Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 30. Venit-a ceasul! Venit-a ceasul!
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

— Ştii, zise Margareta, aseară, cînd ai adormit, tocmai citeam despre întunericul venit de pe Mediterana... şi idolii, ah, idolii de aur! Nu ştiu de ce, dar îmi amintesc mereu de ei... Mi se pare că îndată va ploua. Simţi cum se răcoreşte afară?

— Totul e bine şi frumos, răspunse maestrul, fumînd şi despicînd cu palma fumul de ţigară — cît despre idolii ăştia, lasă-i în pace... Dar mă întreb, ce-o să se mai întîmple? N-am nici cea mai mică idee.

Dialogul avea loc la asfinţitul soarelui, tocmai cînd Wo­land primea pe terasă vizita lui Levi Matei. Fereastra subso­lului era deschisă, şi dacă cineva şi-ar fi aruncat ochii înăun­tru, s-ar fi mirat de aspectul straniu al celor doi. Margareta se înfăşurase, goală, în mantia neagră, iar maestrul era îmbră­cat cu hainele lui de spital. Ea nu avea ce să îmbrace, fiindcă toate lucrurile îi rămăseseră în fosta ei casă şi, cu toate că vila aceea era destul de aproape, nici nu putea fi vorba să se mai ducă acolo să şi le ia. Maestrul însă, care-şi găsise toate cos­tumele în dulap, de parcă n-ar fi fost plecat nicăieri, nu avea nici un chef să se îmbrace, şi acum se străduia să-i demon­streze Margaretei că se puteau aştepta din clipă în clipă la avalanşa unor evenimente cu totul şi cu totul aiuristice. E drept, maestrul era bărbierit, pentru prima oară după noap­tea aceea din iarna trecută (în clinica lui Stravinski i se mai tundea bărbuţa cu maşina).

Odaia avea şi ea un aspect straniu. Şi era greu să te descurci în haosul de acolo. Pe covor zăceau nişte manuscrise, pe di­van erau împrăştiate altele. Într-un fotoliu era aruncată o carte cu cotorul în sus. Iar pe masa rotundă se aflau două tacîmuri, tot felul de gustări şi cîteva sticle. De unde apăruseră toate aceste bunătăţi şi băuturi, nu ştiau nici Margareta, nici maes­trul. Cînd se treziseră, ele erau pe masă.

Dormind pînă-n asfinţitul zilei de sîmbătă, maestrul şi prietena lui se simţeau întremaţi; de pe urma evenimentelor din ajun se aleseseră doar cu o uşoară durere la tîmpla stingă. Din punct de vedere psihic, cu amîndoi se petrecuseră schim­bări foarte mari, după cum ar fi constatat oricine ar fi tras cu urechea la discuţia lor. Dar n-avea cine. Curticica din jurul casei era bună tocmai pentru că era totdeauna pustie. Teii şi salcia de după fereastră, cu fiecare zi mai verzi, împrăştiau un iz primăvăratic, adus în subsol de o adiere uşoară de vînt.

— Ptiu, drace! strigă pe neaşteptate maestrul. Numai cînd stai să te gîndeşti... Stinse mucul de ţigară în scrumieră, strîn-gîndu-şi capul în palme şi continuă: Te rog, ascultă, eşti o femeie deşteaptă şi nu ţi-ai ieşit niciodată din minţi... Eşti într-ade­văr convinsă că aseară am fost în casa Satanei?

— Pe deplin convinsă, răspunse Margareta.

— Sigur, sigur, urmă ironic maestrul. In concluzie, acum, în loc de un nebun — sînt doi. Soţ şi soţie! îşi avîntă braţele spre cer, strigînd: Dracu ştie ce-i asta! Dracu, dracu, dracu...

în loc să-i răspundă, Margareta se prăbuşi pe divan, izbuc­ni în hohote de rîs, îşi bălăbăni picioarele goale, apoi strigă:

— Of, nu mai pot! Of, nu mai pot! Uite numai cum arăţi! După ce rîse pe săturate, pînă ce maestrul îşi trase ruşinat

indispensabilii de la spital, Margareta deveni serioasă.

— Adineauri, fără să vrei, ai spus un adevăr, vorbi ea, dra­cu ştie ce-i asta şi poţi să mă crezi, dracu o să aranjeze totul! Deodată ochii i se aprinseră, sări în sus, începu să danseze pe loc şi să strige: ce fericită sînt, ce fericită sînt, ce fericită sînt că am intrat în tranzacţie cu el! O, diavolul, diavolul!... Va tre­bui, dragul meu, să trăieşti cu o vrăjitoare! După aceea se re­pezi spre maestru, îl luă de gît şi începu să-i sărute buzele, nasul, obrajii. Şuviţe rebele de păr negru nepieptănat săltau pe capul maestrului, şi atît obrajii, cît şi fruntea lui se înfier-bîntau sub sărutări.

— Dar tu, într-adevăr, semeni acum cu o vrăjitoare.

— Nici nu neg acest lucru, îi răspunse Margareta, sînt vră­jitoare şi sînt foarte mulţumită de asta.

— Bine, zise maestrul — dacă vrei să fii vrăjitoare, fii. Foar­te bine şi frumos! Cu alte cuvinte, pe mine m-au răpit din spi­tal! Şi asta-i foarte drăguţ... Să presupunem chiar că n-o să se observe lipsa noastră, dar spune-mi, pentru tot ce-i sfînt, din ce şi cum o să trăim? Spunînd asta, să ştii că pentru tine sînt îngrijorat, crede-mă.

în clipa aceea, la fereastră apărură nişte ghete cu botul bont şi partea de jos a unor pantaloni cu o dunguliţă discretă. Apoi pantalonii se îndoiră, şi lumina zilei estompă dosul volumi­nos al cuiva.

— Aloizi, eşti acasă? întrebă un glas, undeva sus, deasu­pra pantalonilor, în spatele ferestrei.

— Gata, începe, zise maestrul.

— Aloizi? întrebă Margareta, apropiindu-se de fereastră, l-au arestat ieri. Dar cine îl caută? Numele dumneavoastră?

în aceeaşi clipă genunchii şi dosul dispărură şi se auzi trîn-tindu-se portiţa, după care totul intră în normal. Margareta se prăvăli pe divan şi izbucni în hohote de rîs, atît de tare, în-cît lacrimile îi ţîşniră din ochi. Dar cînd se potoli, chipul ei îşi pierdu expresia de pînă atunci, vorbi serios, şi, vorbind, se dădu jos de pe divan, se tîrî pînă la genunchii maestrului şi, privindu-l în ochi, începu să-l mîngîie pe cap:

— Cît ai suferit, cît ai suferit, sărmanul meu! Asta o ştiu numai eu. Uite, ai fire albe în păr şi veşnica cută în colţul gurii. Dragul meu, unicul, nu te mai gîndi la nimic. Ţi-a fost dat să gîndeşti prea mult, dar acum am să gîndesc eu pentru tine! Şi-ţi garantez, îţi garantez eu că totul va fi strălucitor de bine.

— Nu mă tem de nimic, Margot — îi răspunse deodată maestrul şi-şi înălţă capul, iar ei i se păru că este aşa cum era cînd compunea ceea ce, de fapt, nu văzuse niciodată, dar de­spre care ştia precis că a fost —, şi nu mă tem pentru că am trecut prin toate. Pe mine prea m-au speriat şi m-au amenin­ţat şi nu mă mai pot speria cu nimic. Dar mi-e milă de tine, Margot, iată care-i trucul, de asta tot repet unul şi acelaşi lu­cru. Răzgîndeşte-te! De ce să-ţi frîngi viaţa cu un om bolnav şi sărac? întoarce-te la tine! Mi-e milă de tine, de aceea ţi-o şi spun.

— Of, tu, tu, şoptea Margareta, clătinîndu-şi capul cu pă­rul despletit, of, tu, om sceptic, nefericit. Din cauza ta, toată noaptea trecută m-am zbănţuit în pielea goală, mi-am pier­dut vechea fire şi am înlocuit-o cu una nouă, cîteva luni la rînd am stat într-o chiţimie întunecată şi mă gîndeam la un singur lucru — la furtuna de deasupra Yerushalayimului, mi-am secat ochii de atâta plîns, iar acum, cînd s-a abătut asu­pra noastră fericirea, tu mă goneşti? Ei, ce să-i faci, am să plec, am să plec, dar să ştii că eşti un om crud! Ei te-au distrus su­fleteşte!

O duioşie amară urcă spre sufletul maestrului şi, nu se ştie de ce, el izbucni în plîns, cu faţa în părul Margaretei. Aceas­ta, plîngînd şi ea, îi şoptea, în timp ce degetele îi alergau pe tîmplele lui.

— Da, firele, firele, sub ochii mei se acoperă capul cu ză­padă albă, ah, capul ăsta al meu mult chinuit. Priveşte ce ochi ai! în ei e un deşert. Iar umerii sînt umeri împovăraţi... Te-au schilodit, te-au schilodit, cuvintele Margaretei erau acum fără şir, Margareta se cutremura de plîns.

Atunci maestrul îşi şterse ochii, o ridică pe Margareta, care stătuse îngenuncheată, se ridică şi el şi spuse ferm:

— Ajunge! M-ai făcut să-mi fie ruşine. N-am să mai ad­mit niciodată laşitate din partea mea şi n-am să mă mai întorc la chestiunea asta. Poţi fi liniştită. Ştiu că amîndoi sîntem vic­timele bolii noastre sufleteşti, pe care, poate, eu ţi-am trans­mis-o ţie... Ce să-i faci, o să ducem boala asta amîndoi.

Apropiindu-şi buzele de urechea maestrului, Margareta

îi şopti:

— îţi jur pe viaţa ta, îţi jur pe viaţa fiului care s-a născut din cititorul în stele — totul va fi bine!

— Ei, fie precum spui, fie, răspunse maestrul şi, rîzînd, adăugă: Sigur, cînd oamenii sînt total jefuiţi, ca noi doi, ei cau­tă salvarea în lumea de apoi. Ce să-i faci, sînt gata s-o caut

acolo.

— Ei, vezi, acum eşti cel de altădată, tu rîzi, îi răspunse Margareta, şi naiba să te ia cu vorbele tale meşteşugite. Lu­mea de apoi, sau nu, oare nu-i acelaşi lucru? Mi-e foame.

Şi îl trase de mînecă pe maestru spre masă.

— Nu sînt convins că mîncarea asta nu va intra imediat în pămînt sau nu-şi va lua zborul pe fereastră, rosti maestrul total liniştit.

— Nu-şi va lua zborul!

Chiar în clipa aceea, la fereastră răsună un glas fonfăit:

— Pace vouă!

Maestrul tresări, iar Margareta, de-acum obişnuită cu tot felul de minuni, strigă:

— Păi e Azazello! Ah, ce drăguţ din partea lui, ce bine-mi pare! şi şoptindu-i maestrului: Vezi, nu ne lasă, se interesează de noi! — se repezi să deschidă.

— încheie-ţi măcar mantia în faţă, îi strigă din urmă ma­estrul.

— Puţin îmi pasă, răspunse ea din coridor.

Şi iată-l pe Azazello intrînd, înclinîndu-se şi dînd bună ziua maestrului. Ochiul chior îi scînteia.

— Ah, ce bine-mi pare! exclamă Margareta. Niciodată n-am fost atît de bucuroasă ca acum! Dar iartă-mă, Azazello, că sînt în pielea goală!

Azazello o rugă să nu-şi facă probleme, convingînd-o că văzuse la viaţa lui nu numai femei în pielea goală, ci chiar şi femei cu pielea jupuită, apoi se aşeză cu plăcere la masă, punînd în prealabil în colţ, lîngă sobă, un pachet înfăşurat într-un brocart de culoare închisă.

Margareta îi turnă lui Azazello un coniac şi acesta goli în-cîntat paharul. Privindu-l necontenit, maestrul îşi ciupea din cînd în cînd, pe sub masă, mîna stingă, dar ciupiturile nu aju­tau la nimic. Azazello nu se topea în văzduh şi, la drept vor­bind, nici nu era nevoie. Omul acesta mic de stat, cam roşcat, în afară, poate, de albeaţa de la ochi, nu avea nimic înspăimîn-tător în el; dar asta poate să aibă oricine — şi fără nici o vrăji­torie; hainele, poate, nu prea erau din cele obişnuite —r un fel de anteriu sau pelerină —, dar şi asemenea haine, dacă stăm să ne gîndim, se mai pot întîlni. îşi bea coniacul cu mul­tă dexteritate, ca toţi oamenii de treabă; golea pahar după pa­har, fără să ia vreo gustare. Asupra maestrului coniacul îşi făcu efectul — îi vîjia capul şi se gîndea:

„Da, Margareta are dreptate... Desigur, am în faţa mea un trimis al diavolului. Că doar, acum două nopţi, chiar eu îi demonstram lui Ivan că la Patriarşie prudî el se întîlnise cu însuşi Satana, şi acum nu ştiu de ce m-a speriat gîndul ăsta şi am început să trăncănesc despre hipnotizatori şi halucina­ţii... Ce hipnotizatori, pe dracu!..."

Se uita cu luare-aminte la Azazello, ajungînd la concluzia că ochii acestuia ascund ceva, un gînd pe care nu şi-l expu-sese încă. „N-a venit pur şi simplu în vizită, ci cu o misiune", îşi zise maestrul. Spiritul de observaţie nu-l părăsise.

Dînd pe gît al treilea păhărel de coniac, care nu avea nici un efect asupra lui, Azazello vorbi astfel:

— Aveţi aici un subsol plăcut, dracu să mă ia! Se ridică o singură întrebare: Ce să faci în acest subsol?

— Acelaşi lucru îl spun şi eu, răspunse maestrul.

— De ce îmi dai emoţii, Azazello? îl întrebă Margareta. Cumva o să trăim noi!

— Se poate, se poate? strigă Azazeilo. Nici prin gînd nu-mi trece una ca asta. Cumva o să se aranjeze totul, aşa gîndesc şi eu. Da! Era să uit... Messire m-a rugat să vă salut şi mi-a poruncit să vă spun că vă invită la o mică plimbare, dacă, de­sigur, n-aveţi nimic împotrivă. Ce răspuns îmi daţi?

Pe sub masă, Margareta îi făcu maestrului un semn cu piciorul.

— Cu multă plăcere, răspunse maestrul, privindu-l atent pe Azazeilo, în timp ce acesta urmă:

— Nădăjduim că nici Margareta Nikolaevna n-o să refuze plimbarea?

— Fără îndoială că n-o să refuz, exclamă Margareta, făcîn-du-i maestrului din nou semn cu piciorul pe sub masă.

— Minunat! exclamă Azazeilo. Asta-mi place! Un, doi, şi gata! Nu ca atunci în grădina Alexandrovski!

— Ah, nu-mi mai aduce aminte, Azazeilo, de asta; pe atunci eram fără minte. Şi-apoi, nu sînt chiar atît de vinovată — că doar nu te întîlneşti în fiecare zi cu necuratul!

— Te cred, încuviinţă Azazeilo. Ar fi o plăcere prea mare să-l întîlneşti chiar în fiecare zi!

— Mie-mi place viteza, zise Margareta, tulburată; — vite­za şi goliciunea... Ca dintr-un mauser: pac! Vai, ce grozav trage! urmă Margareta adresîndu-se maestrului. Pui şepta-rul sub pernă şi-ţi nimereşte orice punct!... Margareta se ame­ţise şi ochii îi ardeau tot mai tare.

— Am mai uitat ceva, strigă Azazeilo, lovindu-se peste frunte, m-am zăpăcit de tot! Messire v-a trimis un dar. Aici — el se întoarse spre maestru — e o sticlă de vin. Luaţi notă, vă rog, este din vinul pe care-l bea procuratorul Iudeii. Vin de Falerno.

Fireşte că o raritate ca asta atrase toată atenţia Margaretei şi a maestrului. Dintr-o bucată de brocart de culoare închisă, folosit la tapisatul sicrielor, Azazeilo scoase un urcior mu­cegăit. Mirosiră vinul, îl turnară în pahare, apoi priviră prin licoarea străvezie lumina tot mai palidă din fereastră dispă-rînd pe măsură ce se apropia furtuna.

— în sănătatea lui Woland! strigă Margareta, ridicîndu-şi paharul.

Toţi trei îşi muiară buzele luînd cîte o înghiţitură. Deoda­tă lumina posomorită de afară începu să se stingă în ochii maestrului, i se tăie răsuflarea şi îşi dădu seama că i-a venit sfirşitul. Apucă să mai vadă cum Margareta, palidă ca moartea, îşi întinde braţele spre el, cum îi cade capul pe masă, şi-apoi alunecă pe podea.

— Otrăvitorule... mai izbuti să strige maestrul, voind să apuce un cuţit de pe masă ca să-l înjunghie pe Azazeilo; dar mîna îi lunecă fără vlagă; totul în jur se întunecă şi pieri. Căzu pe spate şi, în cădere, îşi spintecă de colţul mesei pielea de pe tîmplă.

îndată ce victimele lui încremeniră, Azazeilo trecu la acţi­une, în primul rînd, se aruncă afară pe fereastră, şi în cîteva clipe ajunse la vila în care locuise Margareta. Totdeauna pre­cis şi meticulos, el voia să verifice dacă se-ndepliniseră toate după învoială. Şi le găsi pe toate în deplină ordine. Văzu o femeie întunecată la faţă, care aştepta întoarcerea soţului ei. Aceasta ieşi din dormitor, păli deodată, îşi duse mîna la ini­mă şi, murmurînd neputincioasă:

— Nataşa... să vină cineva... ajutor... se prăbuşi pe par­chetul salonului, înainte de a ajunge la uşă.

— Totul e în ordine, zise Azazeilo.

In clipa următoare, se afla din nou lîngă cei doi amanţi otrăviţi de el. Margareta zăcea cu faţa în jos. Cu mîinile lui puternice, Azazeilo o întoarse, ca pe o păpuşă, cu faţa spre el, pe care-şi aţinti privirea şi, treptat, chipul femeii otrăvite îşi schimbă expresia. Pînă şi în penumbra amurgului dinain­te de furtună se vedea cum dispare treptat aerul ei de vrăji­toare, cruzimea trăsăturilor. Chipul i se lumină, se îmblînzi, pierzîndu-şi expresia de lăcomie, gura ei redevenind femi­nină, îndurerată. Atunci, el îi descleştă dinţii albi, turnîndu-i cîteva picături din vinul cu care o otrăvise. Oftînd, ea dădu să se ridice fără ajutorul lui, se aşeză în capul oaselor şi între­bă cu glas stins:

— Pentru ce?! Pentru ce ai făcut asta, Azazeilo?! Ce-ai fă­cut cu mine?

Apoi, văzîndu-l pe maestru zăcînd nemişcat, se cutremură şi şopti:

— Ucigaşule... nu mă aşteptam la una ca asta!

— Oh, stai să vezi, ripostă Azazello, o să se scoale numai-decît. Ah, de ce eşti atît de nervoasă?

Margareta îl crezu pe loc, atît de convingător era glasul demonului roşcat. Sări în picioare, vie şi plină de putere, şi-l ajută pe Azazello să-i dea de băut din acelaşi vin maestrului întins pe duşumea. Deschizînd ochii, acesta aruncă o privire sumbră, plină de ură, repetînd ultimul cuvînt pe care-l ros­tise înainte:

— Otrăvitorule...

— Ah, pentru o treabă bine făcută jignirea este o răsplată obişnuită! Da se poate una ca asta? Ce, sînteţi orbi? Deschi­deţi ochii mai repede!

Atunci, maestrul sări în picioare şi, aruncînd în jur o pri­vire vioaie şi luminoasă, întrebă:

— Şi ce înseamnă acest nou început?

— înseamnă că a sosit ceasul să plecăm. Ascultaţi, furtuna s-a şi dezlănţuit, aud tunetele. Se face întuneric. Caii scormo­nesc pămîntul cu copitele, micuţa grădină se cutremură. Lua-ţi-vă rămas-bun, luaţi-vă mai repede rămas-bun de la subso­lul vostru mic.

— A, înţeleg... zise maestrul, uitîndu-se în jur. Ne-ai ucis, sîntem morţi. Acum înţeleg totul.

— Vai de mine! Ce tot vorbeşti! protestă Azazello. Priete­na dumitale îţi spune „maestru", dumneata gîndeşti, atunci cum poţi să fii mort? E caraghios!...

— îţi înţeleg vorbele, strigă maestrul, nu mai continua! Ai de o mie de ori dreptate!

— Marele Woland! începu să-l secondeze Margareta. Ma­rele Woland! El a ticluit lucrurile mult mai bine decît mine! Dar romanul, romanul, îi striga ea maestrului, ia cu tine ro­manul, oriunde te-ai duce!

— Nu-i nevoie, se împotrivi maestrul, îl ţin minte pe din­afară.

— Dar n-ai să uiţi... nici un cuvînt din el? întrebă Marga­reta, lipindu-se de amantul ei şi ştergîndu-i tîmpla însîngerată.

— Nu te nelinişti. De acum încolo n-am să mai uit nici­odată nimic.

— Atunci, să vină focul! strigă Azazello. Focul de la care totul a început şi cu care se încheie totul.

— Focul! strigă, cumplit, Margareta.

Fereastra se trînti, şi vîntul împinse draperia la o parte. Cerul bubui vesel şi scurt. Azazello îşi băgă ghearele în sobă, scoase un tăciune aprins şi fumegînd şi dădu foc feţei de masă. După aceea, urmă la rînd un teanc de ziare vechi de pe divan, apoi manuscrisul şi draperia de la fereastră.

îmbătat de goana care-l aştepta, maestrul aruncă din raft pe masă o carte care începu să ardă şi ea cu flăcări jucăuşe.

— Arde, arde viaţa din trecut! — Arde suferinţa! striga Margareta.

Toată odaia era numai trîmbe de foc şi, o dată cu fumul, pe uşă ieşiră în goană trei siluete. Urcară treptele de piatră şi se pomeniră în curtea mică. Mai întîi o văzură pe bucătă­reasa vecinului, care şedea pe pămînt, lîngă ea nişte cartofi risipiţi şi cîteva legături de ceapă. Bucătăreasa era într-o stare ciudată. Trei cai negri ca pana corbului fornăiau lîngă maga­zie, tresărind şi scormonind pămîntul cu copitele. Margareta sări în şa; urmă Azazello; maestrul încalecă ultimul. Bucătă­reasa gemu, îşi întinse mîna să-şi facă cruce, însă Azazello îi strigă ameninţător din şa:

— îţi tai mîna!

Apoi fluieră şi, frîngînd ramurile teilor, caii se avîntară în văzduh, străpungînd norul negru ce se lăsase jos, deasupra pămîntului. în aceeaşi clipă, pe fereastra subsolului începu să iasă fum. Mai răsună strigătul slab, jalnic, al bucătăresei:

— Foc...

Caii zburau deasupra acoperişurilor Moscovei.

— Vreau să-mi iau rămas-bun de la oraş, îi strigă maestrul lui Azazello, care gonea înaintea lor.

Dar tunetul înghiţi sfîrşirul frazei. Azazello încuviinţă din cap şi o porni la galop. în întîmpinarea celor trei zburători înainta vijelios un nor, care nu-şi lepăda încă picăturile de ploaie.

Zburînd deasupra unui bulevard, văzură nişte siluete mici de oameni fugind care-ncotro, spre a se adăposti de ploaie. Cădeau primele picături. Apoi zburară deasupra unor învol­burări de fum — era tot ce mai rămăsese din „Casa Griboe-dov". Trecură deasupra oraşului, învăluit acum în întuneric. Deasupra lor, scăpărau fulgere. Apoi, în locul acoperişurilor, apărură grădinile înverzite. Numai atunci se năpusti ploaia din răsputeri asupra pămîntului, transformîndu-i pe cei trei zburători în trei băşici uriaşe plutind prin apă.

Margareta cunoştea senzaţia zborului, maestrul însă nu; de aceea fu mirat de faptul că atinseseră atît de repede ţinta, ajungînd la singurul om de la care voia să-şi ia rămas-bun. Desluşi prin perdeaua de ploaie clinica lui Stravinski, rîul şi pădurea de pe celălalt mal, pe care o cunoştea atît de bine. Aterizară în crîng, într-o poiană, aproape de clădirea clinicii.

— Vă aştept aici, strigă Azazello, împreunîndu-şi mîinile, luminat în răstimpuri de fulgere ori dispărînd în perdeaua cenuşie a ploii. Luaţi-vă rămas-bun, dar mai repede!

Maestrul şi Margareta săriră din şa şi porniră în zbor prin grădina clinicii, cînd ivindu-se, cînd destrărnîndu-se ca um­brele în noianul de apă ce cădea din cer. în clipa următoare, maestrul dădea la o parte cu mînă sigură grilajul de pe bal­con, de la uşa camerei 117, urmat de Margareta. Intrară la Iva-nuşka, nevăzuţi şi neobservaţi, în vuietul şi urletul furtunii. Maestrul se opri lîngă pat.

Ivanuşka stătea întins, nemişcat, ca atunci cînd văzuse pentru prima oară furtuna în casa asta în care îşi recăpăta li­niştea. Dar nu plîngea, ca atunci. Cînd prinse cu privirea si­lueta întunecată, care intrase la el din balcon, se săltă pe pat şi-şi întinse mîinile, spunînd fericit:

— Ah, dumneavoastră sînteţi! Şi eu vă aştept, vă aştept mereu! Iată-vă, în sfîrşit, vecinul meu!

Iar maestrul îi răspunse:

—- Sînt aici, dar, din păcate, nu pot să mai fiu vecinul du-mitale. Plec pentru totdeauna şi am venit numai să-mi iau rămas-bun.

— Ştiam, am ghicit asta, răspunse încet Ivan şi întrebă: V-aţi întîlnit cu el?

— Da, zise maestrul, am venit să-mi iau rămas-bun de la dumneata, pentru că ai fost singurul om cu care am stat de vorbă în ultima vreme.

înseninîndu-se la faţă, Ivanuşka spuse:

— Bine aţi făcut că aţi zburat pînă aici. Să ştiţi că am să mă ţin de cuvînt, n-o să mai scriu poezioare. Acum mă inte­resează altceva, urmă Ivanuşka zîmbitor, şi-şi aţinti ochii de­menţi undeva în gol. Vreau să scriu altceva. Ştiţi, în timp ce am zăcut aici, multe lucruri mi-au devenit clare.

Vorbele lui îl tulburară pe maestru şi, aşezîndu-se pe mar­ginea patului, vorbi:

— Asta e bine, e foarte bine. Scrie mai departe despre el. Ochii lui Ivanuşka se aprinseră.

— Dar dumneavoastră n-o să scrieţi? Apoi îşi lăsă bărbia în piept, adăugind îngîndurat: Ah, da... Cum pot să-ntreb aşa ceva! şi-şi întoarse ochii, uitîndu-se speriat în podea.

— Da, zise maestrul, şi glasul său i se păru necunoscut lui Ivanuşka—necunoscut şi surd. Eu n-o să mai scriu despre el. Voi fi ocupat cu altceva.

Prin vuietul furtunii se auzi deodată un şuier îndepărtat.

— Auzi? îl întrebă maestrul.

— Urlă furtuna...

— Nu, mă cheamă, e timpul, îl lămuri maestrul, ridicîn-du-se.

— Mai staţi un pic! încă un cuvînt, se rugă Ivan. Dar pe ea aţi găsit-o? V-a rămas credincioasă?

— Iat-o, răspunse maestrul, arătînd spre perete. Din zidul alb se desprinse silueta întunecată a Margaretei, care se apro­pie. Se uita la tînărul întins pe pat, şi în ochii ei se citea îndu­rerarea.

— Sărmanul, sărmanul de el... şopti fără glas Margareta, plecîndu-se spre bolnav.

— Ce frumoasă e, rosti fără invidie, dar cu tristeţe şi cu un fel de duioşie mută Ivan, ia te uită ce bine s-au brodit toate la voi! Dar uite că la mine nu-i aşa. Aici se opri, se gîndi şi adăugă îngîndurat: de fapt, poate că-i aşa...

— Aşa, aşa, şopti Margareta şi se aplecă spre cel culcat. Iată, am să te sărut pe frunte şi totul la dumneata va fi aşa cum trebuie... Aici poţi să-mi dai crezare, eu am văzut totul, ştiu totul...

Tînărul o prinse de gît, şi Margareta îl sărută.

— Rămîi cu bine, ucenicul meu! rosti abia auzit maestrul, topindu-se treptat în văzduh'.

Pieri, şi, o dată cu el, pieri şi Margareta, grilajul balconu­lui închizîndu-se încet în urma lor...

Pe Ivanuşka îl cuprinse neliniştea. Se ridică în capul oase­lor, uitîndu-se speriat în jur, gemu chiar, începu să vorbeas­că singur, apoi se ridică din pat. Se vede că furtuna ce se dez-lănţuia tot mai turbată îi răscolise sufletul. îl nelinişteau şi paşii fără astîmpăr, şi glasurile înăbuşite pe care le prindea urechea lui obişnuită cu liniştea. Se enervă şi începu să tre­mure, strigînd:

— Praskovia Feodorovna!

Sora intră imediat, privindu-l întrebătoare şi alarmată.

— Ce-i? Ce s-a-ntîmplat? Te-a tulburat furtuna? Nu-i ni­mic, nu-i nimic... Te ajutăm îndată... Chem numaidecît doc­torul...

— Nu, Praskovia Feodorovna, nu e nevoie să-l chemi, pro­testă Ivanuşka, uitîndu-se speriat, dar nu la Praskovia Feo­dorovna, ci la peretele acela alb. Nu se petrece nimic deosebit cu mine. Am ajuns să-mi cunosc stările astea, nu te speria. Spune-mi mai bine, o rugă Ivan cu căldură în glas, ce s-a în-tîmplat acum alături, în camera 118?

— Optsprezece? repetă întrebarea Praskovia Feodorovna, ferindu-şi de el ochii neliniştiţi. Nu s-a întîmplat nimic acolo.

Vocea ei suna însă fals, şi Ivanuşka îşi dădu seama şi zise:

— Eh, Praskovia Feodorovna! Eşti un om atît de sincer... Crezi c-o să fac scandal? Nu, Praskovia Feodorovna, asta nu se va întîmpla. Mai bine spune-mi drept, că doar eu simt to­tul prin perete.

— Adineauri a murit vecinul dumitale, şopti Praskovia Feodorovna, nefiind în stare să mintă şi să-l necăjească pe bolnav.

Spunînd acestea, se uită îngrijorată la el, în timp ce o învă-luiau scăpărările fulgerelor. Dar Ivanuşka rămase liniştit. îşi ridică doar cu înţeles un deget în sus şi spuse:

— Eram sigur! Crede-mă, Praskovia Feodorovna, că adi­neauri a mai murit un om în oraşul nostru. Ştiu chiar cine — şi Ivanuşka zîmbi enigmatic — o femeie!