Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 22. La lumina făcliilor
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Huruitul uniform al automobilului zburînd în înalturi o legăna pe Margareta, iar lumina caldă a lunii o învăluia, plă­cută şi mîngîietoare. îşi întindea faţa cu ochii închişi s-o alin­te vîntul, gîndindu-se cu oarecare tristeţe la malul rîului ne­cunoscut, pe care-l părăsise şi pe care, după cum presimţea, n-o să-l mai vadă niciodată. După toate minunile şi vrăjito­riile din seara aceea, bănuia la cine se duce, dar nu-i era frică. Speranţa că acolo va izbuti să-şi redobîndească fericirea pier­dută îi dădea curaj. De altfel, nu-i fu dat să viseze prea mult la fericirea ei în această maşină. Nu se ştie dacă cioroiul îşi cunoştea bine meseria, ori maşina era atît de bună, cert este că nu trecu multă vreme şi, cînd Margareta deschise ochii, zări dedesubt, în locul întunericului pădurii, o mare tremu­rătoare — luminile Moscovei. Pasărea neagră — şoferul — deşurubă din zbor roata dreaptă din faţă, aterizînd într-un cimitir pustiu din raionul Dorogomilov.

Fără să-l întrebe nimic pe şofer, Margareta coborî împre­ună cu peria ei, lingă o lespede funerară; cioroiul porni auto­mobilul şi-l dirija drept spre rîpa din dosul cimitirului, unde acesta se prăbuşi cu un huruit infernal şi pieri. Cioroiul îşi duse respectuos mîna la şapcă, se sui călare pe roată şi-şi luă zborul.

în aceeaşi clipă, din spatele unui monument funerar apăru o pelerină neagră. în lumina lunii, scînteie un clonţ, şi Mar­gareta îl recunoscu pe Azazello. Cu un gest, acesta o invită să încalece peria, iar el sări călare pe o floretă lungă, şi amîn-doi îşi luară zborul, aterizînd peste cîteva clipe, nevăzuţi de nimeni, în faţa casei nr. 302 bis de pe strada Sadovaia.

în timp ce, ducînd sub braţ peria şi floreta, cei doi treceau prin gang. Margareta zări un bărbat cu şapcă şi cizme înalte, care aştepta probabil pe cineva. Deşi erau aproape aerieni, omul singuratic auzi paşii celor doi şi tresări alarmat, nepu-tînd înţelege de unde venea zgomotul.

Pe un al doilea om, semănînd uimitor cu primul, ei l-au întîlnit lîngă intrarea a şasea. Şi din nou se repetă aceeaşi istorie.

S-au auzit paşii lor... omul se întoarse îngrijorat şi se în­cruntă. Iar atunci cînd uşa se deschise şi se închise din nou, omul se repezi în urma celor ce intrau nevăzuţi, privi în spa­ţiul de la intrare, dar, desigur, nu văzu nimic.

Al treilea, copia fidelă a celui de al doilea, şi deci şi a celui dintîi, veghea pe palierul etajului doi. Fuma ţigări tari şi, tre-cînd pe lîngă el, Margareta începu să tuşească. Cel care fuma sări de pe banca pe care şedea, ca şi cînd l-ar fi împuns ceva, începu să se uite în jur neliniştit, se apropie de balustrada scării, privi în jos. în timpul acesta, Margareta cu însoţitorul ei se şi aflau în faţa apartamentului nr. 50.

N-a trebuit să sune. Azazello deschise încet uşa cu che­ia lui.

Primul lucru care o uimi pe Margareta la intrare fu întu­nericul. Domnea o beznă ca într-o subterană; şi ea simţi ne­voia să se agate de pelerina lui Azazello, de teamă să nu se poticnească. Dar chiar în clipa aceea, undeva, departe, sus, sclipi flăcăruia unei candele, care porni să se apropie treptat. Din mers, Azazello îi luă Margaretei peria de sub braţ, şi aceas­ta se mistui în întuneric.

Apoi începură să urce nişte trepte largi, care i se părură Margaretei fără de sfîrşit. O uimea faptul că în vestibulul unui apartament obişnuit din Moscova putea să încapă o scară ca asta, cu totul ieşită din comun şi invizibilă. Simţea însă bine sub picioare această scară nesfîrşită. Dar urcuşul luă sfîrşit şi Margareta îşi dădu seama că se află pe un palier. Flăcăruia se apropie, şi Margareta văzu chipul unui bărbat, înalt şi negru, ţinînd în mînă o candelă. Cei care avuseseră nefericirea să-i pice zilele acelea în cale l-ar fi recunoscut fără îndoială de în­dată, chiar şi numai la pîlpîirea slabă a candelei.

Era Koroviev, alias Fagot.

E drept, înfăţişarea lui Koroviev se schimbase mult. Cli­pind prin întuneric, flăcăruia se răsfrîngea de data asta nu într-un pince-nez cu geamul crăpat, pe care ar fi trebuit să-l arunce de mult la lada de gunoi, ci într-un monoclu, ce-i drept, crăpat şi el. Pe faţa lui impertinentă, mustăcioara era frizată şi pomădată, iar faptul că părea negricios se explica foarte simplu — Koroviev era îmbrăcat în frac. Alb îi era numai plas-tronul.

Mag, dirijor de cor, vrăjitor, translator şi dracu mai ştie ce în realitate, Koroviev se înclină şi, plimbînd cu un gest larg candela prin văzduh, o invită pe Margareta să-l urmeze. între timp Azazello dispăruse.

„Ce seară ciudată, îşi spuse Margareta. La toate m-aş fi aşteptat, numai la asta nu. Ce-o fi însemnînd? S-o fi stins lu­mina la ei? Dar lucrul cel mai uimitor e spaţiul imens al în­căperii. .. Cum se face că pot intra toate astea într-un aparta­ment moscovit? E pur şi simplu imposibil!..."

Oricît de puţină lumină oferea candela lui Koroviev, Mar­gareta îşi dădu seama că se află într-o sală de-a dreptul de ne­cuprins, prevăzută şi cu o coloană întunecată, care la prima impresie părea fără de sfîrşit. Koroviev se opri lîngă un divă-naş, îşi aşeză candela pe un soclu, cu un gest îi propuse Mar­garetei să se aşeze, iar el însuşi se opri alături, într-o poză pitorească, rezemat de soclu.

— Daţi-mi voie să mă prezint, zise Koroviev cu voce hî-rîită. Mă numesc Koroviev. Vă uimeşte faptul că nu avem lu­mină? Desigur, socotiţi că o facem din economie? Nici gînd! Dacă ar fi aşa, aş accepta ca primul călău pe care-l voi întîlni, fie şi unul dintre cei care în seara asta, ceva mai tîrziu, vor avea cinstea să vă sărute genunchiul, să-mi taie capul, nici mai mult, nici mai puţin — chiar pe postamentul acesta! Nu, messire nu poate să sufere lumina electrică, şi o vom aprinde numai în ultima clipă. Atunci, vă rog să mă credeţi, n-o să ne plîngem de întuneric. Ba aş zice chiar că ar fi mai bine să nu fie atîta lumină.

Koroviev îi plăcu Margaretei, şi trăncăneala lui scîrţîitoare avu un efect liniştitor asupra ei.

— Nu, răspunse Margareta, altceva mă uimeşte; unde în­cap toate astea? şi făcu un gest cu mîna, subliniind astfel spa­ţiul necuprins al sălii.

Koroviev zîmbi mieros, şi umbrele prinseră a juca în cu­tele nasului său.

— E cel mai simplu lucru! răspunse el. Celor care cunosc bine a cincea dimensiune le este uşor să lărgească încăperea pînă la proporţiile dorite. Vă spun mai mult, stimată doam­nă — pînă la dracu ştie ce proporţii! De altfel, eu, trăncăni Koroviev mai departe, am cunoscut oameni care n-aveau nici o idee nu numai despre a cincea dimensiune, ci, în general, despre nimic, şi, cu toate acestea, făceau adevărate minuni în ce priveşte lărgirea spaţiului lor. Aşa s-a întîmplat, de pil­dă, cu un orăşean care, după cum mi s-a povestit, primind un apartament de trei camere pe Zemleanoi Val, fără a cincea dimensiune şi alte lucruri năucitoare, l-a transformat cît ai clipi într-o locuinţă de patru camere, trăgînd prin una din odăi un zid despărţitor. După aceea, a făcut schimb de locuinţă primind două apartamente separate în două cartiere diferite ale Moscovei: unul de trei, şi altul de două camere. Cred că sînteţi de acord că acum omul avea cinci camere. Apartamen­tul de trei camere l-a preschimbat cu două apartamente de cîte două camere, devenind posesor, după cum vedeţi, a şase camere, ce-i drept, risipite într-o dezordine desăvîrşită prin întreaga Moscovă. Omul se pregătea să execute ultima şi cea mai strălucită mişcare a sa, dînd un anunţ la ziar că schimbă şase camere aflate în cartiere diferite pe un apartament de cinci camere pe Zemleanoi Val — cînd activitatea i-a fost în­treruptă din pricini independente de voinţa lui. Posibil să aibă şi astăzi vreo cameră, dar, cutez să vă asigur, nu la Moscova. Iată ce pişicher, şi dumneavoastră binevoiţi să discutaţi de­spre a cincea dimensiune.

Deşi nu ea discutase despre a cincea dimensiune, ci Koro­viev, Margareta rîse înveselită, ascultînd peripeţiile pişiche­rului — specialist în problema schimbului de locuinţă, Koro­viev însă urmă:

— Dar să trecem la fapte, da, la fapte, Margareta Niko-laevna. Sînteţi o femeie foarte inteligentă şi aţi şi ghicit, desi­gur, cine e stăpînul acestei case.

Inima Margaretei zvîcni cu putere: se mulţumi să încuvi­inţeze din cap.

— Aşadar, urmă Koroviev, sîntem duşmanii oricăror lu­cruri nelămurite, ai oricăror mistere. în fiecare an, messire dă un bal. Balul acesta se cheamă balul de primăvară al lunii pline, sau balul celor o sută de regi. Vine la lume!... Aici, Koroviev îşi prinse obrazul în mînă, ca şi cînd l-ar fi apucat o durere de măsea. De altfel, sper să vă convingeţi singură. Aşadar, messire este celibatar, după cum vă daţi seama, de­sigur. Dar are nevoie de o stăpînă a casei, de o amfitrioană — Koroviev făcu un gest de neputinţă — recunoaşteţi şi dum­neavoastră că fără amfitrioană...

Margareta îl asculta pe Koroviev, străduindu-se să nu sca­pe o vorbă; îşi simţea inima înfiorată, în timp ce speranţa fericirii o ameţea.

— S-a stabilit o tradiţie, vorbi mai departe Koroviev, în pri­mul rînd pe stăpîna balului s-o cheme Margareta, în al doilea rînd, să fie originară din partea locului. Noi, după cum ve­deţi, călătorim şi, în momentul de faţă, ne aflăm la Moscova. Aici, am găsit 121 de Margarete, dar, dacă mă credeţi, Koro­viev se plesni deznădăjduit peste pulpă, nici una nu cores­pundea pînă cînd, în sfîrşit, o întîmplare fericită...

Koroviev zîmbi cu tîlc, înclinîndu-se, şi Margareta simţi din nou un fior rece străbătîndu-i inima.

— Mai pe scurt, strigă Koroviev. Scurt de tot: Vreţi să ac­ceptaţi această misiune?

— Vreau! răspunse răspicat Margareta.

— S-a făcut, zise Koroviev şi, ridicînd candela, adăugă: Urmaţi-mă, vă rog.

Porniră printre coloane şi, în cele din urmă, ajunseră într-o sală, cu un miros puternic de lămîi, unde se auzeau nişte foş­nete şi ceva trecu pe lîngă capul Margaretei, atingîndu-l. Ea tresări:

— Nu vă speriaţi, o linişti dulce pe Margareta Koroviev, luînd-o la braţ. Sînt şiretlicurile de bal ale lui Behemoth, ni­mic mai mult. Şi, în general, am să îndrăznesc să vă sfătuiesc să nu vă temeţi de nimic, Margareta Nikolaevna. Ar fi o ne-chibzuinţă. N-am să vă ascund că balul va fi pompos. Vom vedea persoane a căror putere a fost cîndva deosebit de mare.

Dar, zău, cînd te gîndeşti cît de microscopice sînt posibilităţile lor în comparaţie cu posibilităţile celui din suita căruia am cinstea să fac parte, devine caraghios şi chiar, aş zice, trist... Şi-apoi, dumneavoastră în persoană sînteţi de viţă regească.

— De ce de viţă regească? şopti speriată Margareta, lipin-dvi-se de el.

— Ah, regină, trăncănea jucăuş Koroviev, problemele sîn-gelui sînt cele mai complicate probleme din lume! Şi dacă am interoga unele străbunici, mai ales pe acelea care se bucurau de reputaţia unor mironosiţe, ni s-ar deschide nişte taine ui­mitoare, preastimată Margareta Nikolaevna! N-am să păcă­tuiesc defel dacă, vorbind despre toate acestea, am să pome­nesc despre un pachet de cărţi de joc bizar amestecate. Există lucruri unde nu sînt valabile nici barierele de castă şi nici chiar graniţele dintre state. Am să fac o aluzie: una dintre reginele Franţei, care a trăit în veacul al şaisprezecelea, trebuie să pre­supunem că s-ar mira din cale-afară dacă cineva i-ar spune că pe adorabila ei stră-stră-stră-strănepoată, după mulţi, mulţi ani, eu am s-o duc de braţ, la Moscova, prin sălile de bal. Dar am ajuns!

în aceeaşi clipă, Koroviev suflă în candelă, şi candela dis­păru din mîna lui, iar Margareta văzu dinaintea-i, pe podea, o dîră de lumină strecurîndu-se pe sub o uşă întunecată. Ko­roviev bătu încet în uşa asta; Margareta se tulbură atît de tare, că prinseră a-i clănţăni dinţii, iar prin şira spinării o trecu un fior.

Uşa se deschise şi cei doi intrară într-o cameră deloc spa­ţioasă. Margareta văzu un pat larg, de stejar, cu cearşafurile şi pernele murdare şi boţite. în faţa patului se înălţă o masă tot de stejar cu picioare sculptate, pe care se afla un candela-bru cu braţe ce imitau nişte labe de pasăre cu gheare. în cele şapte labe de aur ardeau şapte luminări groase de ceară. Pe masă, se mai găsea o tablă de şah cu figuri neobişnuit de ar­tistic cizelate. Mai erau acolo o masă cu o cupă de aur pe ea şi un alt candelabru, cu braţele în formă de şerpi. Mirosea a sulf şi a smoală. Umbrele sfeşnicelor se încrucişau pe podea.

Printre cei prezenţi, Margareta îl recunoscu pe Azazello; acesta era îmbrăcat în frac şi stătea lîngă speteaza patului. Gătit aşa, Azazello nu mai semăna cu banditul care apăruse pentru prima oară în faţa Margaretei în parcul Alexandrovski şi, de altfel, o salută pe Margareta foarte galant.

Vrăjitoarea goală, Hella, care-l tulburase atît de mult pe bufetierul de la Teatrul de varietăţi şi aceeaşi pe care o spe­riase cocoşul în noaptea celebrei şedinţe de magie neagră, şe­dea pe covoraş la picioarele patului, mestecînd ceva într-o oală, din care ieşea fum cu miros de sulf.

în afară de aceştia, în cameră se mai afla un motan negru uriaş, cocoţat pe un taburet înalt în faţa tablei de şah şi ţinînd în laba dreaptă un cal.

Hella se ridică şi se înclină în faţa Margaretei. La fel făcu şi motanul, sărind de pe taburet. în timp ce executa o reve­renţă cu piciorul drept, scăpă din labă calul şi se băgă sub pat să-l caute.

Moartă de frică, Margareta le vedea toate nelămurit în umbrele perfide ale luminărilor. Se uita ţintă la patul în care şedea cel pe care, cu foarte puţin timp în urmă, bietul Ivan încercase să-l convingă, pe mal la Patriarşie prudî, că diavo­lul nu există. Şi tocmai acest inexistent şedea acum pe pat în faţa Margaretei.

Pe chipul Margaretei se aţintiră doi ochi: dreptul, cu o scîn-teie aurie în adîncuri, te sfredelea pînă-n străfundul sufle­tului; stîngul era gol şi negru, aidoma unei crăpături întu­necate şi înguste, aidoma unei bulboane fără fund a tuturor umbrelor şi tenebrelor. Faţa lui Woland era strîmbă, colţul drept al gurii — tras în jos, fruntea înaltă — cheală, brăzdată de cute adînci, paralele, cu sprîncenele drepte şi ascuţite. Pie­lea obrazului arăta de parcă un soare dogoritor o bronzase pentru veşnicie.

Woland stătea tolănit pe pat, îmbrăcat numai cu o cămaşă de noapte lungă, murdară şi peticită la umărul stîng. Un pi­cior gol îl ţinea strîns sub dînsul, pe celălalt şi-l întinsese pe un scăunel, şi Hella ungea genunchiul acestui picior negri­cios cu o alifie fumegîndă.

Pe pieptul dezgolit şi fără un fir de păr al lui Woland, Mar­gareta desluşi, atîrnînd de un lănţişor de aur, un scarabeu, sculptat cu măiestrie dintr-o piatră întunecată, cu nişte slove scrise pe spatele lui mititel. Alături de Woland, pe un posta-

ment masiv, greu, se înălţa un glob terestru ciudat, parcă viu, luminat lateral de soare.

Cîteva clipe se aşternu tăcerea. „Mă studiază", se gîndi Margareta, şi, cu un efort, izbuti să-şi potolească tremurul picioarelor.

în cele din urmă Woland începu a vorbi cu un zîmbet pe buze — care-i aprinse parcă şi mai tare ochiul scînteietor.

— Fii bine venită, regină, şi scuzele mele pentru ţinuta asta cazanieră.

Glasul lui Woland era atît de gros, că unele silabe sunau doar ca un hîrîit.

El luă de pe pat o spadă lungă şi, aplecîndu-se, o agită pe sub pat, spunînd:

— Ieşi afară! Partida se contramandează. A sosit invitata.

— Pentru nimic în lume, şuieră Koroviev alarmat, în chip de sufleor, la urechea Margaretei.

— Pentru nimic în lume... începu Margareta.

Messire... mai suflă Koroviev la urechea ei.

— Pentru nimic în lume, messire, spuse încet, dar desluşit Margareta, izbutind să se stăpînească şi, cu un surîs, adăugă: Vă implor să nu întrerupeţi partida. Cred că revistele de şah ar plăti bani grei dacă ar putea s-o publice.

Azazello scoase un măcăit încet şi aprobativ, iar Woland, după ce se uită cu luare-aminte la Margareta, observă ca pen­tru sine:

— Da, are dreptate Koroviev. Ce bizar se amestecă în pa­chet cărţile de joc! Sîngele!

Apoi întinse mîna, chemînd-o pe Margareta. Aceasta se apropie, fără să simtă podeaua sub picioarele ei desculţe. Woland îşi lăsă pe umărul ei mîna grea, ca de piatră, fierbinte ca focul şi o trase spre sine, aşezînd-o alături pe pat.

— Ei, dacă eşti de o gentileţe atît de încîntătoare, lucru la care, de altfel, mă aşteptam, să lăsăm deoparte ceremoniile, zise el aplecîndu-se din nou spre marginea patului şi stri-gînd: Mai ţine mult circul ăsta sub pat? Ieşi de acolo, bleste­ma tule Hans!

— Nu găsesc calul, dădu glas motanul de sub pat, cu un ton cald şi fals. Galopează pe undeva, şi în locul lui dau me­reu de-o broască.

— Nu cumva îţi închipui că te afli la un bîlci? îl întrebă Woland, prefăcîndu-se mînios. Nu e nici o broască sub pat! Păstrează-ţi trucurile astea ieftine pentru „Varietăţi". Dacă nu ieşi imediat de-acolo, noi vom socoti că te-ai predat, de­zertor afurisit!

— Pentru nimic în lume, messirel zbieră motanul, apărînd în aceeaşi clipă de sub pat, cu calul în labă.

— îţi recomand... începu Woland, apoi izbucni: Ei bine, nici nu-mi vine să mă uit la bufonul ăsta! Ia priviţi-l cum arată şi cum s-a pocit stînd sub pat!

în timpul acesta, motanul, plin de praf, şedea pe picioa­rele dinapoi şi se înclina în faţa Margaretei. La gît purta acum un papion de frac, iar pe piept îi atîrna, de o curea, un bino­clu de damă încrustat cu sidef. Mustăţile îi erau poleite cu aur.

— Ce-i asta? exclamă Woland. De ce ţi-ai poleit mustă­ţile? Şi, la ce dracu ţi-ai pus papion, cînd n-ai nădragi pe tine?

— Motanii nu poartă nădragi, messire, îi răspunse foarte demn motanul; doar n-o să-mi pretindeţi să încalţ şi nişte ciz­me? Motan încălţat nu există decît în basme, messire, dar vă întreb: V-a fost dat să mai vedeţi vreodată pe cineva venind fără cravată la bal? N-am vrut să mă prezint atît de necuvi­incios. Nu intenţionez să apar într-o postură comică, să risc să fiu luat de guler şi azvîrlit afară! Fiecare se găteşte cu ce poate. Vă rog să consideraţi, messire, că cele spuse de mine se referă şi la binoclu!

— Dar mustăţile?...

— Nu înţeleg, ripostă distant motanul, de ce, bărbierin-du-se astăzi, Azazello şi Koroviev s-au pudrat cu pudră albă? Şi în ce măsură e ea mai bună decît cea de aur? Eu mi-am pudrat mustăţile, asta-i tot! Dacă m-aş fi bărbierit, ar fi fost altceva. Un motan ras e o adevărată bătaie de joc, ceva scan­dalos, recunosc asta sus şi tare! dar, în general, aici glasul mo­tanului tremură de jignire, văd că mi se fac unele şicane şi că în faţa mea se ridică o foarte serioasă problemă: să iau sau nu parte la bal? Ce-o să-mi răspundeţi, messire, la toate astea?

Jignit cum era, motanul se umflă într-atît, încît ai fi zis că în clipa următoare o să plesnească.

— Uitaţi-vă la el, ce şarlatan e! strigă Woland, clătinînd din cap. Ori de cîte ori vede că nu mai are nici o şansă de cîş-tig, începe să te ducă cu vorba, ca cel din urmă pungaş de sub pod. Stai imediat jos şi încetează cu mîzgălitura asta verbală!

— Am să mă aşez, răspunse motanul, luînd loc, dar am să vă contrazic în ce priveşte ultimele afirmaţii. Vorbele mele nu reprezintă defel mîzgălitura verbală, cum aţi binevoit să vă exprimaţi în prezenţa unei doamne, ci un lanţ de silogis­me strîns împachetate, pe care le-ar fi apreciat, după valoa­rea lor, cunoscători ca Sextus Empiricus, Marţian Capella, şi poate chiar însuşi Aristotel.

— Şah la rege, zise Woland.

— Poftim, n-aveţi decît, răspunse motanul, şi începu să privească cu binoclul tabla de şah.

— Aşadar, se întoarse Woland spre Margareta, îţi reco­mand, donna, suita mea. Ăsta, care face pe prostul, este mota­nul Behemoth. Cu Azazello şi Koroviev ai şi făcut cunoştinţă; ţi-o mai recomand pe Hella, slujnica mea. Este promptă, is­teaţă şi nu există nici un serviciu pe care ea să nu fie capabilă să ţi-l facă.

Frumoasa Hella zîmbea, privind-o pe Margareta cu ochii ei de culoarea ierburilor de baltă, continuînd să ia în căuşul palmei alifie şi s-o întindă pe genunchiul lui Woland.

— Ei, asta-i tot, încheie Woland, strîmbîndu-se cînd Hella îi strînse prea tare genunchiul. După cum vezi, e o societate mică, pestriţă şi nemaliţioasă. Tăcu şi, întinzînd mîna spre glob, începu să-l întoarcă în faţa sa. Globul era lucrat atît de iscusit, încît oceanele lui albastre se mişcau, în timp ce calota polului se aşternea, ca cea adevărată, ferecată în gheţuri şi zăpezi.

In timpul acesta, pe tabla de şah se petrecea o totală pa­nică. Un rege cu mantie albă, dezolat la culme, se învîrtea pe un pătrat, ridicînd mîinile cu disperare. Trei pioni albi — Lands-Knecht — cu halebarde se uitau pierduţi la un ofiţer care-şi agita spada şi arăta înainte, unde, în pătrate alătu­rate, alb şi negru, se vedeau călăreţii negri ai lui Woland, că­lare pe doi cai înfierbîntaţi, care scărmănau cu copitele pă­tratele.

Pe Margareta o interesă nespus şi o uimi faptul că figurile de şah erau vii.

Motanul, dînd la o parte binoclul de la ochi, împinse uşu­rel regele lui în spate. Acesta, într-un gest de disperare, îşi acoperi faţa cu mîinile.

— Cam proastă trebuşoară, dragă Behemoth, zise încet Koroviev cu glas veninos.

— Situaţia este serioasă, dar deznădăjduită nu-i în nici un caz, îi răspunse motanul, mai mult decît atît: sînt convins că voi obţine victoria finală. Este suficient să analizăm puţin si­tuaţia.

Analiza aceasta el începu s-o facă într-un fel destul de stra­niu, cu alte cuvinte, începu să croiască nişte mutre şi să facă cu ochiul regelui său.

— Nu ajută, observă Koroviev.

— Aoleu! strigă Behemoth, au zburat papagalii care în­cotro, ceea ce eu am şi prevăzut!

într-adevăr, undeva în depărtare se auzi fîlfîitul multor aripi. Koroviev şi Azazello se repeziră afară din cameră.

— Dracu să vă ia cu ideile voastre aiurite pentru bal! bom­băni Woland, fără să se dezlipească de globul său.

îndată ce Koroviev şi Azazello se făcură nevăzuţi, clipitul lui Behemoth luă proporţii. Regele alb, în cele din urmă, îşi dădu seama ce i se cere. Trase deodată mantia de pe el, o arun­că pe pătrat şi fugi de pe tabla de şah. Veşmîntul regesc arun­cat îl ridică ofiţerul, se înfăşură în el şi luă locul regelui.

Koroviev şi Azazello se întoarseră.

— Ca de obicei—baliverne, bombănea Azazello, privin-du-l cu coada ochiului pe Behemoth.

— Mi s-a părut că aud, răspunse motanul.

— Ei, cît o să mai dureze asta? întrebă Woland. Şah la rege.

— Probabil nu am auzit bine, mon maître, îi răspunse mo­tanul, nu este şah la rege şi nici nu poate fi.

— Repet: şah la rege.

Messire, sînteţi surmenat, replică motanul cu glas neli­niştit şi fals — nu există şah la rege!

— Regele se află în pătratul g2, zise Woland fără să se uite la tablă.

— Sînt îngrozit, messirel urlă motanul, prefăcîndu-se plin de groază, pe pătratul ăsta nu-i nici un rege!

— Ce tot spui? întrebă nedumerit Woland şi se uită pe tablă, unde ofiţerul care stătea pe pătratul regelui se întorcea cu spatele acoperindu-şi faţa cu mîna.

— Ah! nemernic ce eşti! zise îngîndurat Woland.

Messire, din nou mă adresez logicii! vorbi motanul, li-pindu-şi labele de piept, dacă jucătorul declară şah la rege, iar între timp regele nu se mai află de mult pe tablă, şahul e declarat nul!

— Te predai sau nu? strigă Woland cu glas înspăimîntător.

— Permiteţi să mă gîndesc, îi răspunse smerit motanul şi, punînd coatele pe masă, îşi vîrî urechile între labe şi începu să gîndească. A stat şi a meditat îndelung şi pînă la urmă a zis: Mă predau.

— Să omori creatura ticăloasă, nu alta, şopti Azazello.

— Da, mă predau, zise motanul, dar mă predau exclusiv pentru că nu pot juca în atmosfera asta de hărţuială din par­tea invidioşilor! El se ridică şi figurile mici se băgară în lădiţă.

— Hella, e timpul, zise Woland şi Hella dispăru din ca­meră. Mă doare rău piciorul, şi mai e şi balul ăsta... urmă Woland.

— Permiteţi-mi mie, îl rugă încet Margareta. Woland o privi atent şi-şi trase genunchiul mai aproape de ea.

Lichidul cleios, fierbinte ca lava, îi încingea mîinile, dar Margareta îi frecţiona genunchiul fără să se crispeze, strădu-indu-se să nu-i provoace dureri.

— Sfetnicii apropiaţi afirmă că este vorba de reumatism, spunea Woland, fără să-şi ia ochii de la Margareta, eu însă suspectez că durerea asta din genunchi mi-a fost lăsată drept amintire de o vrăjitoare delicioasă, pe care am cunoscut-o îndeaproape în anul 1571, în munţii Broken, la Catedra Dra­cului.

— Ah, e posibil oare? zise Margareta.

— Fleacuri! Peste vreo trei sute de ani asta o să treacă! Mi s-au indicat o mulţime de medicamente, eu însă, după obi­ceiuri vechi, respect leacurile bunicii. Bătrînica afurisită, bu-nică-mea, mi-a lăsat drept moştenire nişte ierburi uimitoare!

Fiindcă veni vorba, spune-mi, dumneata ai vreo suferinţă? Poate că ai vreun alean, vreo durere care-ţi otrăveşte sufletul?

— Nu, messire, nu am aşa ceva, îi răspunse Margareta cea cuminte, iar acum, aflîndu-mă aici la dumneavoastră, mă simt bine de tot.

— Sîngele e un lucru mare... zise vesel Woland, nu se ştie de ce şi adăugă: Văd că te interesează globul meu?

— O, da, n-am mai văzut niciodată un asemenea obiect.

— Bun obiect. Ca să fiu sincer, nu prea suport ultimele ştiri la radio. Le prezintă întotdeauna nişte tinere care pro­nunţă nedesluşit numele localităţilor. Afară de asta, una din trei e uşor peltică, parcă aleasă anume aşa. Globul meu e mult mai comod, cu atît mai mult, cu cît eu trebuie să cunosc pre­cis evenimentele. De pildă, vezi fîşia asta de pămînt, scăldată într-o parte de apele oceanului? Priveşte, iat-o cuprinsă de flăcări. Acolo a izbucnit un război. Dacă priveşti mai de aproa­pe, vezi şi detaliile.

Margareta se plecă spre glob şi văzu cum pătrăţelul de pămînt se lărgi, luminîndu-se în nenumărate culori şi trans-formîndu-se într-un fel de hartă în relief. Apoi văzu panglica unui rîu şi un sat pe malul lui. O căsuţă, la început mică doar cît un bob de mazăre, crescuse, ajungînd pînă la mărimea unei cutii de chibrituri. Apoi, acoperişul ei sări în aer, fără zgo­mot, o dată cu trîmbe de fum negru, iar pereţii se năruiră de nu rămase din cutiuţa cu etaj decît o grămăjoară din care ie­şea învolburîndu-se un fum negru. Apropiindu-se şi mai mult de glob, Margareta zări o siluetă mică de femeie întinsă la pămînt, iar lîngă ea, într-o băltoacă de sînge, un copil mic cu braţele în lături.

— Ei, asta-i tot, zise zîmbind Woland; el n-a apucat să facă nici un păcat. Abadonna a lucrat impecabil.

— N-aş fi vrut să fiu de partea celui împotriva căruia e acest Abadonna, remarcă Margareta. De partea cui e?

— Pe măsură ce stau de vorbă cu dumneata, îi răspunse prietenos Woland, mă conving tot mai mult că eşti o femeie foarte inteligentă. O să te liniştesc. Este foarte obiectiv şi sim­patizează în chip egal cu ambele părţi beligerante. Drept ur­mare, amîndouă părţile ajung totdeauna la rezultate iden-tice. Abadonna! strigă încet Woland şi, în aceeaşi clipă, din perete se desprinse silueta unui bărbat slab cu ochelari negri. Ochelarii aceştia făcură asupra Margaretei o impresie atît de puternică, încît ea îşi lipi obrazul cu un ţipăt uşor de piciorul lui Woland. Destul! strigă acesta. Ce nervoşi sînt oamenii de astăzi! O plesni pe Margareta cu palma pe spate, şi trupul ei scoase un fel de clinchet. Vezi doar că e cu ochelari. Afară de asta, nu s-a întîmplat şi nu se va întîmpla vreodată ca Aba­donna să apară în faţa cuiva înainte de vreme. Şi, la urma urmei, sînt şi eu aici. Eşti în vizită la mine! Am vrut doar să ţi-l arăt.

Abadonna stătea nemişcat.

— Dar nu se poate să-şi scoată ochelarii măcar pentru o clipă? întrebă Margareta, lipindu-se de Woland şi tremurînd, de data aceasta însă de curiozitate.

— Uite că aşa ceva nu se poate, îi răspunse grav Woland, făcîndu-i un semn lui Abadonna, care pieri pe dată. Ce vrei să spui, Azazello?

Messire, zise acesta, îngăduiţi-mi să vă aduc la cunoş­tinţă că la noi se află doi străini: o frumoasă — care scînceşte şi imploră să fie lăsată pe lîngă stăpîna ei — însoţită, pardon, de vierul său.

— Ce ciudat se poartă şi frumoasele astea! observă Woland.

— E Nataşa, Nataşa! exclamă Margareta.

— Bine, să fie lăsată pe lîngă stăpîna ei. Iar pe vier să-l duceţi la bucătari.

— Să-l taie? strigă speriată Margareta. Vai de mine, messire, e Nikolai Ivanovici, locatarul nostru de jos. E o neînţelegere la mijloc, vedeţi, ea l-a uns şi pe el cu cremă...

— Dar dă-mi voie, zise Woland, la ce dracu şi cine crezi că are de gînd să-l taie? Lasă-l să stea împreună cu bucătarii, şi atîta tot. Doar nu pot, recunoaşte şi dumneata, să-i dau drumul în sala de bal.

— Da, cam aşa e... adăugă Azazello, raportînd apoi: Se apropie miezul nopţii, messire.

— A, bun. Woland se adresă apoi Margaretei:

— Aşadar, te rog... îţi mulţumesc dinainte. Nu te fîstîci şi nu te teme de nimic. Nu bea nimic, în afară de apă, altfel ai să te înmoi şi o să-ţi fie greu. E timpul!

Margareta se ridică de pe covoraş şi atunci în uşă apăru Koroviev.