Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 29. Destinul maestrului şi al Margaretei este hotărît
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

La asfinţitul soarelui, sus, deasupra oraşului, pe terasa de piatră a uneia dintre cele mai frumoase clădiri din Moscova, construită cu aproape o sută cincizeci de ani în urmă, stăteau Woland şi Azazello. Nu puteau fi văzuţi de jos din stradă, pentru că de privirile nedorite îi ascundea balustrada împo­dobită cu vase şi flori din ghips. Ei însă vedeau oraşul pînă la periferiile lui cele mai îndepărtate.

îmbrăcat în sutana lui neagră, cu spada lungă şi lată în­fiptă vertical, între două lespezi crăpate ale terasei, alcătu­ind astfel un cadran solar, Woland şedea pe un taburet pliant. Umbra spadei se lungea încet şi neabătut, tîrîndu-se spre pan­tofii negri ai Satanei. Chircit pe taburet, cu un picior strîns sub el şi cu bărbia ascuţită în pumni, Woland nu-şi desprin­dea ochii de la îngrămădirea necuprinsă de palate, case gi­gantice şi cocioabe sortite demolării.

Azazello, care-şi luase rămas-bun de la costumul lui mo­dern — haina, melonul şi pantofii de lac — îmbrăcat, ca şi Woland, în negru, stătea în picioare, nemişcat, în preajma stă-pînului său, cu ochii aţintiţi, ca şi el, asupra oraşului.

Woland vorbi:

— Ce oraş interesant, nu-i aşa? Azazello se mişcă şi-i răspunse reverenţios:

Messire, mie îmi place mai mult la Roma.

— Da, e chestie de gust, îi răspunse Woland. Peste un timp, răsună din nou glasul lui:

— Dar de ce o fi atîta fum acolo pe bulevard?

— Arde „Griboedov", îi răspunse Azazello.

— Trebuie să presupunem că perechea inseparabilă, Koro-viev şi Behemoth, a trecut pe acolo?

— Fără nici o îndoială, messire.

Din nou se lăsă tăcerea, şi cei doi, aflaţi pe terasă, priveau cum în ferestrele îndreptate spre apus, la etajele de sus ale coloşilor se aprindea un soare frînt, orbitor. Ochiul lui Woland ardea întocmai ca una din aceste ferestre, deşi Woland şedea cu spatele spre apusul soarelui.

Deodată, ceva îl făcu pe Woland să-şi îndrepte atenţia spre turnul rotund înălţat pe acoperiş, în spatele său. Din zidul turnului se desprinse un om cu barbă neagră, posomorit, în-veşmîntat cu un hiton rupt, mînjit cu argilă şi cu sandale gro­solane în picioare.

— Ha! exclamă Woland, întîmpinîndu-l cu o privire iro­nică. Nu m-aşteptam să te văd aici! Pentru ce ai binevoit să vii, musafir nepoftit?

— Vin la tine, duh al răului şi stăpîn al umbrelor, răspun­se nou-venitul, uitîndu-se duşmănos pe sub sprîncene la Woland.

— Dacă vii la mine, de ce nu mi-ai dat bună ziua, fost dă-bilar? zise Woland cu asprime.

— Pentru că nu vreau să te bucuri de zile bune, răspunse obraznic nou-venitul.

— Dar va trebui să te împaci cu ideea asta, replică Woland, şi gura i se strîmbă într-un zîmbet ironic. De cum ai apărut pe acoperiş, ai şi trîntit o inepţie, şi uite, îţi spun îndată în ce constă: inflexiunile vocii tale. După tonul tău s-ar zice că nu recunoşti nici existenţa umbrelor, nici a răului. Ia fii bun şi te gîndeşte puţin la următoarea întrebare: ce s-ar fi făcut bi­nele tău, dacă n-ar fi existat răul, şi cum ar fi arătat pămîntul, dacă l-ar fi părăsit umbrele? Că doar obiectele şi oamenii dau naştere umbrelor. Uite, colo e umbra aruncată de spada mea. Copacii şi făpturile vii aruncă şi ele umbră. Nu ai vrea cum­va să jumuleşti globul pămîntesc, măturînd de pe faţa lui toţi copacii şi tot ce este viu, numai dintr-un capriciu al tău, din dorinţa de a te desfăta cu lumina nudă? Eşti un nătîng!

— N-o să discut în contradictoriu cu tine, bătrîne sofist, îi răspunse Levi Matei.

— Tu nici nu poţi să discuţi cu mine în contradictoriu, replică Woland, din pricina pomenită mai înainte; eşti un nătîng. Şi acum, spune pe scurt, să nu mă oboseşti, de ce ai venit, îl întrebă el apoi.

— M-a trimis El.

— Şi ce ţi-a poruncit să-mi vesteşti, robule?

— Nu sînt rob, îi răspunse Levi Matei tot mai înrăit, sînt

ucenicul lui.

— Ca întotdeauna, vorbim limbi diferite, ripostă Woland, şi, cu toate astea, lucrurile despre care vorbim rămîn aceleaşi, neschimbate. Aşadar?...

— El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului?

— Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine. După o vreme de tăcere, adăugă: Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină?

— El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi.

— Spune-i că aşa va fi, îl încredinţa Woland, adăugind în timp ce ochiul îi scînteia: Şi lasă-mă singur, chiar acum.

— Te mai roagă s-o luaţi cu voi şi pe cea care l-a iubit şi a suferit pentru el, zise din nou Levi, pentru prima oară cu un ton rugător.

— Ce să spun, fără tine nu ne-ar fi dat prin cap s-o facem!

Hai! Du-te!

Levi Matei pieri, iar Woland îi făcu semn lui Azazello să

se apropie şi-i porunci:

— Zboară la ei şi rînduieşte totul.

Azazello părăsi terasa, şi Woland rămase singur.

Dar singurătatea lui nu dură mult. Pe lespezile terasei ră­sunară paşi, se auziră glasuri însufleţite, şi în faţa lui Woland apărură Koroviev şi Behemoth. Grăsanul nu mai purta nici un primus în braţe, în schimb era încărcat cu alte obiecte. Ast­fel, avea la subţioară un mic peisaj în ramă aurie, peste braţ îşi aruncase un halat de bucătar pe jumătate ars, iar în cea­laltă mînă ţinea un somon întreg cu coadă. Koroviev şi Behe­moth miroseau a zgură, mutra lui Behemoth era plină de fu­ningine, iar şapca, arsă zdravăn.

— Salut, messirel strigă perechea cea făr' de astîmpăr, şi Behemoth îşi avîntă somonul în aer.

— Halal vouă, zise Woland.

Messire, închipuiţi-vă! strigă agitat şi bucuros Behe­moth, m-au luat drept jefuitor-speculant!

— Judecind după obiectele aduse de tine, îi răspunse Wo­land, uitîndu-se la peisaj, eşti chiar un jefuitor-speculant!

— Mă credeţi, messire... începu Behemoth cu un glas intim şi cordial.

— Nu, nu te cred, răspunse scurt Woland.

Messire, vă jur, am făcut încercări eroice să salvez tot ce se putea salva, şi asta-i tot ce am putut salva.

— Spune-mi, mai bine, de ce a luat foc „Griboedov"? îl întrebă Woland.

Amîndoi, şi Koroviev şi Behemoth, îşi desfăcură mîinile, ridicară ochii spre cer, apoi Behemoth strigă:

— Nu înţeleg defel! şedeam paşnic, liniştit, luam o gus­tare...

— Şi deodată — pac, pac! urmă Koroviev — focuri de ar­mă! înnebuniţi de frică, Behemoth şi cu mine ne-am repezit fuga spre bulevard, urmăritorii după noi, atunci ne-am arun­cat spre Timireazev.

— Dar, simţul datoriei, intră în vorbă iar Behemoth, a în­vins frica noastră ruşinoasă, şi ne-am întors.

— Ah, v-aţi întors? zise Woland. Ei, sigur, atunci clădirea a ars pînă-n temelii.

— Pînă-n temelii! confirmă îndurerat Koroviev, adică, li­teralmente, pînă-n temelii, messire, după cum aţi binevoit să vă exprimaţi foarte potrivit. Nu au rămas decît tăciuni!

— M-am îndreptat spre sala de şedinţe, aceea cu coloane, messire, contînd să scot ceva preţios. Ah, messire, nevastă-mea, dacă aş fi fost însurat, risca să rămînă văduvă de douăzeci de ori! Dar, spre fericire, messire, eu nu sînt însurat, şi vă spun drept, sînt fericit că nu sînt! Ah, messire, cum poţi să schimbi libertatea de holtei pe jugul greu de om însurat!...

— Iar a început o aiureală, observă Woland.

— Ascult şi continuu, răspunse motanul, m-da, poftim peisajul! Altceva nu se putea lua din sală, flacăra m-a izbit drept în faţă. Am alergat în cămară şi am salvat somonul. Am alergat în bucătărie, am salvat halatul. Consider, messire, că am făcut tot ce am putut, şi nu înţeleg cum se explică expre­sia sceptică de pe chipul dumneavoastră.

— Şi ce făcea Koroviev în timp ce tu jefuiai? întrebă Wo­land.

— Eu îi ajutam pe pompieri, messire, răspunse Koroviev, arătîndu-şi pantalonii rupţi.

— Ah, dacă-i aşa, va trebui, bineînţeles, construită o clă­dire nouă.

— Va fi construită, messire, răspunse Koroviev, îndrăznesc să vă asigur.

— Ei, ce să zic, rămîne să dorim ca ea să fie mai bună de-cît cea veche, observă Woland.

— Credeţi-mă, adăugă motanul, eu sînt un profet sadea.

— In orice caz, messire, ne-am prezentat, raportă Koroviev, şi aşteptăm porunci.

Woland se ridică de pe taburet, se apropie de balustradă şi rămase multă vreme tăcut şi singur, cu spatele la suita sa, scrutînd depărtările. Apoi, părăsind balustrada, se lăsă din nou pe taburet şi spuse:

— Nu am de dat nici o poruncă. Aţi făcut tot ce s-a putut; deocamdată nu mai am nevoie de voi. Vă puteţi odihni. în­cepe curînd furtuna, ultima furtună, ea va încheia tot ceea ce încă trebuie să fie încheiat, şi vom porni la drum.

— Prea bine, messire, răspunseră cei doi poznaşi, retră-gîndu-se numaidecît, după turnul rotund din mijlocul terasei.

Furtuna despre care vorbise Woland se grămădea ame­ninţătoare la orizont. Un nor negru se înălţase la apus, tăind pînă la brîu soarele. Apoi îl acoperi în întregime. Pe terasă se lăsase răcoarea. După un timp se înstăpîni întunericul.

Acest întuneric, venit dinspre apus, învălui imensul oraş. Dispărură podurile, palatele. Totul dispăru, ca şi cînd nici n-ar fi existat vreodată pe lume. Peste întreg cerul alerga un sin­gur fir de foc. Apoi tunetul zgudui oraşul. El se repetă şi în­cepu să se dezlănţuie furtuna. în pîcla ce se lăsase, Woland nu se mai vedea.