Cînd Margareta ajunse la ultimele cuvinte ale capitolului: „... Astfel întîmpină Pilat din Pont, al cincilea procurator al Iudeii, zorii zilei de cincisprezece a Nisanului" — se făcuse

dimineaţă.

în curte, prin ramurile sălciilor şi teilor, vrăbiile îşi duceau conversaţia lor matinală, veselă şi agitată.

Margareta se ridică din fotoliu, îşi întinse mădularele şi abia atunci îşi dădu seama cît de istovit îi era trupul şi ce somn îi era. Curios lucru—în sufletul ei nu se petrecuse nici o schim­bare. Gîndurile îi erau limpezi, nu se simţea defel zguduită de faptul că petrecuse noaptea într-un chip atît de miracu­los. Nu o tulburau amintirile legate de participarea sa la ba­lul Satanei, nici faptul că printr-o minune maestrul se afla din nou alături de ea, că romanul a renăscut din cenuşă şi că toa­te au revenit la locurile lor în subsolul din ulicioară, de unde fusese izgonit denunţătorul Aloizi Mogarîci. într-un cuvînt, relaţiile ei cu Woland nu au atras după sine nici o neplăcere de ordin psihic. Totul era firesc, ca şi cînd altfel nici n-ar fi putut să fie.

Intră în odaia vecină şi, văzînd că maestrul doarme adînc şi liniştit, stinse lampa de birou, care ardea fără rost, şi se în­tinse pe un divan îngust, aşezat lîngă peretele opus şi acope­rit cu un cearşaf vechi, rupt. Peste un minut, adormi, şi, în dimineaţa aceea, nu avu nici un fel de vise. Camerele din sub­sol erau cufundate în tăcere, tăcută era şi căsuţa proprieta­rului şi aceeaşi adîncă tăcere domnea în ulicioara dosnică.

în acest timp însă, adică în zorii zilei de sîmbătă, un etaj întreg al unei instituţii din Moscova era în picioare, iar feres­trele acestei clădiri care dădeau spre o piaţă întinsă, asfaltată, pe care o curăţau cu perii nişte maşini speciale înaintînd încet cu huruit, erau scăldate din belşug într-o lumină vie, care tăia lumina soarelui ivit la orizont.

Toţi cei care lucrau la acel etaj erau ocupaţi cu anchetarea afacerii Woland, şi lămpile arseseră toată noaptea în zece birouri.

De fapt însă, totul devenise limpede din ajun — de vineri, cînd a trebuit să fie închis Teatrul de varietăţi, drept urmare a dispariţiei administraţiei teatrului şi a scandaloaselor scene care s-au desfăşurat în ziua precedentă, în timpul renumitei şedinţe de magie neagră. Necontenit, fără pic de răgaz, la eta­jul acela treaz soseau materiale noi. Acum anchetatorilor în­sărcinaţi cu cercetarea ciudatului caz, care mirosea evident a forţă necurată, cu un adaos de trucuri pe bază de hipnoză şi care vădea un flagrant aspect penal, le revenea misiunea de a închega într-un singur tot variatele şi încîlcitele eveni­mente petrecute în diferitele colţuri ale Moscovei.

Cel dintîi care a fost nevoit să viziteze etajul lipsit de somn, scăldat în lumini electrice, fu Arkadi Apollonovici Semple-iarov, preşedintele comisiei acustice.

Vineri după-masă, în apartamentul lui, ce se află lîngă podul Kamennîi, sună telefonul şi o voce de bărbat ceru să vorbească cu Arkadi Apollonovici. Consoarta acestuia, care ridicase receptorul, răspunse sumbru că Arkadi Apollono­vici nu se simte bine, că s-a culcat să doarmă şi nu poate veni la telefon. Totuşi Arkadi Apollonovici a trebuit să vină la telefon. La întrebarea, cine doreşte să vorbească cu Arkadi Apollonovici, vocea din telefon răspunse foarte scurt cine şi de unde e.

— O secundă... imediat... un minut... bîigui consoarta preşedintelui comisiei acustice, de obicei extrem de îngîm-fată, şi zbură ca o săgeată în dormitor, să-l ridice pe Arkadi Apollonovici din pat, unde zăcea resimţind chinuri de iad la amintirea şedinţei de magie neagră din ajun şi a scanda­lului din noaptea trecută, care a însoţit izgonirea din aparta­ment a nepoatei lui din Saratov.

E drept, nu chiar într-o secundă, dar nici într-un minut, ci într-un sfert de minut, Arkadi Apollonovici, cu un singur papuc, pe piciorul stîng, numai în lenjerie de corp, era lîngă telefon şi murmura:

— Da... eu sînt... Vă ascult, vă ascult...

Consoarta lui, uitînd în acele clipe toate crimele oribile îm­potriva fidelităţii conjugale, cu care fusese prins nefericitul Arkadi Apollonovici, se iţi în uşa coridorului, avîntînd pa­pucul în aer şi şoptind:

— Papucul... pune-ţi papucul, că răceşti la picioare, la care, Arkadi Apollonovici, alungînd-o cu piciorul gol şi făcîndu-i ochi fioroşi, bălmăjea în telefon:

— Da, da, da, cum să nu, înţeleg... plec imediat. Toată seara Arkadi Apollonovici o petrecu la etajul unde

avea loc ancheta.

Discuţia se dovedi apăsătoare, o discuţie dintre cele mai neplăcute, întrucît a trebuit să povestească cu toată sinceri­tatea nu numai ce ştia despre spectacolul acela infect şi despre încăierarea din lojă, dar, concomitent, fapt care se dovedi cu adevărat necesar, şi despre Milita Andreevna Pokobatko din strada Elohovskaia, şi despre nepoata din Saratov, şi despre multe altele care îi pricinuiau chinuri nemaipomenite bietu­lui Arkadi Apollonovici.

Se înţelege de la sine că depoziţiile lui Arkadi Apollono­vici — un om instruit şi cult, martor al revoltătorului specta­col, un martor cu scaun la cap, calificat, care i-a descris cît se poate de exact atît pe magicianul misterios cu mască pe faţă, cît şi pe cei doi ticăloşi, asistenţii lui, şi care a reţinut atît de bine că pe magician îl chema Woland — au făcut să înainte­ze considerabil ancheta. Confruntarea însă a depoziţiilor lui Arkadi Apollonovici cu depoziţiile altora, printre care unele doamne care au avut de suferit de pe urma reprezentaţiei (doamna în lenjerie de culoare violetă, care l-a uluit pe Rimski şi, vai, multe altele), cît şi a curierului Karpov, care fusese tri­mis la apartamentul 50 din strada Sadovaia, au stabilit imediat locul unde trebuia căutat vinovatul tuturor acestor tărăşenii.

în apartamentul 50 se făcuseră repetate descinderi şi nu numai că fusese cercetat în mod extrem de minuţios, dar pînă şi pereţii lui au fost ciocăniţi, iar coşurile de la cămine veri­ficate în căutare de ascunzători secrete. Toate aceste măsuri însă nu au dus la nici un rezultat şi nici una din descinderi nu a putut dezvălui prezenţa cuiva acolo, deşi era absolut evident că apartamentul este locuit; în ciuda faptului că toate persoanele care într-un fel sau altul aveau menirea să se ocu­pe de artiştii străini aflaţi în turneu la Moscova afirmau în mod hotărît şi categoric că nici un fel de profesor de magie neagră cu numele Woland nu există şi nici nu poate fi în ca­pitală.

Absolut nicăieri nu fusese înregistrat la sosire, nimănui nu-i prezentase paşaportul sau alte documente, contracte sau convenţii şi nimeni nu auzise de el! Kitaiţev, şeful secţiei de programe a comisiei de spectacole, se jura pe ce are mai scump că Stepan Lihodeev, dispărutul, nu-i trimisese spre aprobare nici un fel de program de reprezentaţie al vreunui Woland şi că nu fusese anunţat prin nici un telefon de sosirea numi­tului. Aşadar, el, Kitaiţev, nu pricepe defel şi habar n-are cum de a putut Stepan să admită o astfel de reprezentaţie la „Va­rietăţi". Cînd i s-a spus însă că Arkadi Apollonovici l-a văzut cu propriii lui ochi pe acest magician la spectacol, Kitaiţev se mulţumi să-şi desfacă neputincios braţele şi să ridice ochii spre cer. Şi după ochii lui Kitaiţev se putea vedea şi afirma cu tărie că omul acesta este pur ca un cristal.

Era acel Prohor Petrovici, preşedintele Comisiei centrale de spectacole...

Şi fiindcă veni vorba, cum a intrat miliţia în biroul lui, Pro­hor Petrovici s-a reîntors imediat în costumul său, spre ne­maipomenita bucurie a Armei Riceardovna şi spre marea ne­dumerire a miliţiei, deranjată fără motiv.

Trebuie să adăugăm că, reîntorcîndu-se şi băgîndu-se în costumul său cenuşiu cu dungi, Prohor Petrovici a aprobat absolut toate rezoluţiile pe care costumul le pusese în timpul scurtei sale absenţe.

... Aşadar, acelaşi Prohor Petrovici, în modul cel mai ho­tărît, habar n-avea despre nici un fel de Woland.

Vreţi, nu vreţi, dar ieşea ceva de necrezut: mii de specta­tori, tot complexul de la „Varietăţi", în sfîrşit Sempleiarov Arkadi Apollonovici, un om cum nu se poate mai instruit, toţi îl văzuseră pe acest mag, ca şi pe blestemaţii lui asistenţi, dar, în acelaşi timp, nu exista nici o posibilitate să-i găseşti undeva. Ce s-a întîmplat, permiteţi-mi să vă întreb: l-a înghiţit pămîntul imediat după dezgustătoarea şedinţă de magie nea­gră sau, după cum afirmă unii, nici nu a fost la Moscova? Dar dacă admitem prima variantă, rezultă, fără doar şi poate, că atunci cînd l-a înghiţit pămîntul, el a luat cu sine tot capul administraţiei Teatrului de varietăţi, iar dacă o admitem pe a doua, nu reiese cumva că însăşi administraţia teatrului ne­fast, săvîrşind premergător vreo porcărie (amintiţi-vă nu­mai geamul spart în biroul lui Rimski şi purtarea lui As de caro!), a dispărut fără urmă din Moscova?

Trebuie să-i recunoaştem meritul celui ce conducea an­cheta penală. Rimski, care dispăruse, fusese găsit cu o viteză uluitoare. A fost de ajuns să se confrunte comportarea lui As de caro, lîngă staţia de taxiuri din faţa cinematografului, cu unele indicii legate de timp, cum ar fi, de exemplu, ora la care s-a terminat reprezentaţia şi momentul în care ar fi putut să dispară Rimski, pentru ca imediat să se expedieze o telegra­mă la Leningrad. Peste o oră, sosi răspunsul (vineri spre sea­ră) cum că Rimski a fost descoperit în camera 412 a hotelului „Astoria", la etajul patru, alături de camera în care se insta­lase responsabilul de repertorii al unui teatru din Moscova, aflat tocmai atunci în turneu la Leningrad, aceeaşi cameră care, după cum se ştie, avea mobila de culoare cenuşiu-albas-tră, ornată cu auriu, şi o baie de toată frumuseţea.

Rimski, găsit în dulapul de haine din camera 412 a hote­lului „Astoria", a fost supus unui interogatoriu chiar acolo, la Leningrad. După care, la Moscova a sosit o telegramă anun-ţînd că directorul financiar Rimski se găseşte într-o stare de totală iresponsabilitate, că la toate întrebările nu dă răspun­suri judicioase sau poate nu vrea să le dea şi că nu cere decît un singur lucru: să fie ascuns într-o cameră blindată, prevă­zută cu pază înarmată. De la Moscova, printr-o telegramă, s-a ordonat ca Rimski să fie adus în capitală, sub pază, drept care Rimski a şi plecat vineri, păzit, cu trenul de seară.

Tot vineri, spre seară, au dat şi de urma lui Lihodeev. în toate oraşele fuseseră trimise telegrame cerîndu-se informa­ţii despre el. Din Ialta a sosit răspunsul cum că Lihodeev tre­cuse pe acolo, dar că a plecat cu un avion spre Moscova.

Singura urmă care n-a putut fi depistată era urma lui Va-rionuha. Celebrul administrator de teatru, cunoscut literal­mente de întreaga populaţie a Moscovei, dispăruse de parcă l-ar fi înghiţit pămîntul.

în acelaşi timp, anchetatorii fuseseră nevoiţi să se ocupe şi de întîmplările petrecute în alte părţi ale Moscovei, în afara Teatrului de varietăţi. A trebuit să fie soluţionat neobişnuitul caz al funcţionarilor care cîntau „Slăvită mare" (apropo de asta, profesorul Stravinski a reuşit să-i readucă la starea normală după vreo două ore de corvoadă, făcîndu-le nişte injecţii sub­cutanate), cazurile cetăţenilor care au prezentat unor persoa­ne sau diverselor instituţii dracu ştie ce bazaconii în loc de bancnote, precum şi cazurile persoanelor care au suferit daune de pe urma schimbării unor asemenea bani.

Dar e de la sine înţeles că cel mai neplăcut, cel mai scan­dalos şi mai de nerezolvat dintre toate cazurile a fost răpirea capului defunctului literat Berlioz, direct din sicriul expus în sala „Griboedov", fapt petrecut ziua-n amiaza mare.

Cei doisprezece oameni care efectuau ancheta culegeau ca pe o andrea ochiurile blestemate ale acestei afaceri com­plicate, răspîndite în întreaga Moscovă.

Unul dintre anchetatori sosi la clinica profesorului Stra­vinski şi ceru să i se prezinte în primul rînd lista persoanelor care fuseseră internate în ultimele trei zile. în felul acesta au fost găsiţi Nikanor Ivanovici Bosoi şi nefericitul prezentator căruia răufăcătorii încercaseră să-i smulgă capul. De altfel, personajele acestea n-au reţinut prea mult atenţia anchetei. Acum era lesne de stabilit că aceştia doi au căzut victimă uneia şi aceleiaşi bande conduse de acelaşi mag misterios. în schimb, Ivan Nikolaevici Bezdomnîi i-a trezit anchetatorului un inte­res deosebit.

Uşa camerei 117, în care locuia Ivanuşka, s-a deschis în seara de vineri, şi în prag apăru un bărbat tînăr, cu faţa ro­tundă, liniştit, plăcut şi blînd, care nu semăna defel cu un an­chetator, cu toate că era unul dintre cei mai buni anchetatori din Moscova. Acesta văzu un tînăr întins în pat, palid şi tras la chip, cu nişte ochi în care se citea o lipsă de interes faţă de tot ce se petrecea în preajmă, nişte ochi care ba se îndreptau undeva în depărtare, dincolo de tot ce se afla în jur, ba se in­teriorizau. Anchetatorul s-a prezentat cu blîndeţe, zicînd că a trecut pe la Ivan Nikolaevici ca să stea de vorbă cu el de­spre întîmplările petrecute alaltăseară la Patriarşie prudî.

Vai, cît ar fi triumfat Ivan dacă anchetatorul ar fi venit la el mai devreme, măcar în noaptea dinspre joi, cînd Ivan în­cercase cu atîta furie şi aprindere să se facă ascultat în legă­tură cu cele petrecute la Patriarşie prudî! Acum visul lui de a ajuta la prinderea consultantului se împlinise, nu mai avea nevoie să alerge după nimeni, veniseră ei la dînsul, anume ca să-i asculte relatarea celor întîmplate miercuri, seara.

Dar, vai, Ivanuşka se schimbase cu totul în timpul scurs din clipa morţii lui Berlioz; era gata să răspundă prompt şi politicos la toate întrebările anchetatorului, dar în privirea şi în glasul lui se simţea indiferenţa. Soarta lui Berlioz nu-l mai tulbura pe poet.

înainte de a sosi anchetatorul, Ivanuşka dormita întins în pat, şi prin faţa lui se perindau tot soiul de vedenii. Astfel i se năzări un oraş ciudat, de neînţeles, inexistent, cu blocuri de marmură, colonade sculptate, cu acoperişuri strălucind în soare, cu turnul lui Antonius negru, sumbru şi nemilos, cu un palat pe colina vestică, scufundat pînă aproape de aco­periş în verdeaţa luxuriantă a unei grădini tropicale, cu statui de bronz care, arzînd în lumina apusului, se înălţau deasu­pra acestei grădini; văzu defilînd pe sub zidurile oraşului stră­vechi centuriile romane ferecate în zale.

Prin negura somnului, în faţa lui Ivan se ivi un om stînd nemişcat într-un jeţ, cu obrazul ras, palid, galben, nervos şi obosit, un om într-o mantie albă cu căptuşeală sîngerie, care privea cu ură spre grădina bogată, în care se simţea străin. Mai vedea un munte galben, pleşuv, în vîrful căruia se aflau nişte stîlpi cu drugi de lemn ţintuiţi transversal, pe care nu mai era nimeni.

Cele petrecute însă la Patriarşie prudî încetaseră să-l mai preocupe pe poetul Ivan Bezdomnîi.

— V-aş ruga să-mi spuneţi, Ivan Nikolaevici, la ce dis­tanţă vă aflaţi dumneavoastră de portiţa turnantă, atunci cînd Berlioz a căzut sub tramvai.

Un zîmbet nepăsător, abia perceptibil apăru pe buzele lui Ivan, şi acesta răspunse:

— Eram departe.

— Dar omul acela în haine cadrilate se afla chiar lîngă por­tiţa turnantă?

— Nu, şedea în apropiere, pe o bancă.

— Sînteţi sigur că nu s-a apropiat de portiţă în clipa cînd a căzut Berlioz?

— Sînt sigur. Nu s-a apropiat. Şedea tolănit.

Aceste întrebări au fost ultimele pe care le-a mai pus an­chetatorul. Apoi s-a ridicat, i-a întins mîna lui Ivanuşka, urîn-du-i grabnică însănătoşire şi exprimîndu-i speranţa că în cu-rînd va avea din nou prilejul să-i citească versurile.

— Nu, îi răspunse încet Ivan, n-am să mai scriu versuri. Anchetatorul schiţă un zîmbet politicos şi-şi permise să

exprime certitudinea că poetul se află în prezent într-o stare oarecum depresivă, dar că toate acestea vor trece curînd...

— Nu, îi răspunse din nou Ivan, ocolind privirea ancheta­torului şi uitîndu-se departe spre orizontul care se stingea, n-o să-mi treacă niciodată. Versurile pe care le-am scris erau nişte versuri proaste; abia acum mi-am dat seama.

Anchetatorul îl părăsi pe Ivanuşka de la care obţinuse un material extrem de preţios. Urmărind firul evenimentelor, de la capăt spre început, s-a reuşit în cele din urmă să se ajungă la izvorul de la care au purces toate. Anchetatorul nu se în­doia de faptul că aceste evenimente au început o dată cu cri­ma de la Patriarşie. Indiscutabil că nici Ivanuşka şi nici acel individ cadrilat nu l-au împins sub tramvai pe nefericitul pre­şedinte al Massolit-ului; fiziceşte, cum s-ar spune, căderea lui sub roţile tramvaiului n-a fost provocată de nimeni. Dar anchetatorul era convins că Berlioz s-a aruncat sub tramvai (sau a căzut sub el) sub acţiunea hipnozei.

într-adevăr, se strînseseră suficiente date şi se cunoştea de pe acum cine şi unde trebuie căutat.

Din nefericire însă, era absolut cu neputinţă să prinzi pe careva. Repetăm, nu încape îndoială că în apartamentul 50, fie el de trei ori blestemat, locuia cineva. Din cînd în cînd, din acest apartament răspundea la apelurile telefonice cînd o voce hodorogită, cînd una fornăită, uneori se deschidea cîte o fereastră, ba, mai mult, se auzeau din el sunete de patefon. Dar, cu toate acestea, ori de cîte ori se făceau descinderi în apartament, nu era găsit absolut nimeni. Şi au fost acolo nu o dată, şi la diferite ore din cele douăzeci şi patru. Şi nu nu­mai atît, prin apartament au trecut şi cu o plasă, controlînd toate colţurile. Apartamentul era suspectat de multă vreme. Se supraveghea nu numai drumul care ducea în curte prin spaţiul de sub poartă, dar şi uşa din dos, ba mai mult, a fost pusă o pază şi pe acoperiş, lîngă coşurile pe care ieşea fumul. Orice s-ar spune, apartamentul 50 le dădea de furcă şi nimic nu se putea întreprinde în acest sens.

Lucrurile au continuat astfel pînă la miezul nopţii spre sîmbătă, cînd baronul Meigel, îmbrăcat în haine de seară şi purtînd pantofi de lac, s-a îndreptat solemn spre apartamen­tul 50 în calitate de musafir. S-a auzit cum cineva i-a deschis baronului, spre a-i permite să intre. Exact la zece minute după aceea, fără să se mai sune, se efectua o descindere, însă nu numai că stăpînii apartamentului lipseau, dar, lucru cu totul ieşit din comun, nu s-a descoperit nici urmă de baron Meigel.

Aşadar, după cum am mai spus, lucrurile au durat în fe­lul acesta pînă în zorii zilei de sîmbătă, cînd s-au adăugat date noi şi foarte interesante. Pe aeroportul din Moscova a aterizat un avion de călători, cu şase locuri, sosit din Crimeea. Printre alţi pasageri a coborît din el un pasager ciudat. Era un cetă­ţean tînăr, cu o barbă ţepoasă crescută sălbatic, nespălat de trei zile, cu ochii înroşiţi şi speriaţi, fără bagaj şi cu o îmbrăcă­minte întru cîtva stranie. Purta o căciulă mare de blană, un cojoc îmbrăcat peste cămaşa de noapte şi papuci de casă, din piele albastră, nou-nouţi, de-abia cumpăraţi. în clipa cînd s-a dezlipit de scara pe care coborîse din avion, cineva s-a şi apro­piat de el. Cetăţeanul fusese aşteptat şi, după un timp oare­care, în faţa comisiei de anchetă apăru Stepan Bogdanovici Lihodeev, neuitatul director al Teatrului de varietăţi, furni-zînd noi date. Acum devenise clar că Woland pătrunsese la „Varietăţi" sub înfăţişarea unui artist, că l-a hipnotizat pe Ste­pan Lihodeev, iar apoi a reuşit să-l azvîrle afară din Moscova, la cine ştie cîţi kilometri distanţă. în felul acesta, materialul anchetei se mai îmbogăţi, dar situaţia nu se uşura defel, ci, dimpotrivă, deveni mai anevoioasă, întrucît era limpede că a pune mîna pe o persoană care face glume de felul aceleia căreia îi căzuse victimă Stepan Bogdanovici nu era o treabă deloc simplă. între altele, Lihodeev, la propria sa cerere, fu­sese închis într-o celulă în care se bucura de securitate depli­nă, iar în faţa comisiei de anchetă apăru Varionuha, arestat cu puţin înainte, în locuinţa sa, unde se întorsese după o ab­senţă de aproape două zile şi două nopţi, timp în care nu se ştiuse nimic de el.

Cu toată promisiunea dată lui Azazello de a nu mai minţi, administratorul a început prin a cîrpi tot o minciună. Deşi, la drept vorbind, nu-l putem condamna prea aspru pentru asta. De fapt, Azazello i-a interzis să mintă şi să răspundă obraz­nic la telefon, or, în cazul de faţă, administratorul nu discuta prin intermediul acestui aparat. Ferindu-şi privirea, Ivan Sa-velievici declară că în ziua de joi se îmbătase de unul singur în biroul său de la „Varietăţi", după care a plecat undeva, dar încotro, nu ţine minte, apoi a mai băut un pahar, dar unde, nu ţine minte, s-a tăvălit pe undeva pe sub gard, dar unde anume — nici asta n-o ţine minte. Numai după ce administra­torului i s-a pus în vedere că prin comportarea sa prostească, absurdă, pune piedici într-o anchetă importantă şi că pentru asta, bineînţeles, va fi tras la răspundere, Varionuha izbucni în lacrimi şi mărturisi în şoaptă, cu glas tremurat, aruncînd priviri speriate în toate părţile, că numai şi numai de frică a minţit, că se teme de răzbunarea bandei lui Woland în mîi-nile căreia fusese şi că roagă, imploră, că nu are altă dorinţă decît să fie încuiat într-o cameră blindată.

— Ptiu, fir-ar al naibii! Toţi se agaţă de camera asta blin­dată! mormăi pe sub nas unul din anchetatori.

— Ticăloşii ăia au băgat o spaimă grozavă în ei, spuse cel care-l vizitase pe Ivanuşka.

îl liniştiră pe Varionuha cît se pricepură mai bine, dîn-du-i-se asigurări că îl vor păzi şi fără cameră blindată; tot­odată, constatară că omul nu băuse nici un fel de „pahar" pe sub gard, ci că fusese bătut de doi indivizi dintre care unul cu colţi şi roşcovan, iar celălalt un grăsan.

— Aha-a, aha, semăna cu un motan?

— Da, da, da, şopti administratorul, înmărmurit de spai­mă şi, furişînd priviri în jur, dădu noi amănunte asupra fe­lului în care fusese ţinut aproape două zile în apartamentul 50, nevoit să servească drept vampir şi momeală, şi cum era cît pe ce să devină pricina pieirii directorului financiar Rimski...

Intre timp fu introdus Rimski, pe care-l aduseseră cu tre­nul din Leningrad. Dar bătrînul acesta cu părul alb ca neaua, tremurînd de frică şi cu mintea rătăcită, în care era foarte greu să-l recunoşti pe fostul director financiar, nu voia pentru ni­mic în lume să spună adevărul şi se dovedi extrem de încă­păţînat în această privinţă. Rimski pretindea că nu văzuse în noaptea aceea la fereastra biroului său pe nici o Hella şi nici pe Varionuha, ci pur şi simplu i s-a făcut rău şi, în ne­ştire, a plecat la Leningrad. Inutil să mai adăugăm că directo­rul financiar, bolnav de-a binelea, şi-a încheiat depoziţia cu rugămintea de a fi şi el închis într-o cameră blindată.

Annuşka fu arestată pe cînd încerca să strecoare casieri­ţei de la magazinul universal de pe Arbat o bancnotă de zece dolari. Spusele Annuşkăi despre oamenii care ieşeau în zbor prin fereastra casei de pe Sadovaia şi despre potcovioara pe care ea, Annuşka, a ridicat-o de jos pentru a o duce la miliţie fură ascultate cu atenţie.

— Potcovioara era într-adevăr de aur, cu briliante? fu în­trebată Annuşka.

— Tocmai eu să nu recunosc un briliant! răspunse An­nuşka.

— Dar ţi-a dat el bancnota de zece ruble, după cum susţii dumneata?

— Eu să nu ştiu ce-i aia o bancnotă de zece ruble! răspun­se Annuşka.

— Atunci, cînd s-au transformat în dolari?

— Nu ştiu nimic de dolari, n-am văzut nici un fel de do­lari, răspunse piţigăiat Annuşka. Era dreptul meu. Am căpă­tat o recompensă din care voiam să-mi cumpăr nişte stambă. Şi pe loc începu să înşire vrute şi nevrute, cum că ea nu răs­punde pentru conducerea blocului care a prăsit la etajul patru pe necuratul, din pricina căruia nu e chip să trăiască omul liniştit.

La aceste cuvinte, anchetatorul începu să agite enervat to­cul pe sub nasul Annuşkăi şi, întrucît femeia îi plictisise de-a binelea pe toţi, îi completă un bilet de ieşire, verde, după care, spre satisfacţia tuturor, Annuşka dispăru din clădire.

Urmară apoi, unul după altul, un şir întreg de oameni, printre care şi Nikolai Ivanovici, chiar atunci arestat, numai din prostia nevestei sale geloase, care anunţase miliţia în zorii zilei că bărbatul ei a dispărut. Comisia de anchetă nu fu prea uimită atunci cînd Nikolai Ivanovici a întins pe masă adeve­rinţa dată în batjocură, din care rezulta că-şi petrecuse timpul la balul dat de Satana. în relatările sale despre felul cum o cărase prin văzduh în spinare pe fata din casă a Margaretei Nikolaevna, în pielea goală, undeva la dracu-n praznic, ca să facă baie în rîu, şi despre apariţia anterioară acestei plim­bări, în fereastra apartamentului, a Margaretei Nikolaevna, goală şi ea, Nikolai Ivanovici s-a îndepărtat niţeluş de la ade­văr. Astfel, de pildă, nu găsi necesar să pomenească faptul că intrase în dormitor, în mînă cu cămăşuţa aruncată pe geam. Din spusele lui, reieşea că Nataşa a ieşit în zbor pe fereastră, l-a încălecat şi l-a mînat afară din Moscova.

— In faţa forţei, am fost nevoit să mă supun, mărturisi Nikolai Ivanovici şi încheie cu rugămintea de a nu se sufla nici un cuvînt despre toate acestea consoartei lui, ceea ce i s-a şi făgăduit.

Din depoziţiile lui Nikolai Ivanovici s-a putut stabili că Margareta Nikolaevna, ca şi Nataşa, femeia ei de serviciu, au dispărut fără urmă. S-au luat măsuri pentru găsirea lor.

Astfel ancheta, care nu încetase nici o clipă, a intrat în di­mineaţa zilei de sîmbătă. între timp, în oraş se iscau şi se răs-pîndeau fel şi fel de zvonuri nemaipomenite, în care o infimă parte de adevăr era înzorzonată cu cele mai gogonate min­ciuni. Se spunea cum că la „Varietăţi" avusese loc o reprezen­taţie, după care cele două mii de spectatori au zbughit-o în stradă, aşa cum îi făcuse mama, că fusese descoperită pe stra­da Sadovaia o imprimerie clandestină de bancnote false de tip vrăjitoresc, că o bandă oarecare a capturat cinci administra­tori din sectorul distracţiilor, dar că miliţia i-ar fi descoperit imediat pe toţi, şi multe altele pe care ţi-e şi silă să le repeţi.

Intre timp, se apropie ora prînzului, şi, în încăperea unde se desfăşura ancheta, sună telefonul. Din strada Sadovaia se comunica cum că în blestematul apartament au apărut din nou semne de viaţă. Cineva dinăuntru a deschis ferestrele, în locuinţă se aud acorduri de pian şi voci cîntînd, iar pe per­vazul ferestrei a fost văzut un motan negru, încălzindu-se la soare.

Pe la ora patru a acelei zile agitate, un grup mare de băr­baţi în civil au coborît din trei automobile, oprite la o oarecare distanţă de clădirea cu nr. 302 bis din strada Sadovaia. Nu­merosul grup s-a despărţit în două, dintre care unul a trecut prin gang în curte direct spre uşa a şasea, iar al doilea a des­chis o uşiţă de obicei zăvorită, ce ducea spre intrarea de ser­viciu, şi ambele grupuri au început să urce pe scări diferite spre apartamentul cu pricina.

în acest timp, Azazello şi Koroviev, acesta din urmă în ţi­nută obişnuită şi nu în fracul lui de gală, şedeau în sufrageria apartamentului, fiind pe terminate cu masa de prînz. Wo-land, după obiceiul său, se afla în dormitor, cît despre motan, nu-i ştia nimeni cărările. Judecind însă după zăngănitul cra-tiţelor, care se auzea din bucătărie, se putea admite că Behe-moth se afla tocmai acolo, făcînd pe nebunul, ca de obicei.

— Ce o fi cu paşii ăştia de pe scară? întrebă Koroviev, agi-tînd linguriţa în ceaşca de cafea neagră.

— Vin să ne aresteze, răspunse Azazello şi dădu pe gît un păhărel de coniac.

— Aha, da... Bun... făcu Koroviev.

Cei care urcau scara principală ajunseseră între timp pe palierul etajului patru: acolo, doi instalatori trebăluiau pe lîn-gă radiatorul caloriferului. Cei care urcau schimbară cîteva priviri semnificative cu instalatorii.

— Toată lumea e acasă, şopti unul dintre instalatori, lo­vind cu ciocanul într-o ţeava.

Atunci, cel care păşea în faţă scoase, fără să se mai ascun­dă, un mauser negru de sub palton, iar un altul, care mergea alături de el, şperaclele. In general, cei care se îndreptau spre apartamentul 50 erau echipaţi cu tot dichisul. Doi dintre ei aveau în buzunar nişte plase subţiri, de mătase, care se des­făşurau cu uşurinţă, al treilea un arcan, iar al patrulea, nişte măşti de tifon şi fiole cu cloroform.

într-o secundă, uşa de la intrare în apartamentul cu bu­cluc fu deschisă, şi primul grup se trezi în vestiar, iar uşa din bucătărie, care pocnise în aceeaşi clipă, dovedi că şi al doilea grup, urcat pe scara de serviciu, sosise la timp.

De data aceasta, chiar dacă nu total, într-o anumită măsu­ră succesul era vădit. Oamenii s-au răspîndit neîntîrziat prin toate odăile, dar n-au găsit nicăieri nici ţipenie; în schimb, în sufragerie, pe masă, se vedeau resturile unui prînz, fără în-doială de curînd părăsit, iar în salon, pe prichiciul şemineului, lingă o carafă de cristal, şedea un uriaş motan negru care ţi­nea în labe un primus.

Un răstimp destul de îndelungat cei intraţi îl priviră pe motan fără a scoate un sunet.

— Hm, hm... într-adevăr e grozav... şopti unul dintre ei.

— Nu fac pozne, nu mă leg de nimeni, repar primusul şi atîta tot, rosti motanul încruntat, pe un ton ostil, în plus, so-cot de datoria mea să vă previn că pisica este un animal stră­vechi şi tabu.

— Impecabilă punere în scenă, şopti unul din cei sosiţi, în timp ce altul rosti tare şi răspicat:

— Hai, motan tabu şi ventriloc, ia pofteşte încoace!

O plasă se desfăşură în văzduh, dar cel care o aruncase, spre cumplita uimire a tuturor, dădu greş şi prinse doar ca­rafa de cristal care se prăbuşi zăngănind şi se făcu ţăndări.

— Unu la zero! urlă motanul. Ura!

Şi imediat, punînd la o parte primusul, scoase de la spate un browning. II îndreptă într-o clipă asupra celui care se afla mai aproape de el, dar, înainte să fi apucat să apese pe tră­gaci, în mîna omului fulgeră o flacără şi, o dată cu împuşcă­tura mauserului, motanul se prăbuşi cu capul în jos de pe şemineu, scăpînd din mînă browningul şi trîntind pe podea primusul.

— S-a isprăvit, rosti animalul cu voce stinsă şi se întinse sfîrşit în balta de sînge; daţi-vă la o parte o secundă, lăsaţi-mă să-mi iau rămas-bun de la acest pămînt. O, Azazello, priete­nul meu, gemu motanul, şiroind de sînge, unde eşti? Şi-şi în­dreptă ochii care se stingeau înspre uşa ce dădea în sufrage­rie —n-ai sărit în ajutorul meu într-o luptă inegală, l-ai părăsit pe sărmanul Behemoth pentru un pahar de coniac — ce-i drept, un coniac epocal! dacă-i aşa, fie ca moartea mea să-ţi apese cugetul, iar eu îţi las moştenire browningul meu...

— Plasa, plasa, plasa... şoptiră alarmaţi cei din jurul mo­tanului!

Dar plasa, dracu ştie de ce, se agăţase în buzunarul cuiva şi nu voia să iasă afară.

— Singurul lucru care poate salva un motan rănit de moarte, bîigui din greu motanul, e o înghiţitură de benzină, şi, profitînd de zăpăceala tuturor, îşi lipi botul de orificiul ro­tund al primusului şi sorbi din benzină.

în aceeaşi clipă, sîngele care i se prelingea pe sub laba stîn-gă din faţă se opri. Motanul sări în picioare viu şi nevătămat, şi, mai sprinten ca oricînd, apucă primusul subţioară şi o zbu­ghi cu el înapoi pe şemineu, iar de acolo, sfîşiind tapetul, se caţără pe perete şi peste două secunde se afla sus, deasupra tuturor, cocoţat pe o galerie de metal.

într-o clipită, mai multe mîini se încleştară de perdea smul-gînd-o cu galerie cu tot, din care pricină soarele năvăli în odaia întunecată. Dar nici motanul care se înzdrăvenise prin şarla-tanie, nici primusul nu căzură jos. Fără să se despartă de acest instrument, motanul izbuti să facă un salt prin aer, pînă la lustra care atîrna la mijlocul odăii.

— Scara de funie! strigară cei de jos.

— Vă provoc la duel! urlă motanul zburînd pe deasupra capetelor cu lustra care se legăna; acum, ţinea din nou în labe browningul, iar primusul îl aşezase între braţele lustrei.

Pişicherul duse pistolul la ochi şi, balansîndu-se ca un pen­dul deasupra celor adunaţi jos, deschise focul asupra lor. Bu­buiturile cutremurară apartamentul. Cioburile lustrei de cris­tal se împrăştiară pe podea, oglinda de pe şemineu crăpă în mii de raze, aerul se umplu de praf de tencuială. Tuburile de cartuşe goale porniră să salte pe duşumea, geamurile ples­niră şi, din primusul găurit cu un glonte, ţîşni benzina. Acum nu mai putea fi vorba ca motanul să fie luat de viu, şi, drept răspuns, cei veniţi trăgeau din mausere cu precizie, ca tur­baţi, în capul, în burta, în pieptul şi în spinarea animalului. Sunetul focurilor de revolver trezi panică afară, pe asfaltul din curte.

Dar aceste împuşcături nu durară prea mult, potolindu-se cumva de la sine. Fapt e că atît motanul, cît şi cei veniţi nu avuseseră absolut nimic de suferit din pricina lor. Nu fusese nimeni nu numai ucis, dar nici măcar rănit. Toţi, printre care şi motanul, rămăseseră absolut teferi şi nevătămaţi. Pentru a verifica definitiv acest lucru, unul dintre vizitatori trase cinci gloanţe la rînd în capul afurisitului animal, la care motanul răspunse prompt, descărcînd o magazie întreagă de cartuşe; rezultatul — acelaşi: nici un efect asupra nimănui. Motanul se legăna pe lustră, ale cărei balansări se încetineau tot mai mult, suflînd cine ştie de ce în ţeava revolverului şi scuipîn-du-şi în labă.

Pe feţele celor de jos, încremeniţi şi muţi, se zugrăvi ex­presia unei totale nedumeriri. Era unicul sau unul dintre pu­ţinele cazuri cînd împuşcăturile nu produceau nici un efect. S-ar fi putut admite, bineînţeles, că pistolul motanului nu era decît o jucărie, dar despre mauserele celor veniţi nu se putea nicidecum afirma acelaşi lucru. Prima rană a motanului, cum reieşea acum clar şi fără putinţă de tăgadă, nu fusese decît o scamatorie, o prefăcătorie neruşinată, la fel ca şi băutul ben­zinei.

S-a mai făcut o încercare de a se pune mîna pe motan. A-runcară un arcan, dar acesta se agăţă de o luminare şi lustra se prăbuşi. Izbitura ei păru să cutremure întreaga clădire, dar degeaba. Cei prezenţi fură împroşcaţi cu ţăndări, iar mota­nul zbură prin aer şi se aşeză sus de tot, sub tavan, pe partea superioară a ramei aurite care încadra oglinda de pe şemineu. N-avea de gînd s-o şteargă nicăieri, ba dimpotrivă, şezînd în­tr-o relativă siguranţă, începu din nou să pălăvrăgească.

— Nu înţeleg defel, strigă el de sus, cauzele acestei com­portări atît de violente faţă de mine...

De la primele cuvinte însă, o voce groasă, tunătoare, răsu-nînd de undeva, întrerupse cuvîntarea motanului:

— Ce se întîmplă în casă? Sînt deranjat în preocupările mele.

O altă voce, neplăcută şi fonfăită, răspunse...

— Bineînţeles, cine poate fi altul decît Behemoth, lua-l-ar dracu!

Un al treilea glas, scîrţîit, rosti:

— Messirel E sîmbătă! Soarele apune. Venit-a ceasul!

— Vă rog să mă scuzaţi, dar nu mai pot continua discuţia, spuse motanul de pe oglindă. Venit-a ceasul.

îşi azvîrli pistolul şi sparse ambele geamuri de la fereas­tră. Apoi aruncă benzină pe jos şi benzina se aprinse de la sine, stîrnind o vîlvătaie pînă-n tavan.

Incendiul se dezlănţui cu o neobişnuită putere şi repezi­ciune; ardea, mai abitir ca benzina. Pe loc tapetul începu să fumege, perdeaua, ruptă şi căzută pe duşumea, se aprinse, luară foc ramele ferestrelor sparte. Motanul se arcui, mieună, sări de pe oglindă pe pervazul ferestrei şi dispăru împreună cu primusul său. De afară s-auziră împuşcături. Omul care şedea pe o treaptă a scării de incendiu, la nivelul ferestrelor văduvei, trăsese în motan pe cînd zbura de pe un pervaz pe altul, îndreptîndu-se spre burlanul de la colţul casei, ce era construită, după cum s-a mai spus, cu faţada în formă de U. De pe burlan motanul se caţără pe acoperiş. Acolo, din pă­cate, tot fără rezultat, fu întîmpinat de gloanţele celor care pă­zeau coşurile, dar motanul se pierdu în lumina crepusculară ce învăluia oraşul.

între timp, în apartament luase foc parchetul sub picioa­rele celor veniţi şi, în mijlocul flăcărilor, chiar în locul unde se tăvălise mai adineauri motanul, prefăcîndu-se rănit, apăru, din ce în ce mai desluşit, cadavrul fostului baron Meigel, cu bărbia repezită în sus şi ochii sticloşi. N-a mai fost cu putinţă să-l tragă afară.

Ţopăind pe scîndurile parchetului cuprinse de flăcări, lo-vindu-se cu palmele peste pieptul şi umerii care fumegau, cei din salon se retraseră în odaia de lucru şi apoi în vestiar. Ceilalţi, rămaşi în dormitor şi în sufragerie, ieşiră fuga pe co­ridor. Tot în vestiar năvăliră şi cei ce păzeau bucătăria. Salo­nul era numai flăcări şi fum. Cineva reuşi să formeze din goană numărul pompierilor, strigînd în receptor:

— Strada Sadovaia 302 bis!...

Nu se mai putea zăbovi. Flăcările pătrunseseră şi în ves­tiar. Aerul era înăbuşitor.

în clipa în care din ferestrele sparte ale apartamentului vră­jit ţîşniră primele trîmbe de fum, în curte răsunară strigăte disperate:

— Foc! Foc! Incendiu! Arde!

în numeroasele apartamente ale imobilului oamenii stri­gau la telefon:

— Sadovaia! Sadovaia 302 bis!

în timp ce strada Sadovaia răsuna de clopotele maşinilor roşii şi lungi, ce-ţi îngheţau inima năvălind din toate părţile oraşului, oamenii care alergau înnebuniţi prin curte văzură cum, o dată cu fumul, pe fereastra etajului patru ies în zbor trei siluete întunecate, după toate aparenţele, de bărbaţi, şi si­lueta unei femei goale.