Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 23. Mare bal la Satana
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Se apropia miezul nopţii, trebuia să se grăbească. Mar­gareta vedea nelămurit obiectele din jur. I se întipăriră în min­te făcliile şi bazinul din pietre preţioase multicolore. Cînd păşi pe fundul bazinului, Hella şi Nataşa turnară peste ea un li­chid roşu, fierbinte şi dens. Simţi pe buze un gust sărat şi-şi dădu seama că o spală cu sînge. Mantiei însîngerate îi luă lo­cul alta — trandafirie, vîscoasă şi transparentă; Margareta simţi cum o ameţeşte mirosul uleiului de trandafir. Apoi o întinseră pe un pat de cleştar şi îi frecară trupul cu nişte frun­ze verzi, mari, făcînd să-i lucească pielea.

în momentul acesta, dădu buzna înăuntru motanul, care se apucă să dea şi el o mînă de ajutor. Aşezîndu-se pe vine, la picioarele Margaretei, începu să-i frece tălpile, cu aerul unui lustragiu de pe stradă.

Margareta nu-şi amintea cine-i cususe pantofii din palide petale de trandafir, şi nici cum se încheiaseră singuri cu două catarame de aur. O forţă tainică o ridică în picioare şi o aşeză în faţa unei oglinzi; în părul ei scînteia o coroană regească din diamante. De undeva, apăru Koroviev, care îi atîrnă pe piept un medalion greu, oval, prins de un lanţ masiv, repre-zentînd un pudel negru. Podoaba i se păru foarte grea regi­nei. Lanţul începu să-i roadă grumazul, medalionul cu pudel o trăgea tot timpul în jos, făcînd-o să se aplece. Dar, pentru neplăcerile pricinuite de lanţul cu pudelul negru, o răsplătea acel respect deosebit cu care o tratau acum Koroviev şi Behe-moth.

— Nu-i nimic, nu-i nimic! mormăia Koroviev din uşă. Nu-i nimic de făcut, trebuie, trebuie neapărat... Ingăduiţi-mi, regină, să vă dau un ultim sfat: Printre oaspeţi vor fi tot felul de oameni, oh, foarte diferiţi unul de altul, dar nimănui, regi­nă Margot, să nu-i acordaţi întîietate şi chiar dacă n-o să vă placă vreunul... fără-ndoială că n-o să lăsaţi să vi se citească sentimentele adevărate pe faţă, dar nu numai atît, nu trebuie, n-aveţi voie nici să vă gîndiţi la ele! Ar băga de seamă, ar băga de seamă din capul locului! Trebuie să-l îndrăgiţi, regină, da, să-l îndrăgiţi! în schimb, stăpîna balului va fi răsplătită cu prisosinţă. Şi mai e ceva: — să nu-i uitaţi pe nici unul! Fiecă­ruia măcar un zîmbet cît de mic, iar dacă nu veţi avea timp să-i aruncaţi o vorbă, să vă întoarceţi capul spre el măcar un pic! Orice, dar să-i luaţi în seamă, pentru că altfel, ei, oaspeţii, ar tînji...

După aceea, însoţită de Koroviev şi Behemoth, Margareta trecu din camera cu bazinul într-o beznă adîncă.

— Eu, eu, şopti motanul, eu am să dau semnalul!

— Dă-l! încuviinţă Koroviev din întuneric.

— începe balul!!! strigă asurzitor motanul, iar Margareta scoase şi ea un ţipăt scurt, rămînînd apoi cîteva clipe cu ochii închişi.

Balul se deschise deodată: cu lumină, sunete şi miresme. La braţul lui Koroviev, Margareta se pomeni într-o pădure tropicală. Papagali cu pieptul roşu şi coada verde îi strigau: „Sîntem încîntaţi!" Dar pădurea cu zăpuşeala ei, ca într-o baie de aburi, se sfîrşi repede, făcînd loc unei săli răcoroase de bal, cu coloane de piatră gălbuie, scînteietoare. Ca şi pădurea, sala de bal era pustie, şi numai lîngă coloane stăteau nişte negri goi, cu turbane argintii pe cap. Feţele lor căpătară o nuanţă cafeniu-murdară, de tulburare, în clipa în care Margareta apă­ru în sală, însoţită de suita ei, din care făcea parte şi Azazello, ivit nu se ştie de unde. Koroviev lăsă liberă mîna Margaretei şi şopti:

— Drept pe tulipe!

Un zid scund de tulipe albe crescu dinaintea ei; dincolo de ele, Margareta zări nenumărate lumini cu abajur, iar în dreptul lor siluete în frac, piepţi albi şi umeri negri. Atunci îşi dădu seama de unde veneau sunetele balului. Asupra ei se prăvăli parcă urletul alămurilor, iar glasul viorilor ce răzbi de undeva, de sub ele, îi scaldă trupul asemenea duşului de sînge. Orchestra, vreo sută cincizeci de oameni, cînta o po­loneză.

Văzînd-o pe Margareta, bărbatul în frac de la pupitrul dirijoral păli, buzele îi schiţară un zîmbet şi, deodată, cu o mişcare a mîinilor, îi ridică în picioare pe muzicanţi. Şi or­chestra prinse a o legăna pe Margareta necontenit, în sune­tele ei. Apoi dirijorul se întoarse cu spatele la orchestră şi se înclină adînc, cu braţele în lături. Drept răspuns, Margareta îi zîmbi fluturînd mîna.

— Nu, e puţin, e prea puţin, şopti Koroviev, n-o să închi­dă ochii toată noaptea de amărăciune. Strigă-i: „Fii bine ve­nit, rege al valsului!"

Margareta se supuse, mirîndu-se că glasul ei, cu rezonanţe de clopot, acoperi vuietul orchestrei. Omul tresări de fericire, îşi duse mîna stîngă la piept, mînuind mai departe cu dreapta bagheta-i albă.

— E puţin, e prea puţin, şopti Koroviev, aruncă-ţi ochii în stînga, spre viorile întîi, şi salută-le, aşa încît fiecare să crea­dă că-l recunoşti. Aici sînt numai celebrităţi mondiale. întîi salută-l pe ăla de colo... după primul pupitru, e Vieuxtemps!... Aşa, foarte bine... Acum — mai departe!

— Cine-i dirijorul? îl întrebă Margareta, depărtîndu-se în zbor.

—Johann Strauss! strigă motanul. Şi să mă spînzure care-o vrea de o liană în pădurea tropicală, dacă a mai cîntat vreo­dată la vreun bal o orchestră ca asta! Eu am invitat-o! Şi, luaţi vă rog aminte, nici unul nu s-a îmbolnăvit şi nici unul n-a refuzat să vină!

în sala următoare nu mai erau coloane; în locul lor, într-o parte se înălţa un zid de trandafiri roşii, roz şi albi ca laptele, iar de partea cealaltă un zid de camelii japoneze bătute. între ele ţîşneau, susurînd, havuzuri; în trei bazine clocotea, înspu­mată, şampania; unul din bazine era de un violet străveziu, al doilea — de culoarea rubinelor, al treilea — de cleştar. Pe lîngă ele foiau nişte negri cu turbane purpurii pe cap, tur-nînd în cupe joase şampanie din bazine cu polonice de ar­gint, în zidul de trandafiri se făcu deodată o spărtură şi apăru un bărbat care prinse a se agita pe o estradă. Purta un frac roşu cu coadă de rândunică. Dirija o orchestră de jaz insupor-tabil de zgomotoasă. îndată ce o zări pe Margareta, dirijo­rul se înclină în faţa ei atît de adînc, încît braţele lui atinseră podeaua, apoi, îndreptîndu-se, ţipă strident:

— Halleluiah!

Se lovi o dată peste un genunchi, apoi peste celălalt şi, smulgînd din mîna muzicantului din margine un taler, îl făcu să zuruie, pocnindu-l de coloană.

Depărtîndu-se în zbor, Margareta mai apucă să-l vadă pe virtuozul jazbandist luptîndu-se cu poloneza ce răsuna în spatele ei şi lovindu-i în cap la nimereală cu talerul său pe cei din orchestră, care, cuprinşi, chipurile, de o groază comi­că, făceau reverenţe adînci.

în cele din urmă, zburară pe palierul scării, unde, după cum îşi dădu seama Margareta, o întîmpinase la sosire Koro­viev cu candela în mînă, şi unde, revărsîndu-se din lustre şi aplice de cristal în formă de ciorchini de struguri, ardeau acum lumini orbitoare. O aşezară pe regină la locul ei, şi sub mîna stîngă ea simţi un postament scund de ametist.

— Puteţi să vă sprijiniţi de el, dacă o să vă fie prea greu să staţi mult astfel, îi şopti Koroviev.

Un individ tuciuriu îi aruncă sub picioare o pernă cu un pudel auriu brodat pe ea şi, pe această pernă, supunîndu-se unor braţe care o îndrumau, Margareta îşi puse piciorul drept, îndoindu-l din genunchi.

Apoi, încercă să se uite în jur. Koroviev şi Azazello erau lîngă ea, în atitudini maiestuoase. Alături de Azazello se aflau alţi trei tineri, care-i amintiră Margaretei, nelămurit, de Aba-donna. Din spate venea o adiere răcoroasă. întorcîndu-şi ochii, Margareta văzu ieşind din peretele de marmură din spatele ei, ţîşnind în şuvoaie, un vin înspumat, ce se scurgea apoi într-un bazin îngheţat. Lîngă piciorul stîng, simţea ceva cald şi miţos. Era Behemoth.

Margareta stătea undeva sus de tot, şi sub picioarele ei se aşternea o scară impunătoare, acoperită cu un covor. Jos, departe de tot, ca şi cînd ar fi privit printr-un binoclu întors, vedea holul imens cu un şemineu de necuprins, în a cărui gură largă şi neagră ar fi putut intra cu uşurinţă un camion de cinci tone. Holul şi scara, scăldate într-o lumină orbitoare, erau pustii. Alămurile orchestrei sunau înfundat de departe. Cîteva clipe rămaseră cu toţii nemişcaţi.

— Dar unde sînt invitaţii? îl întrebă Margareta pe Koro-viev.

— Vor fi îndată aici, regină; vor sosi numaidecît. O să fie destui, n-aveţi grijă. Şi, zău, aş prefera să tai lemne decît să-i primesc, aici pe palier.

— Mare lucru! Ce-i aia să tai lemne? ripostă motanul gu­raliv. Eu aş prefera să fiu taxator de tramvai; o muncă mai urîtă decît asta nu există pe lume!

— Totul trebuie să fie gata din timp, regină, îi explică Ko-roviev, în vreme ce ochiul îi sclipea prin monoclul defect. Nu poate fi nimic mai rău decît atunci cînd primul musafir sosit rătăceşte, neştiind ce să întreprindă, iar scorpia lui legitimă îl cicăleşte şi-l pisează pentru faptul că ei doi au venit înain­tea tuturor celorlalţi musafiri. Asemenea baluri, regină, tre­buie aruncate la gunoi.

— Absolut la gunoi, confirmă motanul.

— Pînă la miezul nopţii n-au mai rămas decît zece secun­de, anunţă Koroviev; o să înceapă numaidecît.

Cele zece secunde i se părură Margaretei îngrozitor de lungi. Dar pesemne că se scurseseră şi nu se întîmpla nimic. Deodată însă, jos, în şemineul imens, se auzi o bufnitură pu­ternică, şi din gura lui răsări o spînzurătoare pe care se bălă­băneau nişte oseminte cam descompuse. Osemintele se des-prinseră din funie, căzură pe podea, şi din ele ţîşni un bărbat cu părul negru, de o rară frumuseţe. Purta frac şi pantofi de lac. Apoi, din şemineu ţîşni un sicriu nu prea mare, cam pu­trezit şi el; capacul i se desprinse şi pe podea se rostogoliră alte oseminte. Bărbatul cel frumos se repezi galant spre ele, oferindu-le braţul. Acest al doilea schelet se închegă, trans-formîndu-se într-o femeie fîşneaţă cu pantofiori negri în pi­cioare şi pene negre la pălărie, şi amîndoi, bărbatul şi femeia, porniră grăbiţi să urce scara.

— Primii invitaţi! exclamă Koroviev. Domnul Jacques cu consoarta. Vă recomand, regină, pe unul din cei mai intere­sanţi bărbaţi. Un falsificator de bani convins, un trădător de ţară, dar un foarte bun alchimist. A ajuns celebru, şopti Koroviev la urechea Margaretei, otrăvind pe amanta unui rege. Şi doar nu i se întîmpla oricui una ca asta! II vezi ce superb e! Margareta, palidă, cu buzele întredeschise, se uita în jos, la spînzurătoarea şi sicriul care dispăreau pe o uşă laterală a holului.

— Sînt încîntat! urlă motanul drept în obrazul domnului Jacques, care tocmai ajunsese în vîrful scării.

In timpul acesta, din şemineu se ivi un alt schelet, fără cap şi fără un braţ, care, atingînd podeaua, luă înfăţişarea unui bărbat într-un frac impecabil.

Consoarta domnului Jacques se şi grăbi să îngenuncheze în faţa Margaretei şi, palidă de emoţie, îi sărută piciorul.

— Regină... bolborosi ea.

— Regina este încîntată! strigă Koroviev.

— Regină... rosti încet preafrumosul domn Jacques.

— Sîntem încîntaţi, urlă motanul.

Tinerii care-l însoţeau pe Azazello, cu un zîmbet prietenos, dar fără viaţă, le tot dădeau ghes domnului Jacques şi con­soartei sale să se apropie de cupele cu şampanie, pe care ne­grii le ţineau în mîini. Bărbatul în frac urca în fugă de unul singur scara.

— Contele Robert, îi şopti Koroviev Margaretei, mai e încă şi astăzi un bărbat interesant. Gîndiţi-vă, regină, ce caraghios-lîc: aici avem de-a face cu un caz contrar; ăsta a fost amantul unei regine şi şi-a otrăvit propria nevastă.

— Sîntem fericiţi, conte, ţipă Behemoth.

Din şemineu căzură, pe rînd, plesnind şi desfăcîndu-se în bucăţi, trei coşciuge; apoi, un ins cu o mantie neagră pe umeri, căruia următorul schelet ieşit din gura neagră a şe­mineului îi înfipse un cuţit în spate. De jos, se auzi un strigăt sugrumat. Din şemineu veni în fugă un cadavru intrat rău de tot în putrefacţie. Margareta închise ochii, şi o mînă griju­lie apropie de nasul ei un flacon cu săruri. I se păru că era mîna Nataşei.

Scara se umplea tot mai mult de lume. Acum, pe fiecare treaptă se aflau bărbaţi în frac şi femei goale, care-i însoţeau, deosebindu-se una de alta doar prin culoarea penelor de pe cap şi a pantofilor.

Margareta văzu apropiindu-se de ea o doamnă cu ochii plecaţi ca o călugăriţă, firavă, modestă şi cu o eşarfă lată, verde la gît. Doamna şchiopăta, iar pe piciorul stîng purta o cizmă ciudată de lemn.

— Cine-i dînsa... cu verde? întrebă, maşinal, Margareta.

— E una din cele mai încîntătoare şi mai serioase doamne, şopti Koroviev. V-o prezint: doamna Tofana. S-a bucurat de o popularitate grozavă printre napoletanele tinere şi fermecă­toare, precum şi printre orăşencele din Palermo, dar mai cu seamă printre acelea care se saturaseră de bărbaţii lor. Că doar se întîmplă, regină, ca o femeie să se sature de bărbatul ei...

— Da, răspunse cu glas surd Margareta, privind zîmbi-toare spre doi bărbaţi în frac, care se plecară pe rînd în faţa ei, sărutîndu-i genunchiul şi mîna.

— Ei vezi? izbuti să-i şoptească Koroviev, strigînd în ace­laşi timp cuiva: Domnule duce, doriţi o cupă de şampanie? Sînt încîntat!... Da, şi după cum spuneam, doamna Tofana se arăta înţelegătoare faţă de situaţia acestor biete femei, vîn-zîndu-le o anume apă în sticluţe. Soţia turna apa în supa so­ţului; acesta o mînca, recunoscător pentru grija ce i-o purta consoarta şi se simţea perfect. E drept, după cîteva ceasuri îl apuca o sete cumplită, apoi se culca în pat, iar peste o zi, fru­moasa napoletană, care-şi hrănise soţul cu sus-amintita supă, era liberă ca vîntul de primăvară.

— Şi ce are la picior? întrebă Margareta, întinzînd neobo­sită mîna oaspeţilor care-o luaseră înainte doamnei Tofana cea şchioapă. Şi la ce serveşte eşarfa aia verde la gît? Are gî-tul flasc?

— Sînt încîntat, prinţe! strigă Koroviev, răspunzînd în ace­laşi timp şoptit Margaretei: Are un gît superb, dar s-a întîm-plat ceva neplăcut în timp ce se afla la închisoare. în picior, regină, doamna Tofana poartă o cizmă spaniolă1, iar eşarfa îşi are povestea ei: Cînd au aflat că aproape cinci sute de soţi prost aleşi iniţial părăsiseră Neapole şi Palermo pentru tot­deauna, temnicerii, cuprinşi de o mînie oarbă, au sugrumat-o pe doamna Tofana.

1 Instrument de tortură folosit în Evul Mediu, care în ruseşte poartă denumirea de „cizmă spaniolă".

— Ce fericită sînt, o, prea bună regină, că mi-a fost sortită înalta cinste... şopti Tofana pe un ton sfielnic de călugăriţă, străduindu-se să se lase într-un genunchi, dar cizma o împie­dica. Koroviev şi cu Behemoth, săritori, o ajutară să se ridice.

— Sînt bucuroasă că vă văd, îi răspunse Margareta, întin­zînd în acelaşi timp mîna următorilor invitaţi.

Acum, pe scări urca un şuvoi de invitaţi. Margareta nu mai vedea ce se petrece în hol. Ridica şi-şi lăsa în jos mîna automat, cu un zîmbet încremenit pe buze. In văzduh, stă­ruia un vuiet neîntrerupt; din sălile de bal răzbăteau sunetele orchestrei, aidoma vuietului mării.

— Uite, asta e o femeie plictisitoare, vorbi cu glas tare Ko­roviev, ştiind că în vuietul glasurilor nu mai poate fi auzit; — e moartă după baluri şi visează mereu să se plîngă cuiva de batista ei.

Printre cei ce urcau, Margareta o desluşi pe femeia despre care era vorba. Era tînără, de vreo douăzeci de ani, cu un corp de o rară frumuseţe, dar cu o privire neastimpărată şi enervantă.

— Ce batistă? întrebă Margareta.

— I s-a dat o cameristă, o lămuri Koroviev, şi de treizeci de ani, în fiecare seară, camerista pune pe noptiera acestei femei o batistă. Aşa că dimineaţa, cînd se deşteaptă, găseşte batista lîngă ea. A încercat s-o ardă în sobă, s-o arunce în rîu, dar nu scapă cu nici un chip de ea.

— Ce batistă? întrebă Margareta în şoaptă, ridicîndu-şi mîna şi lăsînd-o în jos.

— O batistă cu chenar albastru. Trebuie să vă spun că, pe vremea cînd lucra la o cafenea, într-o zi patronul a atras-o pînă-n cămară şi după nouă luni a născut un băiat; s-a dus cu copilul într-o pădure, l-a sufocat cu o batistă şi l-a îngro­pat acolo. La proces a declarat că nu avea cu ce să-şi hrăneas­că pruncul.

— Şi unde e patronul acestei cafenele? întrebă Margareta.

— Regină, miorlăi deodată motanul, jos, la picioarele Mar­garetei, îngăduiţi-mi să vă întreb: Ce are a face aici patronul? Doar nu el a sugrumat pruncul!

Continuînd să zîmbească şi să-şi întindă mîna dreaptă, un­ghiile ascuţite de la cea stîngă şi le înfipse în urechea mota­nului şi-i şopti:

— Dacă tu, netrebnicule, îţi mai permiţi o dată să te bagi în discuţie...

Behemoth miorlăi cumva nu ca la bal şi rosti cu glas hîrîit:

— Regină... o să mi se umfle urechea... De ce să stricăm balul cu o ureche umflată? Eu vorbeam în sens juridic, din punct de vedere juridic... Mă rog, am să tac, am să tac, consi­deraţi că nu sînt motan, ci un peşte, numai fiţi bună şi lăsaţi-mi urechea în pace.

Margareta îi slobozi urechea şi pe dată văzu aproape de tot cei doi ochi sîcîitori şi posomoriţi.

— Sînt fericită, regină amfitrioană, să fiu invitată la ma­rele bal al lunii pline!

— Iar eu sînt bucuroasă că te văd, foarte bucuroasă, îi răs­punse Margareta. îţi place şampania?

— Ce faceţi, regină?! strigă disperat, dar abia auzit, la ure­chea Margaretei, Koroviev. Se blochează trecerea oaspeţilor.

— îmi place, zise rugătoare femeia şi, deodată, începu să repete mecanic: Frida, Frida, Frida! Mă cheamă Frida, o, re­gină!

— Ştii ce să faci, Frida? îmbată-te astăzi şi nu te mai gîndi la nimic, îi sugeră Margareta.

Frida îşi întinse braţele spre regină, dar Koroviev şi Behe­moth o apucară cu îndemînare de braţ, şi Frida dispăru, luată de vîrtejul mulţimii.

Acum de jos lumea venea ca un zid, luînd cu asalt parcă rampa pe care stătea Margareta. Trupuri goale de femei urcau printre bărbaţi îmbrăcaţi în frac. Spre Margareta deversau trupurile lor albe şi oacheşe, de culoarea bobului de cafea şi chiar negre de tot. în părul roşcat, negru, castaniu, blond ca inul, în ploaia de lumină jucau şi dănţuiau împrăştiind, risi­pind scîntei pietrele preţioase. Şi parcă cineva a împroşcat cu picături de lumină coloana de bărbaţi ce lua cu asalt scara, de pe piepturile lor ţîşnea lumina unor butoni de briliante. Acum Margareta simţea în fiece secundă buze atingîndu-i genunchiul, în fiece secundă îşi întindea mîna pentru sărut, chipul i se strînse într-o mască nemişcată de salut.

— Sînt încîntat, cînta monoton Koroviev, sîntem încîntaţi, regina este încîntată.

— Regina e încîntată, fonfăia în spatele ei Azazello.

— Sînt încîntat, ţipa motanul.

— Marchiza, mormăia Koroviev, şi-a otrăvit tatăl, doi fraţi şi două surori din cauza moştenirii! Regina este încîntată! Doamna Minkina, ah, ce frumoasă e! Un pic nervoasă. Pen­tru ce trebuia să ardă chipul jupînesei cu un fier de ondulat părul! Bineînţeles, în asemenea condiţii eşti înjunghiat! Re­gina e încîntată! Regină, o clipă de atenţie: împăratul Rudolf, vrăjitor şi alchimist. încă un alchimist — spînzurat. Ah, iat-o şi pe ea! Ah, ce minunată casă de toleranţă avea la Strasbourg! Sîntem încîntaţi. Croitoreasă moscovită, noi toţi o iubim pen­tru fantezia ei inepuizabilă, a avut un atelier şi a născocit o drăcie nemaipomenit de caraghioasă: a făcut în perete două găurele rotunde...

— Şi doamnele nu ştiau? se interesă Margareta.

— Ştiau toate, regină, de la prima la ultima, îi răspunse Koroviev, sînt încîntat. Băieţandrul ăsta de douăzeci de ani se deosebea din copilărie prin nişte fantezii ciudate. Este un visător, un om bizar şi excentric. L-a îndrăgit o tînără fată, iar el, nici una, nici două, a vîndut-o într-o casă de toleranţă.

De jos invitaţii curgeau puhoi. Nu se vedea sfîrşitul aces­tui puhoi. Izvorul lui îl alimenta întruna imensul şemineu. Trecu un ceas, începu al doilea. Deodată Margareta îşi dădu seama că lanţul ei atîrna mai greu decît la început. Ceva cu­rios se petrecea şi cu braţul ei. înainte de a-l ridica, trebuia să se crispeze. Observaţiile interesante ale lui Koroviev înce­tară s-o mai intereseze. Atît chipurile mongole, cît şi chipurile albe şi cele negre deveniră indiferente, uneori se contopeau, iar văzduhul între ele începea să tremure şi să se prelingă. Deodată simţi în braţul drept o durere ascuţită, ca o împun­sătură de ac şi, strîngînd din dinţi, îl îndoi din cot şi-l aşeză pe postament.

In spatele ei, din sala mare de bal, se desluşea un foşnet, ca şi cum de-a lungul pereţilor fîlfîiau nişte aripi, şi era lim­pede că acolo dansau mulţimi nesfîrşite de oaspeţi, iar Mar­garetei i se părea că în această sală plină de ciudăţenii pînă şi podelele de marmură masivă, de mozaic şi cleştar pulsea­ză ritmic.

Nici Caius Caesar Caligula, nici Messalina n-o mai intere­sară pe Margareta, după cum n-o mai interesa nimeni dintre regi, duci, cavaleri, sinucigaşi, otrăvitoare, spînzuraţi, codoa-şe, temniceri şi trişori, călăi, denunţători, trădători nebuni, copoi, siluitori de minore. Numele lor i se învălmăşiră în cap, chipurile se legară într-o singură lipie uriaşă, şi numai o sin­gură faţă îi stăruia chinuitor în minte, încadrată de o barbă roşie ca focul — faţa lui Maliuta Skuratov. Picioarele Marga­retei se îndoiau şi, din clipă în clipă, se temea să nu izbuc­nească în plîns. Dar mai rău decît orice o chinuia genunchiul drept, pe care-l sărutau oaspeţii. Se umflase, pielea i se învi­neţise, cu toate că mîna Nataşei apăruse de cîteva ori lîngă acest genunchi, înarmată cu un burete, ca să-l ungă cu o sub­stanţă parfumată. Cînd ceasul al treilea se apropia de sfîrşit, Margareta se uită în jos, deznădăjduită, şi, deodată, tresări de bucurie: şuvoiul oaspeţilor se rărea.

— Legile adunării balului sînt aceleaşi, regină, şoptea Ko-roviev, îndată valul va începe să scadă. Jur că noi răbdăm ul­timele minute. Iată grupul unor pierde-vară din Brocken. Vin întotdeauna ultimii. Da, ei sînt. Doi vampiri beţi... şi atît? Ah, nu, iată încă unul. Ba nu, doi!

Ultimii doi oaspeţi urcau scara.

— O, e cineva nou, spunea Koroviev, mijindu-şi ochiul prin monoclu, ah, da, da. într-o zi Azazello i-a făcut o vizită şi, la un pahar de coniac, i-a şoptit un sfat, cum să scape de o persoană, de ale cărei demascări el se temea teribil. Şi iată că i-a ordonat cunoştinţei sale, care depindea de el, să îm­proaşte cu otravă ucigătoare pereţii cabinetului.

— Cum îl cheamă? întrebă Margareta.

— O, zău nu ştiu încă, răspunse Koroviev, trebuie întrebat Azazello.

— Dar cine e cel care îl însoţeşte?

— Este chiar subalternul acela al lui conştiincios. Sînt în-cîntat! strigă Koroviev ultimilor doi oaspeţi.

Scara se golise. Din prudenţă au mai aşteptat niţel. Dar din şemineu nu mai ieşi nimeni.

După o secundă, nepricepînd ce se petrecuse, Margareta se pomeni iar în camera cu bazin, unde, izbucnind în plîns de durere în braţ şi în picior, se prăbuşi pe podea. Dar, con-solînd-o, Hella şi cu Nataşa o traseră din nou sub duşul de sînge, îi dezmorţiră trupul, şi Margareta se învioră din nou.

— încă puţin, încă puţin, regină Margot, şopti Koroviev, apărînd lîngă ea; trebuie să mai trecem în zbor prin sălile de bal, pentru ca respectabilii noştri oaspeţi să nu se simtă pă­răsiţi.

Şi ia t-o pe Margareta ieşind din nou din camera cu bazin. Pe estrada din spatele zidului de tulipe, unde cîntase orches­tra dirijată de regele valsului, acum se dezlănţuia un jaz de maimuţe.

O gorilă uriaşă, cu favoriţi lăţoşi şi cu o trompetă în labă, dirija orchestra, ţopăind greoi pe loc. Un rînd al orchestrei era alcătuit din urangutani care suflau în alămuri sclipitoare. Pe umerii lor stăteau călare cimpanzei veseli cîntînd din ar­monici. Doi paviani uriaşi, cu coame mari ca de leu, cîntau la piane, ale căror gemete nici nu se auzeau în tunetul, ţipă­tul ascuţit şi bufniturile saxofoanelor, ale viorilor şi ale tobe­lor mînuite de labele gibonilor, mandrililor şi ale macacilor. Pe pardoseala strălucitoare ca oglinda, se mişcau nenumă­rate perechi, ameninţînd să măture totul în calea lor. Se miş­cau contopite parcă, uimind prin îndemînarea şi puritatea gesturilor, învîrtindu-se într-o singură direcţie. Deasupra mul­ţimii de dansatori, în văzduh, pluteau fluturi vii, mătăsoşi; din tavan curgeau mănunchiuri de flori. în capitelurile co­loanelor, pe măsură ce se stingea lumina electrică, se aprin­deau miliarde de licurici, iar în văzduh pluteau lumini înne­gurate de mlaştină.

Apoi Margareta se pomeni într-un bazin imens, împrej­muit cu o colonadă. Un Neptun negru, gigantic, scotea din gură un şuvoi trandafiriu. Din bazin se ridica un miros ame­ţitor de şampanie. Aici domnea o veselie nestăvilită. Lăsînd poşetele în grija cavalerilor lor sau a negrilor, care alergau cu cearşafuri în braţe, doamnele, vesele, aruncîndu-şi pantofii, plonjau cu un ţipăt de extaz în bazin. Trîmbe de spumă ţîş-neau în sus. Fundul de cristal al bazinului era scăldat în lu­mini ce se prefirau prin stratul de vin, unde se vedeau îno-rînd trupuri argintii. Apoi, înotătoarele săreau afară din bazin, bete moarte. Sub coloane răsunau hohote de rîs, vibrînd în sunetele jazului.

în toată această învălmăşeală, Margareta observă obrazul unei femei ameţite de băutură, cu ochi lipsiţi de expresie, dar care, totuşi, implorau; şi-şi aminti — era „Frida".

Margareta simţea cum începe să i se învîrtă capul din cau­za mirosului de vin, şi era gata să plece, cînd deodată mota­nul făcu în bazin un număr care o determină să întîrzie. Be-hemoth făcu nişte vrăji la gura lui Neptun, şi îndată, cu un şuierat şi un bubuit puternic, masa aceea mişcătoare de şam­panie părăsi bazinul, iar Neptun începu să azvîrle un val care nu era nici înspumat şi nici jucăuş, de culoare galben-închisă. Doamnele — cu ţipete stridente şi urlete: — Coniac! — se re­peziră de la marginile bazinului în spatele coloanelor. Peste cîteva clipe, bazinul se umplu, şi motanul, răsucindu-se de trei ori în văzduh, se prăbuşi în coniacul ce se vălurea. Ieşi din coniac fornăind, cu cravata udă, cu poleiala de aur de pe mustăţi şi cu binoclul pierdute. Exemplul lui Behemoth s-a hotărît să-l urmeze acea croitoreasă întreprinzătoare şi cava­lerul ei, un tînăr mulatru necunoscut. Amîndoi se aruncară în coniac, dar Koroviev o luă imediat la braţ pe Margareta şi împreună îi părăsiră pe cei ce se scăldau.

Margaretei i se păru că a zburat pe undeva, unde a văzut în iazuri de piatră munţi de stridii. Apoi a zburat deasupra unei podele de sticlă cu guri de foc ce ardeau sub ea ca în iad şi cu bucătari albi, drăceşti, ce se foiau între ele. Apoi, unde­va, ea nu-şi dădea seama de nimic, a văzut subsoluri întune­cate, unde ardeau nişte făclii, unde nişte fete serveau carne, care sfîrîia pe cărbuni încinşi, unde se bea din căni mari în sănătatea ei. Apoi a văzut nişte urşi albi, care cîntau la armo­nici şi dănţuiau „Kamarinskaia" pe o estradă. A mai văzut şi un şemineu potopit de flăcări în care se afla o scamatoare-sa-lamandră, care nu ardea... Şi pentru a doua oară puterile în­cepură s-o lase.

— Urmează ultima ieşire, îi şopti, îngrijorat, Koroviev, şi sîntem liberi!

însoţită de acesta, ea se pomeni din nou în sala mare de bal, unde acum nu se mai dansa; oaspeţii se înghesuiau prin­tre coloane, lăsînd liber mijlocul sălii. Margareta nu-şi amin­tea cine o ajutase să se ridice pe estrada apărută în mijlocul acestui spaţiu liber. Urcată pe estradă, spre mirarea ei, auzi bătînd undeva miezul nopţii, care, după socoteala sa, trecuse de foarte multă vreme. O dată cu ultima bătaie a ornicului, care suna de cine ştie unde, peste mulţimile de oameni se lăsă tăcerea.

Atunci Margareta îl zări din nou pe Woland. Venea însoţit de Abadonna, Azazello şi încă de vreo cîţiva care semănau cu Abadonna — negri şi tineri. Şi Margareta desluşi în faţa ei o estradă ca a sa, pregătită pentru Woland. Dar Woland nu urcă pe estradă. Pe Margareta o uimi faptul că, la această ultimă scenă a balului, Woland ieşi exact în ţinuta în care-l văzuse în dormitor. Aceeaşi cămaşă murdară, peticită la umeri, în picioare papuci scîlciaţi. Purta spadă, fără teacă, dar o fo­losea drept baston, sprijinindu-se în ea.

Şchiopătînd uşor, Woland se opri lîngă estrada pregătită pentru el, şi Azazello se prezentă înaintea lui ţinînd în mîini o tipsie cu capul retezat al unui om, fără dinţii din faţă. Liniş­tea netulburată de nimic o întrerupse numai o dată zbîrnî-itul unei sonerii obişnuite, aidoma celor de la intrarea unei case. Sunetul venea de departe şi părea cu totul de neînţeles aici.

— Mihail Alexandrovici, îi zise Woland capului, în timp ce pleoapele acestuia se ridicară, şi, cutremurîndu-se, Marga­reta văzu, pe faţa de mort, nişte ochi plini de expresie vie a gîndirii şi a suferinţei.

— Totul s-a împlinit, nu-i aşa? urmă Woland, uitîndu-i-se în ochi. Capul ţi l-a tăiat o femeie, şedinţa nu a mai avut loc, iar eu locuiesc în apartamentul dumitale. Este un fapt real. Iar faptul real e lucrul cel mai cert de pe lumea asta! Dar pe noi ne interesează acum ceea ce va urma, şi nu faptul acesta real care s-a petrecut. Dumneata ai fost totdeauna un înflă­cărat propovăduitor al acelei teorii, potrivit căreia, după ce un cap a fost tăiat, viaţa omului se opreşte, el prefăcîndu-se în cenuşă şi trecînd în nefiinţă. îmi face plăcere să-ţi aduc la cunoştinţă, în prezenţa oaspeţilor mei — cu toate că ei sînt dovada unei cu totul alte teorii —, că teoria dumitale este te­meinică şi ingenioasă. De altfel, toate teoriile au aceeaşi va­loare. Printre ele e una, conform căreia fiecăruia îi va fi dat după credinţa sa. împlinească-se aceasta! Dumneata treci în nefiinţă, în timp ce eu voi avea bucuria să beau pentru fiinţă din cupa în care dumneata te transformi!

Woland ridică spada şi, în aceeaşi clipă, învelişurile capu­lui se înnegriră, se zbîrciră, începînd apoi să cadă bucăţi, bu­căţi; ochii dispărură, şi Margareta zări curînd pe tipsie un cra­niu gălbui cu ochi de smarald şi dinţi de mărgăritar, stînd pe un picioruş de aur. Capacul craniului se dădu în lături pe un arc.

— îndată, messire, zise Koroviev, prinzînd privirea între­bătoare a lui Woland. El va apărea în faţa dumneavoastră. Aud în această tăcere de mormînt scîrţîitul pantofilor lui de lac şi clinchetul cupei pe care o aşezat-o pe masă, după ce a băut şampanie pentru ultima dată în viaţa lui. Dar iată-l.

îndreptîndu-se spre Woland, în sală intra un oaspete sin­guratic. După aspect, nu se deosebea prin nimic de nume­roşii oaspeţi-bărbaţi. Avea o singură particularitate: se clătina de emoţie, lucru vizibil chiar şi de departe. Obrajii îi ardeau, acoperiţi de pete, iar ochii îi jucau în cap, nespus de înfrico­şaţi. Oaspetele era uluit, ceea ce de altfel era şi firesc: totul îl uimea, şi mai ales, desigur, toaleta lui Woland.

Dar i se făcu o primire deosebit de prietenoasă.

— O, simpaticul baron Meigel, se întoarse Woland către el, zîmbind amabil. Acesta, însă, simţea cum îi ies ochii din cap de uimire. Sînt fericit să vă recomand, se adresă Woland oaspeţilor, pe respectabilul baron Meigel, salariat al comisiei de spectacole, avînd funcţia de informator al străinilor în ce priveşte curiozităţile capitalei.

Aici, Margareta încremeni, pentru că îl recunoscu pe acest Meigel. îl întîlnise de cîteva ori prin teatrele Moscovei şi pe la diferite restaurante. „Stai puţin... gîndi ea, înseamnă, aşa­dar, că şi el a murit." Lucrurile însă se lămuriră pe dată.

— Dragul meu baron, urmă Woland, zîmbind fericit, a fost atît de încîntător! Aflînd că mă aflu la Moscova, mi-a tele­fonat numaidecît, oferindu-mi serviciile, în specialitatea dom-niei-sale; cu alte cuvinte, ar dori să mă însoţească, pas cu pas, să-mi arate tot ce e de văzut la Moscova. Se înţelege de la sine că am fost fericit să-l invit la mine.

în timpul acesta, Margareta îl văzu pe Azazello trecîndu-i lui Koroviev tipsia cu craniul.

— Dar, apropo, baroane, rosti Woland cu glas scăzut şi deodată mai intim, s-a dus vestea setei dumitale excesive de a afla totul. Se zice că, în combinaţie cu limbuţia dumitale, tot pe atît de dezvoltată, setea aceasta a început să atragă atenţia tuturor. Mai mult decît atît, gurile rele au şi aruncat cuvin­tele: spion şi calomniator. Şi mai mult decît atît, se presupune că din cauza asta vei sfîrşi în chip jalnic, cel mai tîrziu peste o lună. De aceea, ca să te scutim de această aşteptare chinu­itoare, ne-am hotărît să-ţi venim în ajutor, folosind prilejul că te-ai invitat singur la mine în casă, tocmai în scopul de a trage cu ochiul şi cu urechea, de a afla tot ce se poate afla.

Baronul se făcu mai palid decît Abadonna, care era nespus de palid de felul lui, dar apoi se petrecu ceva foarte ciudat. Abadonna apăru deodată lîngă baronul Meigel şi, pentru o clipă, îşi scoase ochelarii. în acelaşi moment, în mîna lui Aza­zello sclipi un foc, se auzi un pocnet nu prea tare, de parcă ar fi bătut cineva din palme, şi baronul se prăvăli pe spate, în timp ce sîngele îi ţîşnea din piept, înroşindu-i cămaşa scro­bită şi vesta. Sub acest şuvoi gîlgîitor, Koroviev puse o cupă şi o întinse apoi plină lui Woland, în vreme ce trupul fără via­ţă al baronului zăcea pe pămînt.

— Beau în sănătatea dumneavoastră, domnilor, zise încet Woland şi, ridicînd cupa, îşi muie buzele în ea.

Atunci se petrecu o metamorfoză. Cămaşa peticită şi pa­pucii scîlciaţi dispărură. Woland purta o hlamidă neagră, şi, la şold, o spadă de oţel. Apropiindu-se iute de Margareta, îi întinse cupa, spunînd poruncitor:

— Bea!

Aceasta simţi cum ameţeşte şi se clatină, dar cupa se apro­pia de buzele ei, şi glasuri neştiute îi şopteau din dreapta şi din stînga:

— Nu vă temeţi, regină... Nu vă temeţi, regină, sîngele a intrat de mult în pămînt, şi unde s-a vărsat cresc acum cior­chini de struguri.

Fără să deschidă ochii, Margareta luă o înghiţitură şi un fior dulce îi trecu prin vine, în timp ce urechile prinseră a-i vui. I se părea că aude strigăte asurzitoare de cocoş, că undeva răsună un marş. Mulţimile de oaspeţi porniră să-şi piardă chipul: şi bărbaţii în frac, şi femeile se transformau din nou în oseminte. Sub ochii Margaretei, toată sala intră în putre­facţie; în aer plutea un miros de cavou. Coloanele se năruiră, luminile se stinseră, totul se stinse, pieriră havuzurile, came­liile şi tulipele. De fapt, nu era decît ceea ce fusese înainte: modestul salon al văduvei bijutierului, prin uşa întredeschi­să a căruia se strecura o fîşie de lumină. Şi pe această uşă întredeschisă intră Margareta.