Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 24. Eliberarea maestrului
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

în dormitorul lui Woland toate erau ca înainte de bal. Wo-land stătea în cămaşă pe pat; numai Hella, în loc să-i fricţio-neze piciorul, pregătea cine pe masa la care se jucase înainte partida de şah. Koroviev şi Azazello îşi scoseseră fracurile şi şedeau lîngă masă, iar între ei, trona, se-nţelege, motanul, care nu voise să se despartă de cravata lui, deşi ea se trans­formase într-o cîrpă murdară. Clătinîndu-se, Margareta se apropie de masă şi se sprijini în ea. Ca şi prima dată, Woland îi făcu un semn să se apropie şi o invită să se aşeze lîngă el, pe pat.

— A fost tare chinuitor, nu-i aşa?

— O, nu, messire, răspunse ea abia auzit.

Noblesse oblige, remarcă motanul, turnîndu-i Margare­tei o licoare străvezie într-un pahar pentru vin negru.

— E votcă? îl întrebă cu glas slab Margareta. Motanul sări în sus, adînc jignit.

— Daţi-mi voie, regină, rosti el răguşit; cum mi-aş fi îngă­duit să ofer votcă unei doamne? E spirt curat!

Margareta îi zîmbi, încercînd să respingă paharul.

— Bea fără frică, îi zise Woland, şi Margareta, ascultă­toare, luă paharul în mînă. Aşază-te, Hella, porunci Woland; explicîndu-i apoi Margaretei: Noaptea cu lună plină e o noap­te de sărbătoare: eu cinez de obicei într-o societate restrînsă, alcătuită din prieteni şi slugi. Aşadar, cum te simţi? Cum a trecut acest bal istovitor?

— Uluitor! croncăni Koroviev. Toţi erau fermecaţi, înamo­raţi, striviţi! Cît tact, cîtă pricepere, farmec şi charmel

Woland ridică paharul şi ciocni cu Margareta. Aceasta şi-l bău docilă pe-al ei, crezînd că după ce-l va bea îşi va da sfîrşi-tul. Dar nu se petrecu nimic rău. Simţi în stomac o căldură vie, în ceafă un zvîcnet uşor şi-şi recapătă puterile ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un somn lung, înviorător; pe deasupra simţi şi o foame de lup. Aducîndu-şi aminte că nu luase ni­mic în gură din dimineaţa zilei precedente, pofta de mîncare îi spori şi mai tare... Aşa că începu să înfulece cu lăcomie caviarul.

Behemoth îşi tăie o bucată de ananas, puse pe ea sare, pi­per şi o mîncă; după care trase atît de semeţ un al doilea pa­har de spirt, încît îi făcu pe toţi să-l aplaude.

Cînd Margareta goli şi ea al doilea pahar, luminările din candelabre prinseră a licări mai viu, iar focul se înteţi în şemi-neu. Nu se simţea deloc ameţită. Muşcînd din carne cu dinţii ei albi, se desfăta cu sucul gustos, urmărindu-l din ochi pe Behemoth cum ungea cu muştar o stridie.

— De ce nu pui şi nişte struguri deasupra? îi zise încet Hella motanului, dîndu-i un ghiont.

— Rog să nu mi se dea lecţii, replică acesta. Am ospătat destul la fel şi fel de mese, fii fără grijă, ştiu să mă port!

— Ah, ce plăcut e să cinezi aşa, în faţa şemineului, în inti­mitate, într-un cerc restrîns, se auzi glasul dogit al lui Koro­viev...

— Eu aş zice, Fagot, că şi balul are farmecul şi anvergura lui, replică motanul.

— N-are nici un farmec şi nici o anvergură, interveni Wo­land, iar urşii ăştia stupizi şi tigrii din bar erau cît pe ce să-mi provoace o migrenă cu urletele lor.

— De acord, messire, zise motanul, dacă dumneavoastră găsiţi că nu are anvergură, apoi şi eu, numaidecît, am să în­cep să fiu de aceeaşi părere.

— Ia vezi! îi răspunse Woland.

— Am glumit, zise cu smerenie motanul, iar în ce-i pri­veşte pe tigri, am să ordon să fie prăjiţi.

— Tigrii nu se pot mînca, interveni Hella.

— Crezi? în cazul acesta, vă rog să ascultaţi dădu glas mo­tanul şi, mijindu-şi ochii de plăcere, povesti cum, odată, a pri­begit timp de nouăsprezece zile în pustiu şi singurul lucru pe care îl mînca era carnea tigrului, ucis de el. Toţi ascultară cu interes această povestire captivantă, iar cînd Behemot o termină, exclamară toţi în cor:

— Gogoşi!

— Lucrul cel mai interesant în aceste gogoşi, spuse Wo-land, este că sînt gogoşi de la primul la ultimul cuvînt.

— Ah, da? Gogoşi? exclamă motanul, şi toţi îşi ziseră că va începe să protesteze, dar el nu făcu decît să spună încet: Istoria ne va judeca.

— Spune-mi, te rog, îl întrebă Margareta pe Azazello, în­viorată de votcă: dumneata l-ai împuşcat pe acel fost baron?

— Fireşte, răspunse Azazello, cum era să nu-l împuşc? Tre­buia neapărat împuşcat.

— M-am tulburat atît de tare! exclamă Margareta. Totul s-a petrecut atît de neaşteptat!

— Nu e nimic neaşteptat în toate astea, o contrazise Aza­zello, iar Koroviev se porni să urle şi să se văicărească:

— Cum să nu te tulburi? Şi mie au început să-mi tremure picioarele! Pac! O dată! Şi baronul prăvălit pe-o coastă!

— Eu eram cît pe ce să fac o criză de isterie, adăugă mota­nul, lingînd lingura cu icre negre.

— Iată ce nu pot înţelege, zise Margareta în timp ce scîn-tei aurii de la pocalul de cristal sclipeau în ochii ei, oare, într-a­devăr, afară nu se auzea muzica şi, în general, zgomotul aces­tui bal?

— Sigur că nu se auzea, regină, îi explică Koroviev, asta trebuie făcut în aşa fel ca să nu fie auzit nimic. Trebuie făcut totul cu cît mai multă grijă.

— Sigur, sigur că da... Pentru că omul acela de pe scară... Uite, cînd am trecut cu Azazello... Şi încă unul, aflat lîngă in­trare. .. Eu cred că el urmărea apartamentul dumneavoastră...

— Exact, exact! strigă Koroviev, aşa este, dragă Margareta Nikolaevna. Dumneata confirmi bănuielile mele! Da, el ur­mărea apartamentul! Eu însumi l-am luat întîi drept un do­cent universitar distrat sau un îndrăgostit care tînjeşte pe scară. Dar nu, nu! Ceva mă durea la lingurică! Ah, el urmărea apartamentul! Şi un altul lîngă intrare, la fel! Şi cel care stătea în gang!

— Uite, ar fi interesant de ştiut ce se va întîmpla dacă or să vină să vă aresteze? întrebă Margareta.

— Or să vină negreşit, încîntătoare regină, negreşit! răs­punse Koroviev, simte inima mea că or să vină! Bineînţeles, nu acuma, însă la timpul său vor veni negreşit. Dar presupun că nu se va întîmpla nimic interesant.

— Ah, ce tulburată am fost cînd l-am văzut prăbuşindu-se! urmă ea, aflîndu-se, pesemne, încă sub impresia asasinatu­lui. Pentru prima oară în viaţa ei asistase la o crimă! Probabil că ştii să tragi foarte bine?

— Destul de bine, răspunse Azazello.

— Şi la ce distanţă tragi; la cîţi paşi? îl întrebă Margareta nu prea desluşit.

— Depinde în ce trag, îi răspunse cu judecată Azazello, una e să ocheşti cu ciocanul în geamul criticului Latunski, şi alta, în inima lui.

— în inimă! exclamă Margareta, ducîndu-şi mîna la inimă, în inimă! repetă ea cu glas surd.

— Cine e criticul ăsta? întrebă Woland, uitîndu-se la Mar­gareta printre gene.

Azazello, Koroviev şi Behemoth îşi pironiră privirile, ru­şinaţi, în podea, în timp ce Margareta răspunse, roşindu-se:

— E un critic. în seara asta i-am devastat apartamentul.

— Ia te uită! Şi pentru ce, mă rog?...

— El, messire, îi explică Margareta, l-a nenorocit pe un maestru.

— Şi de ce trebuia să te osteneşti singură?

— îngăduiţi-mi mie, messire, strigă fericit motanul, sărind de pe scaun.

— Dar astîmpără-te o dată, mormăi Azazello, sculîndu-se, dau eu o fugă pîn-acolo...

— Nu! strigă Margareta. Nu, vă implor, messire, opriţi-l, nu faceţi asta!

— Cum vrei, cum vrei, răspunse Woland, şi Azazello îşi reluă locul.

— Aşadar, unde am rămas, nepreţuită regină Margot? trăncăni Koroviev. Ah, da, era vorba despre inimă... El nime-reşte în inimă. Spunînd aceasta, Koroviev îşi întinse un deget lung înspre Azazello: — la alegere — în orice ventricul sau auricul.

La început, Margareta nu pricepu ce vrea să spună, dar apoi, prinzînd sensul cuvintelor, exclamă mirată:

— Bine, dar acestea nu se văd!

— Scumpa mea, urmă cu glas spart Koroviev, aici e-aici, că nu se văd! Ăsta-i tot tîlcul! Că, într-un obiect pe care-l vezi, oricine poate să nimerească!

Şi Koroviev scoase din sertarul mesei un şeptar de pică, îl întinse Margaretei şi o rugă să însemne pe el cu unghia unul din puncte. Margareta însemnă punctul de sus, din dreapta. Apoi Hella ascunse cartea sub pernă, strigînd:

— Gata!

Azazello, care stătea cu spatele spre pernă, scoase din bu­zunarul pantalonilor un pistol automat negru, îşi puse ţeava acestuia pe umăr şi, fără să întoarcă ochii spre pat, trase, în-fricoşînd-o pe Margareta. După aceea, scoaseră de sub perna găurită şeptarul — glonţul nimerise drept în punctul însem­nat de Margareta.

— N-aş vrea să mă întîlnesc cu dumneata cînd ţii în mînă revolverul, zise Margareta, aruncîndu-i priviri cochete lui Aza­zello. Avea o slăbiciune pentru toţi oamenii în stare să facă ceva la perfecţie.

— Nepreţuită regină, piui Koroviev, nu-i doresc nimănui să-i iasă înainte, chiar şi cînd n-are în mînă revolver! Pe cu-vîntul de onoare al unui fost dirijor de cor şi cîntăreţ că omul acela n-ar fi de felicitat.

Motanul, care şezuse încruntat în timpul experienţei cu tragerea, deodată anunţă:

— Mă angajez să bat recordul cu şeptarul.

Drept răspuns, Azazello mîrîi ceva. Motanul însă era în­căpăţînat şi ceru nu un revolver, ci două. Azazello scoase al doilea revolver aflat în buzunarul al doilea din spatele pan­talonilor şi, strîmbîndu-şi dispreţuitor gura, i-l întinse lăudă­rosului împreună cu primul revolver. Notase două puncte pe şeptar. Motanul se pregăti îndelung, întorcîndu-şi ochii de la pernă. Margareta şedea cu mîinile la urechi şi se uita la buf­niţa care dormita pe stelajul căminului. Motanul trase din amîndouă revolverele, după care Hella scoase un ţipăt stri­dent, bufniţa ucisă căzu de pe cămin, iar ceasul, spart, se opri. Hella, care avea o mînă însîngerată, îl apucă cu un urlet de blană pe motan, iar el, drept răspuns, o înşfacă de păr şi arruh-doi încolăcindu-se, zvîrcolindu-se, alunecară pe podea. Unul din pocale căzu de pe masă şi se sparse.

— Luaţi-o de pe mine pe drăcoaica asta, care a turbat! urlă motanul, respingînd-o pe Hella, ce şedea călare pe el. Pe bă­tăuşi i-au despărţit, iar Koroviev suflă în degetul Hellei, stră­puns de glonte, şi acesta se vindecă pe loc.

— Nu pot să trag cînd se vorbeşte în jurul meu! strigă Behemoth, străduindu-se să pună la loc un smoc uriaş de păr, smuls din spinarea lui.

— Fac pariu că toată tărăşenia asta a făcut-o dinadins, zise Woland, zîmbind Margaretei. El trage bine.

Hella s-a împăcat cu motanul şi, în semn de împăcare, s-au sărutat. Apoi a fost scoasă de sub pernă cartea şi s-a verificat. Nu era atins nici un punct, afară de cel străpuns de Azazello.

— Asta-i imposibil, susţinea motanul, uitîndu-se la carte în lumina candelabrului.

Cina veselă continua. Luminările se topeau în candelabre, din şemineu se răspîndea prin cameră, unduind, o căldură uscată şi înmiresmată. Margareta îşi potolise foamea şi se sim­ţea cuprinsă de beatitudine. Se uita cum rotocoalele albăstrii de la ţigara de foi a lui Azazello pluteau spre şemineu, în timp ce motanul le prindea din zbor cu vîrful spadei. N-avea chef să plece nicăieri, deşi, după cum îşi dădea seama, se făcuse tîrziu. Nu mai era mult pînă la şase dimineaţa. Profitînd de un moment de tăcere, se adresă sfioasă lui Woland:

— Cred că e timpul să plec. E tîrziu...

— Unde te grăbeşti? o întrebă acesta politicos, dar cam rece. Ceilalţi tăceau, prefăcîndu-se pasionaţi de priveliştea rotocoalelor de fum de ţigară.

— Da, e timpul să plec, repetă Margareta, tulburîndu-se şi mai mult din cauza acestei atmosfere şi căutînd în jur cu privirea vreun şal sau mantia.

Deodată, goliciunea începu s-o stînjenească. Se ridică de la masă. Fără un cuvînt, Woland luă de pe pat halatul lui ros şi plin cu pete de grăsime, iar Koroviev îl aruncă pe ume­rii Margaretei.

— Vă mulţumesc, messire, zise abia auzit Margareta, pri-vindu-l întrebător pe Woland.

Acesta îi răspunse cu un zîmbet politicos şi nepăsător. O neagră amărăciune încleşta inima Margaretei. Se simţi înşe­lată. Pentru toate serviciile aduse la bal, nimeni, se vedea, n-avea de gînd s-o răsplătească, după cum nimeni n-o poftea să mai rămînă. Cu toate acestea, un lucru era cum nu se poa­te mai limpede: de aici nu avea unde să se ducă. Gîndul fugar, că ar putea fi nevoită să se întoarcă la vila ei, îi umplu inima de deznădejde. „Să mă rog de el? Eu?" îşi spuse ea, gîndin-du-se la sfatul ademenitor al lui Azazello, pe cînd şedeau în grădina de lîngă zidul Kremlinului. „Pentru nimic în lume!" hotărî Margareta în cele din urmă.

— Vă las cu bine, messire, spuse ea cu glas tare şi urmă în gînd: „Numai să mă văd ieşită de aici, că apoi cum ajung la rîu, mă înec."

— Stai jos, îi zise deodată poruncitor Woland. Schimbîndu-se la faţă, Margareta se aşeză.

— Vrei poate să-mi spui ceva la despărţire?

— Nu, messire, nimic, răspunse ea mîndră; în afară de un lucru: dacă mai aveţi nevoie de mine, sînt gata să îndeplinesc orice doriţi. Nu sînt deloc obosită şi m-am distrat de minune la bal. Aşa încît, dacă ar mai fi continuat, aş fi întins din nou genunchiul meu, ca să-l sărute mii de spînzuraţi şi de ucigaşi. Spunînd aceasta, Margareta se uita la Woland ca prin ceaţă, cu ochii plini de lacrimi.

— Aşa este! Ai perfectă dreptate! strigă răsunător Woland. Aşa şi trebuie!

— Aşa şi trebuie! repetă ca un ecou suita lui.

— Noi te-am pus la încercare, zise Woland. Nu ceri nici­odată nimic! Niciodată! Mai ales la cei mai puternici ca dum­neata, îi laşi să-ţi ofere ei singuri, şi ei îţi vor oferi totul. Ia loc, femeie mîndră ce eşti! Woland smulse halatul său de pe umerii Margaretei, şi ea se pomeni din nou lîngă el, pe pat. Aşadar, Margot, urmă Woland, căutînd să dea o rezonanţă mai blîndă glasului său, ce vrei drept răsplată pentru că astă-seară, la balul meu, ai făcut onorurile casei? Ce doreşti pentru faptul că acest bal l-ai petrecut goală? Cum preţuieşti genunchiul dumitale? Ce daune pretinzi de la musafirii mei, pe care adineauri i-ai numit spînzuraţi? Spune! Acum vor­beşte fără sfială, pentru că eu sînt cel care a oferit.

Inima ei bătu cu putere; Margareta oftă adînc, chibzuind parcă ceva.

— Ei, curaj! strigă Woland. Trezeşte-ţi fantezia, dă-i pin­teni! Chiar şi numai pentru faptul că a fost de faţă la împuş­carea acelui ticălos de baron învechit în rele merită omul său să fie răsplătit, cu atît mai mult cu cît este vorba de o femeie. Ei, s-aud!

Margareta simţi că i se taie răsuflarea şi era gata să ros­tească tainicele cuvinte pregătite în sufletul ei, cînd, pălind deodată, deschise gura şi holbă ochii. „Frida!... Frida, Frida! îi strigă în urechi un glas sîcîitor, implorînd-o. Mă cheamă Frida!" Şi, bîlbîindu-se, Margareta vorbi:

— Aşadar, aş putea... să cer... un lucru?

— Să pretinzi, să pretinzi, dorina mea, îi răspunse Woland, zîmbind înţelegător, să pretinzi un lucru.

Ah, cît de abil şi de limpede subliniase Woland aceste două cuvinte: „Un lucru", repetînd de fapt vorbele Margaretei. Oftînd din nou, aceasta urmă:

— Aş vrea să nu i se mai lase Fridei batista cu care şi-a sugrumat copilul.

Motanul ridică ochii spre tavan, oftînd zgomotos, dar nu zise nimic, amintindu-şi, pesemne, de urechea pe care Mar­gareta i-o răsucise la bal.

— Dat fiind faptul, vorbi Woland zîmbind ironic, că este cu totul imposibil ca toanta de Frida să te miruiască — asta fiind cu totul nepotrivit cu demnitatea dumitale de regină —, nici nu ştiu ce aş avea de făcut. Cred că nu rămîne decît un singur lucru: să fac rost de cît mai multe cîrpe şi să astup cu ele toate crăpăturile dormitorului meu.

— Ce vreţi să spuneţi, messire? se miră Margareta la auzul acestor vorbe într-adevăr de neînţeles.

— Sînt pe deplin de acord cu dumneavoastră, messire, se băgă pe fir motanul — întocmai, cu cîrpe! Şi, nespus de ener­vat, dădu cu laba în masă.

— Vorbesc despre milă, îşi lămuri cuvintele Woland, fi-xînd-o pe Margareta cu ochiul lui de foc; uneori, cu totul pe neaşteptate şi în chip viclean, ea se furişează în crăpăturile cele mai înguste. De aceea vorbesc despre cîrpe...

— Şi eu tot despre asta vorbesc! sări motanul şi, pentru orice eventualitate, se dădu mai la o parte de Margareta, aco-perindu-şi cu labele, mînjite cu cremă roz, urechile ascuţite.

— Afară cu tine! porunci Woland.

— încă nu am băut cafeaua, răspunse motanul, cum să plec? Oare e posibil, tnessire, ca într-o noapte de sărbătoare oaspeţii să fie împărţiţi în două sorturi la masă? Unii de prima calitate, iar ceilalţi, cum se exprimă acest tris zgîrciob-bufe-tier, de calitatea a doua?

— Taci din gură! îi porunci Woland şi o întrebă pe Marga­reta: Judecind bine, pari să fii un om înzestrat cu o bunătate ieşită din comun. Un om cum nu se poate mai moral.

— Nu, protestă cu energie Margareta, eu ştiu că trebuie să vorbesc deschis cu dumneavoastră şi am să vă spun des­chis: sînt un om uşuratic. V-am rugat s-o ajutaţi pe Frida nu­mai pentru că am avut imprudenţa s-o fac să spere şi să crea­dă. Ea aşteaptă, messire, ea crede în puterea mea. Şi dacă va rămîne înşelată în speranţa ei, am să mă simt îngrozitor. Nu voi mai avea linişte cît voi trăi. Nu-i nimic de făcut, aşa a fost să fie.

— Aha, zise Woland, e de înţeles.

— Şi o să faceţi asta? îl întrebă încet Margareta.

— în nici un caz, răspunse Woland. Trebuie să ştii, scum­pă regină, că e vorba de o măruntă confuzie. Fiecare departa­ment trebuie să-şi vadă de treburile lui. Nu neg, posibilităţile noastre sînt destul de mari, sînt cu mult mai mari decît pre­supun unii oameni nu tocmai ageri...

— Da, asta da, sînt cu mult mai mari, se băgă din nou pe fir motanul, tare nerăbdător, şi, se vede, foarte mîndru de aceste posibilităţi.

— Taci dracului! îi zise Woland, urmînd către Margareta: Dar ce rost are să te ocupi de ceva care cade în atribuţiunile altui for, după cum am spus. Aşadar, eu n-o să fac asta, dar o s-o faci dumneata.

— Şi o să se îndeplinească dacă încerc eu?

Azazello îşi aruncă ironic ochiul chiar spre Margareta şi, răsucindu-şi capul roşcat, pufni în rîs.

— Dar fă-o o dată; ce chin e şi cu dumneata, bombăni Wo­land şi, întorcînd cu mîna globul, începu să examineze cu aten­ţie un anumit amănunt, ocupîndu-se, pesemne, şi cu o altă treabă, în timp ce stătea de vorbă cu Margareta.

— Ei, hai, Frida... suflă Koroviev.

— Frida! strigă cu glas ascuţit Margareta.

Uşa se dădu de perete, şi în cameră se năpusti o femeie goală, despletită, cu ochi demenţi, dar trează de data aceasta, fără semnele beţiei. Şi, în timp ce femeia îşi întindea rugătoare braţele spre Margareta, aceasta zise maiestuos:

— Ai fost iertată. N-o să ţi se mai lase batista.

Cu un strigăt, Frida se aruncă în genunchi, prosternîndu-se la picioarele Margaretei. Apoi, la un semn al lui Woland, pieri din cameră.

— Vă mulţumesc, rămîneţi cu bine, zise Margareta, ridi-cîndu-se.

— Ei, Behemoth, ce ne facem? vorbi Woland. într-o noap­te ca asta, de sărbătoare, n-o să abuzăm de această totală lip­să de simţ practic! Şi întorcîndu-se spre Margareta: Aşadar, asta nu intră la socoteală; în ce mă priveşte, n-am făcut nimic. Ce vrei pentru dumneata?

Urmă o tăcere pe care o întrerupse Koroviev, şoptind la urechea Margaretei:

— Nestemată donna, de data asta te sfătuiesc să fii mai rezonabilă! Că de, Fortuna ar putea să-ţi şi scape din mîini.

— Vreau ca acum, chiar în clipa asta, să mi se dea îndărăt maestrul, iubitul meu, zise Margareta, cu obrazul crispat.

Şi atunci, în odaie se năpusti o rafală de vînt cu atîta pu­tere, încît şi flacăra luminărilor din candelabre se aşternu ori­zontal, perdeaua grea de la fereastră se dădu la o parte, fe­reastra se deschise larg şi, departe, în înalturi, se arătă luna plină, dar nu o lună de dimineaţă, ci una de miez de noapte. Prin fereastră, pe podea se aşternu năframa verzuie a nopţii, şi în ea apăru oaspetele nocturn al lui Ivanuşka — maestrul. Era îmbrăcat cu hainele lui de spital — cu halat, papuci şi cu tichia neagră de care nu se despărţea niciodată. Obrazul ne­bărbierit avea un tic nervos: maestrul se uita cu coada ochiului, speriat, la licărul făcliilor, în timp ce şuvoaiele argintii ale lunii se învolburau în juru-i.

Margareta îl recunoscu şi, gemînd, îşi împreună mîinile, alergînd spre el. îi sărută fruntea, buzele, se lipi cu faţa de obrazul lui nebărbierit, şi lacrimile, stăpînite atîta vreme, prinseră a curge acum în voie, şiroind pe chipul ei. Rostea doar o vorbă, repetînd-o în neştire:

— Tu... tu... tu...

Maestrul se desfăcu din strînsoarea braţelor ei şi spuse cu glas surd:

— Nu plînge, Margot, nu mă chinui! Sînt grav bolnav, urmă el, agăţîndu-se cu mîna de pervazul ferestrei, parcă pre-gătindu-se să fugă; şi, în timp ce se uita cu luare-aminte la cei din odaie, strigă: Mi-e frică, Margot! Iar au început haluci­naţiile...

Margareta se sufoca în hohote de plîns, şoptind:

— Nu, nu, nu... Să nu te temi de nimic... Sînt cu tine... Sînt cu tine...

Pe nesimţite, cu o mişcare îndemînatică, Koroviev trase un scaun mai aproape de maestru, şi acesta se aşeză; Marga­reta se prăbuşi în genunchi, lipindu-se de dînsul, şi rămase tăcută. In tulburarea ei nici nu băgase de seamă că nu mai era în pielea goală; acum purta mantia aceea neagră de mătase. Bolnavul îşi lăsă capul în jos, privind ţintă în podea, cu ochii posomoriţi, bolnavi.

Woland îi porunci lui Koroviev:

— Cavalere, dă-i omului ăstuia ceva de băut. Margareta se ruga de maestru cu glas tremurător:

— Bea, bea, te rog! Ţi-e frică? Nu, nu, crede-mă pe mine, aici vei fi ajutat!

Acesta luă paharul şi-l dădu peste cap, dar paharul scăpă din mîna tremurătoare şi se făcu ţăndări la picioarele lui.

— E semn bun, semn bun! îi şopti Koroviev Margaretei. Uite, începe să-şi vină în fire.

într-adevăr, privirea bolnavului nu mai era atît de sălba­tică şi neliniştită.

— într-adevăr, tu eşti, Margot? întrebă oaspetele selenar.

— Să nu te îndoieşti, sînt eu, răspunse ea.

— Mai daţi-i! porunci Woland.

După ce maestrul goli şi al doilea pahar, ochii lui căpătară viaţă şi expresie.

— Aşa da, aşa mai zic şi eu, încuviinţă Woland uitîndu-se printre gene. Acum, hai să stăm de vorbă. Cine eşti?

— Acum sînt nimeni, îi răspunse maestrul crispîndu-şi gura într-un zîmbet.

— De unde vii?

— Din casa suferinţei. Sînt un alienat, răspunse nou-ve­nitul.

La aceste cuvinte, pe Margareta o podidiră din nou lacri­mile. Apoi, ştergîndu-şi ochii, strigă:

— Ce vorbe îngrozitoare! Ce vorbe cumplite! E un maes­tru, messire, vă previn! Faceţi-l bine, merită acest lucru.

— Dumneata ştii cu cine stai de vorbă? îl întrebă Woland. La cine te afli?

— Ştiu, îi răspunse maestrul; la casa de nebuni am fost vecin cu băiatul acela, cu Ivan Bezdomnîi. Mi-a povestit de­spre dumneavoastră.

— Cum să nu, cum să nu, încuviinţă Woland, am avut plă­cerea să mă întîlnesc cu tînărul acela la Patriarşie prudî. Era să mă înnebunească, nu alta, căutînd să-mi demonstreze că eu nu exist. Dar dumneata crezi că sînt eu într-adevăr?

— Sînt silit să cred, zise nou-venitul, dar se înţelege că aş fi preferat să vă socot rodul unei halucinaţii. Vă rog să mă scuzaţi, adăugă el, apoi, dîndu-şi seama că făcuse o gafă.

— Ei, ce să-i faci, dacă ai fi preferat, n-ai decît să socoti c-aşa e, replică, politicos, Woland.

— Nu, nu! interveni speriată Margareta, zgîlţîindu-l de umeri pe maestru. Vino-ţi în fire! Te afli într-adevăr în faţa lui!

Motanul se băgă şi aici pe fir.

— în ceea ce mă priveşte, par într-adevăr o halucinaţie. Ia uitaţi-vă cu atenţie la profilul meu în lumina lunii. Mota­nul se vîrî într-un mănunchi ţesut din raze de lună, vrînd să mai adauge ceva, însă fiind rugat să tacă, ripostă: Bine, o să tac. Voi fi o halucinaţie taciturnă; şi amuţi într-adevăr.

— Aş vrea să ştiu de ce vă spune Margareta maestru? în­trebă Woland.

— Este o slăbiciune pardonabilă, răspunse acesta cu un zîmbet. Are o părere prea bună despre romanul meu.

— Şi despre ce vorbeşti în roman?

— Despre Pilat din Pont.

Flăcările luminărilor prinseră din nou să şovăie şi să dan­seze, iar paharele să zăngăne pe masă. Woland izbucni într-un rîs tunător, dar fără să sperie sau să mire pe cineva. Behemoth începu să-l aplaude.

— Despre ce? Despre cine? întrebă din nou Woland, re­devenind serios. Şi asta acum? E uluitor! Nu ai putut găsi altă temă? Dă-mi să văd, ceru el, întinzînd mîna cu palma în sus.

— Din păcate, nu pot s-o fac, răspunse maestrul. Mi-am ars manuscrisul.

— Iartă-mă, dar asta n-o cred, exclamă Woland. E impo­sibil, manuscrisele nu ard. Şi, întorcîndu-se spre motan, îi po­runci: Hai, Behemoth, adu romanul încoace.

Cît ai clipi, motanul sări jos, şi toţi văzură că şezuse pînă atunci pe un teanc gros de manuscrise. Inclinîndu-se adînc, motan.il îi înmînă lui Woland exemplarul de deasupra. Mar­gareta începu să tremure, strigînd din nou, tulburată pînă la lacrimi:

— Iată manuscrisul, iată-l!

Ea se repezi spre Woland şi adăugă încîntată:

— Atotputernic! Atotputernic!

Woland îl luă în mîini, îl întoarse şi îl puse tăcut deoparte, privindu-l grav pe maestru. Acesta căzu însă din nou într-o stare de nelinişte şi melancolie, se ridică de pe scaun, frîngîn-du-şi mîinile, tresări şi bolborosi, cu ochii spre luna îndepăr­tată:

— Nici noaptea cînd e luna pe cer nu am linişte. De ce m-aţi tulburat? O, zei, o, zei!...

Apucîndu-l de poalele halatului de spital, Margareta se lipi de el, murmurînd şi ea, numai lacrimi şi durere.

— Doamne, de ce oare nu-ţi ajută medicamentul?

— Nu-i nimic, nu-i nimic, şopti Koroviev, dîndu-i tîrcoale maestrului, nu-i nimic, nu-i nimic... încă un păhărel; beau şi eu cu dumneata, să-ţi ţin de urît...

Păhărelul sclipi în lumina lunii şi fu de folos. După ce-l făcură pe maestru să se aşeze, faţa bolnavului se linişti din nou.

— Ei, acum totul este limpede, zise Woland şi bătu cu de­getul lung pe manuscris.

— Absolut limpede, confirmă motanul, uitîndu-şi pro­misiunea să devină o halucinaţie tăcută, acum linia princi­pală a acestui opus îmi este limpede ca bună ziua. Tu ce zici? se adresă el tăcutului Azazello.

— Eu zic, vorbi pe nas acesta, că ar fi bine să te înecăm.

— Ai milă de mine, Azazello, îi răspunse motanul, şi nu-i da stăpînului meu ideea asta. Crede-mă, în fiecare noapte aş veni la tine în straie sumare, ca bietul maestru, ţi-aş face sem­ne şi te-aş chema să mă urmezi. Cum te-ai simţi, ce zici, Aza­zello?

— Hai, Margareta, vorbi Woland, spune tot, de ce ai ne­voie?

Ochii femeii se aprinseră scrutîndu-l rugător pe Woland:

— Daţi-mi voie să vorbesc în şoaptă cu el.

Woland încuviinţă cu un gest din cap, şi Margareta, lipin-du-şi buzele de urechea maestrului, îi şopti ceva, dar nu se auzi decît răspunsul acestuia:

— Nu, e prea tîrziu. Nu mai vreau nimic de la viaţă — doar să te văd pe tine. Dar eu te sfătuiesc din nou: lasă-mă, altfel vei pieri şi tu cu mine.

— Nu, n-am să te las, îi răspunse ea, şi întorcîndu-se spre Woland, urmă: Vă rog să faceţi în aşa fel încît să ne întoarcem din nou în subsolul din ulicioara de pe Arbat, să se aprindă iar lampa şi totul să fie ca înainte.

Auzind-o, maestrul izbucni în rîs şi, cuprinzînd cu mîi­nile capul ciufulit al Margaretei, spuse:

— Oh, n-o ascultaţi pe această sărmană femeie, messirel în subsolul acela stă de mult altcineva şi, în general, nu se mai poate ca totul să fie iar ca înainte. Lipindu-şi obrazul de capul prietenei sale şi îmbrăţişînd-o, murmură: Sărmana de tine... sărmana de tine...

— Spui că nu se poate? zise Woland. De fapt, ai dreptate. Dar să vedem, să încercăm totuşi. Şi strigă: Azazello!

Deodată, din tavan, se prăbuşi pe podea un cetăţean fîstî-cit, aproape nebun, numai în izmene şi, oricît de ciudat s-ar părea, cu un geamantan în mînă, iar pe cap cu o şapcă. Tre­mura de frică, ploconindu-se.

— Mogarîci? îl întrebă Azazello pe omul căzut din cer.

— Aloizi Mogarîci, răspunse acesta dîrdîind.

— Dumneata eşti cel care, după ce ai citit articolul lui La-tunski despre romanul acestui om, ai scris un denunţ împo­triva lui cum că păstrează la el literatură ilegală? îl întrebă Azazello.

Cetăţeanul căzut din cer se învineţi şi, cuprins de remuş-cări, porni să verse şiroaie de lacrimi.

— Ai vrut să pui mîna pe camerele lui? fonfăi cît se poate de confidenţial Azazello.

Mîrîitul unei pisici turbate se auzi în cameră, şi Marga­reta, urlînd: — Află ce-i o vrăjitoare, află! — apucă cu unghiile obrazul lui Aloizi Mogarîci.

Se stîrni panică şi învălmăşeală.

— Ce faci? strigă chinuit maestrul. Margot, nu te dezonora!

— Protestez! Nu e deloc dezonoare! urlă motanul. Koroviev o trase la o parte pe Margareta.

— Am instalat o baie... strigă Mogarîci, însîngerat, clăn­ţănind din dinţi, şi începu îngrozit să sporovăiască verzi şi uscate... Numai zugrăveala cît... piatra vînătă...

— Foarte bine, mă bucur că ai instalat o baie, încuviinţă Azazello; maestrul chiar are nevoie să facă băi. Apoi strigă: Afară!

Atunci Mogarîci se întoarse în văzduh cu picioarele în sus şi, purtat de o forţă nevăzută, ieşi din dormitorul lui Woland prin fereastra deschisă.

Holbînd ochii, maestrul şopti:

— Oho, cred că asta e mai grozav decît ceea ce mi-a poves­tit Ivan! Cutremurat, se uită în dreapta şi în stînga şi-l întrebă în cele din urmă pe motan: Iertaţi-mă, tu eşti... dumneavoastră sînteţi... încurcat, neştiind cu ce formulă să i se adreseze, ur­mă: Dumneavoastră sînteţi motanul care s-a urcat în tramvai?

— Eu sînt, recunoscu motanul, măgulit, şi adăugă: Mă bucur foarte mult să văd cît de politicos se poartă cineva cu un motan. De obicei, nu ştiu pentru care motiv, motanii sînt luaţi „per tu", deşi niciodată în viaţa lui vreun motan n-a băut Bruderschaft cu careva.

— Mi se pare că nu prea sînteţi motan... ripostă, şovăitor, maestrul!... La spital, vrînd-nevrînd, tot o să se observe ab­senţa mea, adăugă el sfios, uitîndu-se la Woland.

— De ce să se observe? îl linişti Koroviev, şi în mîinile lui apărură deodată nişte registre şi hîrtii. E istoricul bolii dumi-tale?

— Da...

Koroviev îl aruncă în flăcările şemineului.

— Nu mai e documentul, nu mai e nici omul, spuse cu satisfacţie Koroviev. Şi asta e cartea de imobil a gazdei dumi-tale?

— Da...

— Cine e trecut în ea? Aloizi Mogarîci? Şi Koroviev suflă pe pagina cărţii de imobil. Gata! Nu mai e, şi, te rog să ţii min­te, nici n-a existat. Iar dacă gazda dumitale se va arăta mirată, spune-i că Aloizi Mogarîci a fost numai un vis. Cine mai e şi Mogarîci ăsta? N-a fost aici nici un Mogarîci! Şi cartea de imobil pieri şi ea din mîinile lui Koroviev. Acum e pe masa gazdei. Uimit de operaţia curată a lui Koroviev, maestrul i-a zis:

— Ai dreptate, din moment ce nu-i documentul, nu e nici omul. Tocmai eu nu sînt, eu nu am nici un document.

— Cer scuze, strigă Koroviev, asta-i halucinaţie, iată do­cumentul dumitale.

Apoi ridică ochii şi-i şopti dulce Margaretei: Poftim şi avu­tul dumitale, Margareta Nikolaevna, zise Koroviev, înmînîn-du-i Margaretei caietul cu marginile arse, trandafirul uscat, fotografia şi, cu o grijă deosebită, carnetul de economii: Zece mii, Margareta Nikolaevna, aşa cum ai binevoit să le depui. Noi n-avem nevoie de bunul altuia.

— Mie mai degrabă mi s-ar usca labele decît să mă ating de ceva ce nu-i al meu, strigă motanul umflîndu-se în pene şi dansînd pe valiză, ca să se aşeze mai bine toate exempla­rele romanului cu ghinion.

— Şi actul dumitale, urmă Koroviev, întinzînd Margare­tei actul ei, apoi, raportă respectuos: Asta-i tot, messirel

— Nu, nu e tot, replică Woland, desprinzîndu-şi ochii de pe glob. Ce vrei, scumpa mea donna, să fac cu suita dumitale? Eu n-am nevoie de ea.

în aceeaşi clipă, prin uşa deschisă dădu buzna Nataşa goală puşcă şi-i strigă Margaretei:

— Multă fericire, Margareta Nikolaevna! Salutîndu-l cu un semn din cap pe maestru, se întoarse din nou spre Mar­gareta: Am ştiut totdeauna unde te duci.

— Femeile de serviciu ştiu totul, observă motanul, ridi-cînd laba cu subînţeles. E o greşeală să crezi că ar fi oarbe.

— Ce vrei, Nataşa? o întrebă Margareta. întoarce-te la vilă.

— Draga mea Margareta Nikolaevna, o imploră aceasta căzînd în genunchi în faţa ei. Rugaţi-vă de dumnealor — aici îl privi cu coada ochilor pe Woland — să mă lase tot vrăjitoare. Nu mai vreau în vilă! Nu mă mărit nici cu inginerul, nici cu tehnicianul. Aseară la bal, domnul Jacques m-a cerut în căsă­torie. Şi, desfăcîndu-şi pumnul strîns, Nataşa arătă nişte mo­nede de aur.

Margareta îşi îndreptă privirea întrebătoare spre Woland. Acesta încuviinţă din cap. Atunci, Nataşa se aruncă de gîtul Margaretei; urmă un sărut răsunător, după care, cu un stri­găt triumfător, vrăjitoarea zbură pe fereastră.

în locul ei apăru Nikolai Ivanovici. îşi recăpătase înfăţi­şarea omenească, dar era grozav de posomorit şi chiar iritat.

— Iată cui am să-i dau drumul cu multă plăcere — zise Woland, uitindu-se în scîrbă la Nikolai Ivanovici — cu o deo­sebită plăcere, fiindcă n-are ce căuta aici.

— Rog stăruitor să mi se elibereze o adeverinţă din care să reiasă unde mi-am petrecut noaptea trecută, vorbi Nikolai Ivanovici, privind ursuz în jur, dar cu multă încăpăţînare.

— în ce scop? întrebă sever motanul.

— în scopul de a o prezenta miliţiei şi consoartei mele, răspunse ferm Nikolai Ivanovici.

— De obicei, noi nu eliberăm adeverinţe, preciza mota­nul încruntîndu-se, dar pentru dumneavoastră, treacă de la noi, vom face o excepţie.

Nikolai Ivanovici n-apucă să se dezmeticească bine, cînd Hella, goală puşcă, se şi aşeză la masa de scris şi motanul îi dictă:

— „Adeverim prin prezenta că posesorul acestui act, Ni­kolai Ivanovici, a petrecut noaptea mai sus-arătată la balul Satanei, fiind tras acolo în calitatea sa de mijloc de locomo­ţie".. . Hella, deschide paranteza, scrie „vier", şi închide pa­ranteza. Semnează: Behemoth.

— Şi data? piui Nikolai Ivanovici.

— Noi nu punem dată; dacă are dată, hîrtia îşi pierde va­labilitatea, ripostă motanul, semnînd adeverinţa. Apoi scoa­se de undeva o parafă, suflă în ea după toate regulile artei şi, aplicînd pe dovadă parafa „Achitat", o înmînă lui Nikolai Ivanovici. In clipa următoare, acesta pieri fără urmă, în locul lui apărînd un personaj cu totul neaşteptat.

— Ăsta cine mai e? întrebă cu dezgust Woland, ferindu-şi ochii cu mîna de lumina făcliilor.

Varionuha îşi plecă fruntea şi zise încet, oftînd:

— Lăsaţi-mă să mă întorc înapoi, nu pot să fiu vampir, că doar atunci, eu cu Hella era cît pe ce să-l curăţăm pe Rimski. Eu nu sînt setos de sînge. Daţi-mi drumul!

— Ce visează ăsta? întrebă Woland, strîmbîndu-se. Care Rimski? Ce mai e şi cu aiureala asta?

— Nu vă deranjaţi, messire, dădu glas Azazello şi, întor-cîndu-se spre Varionuha, urmă: Să nu fii bădăran la telefon. Să nu minţi la telefon. Ai înţeles? N-o să se mai repete?

De bucurie, în capul lui Varionuha totul se învălmăşi, faţa începu să-i strălucească de bucurie, şi el, fără să ştie ce spune, bolborosi:

— Pe drum... adică, vreau să spun... Majes... imediat după-masă... Strîngîndu-şi mîinile la piept, Varionuha se uită rugător la Azazello.

— Bine! Marş acasă! hotărî acesta, şi Varionuha se topi în văzduh.

— Şi acum, voi toţi ceilalţi lăsaţi-mă cu ei doi, porunci Wo­land, arătîndu-i pe maestru şi pe Margareta.

Porunca lui Woland se execută cît ai clipi. După o tăcere scurtă, Woland îi spuse maestrului:

— Aşadar, în subsolul din Arbat? Dar cine are să scrie? Iar visările? Inspiraţia?

— Nu mai am nici un fel de visări şi nici inspiraţie, răs­punse maestrul, nu mă interesează nimic, afară de ea, puse iar mîinile pe capul Margaretei. M-au frînt, sînt plictisit şi vreau în subsol.

— Si romanul dumitale, şi Pilat?

— îmi este odios romanul ăsta, răspunse maestrul. Am suferit prea mult din cauza lui.

— Te implor, se rugă jalnic Margareta, nu vorbi aşa. De ce mă chinuieşti? Ştii doar că toată viaţa mea am pus-o în ope­ra ta. Şi adăugă întorcîndu-se spre Woland: Vă rog, messire, să nu-i luaţi vorbele în seamă. Este prea chinuit.

— Bine, dar trebuie să scrii ceva totuşi! zise Woland. Dacă ai epuizat tema acestui procurator, ei bine, poţi să începi a-l zugrăvi chiar şi pe Aloizi, să zicem...

— Aşa ceva Lapşennikova n-o să tipărească, şi-apoi, nu-i interesant, răspunse maestrul, zîmbind.

— Şi din ce ai să trăieşti? Doar va trebui să cunoşti mizeria.

— De acord, de acord, îi răspunse maestrul, o trase spre el pe Margareta, o luă de după umeri şi adăugă: o să-i vină mintea la loc, are să plece de la mine...

— Nu cred, zise printre dinţi Woland şi continuă: Aşadar, omul care a scris istoria lui Pontius Pilat pleacă în subsol, cu intenţia să se instaleze acolo, în faţa lămpii, şi să trăiască în mizerie?

Margareta se desprinse din îmbrăţişarea maestrului şi vorbi cu înflăcărare:

— Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, i-am şoptit lucru­rile cele mai ademenitoare. Şi el le refuză.

— Ştiu eu ce i-ai şoptit, replică Woland; dar ăsta nu-i lu­crul cel mai ademenitor. Iar dumitale îţi spun, se întoarse el cu un zîmbet spre maestru, că romanul pe care l-ai scris o să-ţi mai aducă unele surprize.

— E foarte trist, îi răspunse maestrul.

— Nu, nu e trist, zise Woland, nu e ceva de care ar trebui să te temi. Ei, Margareta Nikolaevna, s-a-nfăptuit totul. Mai ai vreo pretenţie?

— Oh, messire, se poate să vorbiţi aşa!?

— Atunci, uite, primeşte în dar obiectul acesta ca amin­tire, o rugă Woland şi, scoţînd de sub pernă o mică potcoavă de aur, presărată cu diamante, i-o întinse.

— Oh, nu! Cum să iau eu asa ceva?

— Vrei să ne supărăm? o întrebă, zîmbind, Woland. întrucît mantia pe care o purta nu avea nici un buzunar,

Margareta înveli potcoava într-un şervet, legînd-o într-un fel de bocceluţă. în clipa aceea făcu o constatare ciudată din ca-le-afară, se întoarse spre fereastra prin care se vedea luna stră­lucind şi zise:

— Nu înţeleg deloc... cum vine asta, tot noapte şi noapte, de mult trebuia să răsară soarele.

— O noapte de sărbătoare e plăcut s-o şi ţii în loc puţin, îi răspunse Woland. Acum, vă urez fericire!

Margareta îi întinse lui Woland amîndouă mîinile cu un fel de veneraţie, dar, neîndrăznind să se apropie de el, excla­mă încet:

— Adio! Adio!

— La revedere, zise Woland.

Margareta, înfăşurată în mantia ei neagră, şi maestrul, în halatul de spital, ieşiră în coridorul apartamentului văduvei, unde ardea o luminare şi unde îi aştepta suita lui Woland. Părăsind coridorul, Hella purta valiza care conţinea roma­nul şi mica avere a Margaretei Nikolaevna, iar motanul păşea alături, ajutînd-o pe Hella să ducă bagajul.

Lîngă uşa de la intrare, Koroviev îşi luă rămas-bun şi dis­păru, iar ceilalţi porniră să-i conducă pe cei doi, jos, pe scara pustie la ora aceea. In timp ce treceau pe palierul etajului doi, se auzi o uşoară bufnitură, dar fără ca cineva s-o bage în sea­mă, înainte de a ieşi din imobil, pe la scara 6, Azazello suflă în sus, şi în aceeaşi clipă se pomeniră cu toţii în curte, unde luna nu îndrăznea să pătrundă: acolo văzură un om adormit pe trepte, şi pesemne că adormise adînc, încălţat cu cizme şi cu un chipiu pe cap, iar în faţa imobilului staţiona un auto­mobil mare, negru, cu farurile stinse. în geamul din faţă se profila confuz silueta cioroiului de cîmp.

Cei doi se pregăteau să urce în maşină, cînd Margareta strigă deznădăjduită:

— Doamne, mi-am pierdut potcoava!

—Urcaţi-vă în maşină, zise Azazello, şi aşteptati-mă. Mă-n-torc îndată; să văd numai despre ce este vorba. Şi intră din nou în imobil.

Iată despre ce era vorba: Cu puţin înainte de apariţia Mar­garetei şi a maestrului cu însoţitorii lor, din apartamentul 48 situat sub acela al văduvei bijutierului ieşi pe scară o femeie mică şi uscăţivă, în mînă cu un bidon şi cu o sacoşă. Era An-nuşka, femeia care, spre nenorocirea lui Berlioz, vărsase ule­iul miercurea trecută lîngă portiţa turnantă a parcului.

Nimeni nu ştia, şi desigur că nimeni nu va afla vreodată cu ce se ocupa la Moscova această femeie şi din ce trăia. Nu se ştia despre ea decît un singur lucru: putea fi văzută zilnic, cînd cu bidonul, cînd cu sacoşa şi cu bidonul, fie la găzărie, fie în piaţă, fie în poarta imobilului, fie pe scări, iar cel mai des în bucătăria apartamentului 48, unde şi locuia. Afară de asta se ştia că oriunde se afla ori apărea ea se stîrnea pe loc un scandal şi că afară de asta era poreclită „Ciuma".

Ciuma-Annuşka se scula, nu se ştie în ce scop, o dată cu cocoşii. în ziua aceea se trezise chiar în toiul nopţii, pe la două­sprezece şi jumătate. Răsucise cheia în uşă, îşi scosese nasul afară, apoi ieşise toată, trîntise uşa după sine şi era gata s-o ia din loc, cînd pe palierul de deasupra ei se trînti o uşă şi ci­neva se rostogoli în jos, pe scări. Ciocnindu-se de Annuşka, o îmbrînci în lături cu atîta putere, încît femeia se lovi cu cea­fa de zid.

— Unde dracu te duci numai în izmene? ţipa ea cu glas ascuţit, ducînd o mînă la ceafă.

Omul în izmene, cu valiza în mînă şi cu şapca pe cap, îi răspunse cu un glas somnoros şi ochii închişi:

— Cazanul de la baie... piatra vînătă... numai zugrăveala cît m-a costat... şi, izbucnind în lacrimi, răcni: Afară!

După aceasta se repezi, dar nu în jos, pe scări, ci înapoi, în sus, unde o fereastră ce dădea spre curte avea un geam spart şi ieşi pe geam afară în zbor, cu picioarele în sus. An­nuşka uită de ceafa ei şi de tot şi se repezi şi ea cu un geamăt de uimire la fereastră. Se întinse pe palier cu burta în jos şi, scoţînd capul afară, se aştepta să-l vadă zăcînd pe asfaltul lu­minat de felinarul din curte pe omul cu valiza, făcut zob. Dar pe asfalt nu se vedea nimic.

Nu-i mai rămînea decît să presupună că arătarea asta som­noroasă zburase din casă ca o pasăre, dispărînd fără urmă. Făcîndu-şi cruce, Annuşka gîndea: „Da, nimic de zis, halal apartament cel cu nr. 50! Nu degeaba vorbeşte lumea!... Ce mai apartament!..."

Abia apucă să gîndească astfel, că uşa de deasupra ei se trînti iar şi se auziră din nou paşi. Lipindu-se de perete, fe­meia văzu un cetăţean destul de respectabil, cu cioc, dar cu o faţă semănînd cu un rît de purcel, după cum i se păru, care se strecură pe lîngă ea şi, ca şi primul, părăsi imobilul zbu-rînd pe fereastră, tot fără să păţească nimic şi fără să se facă zob pe asfalt. Uitînd pentru ce ieşise, Annuşka rămase pe sca­ră, închinîndu-se, oftînd şi vorbind singură.

După scurt timp, al treilea ins, fără barbă, cu un obraz ro­tund, ras, cu cămaşă rusească pe el, veni tot de sus în fugă şi zbură de îndată pe geam.

Spre lauda Annuşkăi, trebuie spus că era o femeie curioa­să, aşa că se hotărî să aştepte, să vadă dacă nu cumva se vor mai petrece şi alte minuni. Şi sus se deschise din nou o uşă şi o companie întreagă începu să coboare, dar nu în fugă, ci aşa cum merg oamenii de obicei. Annuşka se îndepărtă de fereastră, coborî spre uşa ei, o deschise repede, se ascunse după ea şi, prin uşa crăpată, începură să-i sclipească ochii înnebu­niţi de curiozitate. Pe scară cobora un bărbat poate bolnav, poate nu, dar ciudat, cu barba nerasă, cu o tichie neagră pe cap şi cu un halat pe el. Păşea şovăielnic, ţinut cu grijă la braţ de o cuconiţă în rasă neagră, după cum i se păru Annuşkăi în semiîntunericul scării. Cuconiţa era ori desculţă, ori avea în picioare o pereche de pantofi cam rupţi, străvezii, pesemne din străinătate. Aoleu! Dar cuconiţa e goală! Păi da, rasa e aruncată direct pe trupu-i gol! „Halal apartament..." Gîndin-du-se cum o să le povestească ea a doua zi vecinilor ceea ce văzuse, sufletul Annuşkăi prinse a cînta victorios. în urma cuconiţei ciudat îmbrăcate venea o altă cuconiţă, goală-puş-că, în mînă cu o valijoară, iar pe lîngă valijoară se foia un mo­tan negru, uriaş. Ştergîndu-se la ochi, Annuşka era cît pe ce să zică ceva cu glas tare.

Procesiunea o încheia un străin mic de stat, puţin şchiop, chior, fără haină, cu o vestă albă de frac şi cravată la gît. Toţi trecură pe lîngă Annuşka, în jos, pe scări, şi în clipa aceea se auzi o bufnitură uşoară.

îndată ce zgomotul paşilor se stinse în depărtare, Annuşka se strecură ca un şarpe pe palier, puse bidonul lîngă perete şi, întinzîndu-se cu burta pe podea, începu să bîjbîie cu mîi-nile. Dădu de un şerveţel cu ceva greu înăuntru; cînd îl des­făcu, rămase cu gura căscată. Duse la ochi bijuteria, şi ochii îi ardeau ca focul, ca ochii lacomi de lup.

Totul i se învălmăşea în cap: „Nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu-mi miroase!... S-o duc la nepotu-meu? Sau să iau pila şi s-o desfac în bucăţi? Pietricelele le-aş scoate şi le-aş vinde, una cîte una, în Petrovka, în Smolenski... Nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu-mi miroase!"

Vîrî bocceluţa în sîn, înşfacă bidonul şi era gata-gata să se furişeze înapoi în apartament, hotărîndu-se să iasă mai tîr-ziu în oraş, cînd în faţa ei apăru, dracu ştie de unde, străinul cu pieptul alb şi fără haină, care-i spuse încetişor:

— Dă-ncoace potcoava şi şerveţelul.

— Care şerveţel, care potcoavă? Nu ştiu nimic! se codi ea, prefăcîndu-se foarte mirată. N-am văzut nici un şerveţel. Ce-i cu dumneata, cetăţene, eşti beat? Sau ce?

Cel cu pieptul alb şi cu degetele tot atît de albe şi tari ca nişte bare de oţel s-apucă s-o strîngă de gît fără o vorbă, pînă ce o sufocă şi bidonul îi căzu din mînă pe podea. După ce o ţinu aşa o vreme, străinul fără frac îşi slăbi strînsoarea dege­telor şi-i dădu drumul. înghiţind aer^ Annuşka zîmbi:

— Aha, potcovioara aia? întrebă ea. îndată! Care va să zică, a dumneavoastră era? îndată! Aşa va să zică? A dumnea­voastră? Mă uit, văd, zace colo-n şerveţel; dinadins am ridi­cat-o, să n-o ia careva, că pe urmă — prinde orbu, scoate-i ochii! Ştiţi şi dumneavoastră...

Luînd potcoava învelită în legăturică, străinul porni a se înclina dinaintea Annuşkăi, strîngîndu-i mîna cu efuziune, şi-i mulţumi cordial, cu un puternic accent străin, cam în ur­mătoarele expresii:

Madame, vă sînt profund recunoscător. Potcovioara asta mică e o amintire preţioasă. Şi, îngăduiţi-mi, fiindcă aţi avut amabilitatea să mi-o păstraţi, să vă ofer două sute de ruble.

Spunînd acestea, scoase banii din buzunarul vestei şi îi dădu Annuşkăi, care, numai zahăr şi miere, nu se mai oprea mulţumindu-i:

— Ah, voi fi veşnic recunoscătoare! Merci! Merci1 Darnicul străin o şterse însă cît ai clipi, lunecînd peste un

etaj, dar, înainte de a dispărea definitiv, strigă de jos, de data aceasta fără accent:

— Ascultă, cotoroanţă, dacă mai ridici vreodată de jos un lucru care nu-i al tău, să-l predai la miliţie, să nu-l piteşti în sîn!

Annuşkăi îi vuia capul de toate peripeţiile prin cate tre­cuse; striga fără întrerupere, în virtutea inerţiei:

Merci, merci, merci!... deşi străinul dispăruse de mult.

Dispăruse şi maşina din curte. După ce-i restitui Marga­retei cadoul lui Woland, Azazello îşi luă rămas-bun de la ea, o întrebă dacă stă comod, Hella o sărută cu foc, iar motanul îi sărută mîna, apoi însoţitorii făcură cu mîna cîteva semne maestrului, care şedea prăbuşit, inert, într-un colţ al maşinii, pe bancheta din spate, făcură un semn cioroiului-şofer şi se topiră în văzduh, socotind inutil să se mai obosească urcînd scara. Cioroiul aprinse farurile şi scoase maşina pe poartă, pe lîngă omul care dormea dus în gang. Şi luminile maşinii aceleia mari şi negre dispărură printre alte lumini de pe stra­da Sadovaia, cea zgomotoasă şi fără somn.

Peste un ceas, în subsolul căsuţei din ulicioara Arbatului, în prima odaie, unde totul rămăsese neschimbat, ca înainte de acea noapte cumplită de toamnă, şedea Margareta lîngă masa acoperită cu o învelitoare de catifea şi plîngea încetişor de emoţie şi fericire, la lumina lămpii umbrite de abajur. Ca­ietul, scorojit de flăcări, zăcea în faţa ei, alături se înălţa un teanc de caiete neatinse. Căsuţa era cufundată în tăcere. în odaia micuţă de alături, pe divan, învelit cu halatul lui de spital, dormea somn adînc maestrul. Respira ritmic, fără zgomot.

După ce plînse îndelung, Margareta începu să răsfoiască şi caietele neatinse, dînd de pasajul pe care-l citise înainte de întîlnirea ei cu Azazello sub zidurile Kremlinului. Nu-i era somn. Mîngîia cu drag manuscrisul, cum ai mîngîia o pisică la care ţii, răsucindu-l în mîini, examinîndu-l pe toate părţile, ba oprindu-se la pagina întîi, ba uitîndu-se la sfîrşit. Deo­dată, o copleşi gîndul îngrozitor că toate acestea nu erau decît vrăjitorie, că aceste caiete vor pieri din ochii ei, că se va po­meni în dormitorul vilei şi că, atunci cînd se va trezi, va fi nevoită să se ducă să se înece. Dar acesta a fost ultimul ei gînd plin de spaimă, urma pierdută a îndelungatelor ei suferinţe. Nimic nu dispărea, atotputernicul Woland era într-adevăr atotputernic, şi Margareta putea răsfoi după pofta inimii, fie şi pînă-n zori, filele caietelor, putea să le examineze, să le să­rute şi să recitească slovele:

„întunericul, venit de pe Mediterana, învăluise oraşul atît de odios procuratorului..." Da, întunericul...