cuprinse ui­mirea pentru a doua oară, văzînd atitudinea încasatoarei. în­dată ce zări motanul căţărîndu-se în tramvai, femeia strigă, tremurînd toată de furie:

— Motanii n-au acces în tramvai! Nu-i voie cu motani. Z-zît! Dă-te jos, de nu, chem miliţia!

Atît pe încasatoare, cît şi pe călători nu-i uimi întîmplarea în sine: că un motan se suie în tramvai, ceea ce încă nu era lucru mare, ci faptul că motanul intenţionează să plătească biletul.

La drept vorbind, el se dovedi nu numai un animal sol­vabil, dar şi disciplinat. Chiar de la prima interpelare a înca­satoarei îşi încetă asaltul, coborî şi se instala în staţie, netezin-du-şi mustăţile cu grivna. Dar îndată ce încasatoarea smuci sfoara, dînd semnalul de plecare, şi tramvaiul se urni din loc, motanul procedă ca orice individ dat jos cu sila, dar care tre­buie neapărat să meargă cu tramvaiul. Lăsă să treacă prin faţa lui toate cele trei vagoane, sări pe tamponul celui din urmă, îşi înfipse ghearele într-un tub de cauciuc ce ieşea din pere­tele vagonului şi călători în voie, economisind şi o grivnă.

Atent la parşivul de motan, poetul era gata-gata să-l piar­dă pe cel mai important dintre tîlhari — pe profesor. Din fe­ricire, acesta nu apucase s-o şteargă. La capătul străzii Bolşaia Nikitskaia, sau al străzii Herzen, în mijlocul mulţimii ce se îmbulzea, Ivan îi zări bereta cenuşie. Cît ai clipi, îşi făcu loc într-acolo. Dar nu avea noroc. Grăbi pasul, o luă la trap, îm-brîncindu-i pe trecători; cu toate acestea, nu izbuti să se apro­pie nici cu un centimetru de profesor.

Deşi era enervat la culme, îl uluia totuşi repeziciunea su­pranaturală cu care se desfăşura urmărirea. Nu se scurseră nici douăzeci de secunde de cînd lăsase în urmă Porţile Ni-kitskie, că pe Ivan Nikolaevici îl şi orbiră luminile din piaţa Arbat. Cîteva clipe încă şi iată o ulicioară întunecoasă cu tro­tuare strîmbe, unde Ivan Nikolaevici se prăbuşi cu zgomot şi se răni la genunchi. Din nou o magistrală scăldată în lu­mini — strada Kropotkin, apoi încă o ulicioară, apoi Osto-jenka, şi o altă ulicioară mohorîtă, murdară, zgîrcit luminată. Aici, Ivan Nikolaevici îl pierdu pe cel de care avea atîta ne­voie. Profesorul dispăruse.

Poetul îşi pierdu cumpătul, dar nu pentru multă vreme: deodată presupuse că profesorul trebuie să fie negreşit în casa Nr. 13 şi neapărat în apartamentul 47.

Dînd buzna pe uşa imobilului, Ivan Nikolaevici urcă val-vîrtej pînă la etajul întîi, găsi numaidecît apartamentul şi sună la uşă, nerăbdător. Nu trebui să aştepte mult, îi deschise o fetiţă de vreo cinci ani, care, fără să-l întrebe o vorbă, o şterse numaidecît.

în vestibulul imens, lăsat într-o totală paragină, abia lu­minat de un bec chior atîrnat sub tavanul negru de murdă­rie, spînzura pe un perete o bicicletă fără pneuri; un cufăr uriaş, ferecat, se afla în mijlocul încăperii, iar pe poliţa cuie­rului cineva aruncase o căciulă cu clape, ce atîrnau, lungi, în jos. De după una din uşi, la radio, o voce sonoră de bărbat recita nişte versuri, pe un ton furios.

Cu toate că se afla într-o casă străină, Ivan Nikolaevici nu-şi pierdu deloc prezenţa de spirit, ci o luă drept spre co­ridor, judecind astfel: „S-a ascuns, desigur, în baie." Cori­dorul era cufundat în beznă. După ce bîjbîi o vreme, lovin-du-se de pereţi, zări sub o uşă o fîşie slabă de lumină; dibui prin întuneric clanţa şi o trase uşor spre el. Cîrligul sări, şi Ivan se pomeni chiar în camera de baie, spunîndu-şi că avusese noroc.

De fapt, nu dăduse peste el norocul de care ar fi avut ne­voie! II învălui o căldură jilavă, şi, la lumina jarului ce moc­nea sub cazanul de baie, zări nişte albii mari atîrnînd pe pe­rete, şi cada, toată numai pete negre, oribile, pe locurile unde căzuse smalţul. In cadă stătea în picioare, cu un burete în mî-nă, o cetăţeană goală-puşcă, plină de clăbuc. îşi îngustă ochii miopi, aţintindu-i asupra lui Ivan, care dăduse buzna în baie, şi, luîndu-l, se vede, drept altcineva, în lumina aceea de iad, spuse încet, amuzată:

— Kiriuşka! Lasă-te de prostii! Ai înnebunit? Feodor Iva-novici trebuie să se întoarcă dintr-o clipă în alta. Ieşi imediat de-aici!

Şi-l ameninţă pe Ivan cu buretele.

Neînţelegerea era vădită, şi vina o purta, desigur, Ivan Ni­kolaevici, care nu avea însă de gînd s-o recunoască şi, după ce exclamă mustrător: „desfrînato!" —, se pomeni, cine ştie cum, în bucătărie. Era pustie la ora aceea. Pe maşina de gătit, în penumbră, vreo zece primusuri stinse stăteau mute. Pre-lingîndu-se prin geamul murdar, nespălat de ani de zile, o rază de lună lumina cu zgîrcenie ungherul unde sclipea o icoa­nă uitată, încărcată de praf şi pînze de păianjen, de după care ieşeau capetele a două luminări mari de cununie. Sub icoana mare atîrna, prinsă într-un ac, o iconiţă de hîrtie.

Nimeni nu ştie ce gînd puse atunci stăpînire pe Ivan, dar, înainte de a se îndrepta spre intrarea de serviciu, îşi însuşi una din luminări şi iconiţa de hîrtie. Părăsi apartamentul ano­nim, înzestrat cu aceste obiecte, mormăind ceva, ruşinat la gîn-dul întîmplării prin care trecuse cu cîteva clipe mai înainte în baie, încercînd, fără să vrea, să ghicească cine putea fi ne­obrăzatul de Kiriuşka, şi dacă nu cumva căciula aceea scîrboa-să cu clape era a lui.

în ulicioara pustie şi tristă, poetul se uită în jur, căutîn-du-l pe fugar, care nu se vedea însă nicăieri. Atunci, Ivan îşi spuse cu hotărîre:

— Sigur că da, e la rîul Moscova! înainte, marş!

S-ar fi cuvenit, poate, ca Ivan Nikolaevici să fie întrebat de ce era atît de convins că profesorul se dusese tocmai la rîul Moscova şi nu în altă parte? Din nenorocire însă, n-avea cine să-l întrebe? Ulicioara aceea mizerabilă era pustie...

După un timp foarte scurt, Ivan Nikolaevici putu fi văzut pe treptele de granit ce coborau spre rîul Moscova.

îşi scoase hainele, dîndu-le în grija unui bărbos simpatic care fuma o ţigară răsucită de el; pe jos, alături, zăcea o bluză rusească albă, ruptă, şi nişte ghete scîlciate, cu şireturile des­făcute. Ca să se mai răcorească, Ivan dădu din mîini şi se arun­că în apă cu mişcări de atlet. I se tăie răsuflarea, atît de rece era apa, şi-i trecu chiar prin minte că nu va putea ieşi la supra­faţă. Dar izbuti să iasă, pufăind şi gîfîind, cu ochii rotunjiţi de groază, şi porni înot în apa neagră cu miros de păcură, printre zigzagurile frînte ale felinarelor de pe chei.

Cînd, ud leoarcă, urcă, sărind treptele, spre locul unde îşi lăsase hainele în paza bărbosului, constată că dispăruseră nu numai hainele, ci şi păzitorul lor, adică însuşi bărbosul. în locul unde zăcuse mormanul de haine, rămăseseră doar niş­te izmene vărgate, bluza rusească ruptă, luminarea, iconiţa şi o cutie de chibrituri. Cuprins de o furie neputincioasă, Ivan ameninţă cu pumnul pe cineva nevăzut şi se înveşmîntă în lucrurile ce-i fuseseră lăsate.

Pe loc începură să-l sîcîie două gînduri. In primul rînd, faptul că-i dispăruse legitimaţia de membru al Massolit-ului, de care nu se despărţea niciodată, şi în al doilea rînd, dacă va reuşi, în halul în care era, să treacă nestingherit prin Mos­cova. Oricum, era în izmene!... Asta, ce-i drept, nu privea pe nimeni, totuşi n-ar fi fost exclus să se agate careva de el şi să-l oprească!

Ivan rupse nasturii de la crăcii izmenelor, contînd că poa­te aşa or să treacă drept pantaloni de vară, luă iconiţa, lumi­narea şi chibriturile şi porni la drum, spunîndu-şi:

— La „Griboedov"! Fără nici o îndoială că e acolo!

Oraşul îşi începuse viaţa nocturnă. Prin colb, zăngănind din lanţuri, treceau în zbor camioane, şi pe platformele lor, pe saci, zăceau cu burta în sus nişte bărbaţi. Ferestrele caselor erau deschise. La fiecare din ele ardea o lampă sub un abajur portocaliu, şi prin toate ferestrele, prin toate uşile, din toate gangurile, de pe acoperişuri şi poduri, din subsoluri şi curţi răzbea urletul răguşit al polonezei din opera Evgheni Oneghin.

Temerile lui Ivan Nikolaevici se adeveriră întru totul: atră­gea atenţia trecătorilor, care întorceau capul după el. în con­secinţă, luă hotărîrea să ocolească străzile mari şi să se stre­coare prin ulicioare, unde lumea nu era atît de sîcîitoare, şi unde era mai puţin probabil să se agate cineva de un om des­culţ, exasperîndu-l cu întrebări la adresa izmenelor, care nu voiau în ruptul capului să pară nişte pantaloni obişnuiţi, de­cenţi.

Se adînci deci în labirintul tainic al străduţelor din Arbat, furişîndu-se tot pe lîngă ziduri şi trăgînd speriat cu coada ochiului; la orice pas arunca priviri înjur şi, din cînd în cînd, se ascundea în porţile caselor, ocolind intersecţiile de străzi cu semnale luminoase şi fastuoasele clădiri ale ambasadelor.

Şi, în tot timpul drumului greu, îl chinui nespus, urmîn-du-l pas cu pas, o nevăzută orchestră ce acompania o voce profundă de bas, care-şi cînta dragostea pentru Tatiana.