Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 32. Iertarea şi eternul refugiu
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

O zei! Ce trist e pămîntul în faptul serii! Ce tainice par negurile deasupra mlaştinilor! O ştie cel care a rătăcit prin aceste neguri, cel care a suferit mult înainte de moarte, cel care a trecut în zbor deasupra pămîntului, purtînd în spate o povară peste puterile lui. O ştie cel obosit, care, fără regret, părăseşte negurile pămîntului, mlaştinile şi rîurile lui, şi, cu inima uşoară, se lasă în mîinile morţii, ştiind că numai ea îi va dărui tihna.

Caii fermecaţi, negri ca pana corbului, obosiseră şi ei, pur-tîndu-i acum pe călăreţi agale, iar noaptea de neînlăturat go­nea mereu, ajungîndu-i din urmă. Simţindu-i suflarea, se po­tolise pînă şi zburdalnicul Behemoth şi, cu ghearele înfipte în şa, zbura, taciturn şi grav, cu coada stufoasă în vînt.

Noaptea îşi aşternea năframa neagră peste păduri şi lunci, aprindea mici luminiţe triste, undeva jos, departe, luminiţe străine, acum lipsite de interes, atît pentru Margareta, cît şi pentru maestru — nu mai aveau nevoie de ele. Noaptea o lua înaintea cavalcadei, cernîndu-se de sus asupra ei, presă-rînd ici-colo cerul trist cu albul stelelor.

Noaptea, tot mai neagră, zbura alături, smulgînd peleri­nele de pe umerii călăreţilor, dînd la iveală înşelătoriile. Şi cînd, mîngîiată de adierile unui vînt răcoros, Margareta deschise ochii, văzu cum se schimbă înfăţişarea celor care zburau spre ţelul lor. Iar atunci cînd, de după marginea unei păduri, ieşi în întîmpinarea lor luna, plină şi purpurie, toate înşelătoriile pieriră, se prăvăliră în mlaştină, iar negurile înghiţiră instabi­lele veşminte vrăjitoreşti.

Ar fi fost greu de recunoscut Koroviev-Fagot, pseudo-in-terpretul misteriosului consultant — care nu avea nevoie de nici un interpret şi de nici un fel de tălmăcire — în persoana călăreţului care zbura acum alături de Woland, în dreapta prietenei maestrului. în locul aceluia care, în haine zdrenţă-roase de pehlivan, părăsise Colinele Vorobiovî sub numele de Koroviev-Fagot, galopa acum, făcînd să zornăie încetişor lan­ţul de aur al frîului, un cavaler violet, sumbru, cu chipul mo-horît, care nu zîmbea niciodată. îşi ţinea bărbia în piept, nu se uita la lună, nu-l interesa nici pămîntul; se gîndea la ale lui, zburînd umăr la umăr cu Woland.

— De ce s-a schimbat el aşa? îl întrebă pe Woland Marga­reta, în timp ce vîntul şuiera la urechile ei.

— Cavalerul acesta a făcut cîndva o glumă foarte nereu­şită, îi răspunse Woland, întorcînd spre Margareta chipul său cu acel ochi ce ardea molcom. Calamburul pe care-l făcuse, referitor la lumină şi întuneric, nu era tocmai bun. Şi cavale­rul a trebuit după aceea să plătească ceva mai mult şi mai mul­tă vreme decît a presupus el. Dar noaptea asta e o noapte cînd se încheie răfuielile. Cavalerul şi-a plătit contul şi l-a închis.

Noaptea îi smulsese şi lui Behemoth coada stufoasă, îl lăsase fără blană, împrăştiind-o smocuri-smocuri prin mlaş­tini. Cel ce fusese motan şi mare meşter în a-l înveseli pe prin­ţul întunericului se dovedi a fi un adolescent subţirel, un de-mon-paj, cel mai grozav bufon din cîţi au existat vreodată pe lume. Se potolise şi el acum, şi zbura, tăcut, lăsîndu-şi pradă chipul tînăr mîngîierilor argintii ale lunii.

Ultimul din stînga, în armura-i de oţel, scînteietoare, călă­rea Azazello. Luna îi schimbase înfăţişarea. Clonţul stupid şi hidos dispăruse fără urmă, iar privirea saşie se corectase şi ea. Ochii erau acum simetrici, goi şi negri, iar chipul, alb şi rece. Zbura sub înfăţişarea lui adevărată — un demon al pustiului arid, un demon-ucigaş.

Margareta nu ştia cum arată ea însăşi, dar vedea prea bine cît de mult se schimbase maestrul. Părul sclipitor de alb în lumina lunii se strînsese la spate într-o coadă şi-i flutura în zbor. De cîte ori vîntul dădea la o parte pelerina maestrului, dezvelindu-i picioarele, Margareta vedea pe botforii lui, cînd aprinzîndu-se, cînd stingîndu-se, steluţele pintenilor. Ca şi adolescentul-demon, maestrul zbura cu ochii la lună, dar îi zîmbea, ca unei fiinţe apropiate şi dragi, şi mormăia întruna ceva pe sub nas, după obişnuinţa căpătată în rezerva 118.

în sfîrşit, şi Woland galopa sub adevărata sa înfăţişare. Margareta n-ar fi putut spune din ce era frîul calului său, poate din nişte lănţişoare ţesute de lună, calul lui — un bloc rupt din beznă, coama calului — un nor, iar pintenii călăre­ţului — petele albe ale stelelor.

Zburară astfel multă vreme în tăcere, pînă ce jos, departe, prinse a se schimba înfăţişarea şi peisajul. Pădurile triste se lăsară înghiţite de întunericul Terrei, tîrînd după ele şi lamele brumate ale rîurilor. Jos, în adîncuri, se arătară ici-colo, lică­rind, bolovani uriaşi, iar printre ei abisuri negre, în care nu pătrundea lumina lunii.

Woland îşi opri calul pe un vîrf turtit, pietros şi trist, şi atunci călăreţii trecură la pas, ascultînd cum caii strivesc cu potcoavele pietrele din drum. Peste platoul golaş, luna revăr­sa o lumină vie, verde, şi curînd Margareta desluşi în locul acela deşert un jeţ, iar în el, silueta albă a unui bărbat. Poate că omul era surd, sau părea cufundat în gînduri: nu auzi cum se cutremura pămîntul pietros sub greutatea cailor, aşa încît călăreţii se apropiară de el, fără să-l tulbure.

Luna îi venea de minune în ajutor Margaretei, luminînd mai bine decît cea mai grozavă lanternă electrică, şi Marga­reta vedea cum omul din jeţ, care părea orb, îşi freacă mîinile şi îşi aţinteşte ochii fără vedere spre discul lunii. Apoi, la pi­cioarele jeţului greu de piatră, pe care luna aprindea mici sân­tei, Margareta văzu, tolănit, un dine uriaş, cu urechile ascu­ţite. Ca şi stăpînul său, cîinele se uita, neliniştit, la lună.

La picioarele omului din jeţ zăceau cioburile unui urcior spart şi tot acolo se întindea o băltoacă de un roşu aproape negru, ce nu se mai usca.

Călăreţii opriră caii.

— Romanul dumitale a fost citit, vorbi Woland, întorcîn-du-se spre maestru, şi singura observaţie ar fi că, din păcate, e neterminat. De aceea, am vrut să ţi-l arăt pe eroul dumitale. De vreo două mii de ani sade pe platoul acesta şi doarme, dar cînd e lună plină, după cum vezi, e chinuit de insomnie, împreună cu el, se chinuieşte şi paznicul lui credincios, cîi­nele. Dacă-i adevărat că laşitatea este cel mai grav dintre vicii, cred că dulăul nu păcătuia prin asta. Singurul lucru pe lume de care se temea curajosul dine era furtuna. Ce să-i faci, cel care iubeşte trebuie să împartă soarta celui pe care îl iubeşte.

— Ce spune? întrebă Margareta, şi peste chipul ei liniştit se lăsă vălul compătimirii.

— Spune, îi răspunse Woland, mereu acelaşi lucru. Că nici arunci cînd e lună nu-şi află liniştea şi că are o funcţie tare ingrată. Spune întotdeauna aşa, cînd nu doarme, iar cînd doar­me, visează mereu acelaşi vis: un drum argintat de lună; vrea s-o ia pe acest drum şi să stea de vorbă cu arestatul Ha-Nozri, pentru că, după cum afirmă el, n-a spus totul, pînă la capăt, atunci, demult, în ziua a paisprezecea a lui Nisan, lună de primăvară. Din păcate, însă, nu reuşeşte să păşească pe acest drum, şi nimeni nu vine la el. Şi atund, ce să-i fad, nu-i rămîne decît să vorbească singur! De altfel, are omul nevoie, măcar dt de cît, de variaţie, şi, ţinîhdu-şi discursul despre lună, adau­gă, deseori, că cel mai mult pe lume îşi urăşte nemurirea şi faima nemaiauzită. Susţine că şi-ar schimba bucuros soarta cu vagabondul zdrenţuit Levi Matei.

— Nu e oare prea mult, douăsprezece mii de luni pentru o lună cîndva? întrebă Margareta.

— Se repetă istoria cu Frida? o întrebă insinuant Woland. Dar, Margareta, nu trebuie să te nelinişteşti. Totul va fi drept, aşa este construită lumea...

— Lăsaţi-l liber! strigă deodată cu glas strident Marga­reta, aşa cum ţipase cîndva, cînd era vrăjitoare, şi strigătul ei făcu să se desprindă, undeva sus, în munţi, o piatră, care prin­se a se rostogoli cu un vuiet infernal peste stînci.

Margareta însă nu era sigură: vuietul din munţi a fost vu­ietul căderii sau vuietul unui rîs satanic? Oricum, Woland rî-dea, uitîndu-se la Margareta şi spunea:

— Degeaba strigi aici, în munţi, el e obişnuit cu prăbuşiri de stînci şi aceasta nu-l poate tulbura. Nu-i nevoie să intervii pentru el, Margareta; pentru el a şi intervenit cel cu care ar vrea atît de mult să stea de vorbă. Aici Woland se întoarse din nou spre maestru şi-i spuse: Ei bine, acum poţi să-ţi în­chei romanul cu o singură frază!

Maestrul, care pînă atunci rămăsese nemişcat, privindu-l pe procurator, aştepta parcă aceste cuvinte.

Aşezîndu-şi mîinile pîlnie, strigă atît de tare, încît ecoul se rostogoli peste munţii golaşi şi pustii:

— Eşti liber! Liber! El te aşteaptă!

Munţii preschimbară glasul maestrului în tunet, şi tot tu­netul acesta îi făcu să se năruie. Blestematele ziduri stîncoa-se se prăbuşiră şi rămase doar platoul deşert, cu jeţul de pia­tră în mijloc. Deasupra abisului negru în care se prăvăliseră zidurile, se aprinseră luminile unui oraş necuprins, dominat de idoli scînteietori, ce se înălţau peste grădina care crescuse luxuriantă în multe mii de luni. Drept spre grădina aceea se aşternuse drumul argintat de lună, mult aşteptat de procu­rator, şi cel dintîi se repezi pe acest drum cîinele cu urechile ascuţite. Omul în mantie albă cu căptuşeala sîngerie se ridică din jeţ şi strigă ceva cu glas hîrîit, frînt. Nu se putea desluşi dacă plînge sau rîde, şi ce anume strigă. Se văzu numai cum, urmîndu-şi paznicul credincios, alergă şi el impetuos pe dru­mul argintat de lună.

— Trebuie să-l urmez? întrebă maestrul plin de nelinişte, atingînd cu mîna frîul.

— Nu, răspunse Woland, la ce bun să alergi pe urmele a ceva ce s-a sfîrşit?

— Deci, într-acolo? întrebă iar maestrul, întorcîndu-se şi arătînd înapoi, spre locul unde, în depărtare, se ţesuse oraşul de curînd părăsit, cu turnurile ca de turtă dulce ale mînăsti-rilor şi cioburi de soare scînteind în geamuri.

— Nici într-acolo, îi răspunse Woland, şi glasul lui, îngro­şat, se revărsă peste stînci. O, romanticul maestru! Acela pe care abia aşteaptă să-l vadă eroul plămădit de dumneata, eroul căruia, adineauri, i-ai dat drumul să plece, ţi-a citit romanul. Spunînd aceasta, Woland se întoarse spre prietena maestru­lui: Margareta Nikolaevna! Este imposibil să nu credem că te-ai străduit să închipui pentru maestru cel mai frumos vi­itor, dar, te asigur, cel pe care vi-l propun eu şi pe care mi l-a cerut pentru voi Yeshua — e mai bun! Lăsaţi-i în doi, urmă Woland şi, plecîndu-se din şa spre şaua maestrului, schiţă un gest în urma procuratorului, care se depărta: să nu-i tul­burăm. Şi poate, pînă la urmă, or să ajungă ei să se înţeleagă cumva.

Rostind aceste cuvinte, Woland îşi avîntă mîna spre Yeru-shalayim, şi oraşul se stinse în zare.

— Iar acolo, la fel, arătă Woland înapoi, ce să faci dum­neata în hruba aceea? Şi soarele frînt în geamuri se stinse pe dată. Pentru ce să te întorci? urmă Woland blînd şi convin­gător. O, maestre, de trei ori romantic, e oare cu putinţă să nu vrei dumneata să te plimbi ziua cu prietena dumitale sub vişinii înfloriţi, iar seara să asculţi muzica lui Schubert? Se poate să nu-ţi facă plăcere să scrii cu pană de gîscă, la lumina făcliilor? Nu vrei dumneata, asemenea lui Faust, să stai aple­cat asupra unei retorte, în speranţa că vei reuşi să plămă­deşti un nou homunculus? Acolo! Acolo! Acolo te şi aşteaptă o casă şi un servitor bătrîn. Luminările sînt aprinse, dar în curînd se vor stinge, pentru că numaidecît veţi întîmpina zo­rile. Pe drumul acesta, maestre, numai pe acesta! Adio, venit-a ceasul să plec!

— Adio! îi răspunseră într-un strigăt maestrul şi Mar­gareta.

Atunci, fără să ţină seama de nici un drum, Woland cel negru se aruncă într-o surpătură şi, în urmă-i, se prăvăli cu zgomot întreaga lui suită.

Pieriră toate — stîncile şi platoul, drumul argintat de lună şi Yerushalayimul. Nici caii negri nu mai erau. Maestrul şi Margareta văzură zorile făgăduite. Se aprinseră îndată după luna din miez de noapte. In strălucirea celor dintîi raze ale dimineţii, maestrul şi prietena lui străbăteau o punte mică din piatră, năpădită de muşchi. Trecură puntea, pîrîul rămase în urma celor doi amanţi credincioşi, care păşeau acum pe un drum nisipos.

— Ascultă glasul tăcerii, îl rugă Margareta pe maestru, şi nisipul foşnea sub picioarele ei desculţe. Ascultă şi desfa-tă-te cu ceea ce nu ţi-a fost dat în viaţă — cu liniştea. Uite, vezi înaintea noastră casa ta, casa ta eternă, care ţi-a fost dată drept răsplată. Am şi văzut fereastra cu trei canaturi şi viţa sălbatică ce se caţără pînă-n acoperiş. Iată casa ta, eterna ta casă. Ştiu, seara vor veni la tine cei pe care-i iubeşti, care te interesează şi care nu te vor nelinişti, nu te vor tulbura. îţi vor cînta şi-ţi vor cînta la flaut, ai să vezi ce lumină e în odaie cînd ard luminările. Vei adormi, arborîndu-ţi tichia aceea sli­noasă de totdeauna. Vei adormi cu zîmbetul pe buze. Som­nul te va reconforta, gîndurile tale vor fi pline de înţelepciune. Şi n-ai să mă mai poţi alunga. Somnului tău voi sta eu de veghe.

Astfel vorbea Margareta, mergînd cu maestrul spre casa lor, spre casa lor eternă, şi maestrului i se părea că vorbele Margaretei curg susurînd, cum curgea şi susura pîrîul lăsat în urmă, şi memoria maestrului, neliniştită, memoria împunsă cu noian de ace, începu să se stingă. Cineva îl lăsa liber pe maestru, aşa cum el însuşi îl lăsase liber adineauri pe eroul pe care-l crease. Acest erou plecase în beznă, plecase fără în­toarcere, iertat în noaptea de duminică, fiu al regelui-cititor în stele, al cincilea procurator al Iudeii, cumplitul călăreţ Pilat din Pont.