Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 26. Punerea în mormînt
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Poate că această înserare a fost şi cauza schimbării petre­cute deodată în înfăţişarea procuratorului. îmbătrînise parcă văzînd cu ochii, se încovoiase şi, pe deasupra, îşi pierduse liniştea. Odată, aruncînd ochii în jur, tresări zărind jilţul gol, pe speteaza căruia zăcea o mantie. Se apropia noaptea de săr­bătoare, umbrele serii îşi ţeseau urzeala, şi, pesemne, procu­ratorului, obosit cum era, i s-a părut că cineva sade în jilţul acela. Cedînd în faţa laşităţii — mişcînd din loc mantia — procuratorul o lăsă apoi tot acolo şi începu să măsoare cu paşi iuţi balconul, ba frecîndu-şi mîinile, ba repezindu-se la masă şi luînd în mînă cupa cu vin, ba oprindu-se şi privind cu ochii pierduţi mozaicul podelei, ca şi cînd ar fi încercat să deslu­şească acolo nişte scrieri...

Pentru a doua oară în ziua aceea îl apuca melancolia. Fre­cîndu-şi tîmpla, la care, de la durerea chinuitoare din cursul dimineţii rămăsese doar o amintire, o durere surdă, mocni­tă, procuratorul căută să înţeleagă în ce constă motivul chi­nurilor sale sufleteşti. înţelese repede acest lucru, dar căuta să se înşele pe sine. îi era limpede că astăzi, în cursul zilei, pierduse ceva pentru totdeauna şi că acum, prin nişte acţiuni mărunte, cu totul neînsemnate şi mai cu seamă prea tîrzii, vrea să îndrepte ceea ce pierduse. Inducerea în eroare a pro­priei persoane consta în faptul că procuratorul se străduia să-şi insufle ideea că aceste acţiuni de acum, din seara asta, nu sînt mai puţin importante decît condamnarea hotărîtă în cursul dimineţii. Dar lucrul acesta nu-i reuşea deloc procu­ratorului.

Deodată se opri şi fluieră. Drept răspuns, în penumbra amurgului răsună un lătrat jos, şi din grădină ţîşni în balcon un dulău uriaş, cu urechile ascuţite, cu blană cenuşie şi zgar­dă cu ţinte aurii, strălucitoare.

— Banga, Banga, îl strigă cu vocea slabă procuratorul.

Cîinele se ridică pe labele dinapoi, cele dinainte le lăsă pe umerii stăpînului — gata-gata să-l doboare la pămînt —, şi-l linse pe obraz. Procuratorul se aşeză în jilţ, iar Banga, cu lim­ba de un cot, respirînd des, se culcă la picioarele stăpînului. Bucuria ce strălucea în ochii dulăului însemna că s-a depăr­tat furtuna, singurul lucru din lume de care se temea neînfri­catul animal, şi mai însemna că era din nou aici, alături de omul pe care-l iubea, îl stima şi-l socotea cel mai puternic din lume, stăpînul tuturor oamenilor, iar datorită lui, şi pe sine însuşi Banga se considera o făptură privilegiată, superioară şi deosebită. Dar, culcat la picioarele stăpînului său, fără să se uite la el, cu ochii ţintă la grădina peste care pogora amur­gul, dulăul înţelese din capul locului că pe stăpîn îl lovise o nenorocire. De aceea îşi schimbă poziţia, se ridică, veni din-tr-o parte, aşezîndu-şi labele dinainte şi capul pe genunchii procuratorului, murdărind poalele pelerinei cu nisip ud. Pro­babil, purtarea lui Banga trebuia să însemne că îşi consolează stăpînul şi că este gata să împartă cu el nenorocirea. Cătau să exprime aceste simţăminte şi ochii, care se uitau pieziş la stă­pîn, şi urechile ciulite, atente la ceea ce se petrecea împrejur. Astfel, ei doi, dulăul şi omul, legaţi prin dragoste unul de ce­lălalt, au întîmpinat noaptea de sărbătoare pe balcon.

în vremea aceasta, oaspetele procuratorului avea multă bătaie de cap. Părăsind platforma de sus a grădinii din faţa balconului, coborîse treptele ce duceau la următoarea terasă şi cotise spre dreapta, ieşind din cazărmile aşezate pe terito­riul palatului. în cazărmi se aflau cantonate cele două centuri sosite împreună cu procuratorul de sărbători la Yerushalayim, precum şi garda secretă a procuratorului pe care o comanda chiar acest oaspete. Nu întîrzie în cazărmi — cel mult zece minute —, dar după aceste zece minute din curtea cazărmi­lor ieşiră trei care încărcate cu unelte de săpat pămîntul şi cu un butoi de apă. Carele erau însoţite de cincisprezece călăreţi în pelerine cenuşii. Părăsind printr-o poartă dosnică terito­riul palatului, convoiul o luă spre apus, trecu de zidul oraşu­lui şi o luă pe o cărare: întîi spre drumul Betleemului, iar apoi, ţinînd pe aceeaşi cărare tot spre miazănoapte, ajunseră pînă la răscrucea de la poarta Hebronului, de unde porniră pe dru­mul Jaffei, cel pe care în timpul zilei trecuse procesiunea cu cei osîndiţi la moarte. Pogorîse întunericul, şi la orizont se ivise luna.

Curînd după ce se porniră carele şi grupul însoţitor de pe teritoriul palatului, porni călare şi oaspetele procuratoru­lui, care se schimbase între timp, punîndu-şi un hiton vechi şi închis la culoare. Oaspetele nu o luă în afara oraşului, ci spre oraş. Peste cîtva timp, a putut fi văzut apropiindu-se de cetatea Antonius, aşezată la nord, în imediata apropiere a ma­relui templu. Nici în cetate oaspetele nu a rămas decît foarte puţin. Mai tîrziu, urma sa a fost regăsită în Oraşul de Jos, pe străzile lui strimte şi întortocheate. Acolo, oaspetele sosi că­lare pe un asin.

Cunoscînd bine oraşul, găsi lesne strada de care avea ne­voie. Purta denumirea de Stradă Grecească — avea un rînd de prăvălii ţinute de greci; într-una din ele se făcea negoţ cu covoare. Lîngă această prăvălie oaspetele îşi opri asinul, des­căleca şi-l legă de belciugul din poartă. Prăvălia era închisă. Oaspetele intră pe o portiţă aflată alături de uşa prăvăliei şi nimeri într-o curte pătrată, micuţă. Pe trei din cele patru la­turi ale curţii erau magazii. Ajuns la colţ, oaspetele coti şi se pomeni lîngă terasa de piatră a unei case locuite, năpădită de iederă, şi aruncă cîteva priviri jur-împrejur. Atît în căsuţă, cît şi în magazii era întuneric; luminile nu fuseseră încă aprin­se. Oaspetele strigă cu o voce scăzută:

— Niza!

La această chemare, o uşă scîrţîi şi în penumbra serii apă­ru o femeie tînără fără văl, se aplecă deasupra balustradei şi scrută, alarmată, întunericul, vrînd să afle cine a venit. Recu-noscîndu-l pe cel sosit, îi zîmbi prietenos, dînd din cap şi fă-cîndu-i semn cu mîna.

— Eşti sigură? o întrebă în elină, nu prea tare, Afranius.

— Singură, şopti de pe terasă femeia, bărbatu-meu a ple­cat azi-dimineaţă în Cezareea; spunînd aceasta, aruncă o pri­vire spre uşă şi adăugă în şoaptă: dar slujnica e acasă. Şi făcu un gest care însemna: „Intră".

Afranius aruncă o privire peste umăr, apoi urcă treptele de piatră, după care dispăru împreună cu gazda în căsuţă. Acolo Afranius nu zăbovi mult, vreo cinci minute. După aceea părăsi căsuţa şi, lăsîndu-şi mai jos gluga peste ochi, ieşi în stra­dă. La ceasul acela, în case se aprindeau luminările, forfota din ajun de sărbătoare mai era încă în toi. Şi Afranius, călare pe asin, se pierdu în şuvoiul de trecători şi călăreţi. Ce drum o fi urmat după aceea — nu se ştie.

Rămînînd singură, femeia căreia Afranius i-a spus „Ni-za" începu să se schimbe, tare grăbită. Dar, oricît de greu îi venea să caute pe întuneric lucrurile de care avea nevoie, nu aprinse lumina şi nu-şi chemă slujnica. Numai după ce fu gata şi-şi aruncă pe cap un văl întunecat, în căsuţă îi răsună vocea:

— Dacă mă caută cineva, spune-i că m-am dus în vizită

la Enanta.

Drept răspuns, se auzi în întuneric bombănitul bătrînei

slujnice:

— La Enanta! Fi-ţi-ar să-ţi fie Enanta asta! Ţi-a hotărît doar bărbată-tu să nu te mai duci pe la ea! E o codoaşă Enanta asta a ta! Uite că te spui lui bărbată-tu...

— Hai, hai, hai, taci din gură, o potoli Niza şi, ca o umbră, se prelinse din căsuţă. Sandalele ţăcăniră pe lespezile de pia­tră ale curţii. Bombănind, slujnica încuie uşa dinspre terasă, iar Niza părăsi casa.

în acelaşi timp, dintr-o altă ulicioară a Oraşului de Jos, o ulicioară frîntă, care cobora în trepte repezi spre unul din eleş-teele oraşului, pe portiţa unei case nearătoase, cu ferestrele dînd numai spre curte, ieşi un tînăr cu barbă măruntă, tunsă îngrijit. Purta un kefi alb, care-i cădea peste umeri, un taleth albastru, nou, de sărbătoare, cu ciucuri şi sandale noi, care scîrţîiau în picioare. Bărbatul acesta frumos, cu nasul coroiat, gătit ca pentru marea sărbătoare, mergea vioi — ajungîndu-i din urmă şi întrecîndu-i pe trecătorii grăbiţi să ajungă acasă la cina solemnă — şi se uita cum se luminau una după alta ferestrele. Tînărul o luă pe drumul care ducea prin dreptul unui bazar, spre palatul marelui preot Caiafa, aşezat la poa­lele colinei pe care se înălţa templul.

După un timp, putea fi văzut intrînd pe poarta palatului lui Caiafa. Iar ceva mai tîrziu, părăsind curtea palatului.

După vizita la palat, unde se şi aprinseră torţele şi făcliile, şi unde era forfotă ca-n zi de sărbătoare, tînărul porni mai ra­dios şi mai vesel, grăbit să ajungă înapoi în Oraşul de Jos. Aco­lo unde strada se vărsa în piaţa bazarului, prin îmbulzeala şi forfota mulţimii, îl ajunse din urmă o femeie sprinţară, cu un văl negru tras peste ochi şi mers săltăreţ. Trecînd îna­intea frumosului tînăr, femeia dădu la o parte, pentru o clipă numai, vălul şi-i aruncă o ocheadă, dar nu-şi mai încetini pa­sul, ci chiar îl iuţi, încercînd parcă să dispară din faţa celui pe care-l depăşise.

Tînărul nu numai că o văzu pe femeie, dar o şi recunoscu, şi recunoscînd-o, tresări; se opri locului o clipă, neştiind par­că ce să facă şi o privi cum se îndepărta, apoi porni s-o ajungă din urmă. Gata-gata să dărîme un trecător ce ducea un ulcior în mînă, tînărul ajunse din urmă femeia şi, gîfîind de emoţie, o strigă:

— Niza!

Femeia se întoarse, îşi îngustă ochii, lăsînd să i se citească pe chip un simţămînt de ciudă, şi-i răspunse rece în elină:

— Ah, tu eşti, Iuda? Nu te-am mai recunoscut dintr-o dată. De altfel, să ştii că e semn bun. La noi se spune că, dacă nu re­cunoşti pe cineva, omul acela se va îmbogăţi negreşit...

Adînc tulburat, simţind cum îi saltă inima aidoma unei păsări prinse sub un văl negru, Iuda o întrebă în şoaptă între­tăiată, de teamă să nu fie auzit de trecători:

— Unde te duci, Niza?

— Ce-ai nevoie să ştii? răspunse Niza, încetinind pasul şi privindu-l trufaş pe Iuda.

In glasul lui Iuda răsunară intonaţii de copil, atunci cînd îi şopti pierdut:

— Dar, cum, cum aşa... Doar ne-am înţeles... Am vrut să vin la tine. Tu mi-ai spus că toată seara vei fi acasă...

— Nu, nu, răspuse Niza şi împinse capricioasă înainte buza de jos, din care pricină lui Iuda i se păru că chipul ei — cel mai frumos chip pe care-l văzuse vreodată — deveni şi mai frumos. Am început să mă plictisesc. La voi e sărbătoare, şi tu ce-ai fi dorit să fac? Să stau şi să te ascult cum oftezi pe terasă? Şi pe lîngă asta să-mi fie teamă că slujnica îi va po­vesti totul bărbatului meu? Nu, nu, m-am hotărît să ies afară din oraş, să ascult privighetorile.

— Cum, afară din oraş?... întrebă derutat Iuda. Singură?

— De bună seamă, singură, răspunse Niza.

— Dă-mi voie să te conduc, o rugă abia răsuflînd Iuda. Gîndurile lui se înceţoşară, uitase totul pe lume şi privea

rugător în ochii albaştri ai Nizei, care acum păreau negri. Niza nu-i răspunse şi mări pasul.

— De ce taci, Niza? o întrebă tînguitor Iuda, potrivindu-şi pasul după al ei.

— N-o să mă plictisesc cu tine? întrebă deodată Niza oprin-du-se.

La aceste cuvinte gîndurile lui Iuda se învălmăşiră de-a binelea.

— Atunci fie, se muie în sfîrşit Niza, să mergem.

— încotro, unde să mergem?

— Aşteaptă puţin, să intrăm în această curticică şi să ne înţelegem; altfel mi-e frică să nu mă întîlnesc cu cineva dintre cunoscuţi care să spună apoi bărbatului că m-a văzut cu ibov­nicul pe stradă.

Niza şi Iuda părăsiră piaţa şi discutau acum în şoaptă, sub bolta unei curţi.

— Du-te la grădina de măslini, şoptea Niza, trăgînd vălul peste ochi şi întorcîndu-se să n-o vadă un om care tocmai intra pe poartă cu o găleată în mînă. La Ghetsemani, dincolo de Cedron. Ai înţeles?

— Da, da, da...

— Voi pleca înainte, continuă Niza, dar tu să nu vii îndată după mine. Mai adastă. Eu o iau înainte... Cînd ai să treci peste rîuleţ... ştii unde-i grota?

— Ştiu, ştiu...

— O iei pe lîngă teascul de ulei în sus şi o coteşti spre gro­tă. Voi fi acolo. Dar să nu îndrăzneşti să vii îndată după mine; ai răbdare, aşteaptă aici, şi, cu aceste cuvinte, Niza ieşi de sub boltă, ca şi cînd nici n-ar fi stat de vorbă cu Iuda.

Iuda zăbovi un timp de unul singur, străduindu-se să-şi adune gîndurile răsfirate. Printre altele, îi trecu prin minte cum îşi va explica el lipsa la cina de sărbătoare, acasă la ru­dele lui. Rămase pe loc şi încercă să născocească o minciună, dar din pricina tulburării nu reuşi să se adune să ticluiască ceva ca lumea şi picioarele îl duseră fără voia lui încet de sub bolta porţii.

Acum părăsi drumul iniţial, nu se mai grăbea spre Oraşul de Jos, ci o coti înapoi spre palatul lui Caiafa. Sărbătoarea in­trase în oraş. Din ferestrele caselor se revărsau lumini scînte-ietoare şi răsunau cîntări solemne. Pe caldarîm, trecătorii în-tîrziaţi mînau măgăruşi, îndemnîndu-i cu vergeaua şi strigînd la ei. Picioarele îl duceau fără voia lui, şi tînărul nici nu băgă de seamă cum au trecut în goană pe lîngă el turnurile înspăi-mîntătoare, năpădite de muşchi, ale cetăţii lui Antonius, nu auzi cîntînd trîmbiţele în cetate, nu văzu trecînd pe lîngă el patrula ecvestră romană cu o făclie aprinsă, care-şi revărsa în drumul lui lumina tremurătoare.

După ce trecu de turnuri, Iuda se întoarse şi văzu cum, la o înălţime înspăimîntătoare, deasupra templului, s-au aprins două menorahuri gigantice. Dar şi pe acestea nu le văzu de-cît vag. I se păru că deasupra Yerushalayimului s-au aprins zece candele nemaivăzut de uriaşe care se întreceau cu lumi­na singurei candele ce se înălţa din ce în ce mai sus deasupra Yerushalayimului — luna.

Acum, lui Iuda nu-i mai păsa de nimic, se grăbea spre poar­ta Ghetsemani, voia să iasă cît mai repede din oraş. La răstim­puri i se părea că în faţa lui, printre spinările şi figurile trecăto­rilor, zăreşte mica siluetă dănţuitoare care-l poartă pe urmele ei. Dar era o iluzie. Iuda înţelegea că Niza l-a depăşit cu mult. Trecu în fugă pe lîngă dughenile zarafilor şi ajunse în sfîrşit la poarta Ghetsemani. Aci, arzînd de nerăbdare, fusese totuşi nevoit să zăbovească. In oraş intrau cămile, în urma lor pă­trunse o patrulă militară siriană, pe care Iuda o blestemă în gînd...

Dar toate au un sfîrşit. Nerăbdătorul Iuda se găsea acum dincolo de zidul oraşului. Pe partea stingă, văzu un mic ci­mitir, iar alături cîteva corturi ale pelerinilor, din pînză dun­gată. După ce străbătu drumul plin de praf şi scăldat de lună, Iuda se repezi spre rîuşorul Cedron, să-l treacă. Apa bolbo­rosea încetişor sub picioarele lui. Sărind din piatră în piatră, ieşi în sfîrşit pe malul celălalt, unde se afla grădina Ghetse-mani, şi văzu, plin de bucurie, că drumul prin dreptul grădi­nilor era pustiu. Nu departe, se zărea poarta pe jumătate dă-rîmată a unei grădini întinse de măslini.

După oraşul sufocant, pe Iuda îl învălui mirosul îmbătă­tor al nopţii de primăvară. Din poienile grădinii Ghetsemani se revărsau peste gard, în valuri, arome de mirt şi de salcîm. Poarta nu era păzită, nu era ţipenie acolo şi, după cîteva minute, Iuda alerga sub umbra misterioasă a uriaşilor măslini cu coroane bogate. Drumul mergea la deal. Iuda urca, răsu-flînd din greu, păşind în răstimpuri, prin întuneric, pe co­voarele meşteşugit ţesute de lună, care îi reamintiră covoa­rele din prăvălia gelosului soţ al Nizei.

Peste o vreme, se desluşi în stînga, pe o poiană, moara de ulei cu piatra ei grea şi cu un morman de butoaie. Grădina era pustie — lucrul se terminase la apusul soarelui; şi, acum, în văzduh răsunau pe întrecute triluri de privighetori.

Locul spre care mergea Iuda era aproape. Ştia că în dreap­ta, în întuneric, se va auzi acum şopotul apei ce se scurgea în grotă. Ceea ce se şi întîmplă — îl auzi. Aerul se răcorea tot mai mult. Atunci, încetinindu-şi pasul, strigă încet:

— Niza!

Dar, în locul ei, dezlipindu-se de tulpina groasă a unui măslin, sări în drum un bărbat îndesat, ţinînd în mînă ceva ce strălucea şi pieri într-o clipă. Iuda scoase un strigăt slab, se dădu înapoi, dar un al doilea om îi aţinu calea.

Primul, din faţa lui, îl întrebă:

— Cîţi bani ai primit? Spune, dacă vrei să scapi cu viaţă! Speranţa licări în inima lui Iuda şi strigă deznădăjduit:

— Treizeci de arginţi! Treizeci de arginţi! Tot ce am primit e la mine! Iată banii! Luaţi-l, dar lăsaţi-mi viaţa!

Omul din faţă îi smulse punga din mînă. în aceeaşi clipă, în spatele lui, celălalt ridică un cuţit şi-l izbi pe frumosul în-drăgostit sub omoplat. Trupul lui Iuda se prăvăli înainte, şi mîinile lui, cu degetele închircite, zvîcniră în aer. Omul din faţă îl prinse în cuţitul său şi-l înfipse pînă-n plasele în inima lui Iuda.

— Ni.. .za... silabisi Iuda cu o voce joasă, plină de mus­trare şi nu cu vocea lui înaltă, pură şi tînără. Apoi nu mai scoase o vorbă. Corpul i se prăbuşi cu atîta putere, încît pă-mîntul bubui sub el.

Atunci, apăru în drum o a treia siluetă. Avea pe umeri o mantie şi pe cap o glugă.

— Nu zăboviţi! porunci el.

Ucigaşii împachetară repede într-o bucată de piele pun­ga, împreună cu biletul pe care-l întinsese al treilea om, şi o legară cruciş cu sfoară. Al doilea om băgă pachetul în sîn, apoi cei doi ucigaşi săriră din drum mistuindu-se în penumbra dintre măslini. Al treilea, însă, se aplecă deasupra celui ucis şi-l privi în faţă. în umbră, chipul mortului i se păru alb ca varul şi de o frumuseţe iluminată.

După cîteva secunde, pe drum nu se mai găsea nici un om viu. Trupul neînsufleţit zăcea cu mîinile larg desfăcute. Luna lumina laba piciorului stîng, făcînd să se vadă clar curelele sandalei.

întreaga grădină Ghetsemani răsuna de cîntecul privi­ghetorilor.

Unde s-au dus cei doi care-l înjunghiară pe Iuda, nu ştie nimeni, dar drumul celui de-al treilea om, cu glugă, se cunoaş­te. Părăsind cărarea, porni grăbit printre măslini, strecurîn-du-se spre sud. Trecu peste gardul grădinii, departe de poarta principală, în colţul ei de la sud, acolo unde se năruiseră pie­trele din creştetul zidului. în curînd ajunse pe ţărmul Cedro-nului. Aici intră în apă şi merse o vreme pe firul ei, pînă ce răsăriră în depărtare siluetele a doi cai şi a unui om. Anima­lele stăteau şi ele în rîuşor. Apa şiroia, spălîndu-le copitele. Păzitorul cailor încalecă pe unul dintre ei, omul cu glugă sări pe celălalt, apoi porniră amîndoi, fără grabă, pe firul apei, în trosnetul pietrelor de sub copitele cailor. După cîtva timp, că­lăreţii ieşiră din rîu, se urcară pe ţărmul dinspre Yerushalayim şi-şi continuară drumul la pas, de-a lungul zidului oraşului. Deodată, cel ce adusese caii se despărţi de celălalt şi, luînd-o la trap, dispăru; omul cu glugă se opri locului, descăleca pe un drum pustiu, îşi scoase mantia, o întoarse pe dos, scoase de sub mantie un coif turtit, fără penaj, şi-l puse pe cap. Acum se sui în şa un bărbat în hlamidă militară, cu o spadă scurtă la şold. Strînse din dîrlogi, şi calul iute, de cavalerie, o luă la trap, scuturîndu-l pe călăreţ. Drumul nu era lung — călăre­ţul se apropia de poarta de sus a Yerushalayimului.

Sub arcada porţii dansa şi sălta flacăra neliniştită a torţe­lor. Santinelele din centuria a doua a Legiunii Fulminanta şedeau pe bănci de piatră, jucînd zaruri. Zărindu-l pe militarul călare, soldaţii săriră de pe locurile lor, militarul le făcu semn cu mîna şi intră în oraş.

Luminile de sărbătoare înecau oraşul. La toate ferestrele juca lumina opaiţelor şi de pretutindeni, contopindu-se în­tr-un cor lipsit de armonie, răsunau vocile oamenilor. Din cînd în cînd, zvîrlind cîte o privire pe ferestrele ce dădeau în stra­dă, călăreţul putea să-i vadă pe oameni stînd la masă şi ospă-tîndu-se cu carne de ied. Printre tăvi cu ierburi amare licăreau cupe cu vin. Fluierînd domol o melodie, călăreţul se strecura în trap lin pe străzile pustii ale Oraşului de Jos spre turnul lui Antonius, uitîndu-se din cînd în cînd la sfeşnicele cu cinci braţe din vîrful templului, nemaivăzute nicăieri în lume, în care ardeau luminări în văpăi, sau la luna care plutea deasu­pra sfeşnicelor.

Palatul lui Irod cel Mare nu lua deloc parte la festivităţile din noaptea de Paşti. Numai în încăperile auxiliare din par­tea de sud a palatului, unde erau încartiruiţi ofiţerii cohortei romane şi legatul legiunii, se zăreau lumini şi se simţea o oare­care animaţie. Partea din faţă însă, cea principală, unde — împotriva voinţei lui — se găsea singurul locatar al palatu­lui, procuratorul, era toată, împreună cu colonadele şi statuile ei de aur, inundată de lumina orbitor de strălucitoare a lunii. Aci, în interiorul palatului, domneau întunericul şi liniştea.

Procuratorul, aşa cum îi spusese şi lui Afranius, nu voise să intre în palat. Poruncise să i se facă patul pe terasă, acolo unde prînzise şi unde condusese interogatoriul în dimineaţa aceea. Se culcase pe patul pregătit, dar nu se lipea somnul de el. Luna, liberă, plutea în înaltul unui cer senin şi timp de cîteva ceasuri nu-şi desprinse ochii de la ea.

în sfîrşit, pe la mijlocul nopţii, somnul se îndură de hege­mon. Căscînd spasmodic, procuratorul îşi descheie şi-şi arun­că de pe el pelerina, îşi descătărămă cureaua cu care se în­cingea peste cămaşă şi de care atîrna un cuţit lat, de oţel, în teacă, le puse în jeţul de lîngă pat, apoi îşi scoase sandalele şi se întinse. în aceeaşi clipă, Banga se urcă în pat şi se culcă lîngă el, cap la cap, iar procuratorul, punînd mîna pe gîtul cîinelui, închise, în sfîrşit, ochii. Numai atunci adormi şi du­lăul.

Patul se afla în semiobscuritate; o coloană îl apăra de lu­mina lunii; totuşi, de la treptele intrării spre pat, se întindea o fîşie de raze luminoase. Şi numai cînd pierdu legătura cu tot ce-l înconjura aievea, procuratorul porni fără zăbavă pe fîşia luminoasă, îndreptîndu-se în sus, spre lună. Izbucni chiar în rîs, de bucurie, în somn — atît de minunat şi de neuitat se înjgheba totul pe drumul acesta străveziu şi albastru. Mer­gea însoţit de Banga, alături de filozoful-vagabond. Discutau despre ceva foarte complicat şi important şi nici unul dintre ei nu putea să-l biruie pe celălalt. în nici o privinţă nu coinci­deau părerile lor, din care cauză controversa era deosebit de interesantă şi interminabilă. Se înţelege de la sine că execuţia din ziua aceea se dovedise a fi o pură neînţelegere: doar iată, filozoful care născocise un lucru atît de aiurit, cum că toţi oa­menii au inimă bună, mergea lîngă procurator: prin urmare, era în viaţă.

Şi, desigur, ar fi fost îngrozitor chiar să te gîndeşti că un asemenea om putea fi executat. Supliciul nu a avut loc! Nu! Iată în ce consta farmecul acestei călătorii în sus pe treptele lunii.

Aveau timp destul; ploaia torenţială, cu trăsnete şi fulgere, nu va veni decît spre seară, şi laşitatea e, fără doar şi poate, unul dintre cele mai îngrozitoare vicii. Aşa spunea Yeshua Ha-Nozri. Nu, filozofule, te contrazic: laşitatea este cel mai îngrozitor dintre vicii!

Uite, de pildă, actualul procurator al Iudeii, pe cînd era tribun al legiunii, nu se înspăimîntase în Valea Fecioarelor, cînd germanii turbaţi de furie fuseseră gata-gata să-l sfîşie pe uriaşul Moartea-Şobolanilor. Dar dă-mi voie, filozofule! Oare se poate ca tu, cu inteligenţa ta, să crezi că procuratorul Iudeii ar putea să-şi distrugă cariera din pricina unui om care a săvîrşit o crimă împotriva cezarului?

Da, da... gemea şi plîngea cu sughiţuri în somn Pilat. Bine­înţeles, are să şi-o distrugă. Dimineaţă n-ar fi făcut-o, dar acum, noaptea, cîntărind totul, este de acord să şi-o distru­gă. Va face orice ca să-l salveze de la execuţie pe acest visător nebun şi vraci, care nu are absolut nici o vină!

— De-acum înainte vom fi totdeauna împreună, îi spunea în somn filozoful-vagabond în zdrenţe care, nu se ştie cum, apăruse în calea Călăreţului cu lancea de aur; dnd se va vorbi de unul, pe loc se va spune şi de celălalt! De voi fi pomenit eu, în aceeaşi clipă te vor pomeni şi pe tine! Pe mine, un co­pil găsit, fiul unor părinţi necunoscuţi, şi pe tine, fiul unui rege-cititor în stele şi al unei fete de morar, frumoasa Pila.

— Te rog, nu mă uita, pomeneşte-mă şi pe mine, fiul citito­rului în stele, îl ruga în somn Pilat pe filozof.

Şi, primind asigurări printr-un clătinat afirmativ din cap de la cerşetorul din En-Sarid, care păşea alături cu el, crudul procurator al Iudeii plîngea în somn şi rîdea de bucurie.

Toate acestea erau bune, dar cu atît mai îngrozitoare fu trezirea din somn a hegemonului. Banga începu să mîrîie la lună, şi drumul albastru, alunecos, uns parcă cu untdelemn se prăbuşi. Deschise ochii şi primul lucru de care îşi aduse aminte a fost că supliciul avusese loc. Primul lucru pe care-l făcu procuratorul a fost să-şi încleşteze, cu un gest obişnuit, mîna în zgarda lui Banga; apoi începu să caute luna cu ochi de bolnav şi văzu că mai scăpătase puţin pe boltă şi se mai argintase. Lumina ei era sfîşiată de o lumină neplăcută, care-l supăra şi juca pe balcon chiar în faţa ochilor săi. în mîinile centurionului Moartea-Şobolanilor fîlfîia şi fumega o torţă. Cel care o ţinea se uita într-o parte cu frică şi ură la primejdi­oasa fiară care se pregătea să sară asupra lui.

— Stai cuminte, Banga, porunci procuratorul cu o voce bolnavă şi tuşi. Apărîndu-şi cu mîna ochii de lumină, el con­tinuă: Nici noaptea şi nici în bătaia lunii nu am linişte!... O, zei... De altfel, şi tu, Marcus, ai o funcţie ingrată. îi schi­lodeşti pe soldaţi...

Marcus îl privea tare uimit, şi procuratorul îşi dădu sea­ma de realitate. Pentru a îmblînzi cuvintele fără rost pe care le spusese pe jumătate adormit, el continuă:

— Nu te supăra, centurion. Situaţia mea, îţi repet, este şi mai rea. Ce doreşti?

— A venit comandantul pazei secrete, îl vesti, liniştit, Marcus.

— Cheamă-l, cheamă-l, porunci procuratorul, şi, dregîn-du-şi vocea, tuşi; apoi începu să-şi caute cu picioarele desculţe sandalele.

Flacăra se porni să joace pe coloane, încălţările centurio­nului bătură mozaicul, şi acesta ieşi în grădină.

— Nici la lumina lunii nu am linişte, îşi spuse, scrîşnind din dinţi, procuratorul.

Pe balcon, în locul centurionului, apăru omul cu glugă.

— Banga, stai cuminte, spuse încet procuratorul, strîn-gînd dulăul de ceafă.

înainte de a rosti o vorbă, Afranius aruncă în jur, după obiceiul său, priviri cercetătoare; se cufundă în umbră şi, con-vingîndu-se că în afară de Banga nu mai e nici un străin pe balcon, spuse încet:

— Te rog să mă înaintezi Tribunalului, procuratorule! Ai avut dreptate. N-am fost în stare să-l păzesc pe Iuda din Kiriat. A fost înjunghiat. Te rog să fiu judecat şi să-mi primeşti de­misia.

Lui Afranius i se păru că-l cercetează două perechi de ochi — ai cîinelui şi ai lupului.

Afranius scoase de sub hlamidă o pungă scorojită din pri­cina sîngelui, pecetluită cu două sigilii.

— Iată punga cu banii pe care ucigaşii au aruncat-o în taină în casa marelui preot. Sîngele de pe ea este al lui Iuda din Kiriat.

— Demn de luat aminte. Cît e în pungă, întrebă Pilat, aple-cîndu-se peste ea.

— Treizeci de arginţi. Procuratorul zîmbi ironic, spunînd:

— Puţin. Afranius tăcea.

— Unde e cel ucis?

— Asta nu ştiu, răspunse cu demnitate calmă omul care nu se despărţea niciodată de gluga sa. în dimineaţa aceasta vom începe cercetările.

Procuratorul tresări, lăsînd din mînă cureaua sandalei, care nu voia deloc să se încheie.

— Ştii sigur că a fost ucis? Primi un răspuns sec:

— Eu, procuratorule, fac serviciul de cincisprezece ani în Iudeea. Mi-am început slujba pe timpul lui Valerius Gratus. Nu am nevoie să văd neapărat cadavrul, ca să pot spune că omul a fost ucis, şi iată, raportez că cel care purta numele de Iuda din Kiriat a fost înjunghiat acum cîteva ore.

— Iartă-mă, Afranius, răspunse Pilat. Nu m-am trezit încă bine, de asta am şi vorbit aşa. Dorm prost — procuratorul zîmbi ironic — şi tot timpul văd în vis razele lunii. închi-puie-ţi ce caraghios e! Mi se pare mereu că mă plimb pe raza asta...

Aşadar, aş vrea să aflu ce părere ai în legătură cu chesti­unea aceasta. Unde ai de gînd să-l cauţi: ia loc, şef al serviciu­lui secret.

Afranius se înclină, împinse jeţul mai aproape de pat şi se aşeză în zăngănit de spadă.

— Am de gînd să-l caut în preajma morii de ulei din gră­dina Ghetsemani.

— Da, da... Dar de ce tocmai acolo?

— Hegemonule, am motive să cred că Iuda nu a fost ucis în Yerushalayim, dar nici prea departe de el, ci pe-aproape.

— Socot că eşti unul dintre cei mai străluciţi cunoscători ai meseriei dumitale. Nu ştiu, de altfel, care-i situaţia la Roma, dar în colonii nu există un altul care să-ţi fie deopotrivă. Dar explică-mi, te rog, de ce ai de gînd să-l cauţi tocmai acolo?

— în nici un caz nu admit ideea, spunea încet Afranius, că Iuda s-a dat pe mîna unor oameni suspecţi în raza oraşu­lui. Pe stradă nu poţi ucide în taină. Deci, a fost ademenit, desigur, într-un subsol. Dar cei din serviciul meu îl căutau deja în Oraşul de Jos, şi, fără doar şi poate, l-ar fi găsit, dacă ar fi fost acolo. El însă nu se afla în oraş, asta ţi-o garantez. Dacă ar fi fost omorît departe de oraş, acest pachet cu bani n-ar fi putut să fie aruncat atît de repede. A fost omorît aproa­pe de oraş. Au reuşit să-l ademenească în afara oraşului.

— Nu pricep cum s-a putut face acest lucru!

— Da, procuratorule, este problema cea mai grea în toată afacerea asta şi nici nu ştiu dacă voi reuşi s-o rezolv.

— într-adevăr, e pur şi simplu enigmatic! într-o seară de sărbătoare, un om credincios pleacă, nu se ştie de ce, în afara oraşului, părăsind masa de Paşti, şi acolo piere. Cine şi prin ce anume a putut să-l ademenească? Nu cumva o fi făcut trea­ba asta o femeie? întrebă deodată inspirat procuratorul.

Afranius îi răspunse calm şi convingător:

— în nici un caz, procuratorule. Asta este cafegoric exclus. Trebuie să raţionăm logic. Cine era interesat în moartea lui Iuda? Nişte vînzători nomazi, un cerc în care categoric nu erau nici un fel de femei. Ca să te însori, procuratorule, se cer bani, ca să aduci un om pe lume, tot de ei e nevoie, dar ca să căsă­peşti un om cu ajutorul unei femei, e nevoie de foarte mulţi bani, şi nici un fel de vagabonzi nu-i au. Nu a fost nici o fe­meie în povestea asta, procuratorule. Am să spun mai mult, o asemenea interpretare a omorului nu poate decît să ne facă să pierdem urma, să împiedice cercetările şi să mă încurce pe mine.

— Văd că ai perfectă dreptate, Afranius, zise Pilat, iar eu mi-am permis să exprim doar o presupunere.

— Care este, din păcate, greşită, procuratorule.

— Bine, dar atunci despre ce-i vorba? exclamă procura­torul, scrutînd cu o atenţie încordată chipul lui Afranius.

— Presupun că e vorba tot de bani.

— E o idee extraordinară! Dar cine şi pentru ce putea să-i propună bani, noaptea, în afara oraşului?

— O, nu, procuratorule, nu aşa. Am o singură presupu­nere, şi dacă nu am dreptate, alte explicaţii cred că nu voi găsi. Afranius se aplecă mai aproape de procurator şi încheie în şoaptă: Iuda a vrut să-şi ascundă banii într-un loc ferit, pe care nu-l cunoştea decît el.

— E o explicaţie foarte subtilă. Se vede că aşa s-au şi pe­trecut lucrurile. Acum te înţeleg, nu l-au ademenit oamenii, ci ţelul lui propriu. Da, da, aşa este.

— Aşa este. Iuda era neîncrezător, el ascundea banii de ochii oamenilor.

— Da, dumneata ziceai de grădina Ghetsemani... Dar de ce tocmai acolo ai intenţia să-l cauţi — asta, recunosc, n-o înţeleg.

— O, procuratorule, e lucrul cel mai simplu. Nimeni n-o să-şi ascundă banii în preajma drumurilor, în locuri deschise şi pustii. Iuda nu se afla nici în drum spre Hebron, nici în drum spre Betania. El trebuia să fie într-un loc apărat, ferit, într-un loc cu copaci. Este atît de simplu. Dar alte locuri, în afară de Ghetsemani, nu sînt în apropierea Yerushalayimu-lui. El nu putea să plece departe.

— M-ai convins cu desăvîrşire. Aşadar, ce-i de făcut acum?

— Am să încep neîntîrziat să-i caut pe ucigaşii care l-au urmărit pe Iuda dincolo de oraş, iar personal, după cum ţi-am mai raportat, mă duc să mă predau, ca să fiu judecat.

— Pentru ce?

— Garda mea l-a scăpat din vedere aseară, în bazar, după ce a părăsit palatul lui Caiafa. Cum s-a întîmplat una ca asta, nu înţeleg. Nu am mai întîmpinat aşa ceva de cînd sînt. A fost luat sub supraveghere imediat după discuţia noastră. Dar în raionul bazarului el a schimbat drumul, a făcut o buclă atît de ciudată, încît a dispărut fără urmă.

— Aşa. îţi declar că nu consider necesar să te înaintez tri­bunalului. Ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă, şi nimeni pe lu­mea asta — aici procuratorul zîmbi — nu ar fi fost în stare să facă mai mult decît ai făcut dumneata! Trage la răspun­dere pe iscoadele care l-au pierdut pe Iuda. Dar şi aici, te pre­vin, n-aş vrea să fii prea sever. La urma urmei, am făcut totul spre a-i purta de grijă ticălosului acestuia! Da, am uitat să te întreb — procuratorul îşi frecă fruntea —, cum de au izbutit să arunce nevăzuţi punga cu bani în curtea lui Caiafa?

— Să vezi, procura torule... Nu e o treabă prea grea. Răz­bunătorii au trecut prin spatele palatului lui Caiafa, pe unde stradela domină curtea interioară, şi au aruncat pachetul peste gard.

— împreună cu biletul?

— Da, întocmai cum ai presupus, procura torule. De alt­fel... aici Afranius smulse pecetea de pe pachet şi-i arătă lui Pilat interiorul acestuia.

— Vai de mine, Afranius, ce faci, peceţile acestea sînt pre­cis de la templu!

— Procuratorul nu trebuie să se neliniştească din prici­na acestei chestiuni, răspunse Afranius, închizînd pachetul la loc.

— E posibil să ai toate peceţile? întrebă Pilat rîzînd.

— Altfel nici nu se poate, procuratorule, îi răspunse fără să rîdă, pe un ton foarte sever, Afranius.

— îmi închipui ce s-a petrecut la Caiafa.

— Da, hegemon. S-a iscat mare zarvă. Am fost invitat de îndată.

Pînă şi în semiîntuneric se vedeau strălucind ochii lui Pilat.

— Demn de luat aminte, demn de luat aminte...

— Dă-mi voie să nu fiu de părerea ta, procuratorule, nu e un lucru demn de luat aminte. E o treabă din cale-afară de plicticoasă şi obositoare. La întrebarea mea dacă în palatul lui Caiafa se plătise cuiva vreo sumă de bani, am primit un răspuns hotărît: nu.

— Aha, aşa? Dacă-i aşa, e bine. Nu s-a plătit, prin urmare, nu s-a plătit. Cu atît mai greu va fi să pui mîna pe ucigaşi.

— Acesta este adevărul, procuratorule.

— Da, Afranius, iată ce mi-a trecut deodată prin minte: nu cumva el şi-a pus capăt zilelor?

— O, nu, procuratorule, îi răspunse Afranius, răsturnîn-du-se chiar de mirare în fotoliu, iartă-mă, dar este absolut ne­verosimil!

— Ah, în acest oraş totul este verosimil. Sînt gata să pun rămăşag că, în timpul cel mai scurt, zvonurile despre acest lucru se vor răspîndi prin tot oraşul.

Aici Afranius îşi aruncă din nou privirea spre procurator, stătu o clipă pe gînduri şi-i răspunse:

— Asta n-ar fi exclus, procuratorule.

Era clar că procuratorul nu izbutea defel să alunge din min­te problema referitoare la omorul omului din Kiriat, deşi to­tul se dovedea a fi cît se poate de limpede, aşa încît spuse cu un aer chiar visător:

— Aş fi vrut şi eu să văd cum îl omorau.

— A fost omorît cu o artă neîntrecută, procuratorule, îi răspunse Afranius, uitîndu-se cu o oarecare ironie la procu­rator.

— De unde ştii asta?

— Binevoieşte a-ţi îndrepta atenţia asupra pungii, procu­ratorule, îi răspunse Afranius, îţi garantez că sîngele lui Iuda a ţîşnit în valuri. Am avut ocazia, în viaţa mea, să văd oameni omorîţi.

— Aşadar, el nu se va mai scula?

— Nu, procuratorule, el se va scula atunci cînd va răsuna deasupra lui trîmbiţa lui Mesia, care este aşteptat aici, răs­punse zîmbind filozofic Afranius. Dar înainte de asta, el nu se va scula.

— Ajunge, Afranius. Totul este limpede. Să trecem la în-mormîntare.

— Cei executaţi au fost îngropaţi, procuratorule.

— Vai, Afranius, ar fi o crimă să fii dat în judecată. Eşti demn de cea mai mare răsplată. Cum s-au petrecut lucrurile?

Acesta începu să povestească: în timp ce el era ocupat cu cazul Iuda, cîţiva oameni din paza secretă, conduşi de ajuto­rul lui, au ajuns la colină pe cînd se lăsa noaptea. în vîrful colinei s-a descoperit că lipsea un cadavru. Pilat tresări, spu-nînd răguşit:

— Vai de mine, cum de n-am prevăzut asta!...

— Nu e cazul să te alarmezi, procuratorule, spuse Afra­nius, urmîndu-şi povestirea. Trupurile lui Dismas şi Hestas, cu ochii scoşi de păsările răpitoare, au fost ridicate, şi straja s-a repezit de îndată în căutarea celui de-al treilea cadavru. A fost găsit curînd. Un om oarecare...

— Levi Matei, zise Pilat, mai curînd afirmativ decît inte­rogativ.

— Da, procuratorule... Levi Matei se ascunsese în peşteră, pe coasta dinspre nord a Golgotei, aşteptînd căderea întune­ricului. Trupul gol al lui Yeshua Ha-Nozri era lîngă el. Cînd straja a intrat în peşteră cu torţa, Levi a fost cuprins de furie şi deznădejde. Striga că nu săvîrşise nici o crimă şi că orice om are dreptul, după lege, să înmormînteze pe un criminal executat, dacă vrea s-o facă. Levi Matei spunea că n-are de gînd să se despartă de cadavru. Era aţîţat, striga numai el ştie ce, ba rugîndu-se, ba ameninţînd şi blestemînd...

— A fost nevoie să se pună mîna pe el? întrebă, mohorît, Pilat.

— Nu, procuratorule, nu, răspunse, liniştindu-l, Afra­nius. Nebunul ăsta obraznic s-a potolit după ce a fost lămurit că trupul va fi îngropat. înţelegînd ce voiam să facem, s-a îm-blînzit, dar a declarat că nu va pleca nicăieri şi că vrea să ia parte la înmormîntare. A declarat că nu va pleca nici chiar dacă va fi ameninţat cu moartea şi chiar a întins soldaţilor un cuţit de tăiat pîine, pe care-l avea la el, cu care să-l ucidă.

— A fost gonit? întrebă, înăbuşit, Pilat.

— Nu, procuratorule, nu. Ajutorul meu i-a îngăduit să ia parte la înmormîntare.

— Care dintre ajutoarele dumitale a condus toată treaba asta? întrebă Pilat.

— Tolmai, răspunse Afranius, adăugind neliniştit: Poate că a săvîrşit vreo greşeală?

— Continuă, răspunse Pilat. Nu s-a săvîrşit nici o greşeală, în general, sînt cam descumpănit, Afranius; pesemne că am de-a face cu un om care nu dă niciodată greş. Omul ăsta eşti dumneata.

— Levi Matei a fost luat în căruţă împreună cu trupurile celor executaţi şi, după vreo două ore, au ajuns în trecătoa-rea pustie de la nord de Yerushalayim. Acolo, straja, muncind în schimburi, a săpat într-un ceas o groapă adîncă, în care au fost îngropaţi cei trei executaţi.

— Goi?

— Nu, procuratorule. Soldaţii au luat cu ei, ca să-i acopere, nişte hitoane. Pe degetele celor îngropaţi au fost trase inele. Al lui Yeshua, cu o crestătură — al lui Dismas, cu două — iar al lui Hestas, cu trei. Groapa a fost astupată şi acoperită cu pietre. Semnul de recunoaştere îl ştie Tolmai.

— Vai, dacă aş fi putut prevedea! începu să vorbească, schimonosindu-se, Pilat, aş fi avut nevoie să-l văd pe acest Levi Matei...

— El este aici, procuratorule.

Pilat îl privi o vreme cu ochii larg deschişi, apoi spuse:

— îţi mulţumesc pentru tot ce s-a făcut în treaba aceasta. Te rog să mi-l trimiţi mîine pe Tolmai, vestindu-l din timp că sînt mulţumit de el, iar pe dumneata, Afranius — procu­ratorul scoase din buzunarul brîului de piele care se afla pe masă un inel şi-l întinse şefului serviciului secret —, te rog să primeşti asta ca amintire.

Afranius se înclină, zicînd:

— Este o mare onoare pentru mine, hegemon.

— Pe soldaţii care au făcut înmormîntarea te rog să-i răs­plăteşti. Pe copoii care l-au scăpat de sub supraveghere pe Iuda, mustră-i. Pe Levi Matei trimite-l chiar acum la mine. Vreau să aflu neîntîrziat amănunte în legătură cu Yeshua.

— Am înţeles, procuratorule, răspunse Afranius şi începu să se retragă salutînd din cap, iar procuratorul bătu din pal­me, strigînd slugilor:

— Veniţi încoace! O făclie sub colonadă!

Pe cînd Afranius ieşea în grădină, în spatele lui Pilat lu­minile începură să licărească în mîinile slugilor. S-au pus trei sfeşnice pe masă, în faţa procuratorului, şi noaptea scăldată în lumina lunii s-a retras de îndată în grădină, de parcă Afra­nius ar fi luat-o cu el. în locul celui plecat, pe balcon intră un om necunoscut, slab şi pirpiriu, însoţit de un centurion cu sta­tură uriaşă. Centurionul, surprinzînd privirea procuratoru­lui, se retrase numaidecît în grădină şi dispăru.

Procuratorul îl studia pe cel venit, aţintindu-l cu nişte ochi lacomi, uşor speriaţi. Astfel este privit orice om despre care s-au auzit multe vorbindu-se şi care în cele din urmă se arată

la faţă.

Omul, să tot fi avut patruzeci de ani, negru la chip, zdren­ţăros, acoperit cu noroi uscat, arunca priviri de lup pe sub sprîncene. Pe scurt, era foarte puţin arătos şi mai curînd se­măna cu un cerşetor de pe străzile oraşului, dintre cei ce for­fotesc în număr mare pe terasele templului sau în pieţele mur­darului şi gălăgiosului Oraş de Jos.

Tăcerea îndelungată fu tulburată de purtarea ciudată a celui adus. Se schimbă la faţă, se clătină, şi, dacă nu s-ar fi apucat cu mîna murdară de marginea mesei, s-ar fi prăbuşit.

— Ce-i cu tine? îl întrebă Pilat.

— Nimic, răspunse Levi Matei, făcînd un gest, de parcă ar fi înghiţit ceva. Gîtul lui slab, gol şi cenuşiu se umflă, apoi se dezumflă din nou.

— Ce-i cu tine? repetă Pilat.

— Sînt obosit, răspunse omul, uitîndu-se posac în podea.

— Stai jos, zise Pilat, arătîndu-i jeţul.

Levi îl privi neîncrezător pe procurator, se îndreptă spre jeţ, se uită dintr-o parte şi speriat la rezemătoarele de aur şi nu se aşeză în jeţ, ci alături, jos pe podea.

— Ia explică-mi, de ce nu te-ai aşezat în jeţ? îl întrebă Pilat.

— Sînt murdar şi-l voi întina, zise Levi, cu ochii în pămînt.

— Ţi se va da numaidecît de mîncare.

— Nu mi-e foame.

— De ce minţi? întrebă încet Pilat. Tu doar n-ai mîhcat toa­tă ziua, sau poate chiar şi mai de mult. Bine, nu mînca. Te-am chemat să-mi arăţi cuţitul pe care l-ai avut la tine.

— Mi l-au luat soldaţii, atunci cînd m-au adus aici, răs­punse Levi, adăugind ursuz: Te rog să mi-l înapoiezi; trebuie să-l dau îndărăt stăpînului său. L-am furat.

— De ce?

— Ca să tai funiile.

— Marcus! strigă procuratorul. Şi centurionul păşi sub colonadă. Dă-mi cuţitul acestui om.

Centurionul scoase dintr-o teacă — îi atîrnau două de cin­gătoare — un cuţit murdar de tăiat pîine, îl întinse procura­torului, se retrase şi dispăru.

— De la cine ai luat cuţitul?

— Din brutăria de lîngă poarta Hebronului, cum intri în oraş pe stînga.

Pilat privi lama lată a cuţitului, o încercă cu degetul, să vadă, pesemne, dacă este sau nu ascuţită, şi spuse:

— In ceea ce priveşte cuţitul, nu avea nici o grijă. Va fi tri­mis la brutărie. Acum însă mai am nevoie de ceva: arată-mi papirusul pe care-l porţi la tine şi pe care sînt înscrise cu­vintele lui Yeshua.

Levi se uită cu ură la Pilat şi zîmbi, dar cu atîta răutate, încît chipul i se sluţi.

— Vreţi să-mi luaţi totul? Pînă şi ultimul lucru pe care-l mai am? întrebă el.

— Nu ţi-am spus — dă-mi-l, răspunse Pilat, ţi-am spus —

arată-mi-l.

Levi se scotoci în sîn şi scoase un sul. Pilat i-l luă din mînă, îl despături, îl întinse pe masă, între făclii şi, cu ochii îngus­taţi, începu să studieze slovele de neînţeles, scrise cu cerneală. Greu era să înţelegi aceste rînduri strîmbe, şi Pilat se sucea, se pleca asupra papirusului, urmărind rîndurile cu degetul. Izbuti totuşi să desluşească într-un fel că scrierea aceea în­semna un lanţ fără şir de cugetări, de date, de însemnări gos­podăreşti şi fragmente de poezie. Cîte ceva izbuti să citească: „... moarte nu există... aseară am mîncat bucuroţi dulci de primăvară..."

Cu faţa crispată de încordare, Pilat citea cu ochii micşo­raţi: „Vom vedea rîul curat al apei vieţii... Omenirea va privi soarele prin cristalul străveziu al..."

Aici Pilat tresări. în ultimele rînduri ale pergamentului descifra cuvintele „un mai mare viciu... laşitatea".

Pilat făcu sul pergamentul şi, cu un gest brusc, i-l întinse lui Levi.

— Ia-l, spuse el şi tăcu. Apoi adăugă: După cîte văd, eşti un cărturar, şi n-are nici un rost, singur cum eşti, să umbli fără căpătîi, în veşminte de cerşetor. In Cezareea am o biblio­tecă mare, sînt foarte bogat şi vreau să te iau în serviciul meu. Vei cerceta şi vei păstra papirusurile, vei fi hrănit şi îmbrăcat.

Levi se sculă.

— Nu, nu vreau, răspunse el.

— De ce? întrebă procuratorul, întunecîndu-se la chip... îţi sînt nesuferit? Ţi-e teamă de mine?

Acelaşi zîmbet plin de răutate schimonosi faţa lui Levi.

— Nu, răspunse el. Tu te vei teme de mine. N-o să-ţi vină uşor să mă priveşti în faţă, după ce l-ai omorît.

— Taci, îl opri Pilat; uite, ia banii ăştia. Levi refuză, clăti-nînd din cap, şi procuratorul urmă: Ştiu că te socoti ucenic al lui Yeshua, dar eu îţi spun că n-ai învăţat nimic din ce ţi-a propovăduit el. Că, dacă ai fi făcut-o, ai fi primit negreşit să iei de la mine. Să ştii că, înainte de moarte, el a spus că nu învinuieşte pe nimeni. Pilat ridică semnificativ degetul, obra­zul îi tresărea nervos... El ar fi primit să ia de la mine. Tu eşti crud, iar celălalt n-a fost crud deloc. Ce-ai să faci? Unde-ai să te duci?

Deodată, Levi se apropie de masă, se propti cu mîinile în tăblie şi, aţintindu-şi ochii arzători asupra lui Pilat, îi şopti:

— Află, hegemon, că la Yerushalayim e un om în care am să bag cuţitul. Vreau să ţi-o spun ca să ştii că va mai curge sînge.

— Şi eu ştiu că va mai curge, răspunse Pilat. Vorbele tale nu mă miră. De bună seamă, pe mine vrei să mă înjunghii?

— Pe tine n-am să izbutesc, îi răspunse Levi, rînjind, nu sînt atît de prost să nădăjduiesc la una ca asta. Dar îl voi în­junghia pe Iuda din Kiriat şi tot restul vieţii pentru asta am să trăiesc.

Atunci, ochii procuratorului se luminară de o neînchipuită plăcere; făcîndu-i semn lui Levi Matei să se apropie, îi spuse:

— N-ai cum. Nu-ţi mai face griji. Iuda a fost înjunghiat chiar în noaptea asta.

Levi făcu un salt înapoi şi, aruncînd priviri sălbatice în jur, strigă:

— Cine a făcut-o?

— Nu fi gelos, îi răspunse rînjind Pilat şi-şi frecă mîinile. Mi-e teamă că a avut el admiratori şi în afară de tine.

— Cine a făcut asta? mai repetă în şoaptă Levi.

— Eu am făcut-o, îi răspunse Pilat.

Levi căscă gura, îşi pironi privirea pe chipul procuratoru­lui, iar acesta îi spuse încet:

— De bună seamă, nu e mult ceea ce s-a făcut, totuşi, eu am făcut-o. Şi adăugă: Acum, ai să primeşti ceva de la mine?

Levi cumpăni, se îmblînzi, şi în cele din urmă spuse:

— Porunceşte să mi se aducă o bucăţică de papirus curat.

Trecuse un ceas. Levi nu se mai afla în palat. Acum, liniş­tea zorilor era tulburată numai de zgomotul lin al paşilor — erau santinelele din grădină. Luna se spălăcea văzînd cu ochii şi în cealaltă margine a cerului se zărea o pată albicioasă — luceafărul.

Făcliile se stinseseră de mult. Pe pat, era culcat procura­torul. Dormea cu obrazul în palmă şi nu i se auzea respiraţia. Alături de el, dormea Banga.

Astfel întîmpină Pilat din Pont, al cincilea procurator al Iudeii, zorii zilei de cincisprezece a Nisanului.