Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 17. Zi agitată
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Vineri dimineaţă, adică a doua zi după blestematul spec­tacol, întregul personal de la „Varietăţi": contabilul Vasili Ste-panovici Lastocikin, doi socotitori, trei dactilografe, ambele casieriţe, plasatorii şi femeile de serviciu — într-un cuvînt, toţi cei prezenţi — în loc să-şi vadă de treabă la posturile lor, şedeau pe pervazurile ferestrelor dinspre strada Sadovaia şi se uitau la cele ce se petreceau în preajma teatrului. Acolo se înghesuiau, pe două rînduri, mii de persoane făcînd coadă. Vîrful acestei cozi se pierdea în Piaţa Kudrinskaia. în capul ei stăteau vreo douăzeci de speculanţi de bilete prea bine cu­noscuţi în lumea teatrală din Moscova.

Cei care stăteau la coadă erau teribil de impacientaţi, atră-gînd atenţia trecătorilor ce se scurgeau grăbiţi prin faţa tea­trului şi comentînd povestirile pasionante despre nemaivă­zutul program de magie neagră din ajun. Aceste povestiri îl tulburară nespus pe contabilul Vasili Stepanovici, care nu asistase la reprezentaţie. Plasatorii povesteau fel şi fel de ba­zaconii; de pildă că, la terminarea celebrului spectacol, unele cetăţene ar fi alergat în ţinută indecentă pe stradă, precum şi altele de felul ăsta. Vasili Stepanovici, om modest şi potolit, clipea doar din ochi, ascultînd relatarea acestor minuni şi nu ştia deloc ce anume să întreprindă. De făcut trebuia să facă ceva, şi tocmai el era cel dator să acţioneze, deoarece rămă­sese acum cel mai mare peste trupa de la „Varietăţi".

Pe la zece dimineaţa, coada pe care o formau cei ahtiaţi după bilete se făcuse atît de stufoasă, încît vestea ajunse la urechile miliţiei şi, drept urmare, au fost trimise cu o uimitoare grabă echipe ecvestre şi pedestre, care au şi făcut puţină or­dine. Şerpuind pe o lungime de un kilometru, deşi ordonată, coada în sine constituia o mare ispită, nedumerindu-i profund pe cetăţenii de pe Sadovaia.

Toate acestea se petreceau afară, în stradă, dar lucrurile nu stăteau mai bine nici în incinta teatrului. Dis-de-diminea-ţă au început să sune telefoanele; sunau în neştire; în cabine­tul lui Lihodeev, în al lui Rimski, la contabilitate, la casierie şi în biroul lui Varionuha. La început, Vasili Stepanovici mai răspundea la cîte unele, răspundea şi casiera, bîiguiau ceva în receptor plasatorii, dar de la o vreme n-au mai răspuns, pen­tru că la întrebarea unde e Lihodeev, Varionuha sau Rimski, nu ştiau ce să spună. Iniţial, au încercat să scape cu „Lihodeev e acasă", dar li se riposta că acasă la el se dă răspunsul „e la «Varietăţi»".

O doamnă, adînc tulburată, îl ceru stăruitor pe Rimski la telefon. A fost sfătuită să telefoneze soţiei lui; la care vocea de la telefon a răspuns printre hohote de plîns că e chiar so­ţia lui Rimski şi că acesta nu e de găsit nicăieri. A început o adevărată babilonie. O femeie de serviciu apucase să poves­tească tuturor că, intrînd în biroul directorului financiar, gă­sise uşa vraişte, lumina aprinsă, geamul dinspre grădină spart, un fotoliu răsturnat, iar în cameră — nimeni.

După ora zece dădu buzna în teatru doamna Rimski. Plîn-gea în hohote, frîngîndu-şi mîinile. Vasili Stepanovici, năuc, nu ştia ce sfat să-i dea. La zece şi jumătate sosi miliţia. Prima întrebare, absolut rezonabilă, suna cam aşa:

— Ce se petrece la dumneavoastră, cetăţeni? Despre ce e vorba?

întreaga echipă se trase înapoi, împingîndu-l în faţă pe Vasili Stepanovici, palid şi tulburat. Fu nevoit să spună lu­crurilor pe nume, recunoscînd că întreaga conducere, adică directorul teatrului, directorul financiar şi administratorul, dispăruse şi nu se ştie unde se află; că, după şedinţa de ma­gie neagră din ajun, comperul fusese dus la un spital de psihi­atrie şi, în încheiere, califică reprezentaţia din ajun ca ceva de-a dreptul scandalos.

După ce hohotele de plîns ale doamnei Rimski fură pe cît posibil potolite, cei de la miliţie o expediară acasă, interesîn-du-se îndeaproape de tot ce istorisise femeia de serviciu cu privire la dezastrul găsit în cabinetul lui Rimski. Salariaţii au fost rugaţi să treacă la locurile lor, şi să se apuce de treabă. Foarte curînd apărură în clădirea teatrului anchetatorii, înso­ţiţi de un cîine-poliţist — un dulău muşchiulos, cu blana de culoarea scrumului de ţigară, cu urechile ascuţite şi ochi din cale-afară de inteligenţi. Numaidecît, printre salariaţii tea­trului se răspîndi zvonul că dulăul ar fi celebrul As de Caro. Comportarea celebrului As îi uimi pe toţi. De îndată ce nă­văli în cabinetul directorului financiar, Asul începu să mîrîie, rînjindu-şi colţii monstruoşi şi galbeni, apoi se întinse pe bur­tă şi, cu o oarecare expresie de tristeţe şi în acelaşi timp de furie în ochi, se tîrî spre geamul spart. învingîndu-şi frica, sări deodată pe pervaz şi, repezindu-şi botul ascuţit în sus, se porni să urle cu furie sălbatică. Refuza să coboare, mîrîia în draci, se zvîrcolea, ba chiar încerca să sară pe fereastră.

Dulăul fu scos din cabinet şi lăsat liber în vestibul, de unde ieşi prin intrarea principală în stradă şi-i conduse pe cei ce-l urmau la staţia de taxiuri. Acolo, As de Caro pierdu urma după care se ţinuse şi fu dus acolo de unde fusese adus.

Anchetatorii se instalară în cabinetul lui Varionuha, unde erau chemaţi pe rînd toţi salariaţii de la „Varietăţi" care fuse­seră martori la evenimentele din timpul reprezentaţiei. Tre­buie să menţionăm că anchetatorii întîmpinau la fiece pas greutăţi neprevăzute. Firul pe care îl ţineau în mînă se rupea mereu.

Afişe au existat? Au existat, dar peste noapte au fost lipite altele noi, şi acum puteai să tragi şi cu tunul că nu găseai nici un afiş! De unde apăruse magul ăsta? Cine-l cunoaşte? Cu alte cuvinte, fusese încheiat un contract cu el?

— Probabil, răspunse Vasili Stepanovici tulburat.

— Păi, dacă s-a încheiat un contract, el trebuia să treacă pe la serviciul contabilităţii, nu-i aşa?

— Negreşit, zise, emoţionîndu-se şi mai mult, Vasili Ste­panovici.

— Şi unde-i?

— Nu-i, răspunse, tot mai palid, Vasili Stepanovici, desfă-cîndu-şi braţele a nedumerire.

într-adevăr, nici în dosarele de la contabilitate, nici în cele ale directorului financiar şi nici măcar la Lihodeev sau Vario-nuha nu se găsi urmă de contract.

Cum îl cheamă pe acest mag? Vasili Stepanovici nu ştia. Lipsise în ajun de la reprezentaţie. Plasatorii nu ştiau, iar ca­sieriţa care vînduse biletele, după ce încreţi neobosită fruntea şi-şi frămîntă îndelung mintea, spuse în cele din urmă:

— Wo... pare-se, Woland...

Sau... poate că nu era Woland? S-ar putea să nu fie Wo­land. Nu cumva Valand?

De la biroul de control al străinilor se răspunse că nu se ştie nimic despre vreun magician Woland sau Valand.

Curierul Karpov le declară anchetatorilor cum că magul ar fi tras la Lihodeev. Se înţelege că pe dată se făcu o descin­dere în apartamentul lui Lihodeev, dar acolo nu dădură de nici un mag. Nici Lihodeev nu era acasă. Grunia, femeia de serviciu, lipsea şi ea şi nimeni nu ştia unde plecase. Nikanor Ivanovici, preşedintele comitetului de bloc, nu era nici el de găsit. Tot aşa şi Prolejnev!

Se petrecea ceva absolut uluitor: dispăruse toată condu­cerea teatrului; în ajun avusese loc un spectacol ciudat şi scan­dalos, dar cine-l jucase şi cine pusese totul la cale nu se ştia.

între timp, acele ceasornicelor se apropiau de amiază, ora cînd trebuia să se deschidă casa de bilete. Dar despre aşa ceva, bineînţeles, nici nu putea fi vorba! pe uşa teatrului fu atîrnată imediat o bucată enormă de carton pe care scria: „Spectaco­lul de astăzi se contramandează." Oamenii care făceau coadă, îndeosebi cei din faţă, începură să se agite, dar, după un timp, se potoliră, şi coada porni să se destrame, aşa că, peste vreo

oră, nu mai rămase nici urmă dintr-însa pe Sadovaia. Anche­tatorii plecară pentru a-şi continua ancheta în altă parte, sa­lariaţii, în afara celor de serviciu, au fost lăsaţi să plece şi ei, iar uşile teatrului au fost încuiate.

Contabilul Vasili Stepanovici avea două sarcini urgente, în primul rînd, trebuia să se ducă la Comisia de spectacole şi serbări distractive, spre a prezenta raportul referitor la eve­nimentele din ajun şi, în al doilea rînd, să treacă pe la secto­rul financiar pentru spectacole, ca să predea încasările din ajun — 21 711 ruble.

Om ordonat şi conştiincios, Vasili Stepanovici împacheta banii în hîrtie de ziar, legă pachetul cruciş cu sfoară, îl vîrî în servietă şi, cunoscînd la perfecţie instrucţiunile respective, se îndreptă spre staţia de taxiuri şi nu spre autobuz sau tramvai.

De îndată ce şoferii celor trei maşini din staţie văzură un pasager grăbit, cu o servietă doldora apropiindu-se de ei, o luară tustrei din loc, chiar de sub nasul lui, cu maşinile goale, aruncîndu-i, din motive necunoscute, priviri răutăcioase.

Uimit de această împrejurare, contabilul rămase îndelung încremenit, căutînd să găsească o explicaţie.

Peste vreo trei minute sosi în staţie o maşină goală, dar faţa şoferului se strîmbă chiar în clipa în care-l observă pe client.

— Liber? întrebă, dregîndu-şi glasul, uimit, Vasili Stepa­novici.

— Arătaţi-mi banii, răspunse cu răutate şoferul, fără să-l privească pe pasager.

Mirîndu-se din ce în ce mai mult şi strîngînd la subţioară preţioasa servietă, Vasili Stepanovici scoase din portofel o hîrtie de zece ruble şi i-o arătă.

— Nu merg! i-o reteză acesta.

— Scuzaţi, vă rog, cum... începu contabilul, dar şoferul îl întrerupse.

— Una de trei aveţi?

Totalmente buimac, contabilul scoase din portofel două hîrtii a trei ruble şi le arătă şoferului.

— Urcaţi-vă, strigă acesta şi izbi în aparatul de taxat, gata să-l rupă. Am plecat.

— Nu ai rest sau ce? întrebă timid contabilul.

— Am buzunarul doldora de rest! urlă şoferul, şi în oglin­joara de la parbriz scînteiară doi ochi injectaţi. A treia oară mi se întîmplă pe ziua de azi. La fel au păţit şi alţi şoferi. Un ticălos îmi dă o hîrtie de zece şi-i număr restul — patru ruble şi cincizeci de copeici. Se dă jos lepădătura. Peste vreo cinci minute, mă uit la bancnotă, şi ce să vezi? O etichetă de la o sticlă de apă minerală! (Aici şoferul rosti cîteva cuvinte ne­publicabile.) Apoi, un altul, pe Zubovskaia. Iar una de zece. Ii dau restul — trei ruble. Pleacă. Bag mîna în buzunar şi dau peste o albină. Hait, şi-mi înţeapă un deget, afurisita! Fir-ar să fie de... şi şoferul trînti din nou nişte vorbe de ruşine. Mă uit, hîrtia de zece — ia-o de unde nu-i! Şi aseară la „Varietăţi", un... (cuvinte ce nu pot fi reproduse)... o jigodie de scama­tor a dat o reprezentaţie cu nişte hîrtii de zece ruble (cuvinte nepublicabile)...

Contabilul îşi pierdu graiul, se zgribuli tot şi făcu o mu­tră, de parcă pînă şi cuvîntul „Varietăţi" l-ar fi auzit pentru prima dată, gîndind în sinea lui: „Grozave chestii!"

După ce ajunse la destinaţie şi achită fără incidente cursa, contabilul intră în clădire şi se îndreptă pe coridor spre cabi­netul şefului respectiv, dîndu-şi seama înainte de a ajunge la uşa lui că nimerise într-o clipă nepotrivită. în cancelaria Co­misiei de vizionare a spectacolelor domnea un tărăboi fără seamăn. O curieră cu băsmăluţa căzută pe ceafă, cu ochii hol­baţi trecu în goană pe lîngă contabil.

— Nu-i şi nu-i! Nu este, dragii mei! striga femeia, adre-sîndu-se cuiva; pantalonii şi haina sînt aici, la locul lor, dar în haină nu-i absolut nimic!

Dispăru după uşă, şi în urma ei se auzi de îndată zgomot de veselă spartă. Din biroul secretariatului ieşi glonţ şeful sec­torului unu al Comisiei — un cunoscut al contabilului, dar în aşa un hal, încît fără măcar să-l observe, pieri dintr-o dată.

Zguduit de cele văzute, contabilul ajunse în faţa biroului secretariatului — anticamera preşedintelui Comisiei, unde rămase de-a dreptul stupefiat.

Dinspre uşa închisă a cabinetului răsuna o voce amenin­ţătoare, aparţinînd fără doar şi poate lui Prohor Petrovici, pre­şedinte Comisiei. „Pesemne că-l săpuneşte pe vreunu'!" îşi dădu cu părerea contabilul năucit, dar, aruncînd o privire în jur, văzu un alt tablou: într-un fotoliu, de piele, zăcea cu capul rezemat de spetează, plîngînd în hohote nestăvilite cu o ba­tistă udă în mînă şi cu picioarele întinse pînă aproape de mij­locul încăperii, secretara personală a lui Prohor Petrovici, fru­moasa Anna Riceardovna.

Bărbia Armei Riceardovna era mînjită toată cu roşu de buze, iar pe obrajii ei ca piersica rimelul lichefiat se prelingea în şiroaie negre.

Văzîndu-l pe contabil în uşă, secretara sări în picioare, se repezi la el, îşi înfipse mîinile în reverele hainei lui şi începu să-l zgîlţîie:

— Slavă Domnului! Bine că s-a găsit totuşi un om curajos! Toţi au luat-o care încotro, ca potîrnichile, toţi l-au trădat! Să mergem, să mergem la el! Nici nu ştiu ce-i de făcut! Şi, conti-nuînd să plîngă cu hohote, îl tîrî pe contabil în cabinet.

Cum trecu pragul, contabilul scăpă servieta jos şi toate gîndurile i se învălmăşiră, de parcă s-ar fi întors cu picioarele în sus. Şi, trebuie s-o recunoaştem, nu fără temei!

La un birou imens, cu o călimară masivă în mijloc, şedea un costum gol pe dinăuntru şi plimba pe hîrtie un toc cu pe­niţa uscată, fără cerneală. Costumul avea cravată, din buzu­narul de la piept ieşea vîrful unui stilou, dar deasupra guleru­lui nu se afla nici gît, nici cap, şi nici din manşete nu se vedeau ieşind mîinile. Costumul era cufundat în lucru şi nu băga în seamă defel harababura care domnea în jur. Auzind zgo­motul uşii deschise, costumul se lăsă pe speteaza fotoliului şi deasupra gulerului răsună vocea atît de cunoscută a lui Pro­hor Petrovici:

— Ce-i asta? Doar stă scris pe uşă că nu primesc pe nimeni! Frumoasa secretară scoase un ţipăt ascuţit şi, frîngîndu-şi

mîinile, strigă:

— Aţi văzut? Vedeţi? Nu e! Nu mai e! Daţi-mi-l înapoi, o, daţi-mi-l!

în clipa aceea cineva îşi strecură nasul pe uşă, scoase un ţipăt de uimire şi pieri. Contabilul simţi cum îi tremură picioa­rele, se aşeză pe marginea unui scaun, fără să scape din ve­dere să-şi ridice servieta. Ţopăind în jurul contabilului, Anna Riceardovna îi maltrata haina, vociferînd:

— Totdeauna îl opream cînd drăcuia! Iată unde a ajuns drăcuind!

Deodată, frumoasa se repezi la birou şi, cu o voce muzi­cală, duioasă, deşi puţin cam nazală din cauza plînsului, ex­clamă:

— Proşa! Unde eşti?

— Pe cine iei dumneata cu „Proşa"? se informă cu aro­ganţă costumul, înfundîndu-se şi mai mult în fotoliul său.

— Nu mă recunoaşte! Pe mine! Vă daţi seama! se puse iar pe bocit secretara.

— Te rog să încetezi cu plînsul la mine în cabinet! se răsti de data aceasta înfuriat de-a binelea irascibilul costum în dungi şi trase cu mîneca spre el un set nou de hîrtii, cu inten­ţia vădită de a pune rezoluţii pe ele.

— Nu, nu sînt în stare să văd aşa ceva, e peste puterile mele! răcni Arma Riceardovna, ieşind ca vîntul din cabinet.

Contabilul se năpusti şi el în urma ei.

— închipuiţi-vă, povestea secretara, tremurînd toată de tulburare şi înfigîndu-şi din nou mîinile în mîneca contabi­lului. Stăteam la biroul meu şi, deodată, intră un motan. Ne­gru, voinic, o namilă — cît un hipopotam... Natural, am stri­gat la el: „zît!" Motanul o şterse, dar în locul lui intră un grăsan, tot cu mutră de motan şi-mi spuse: „Ce înseamnă asta, cetă-ţeano, iei cu «zît» pe vizitatori?" şi, ţuşti — la Prohor Petro-vici. Mă iau după el, desigur, şi îi strig: „Ai înnebunit?" ne­obrăzatul însă se aşază într-un fotoliu, drept în faţa lui Prohor Petro viei. Dumnealui, deşi inimă de aur, se enervează une­ori. Nu zic ba, şi-a ieşit din pepeni. E nervos, munceşte enorm, şi s-a aprins: „De ce intri fără să fii anunţat?" zice. Ăla, obraz­nic, închipuiţi-vă, tolănit în fotoliu, zîmbeşte şi zice: „Am ve­nit să stăm de vorbă. Am cu dumneata o trebuşoară." Prohor Petrovici se înfurie şi mai şi: „Sînt ocupat", zice. Să vedeţi ce-i răspunde individul: „N-ai nici o treabă..." Ce spuneţi de una ca asta? Şi-atunci, bineînţeles, Prohor Petrovici îşi pierde răbdarea şi strigă: „Ce înseamnă asta? Afară cu el, scoateţi-l de aici, lua-m-ar dracii!" Celălalt, închipuiţi-vă, zîmbeşte şi-i spune: „Să vă ia dracii? Dacă doriţi, se poate!" Şi deodată — pac! N-am apucat să zic pîs, mă uit... individul cu mutră de motan nu mai e... şi, ce văd? In fotoliu şa... sade... un cos-turn... He-e-e! începu să urle frumoasa secretară, căscînd larg gura pocită de atîta plîns.

Se înecă într-un nou val de hohote, îşi trase apoi sufletul şi începu să îndruge ceva fără noimă:

— Şi scrie, scrie, scrie mereu! Să înnebuneşti, nu alta! Vor­beşte la telefon! Da, costumul! Toţi au fugit care încotro, ca potîrnichile!

Contabilul stătea şi tremura ca varga. Soarta însă îi veni în ajutor. Sosi miliţia: doi bărbaţi, cu pas calm, măsurat. Ză-rindu-i, frumoasa începu să hohotească şi mai tare, arătînd mereu cu mîna spre uşa cabinetului.

— Hai să nu mai plîngem, cetăţeano, spuse calm primul bărbat, iar contabilul, simţind că prezenţa lui e absolut de pri­sos, o şterse din secretariat şi peste un minut era afară, în stra­dă, în cap simţi un fel de curent de aer, îi vuia ca un horn şi în vuietul acela desluşi frînturi din cele povestite de plasatori cu privire la motanul ce participase la reprezentaţia din ajun. „E-he-he! N-o fi chiar motănelul nostru?"

Neizbutind să rezolve ce avea de rezolvat la comisie, con­ştiinciosul Vasili Stepanovici hotărî să treacă pe la filiala ei, de pe strada Vagankovo şi, ca să se mai liniştească, făcu dru­mul pînă acolo pe jos.

Filiala îşi avea sediul într-o vilă cu pereţii coşcoviţi de vre­me, situată în fundul unei curţi, şi era celebră prin coloanele sale de porfir din vestibul. Dar nu coloanele îi uimeau în ziua aceea pe vizitatori, ci ceea ce se petrecea sub ele.

Cîteva persoane încremeniseră locului cu ochii ţintă la o domnişoară care plîngea, la o măsuţă cu afişe teatrale, pe care le vindea. în momentul acela domnişoara nu mai oferea ni­mănui marfa ei spre vînzare, ci răspundea cu gesturi deznă­dăjduite la numeroasele întrebări compătimitoare. între timp, de sus şi de jos, din toate secţiile filialei, se auzeau cel puţin douăzeci de telefoane răguşite de atîta zbîrnîit.

După ce mai plînse puţin, domnişoara tresări şi strigă isteric:

— Iar mă apucă! şi, aşa, tam-nisam intona cu glas tremu­rător de soprană:

Slăvită mare, Baikal mult iubit...

Curierul, care se arătă pe scară, ameninţă cu pumnul pe cineva şi o âeompanie pe domnişoară, cu o voce voalată, ştear­să, de bariton.

Vitează corabie, bogat pescuit...

La vocea curierului se alăturară şi alte voci, mai îndepăr­tate. Corul se amplifică, prinse puteri şi, în cele din urmă, me­lodia vui în toate colţurile filialei. în camera de alături, nr. 6, biroul secţiei de calculaţie şi revizie, se distingea îndeosebi o voce de bas, profundă şi cam răguşită.

Hei, colo, la vîsle, mai cu inimă, frate!

urla curierul pe scară.

Lacrimile şiroiau pe obrajii fetei; încerca să strîngă din dinţi, dar gura i se deschidea de la sine, şi ea continua să cîn-te cu o octavă mai sus decît curierul:

De peste deal era voinicul!...

Pe vizitatorii amuţiţi îi uluia faptul că toţi coriştii, deşi răs-pîndiţi în diferite colţuri ale filialei, cîntau foarte armonios, ca şi cînd întregul cor ar fi stat strîns unit, cu ochii ţintă la un dirijor invizibil.

Trecătorii de pe stradă se opreau lîngă grilaj, uimiţi de ve­selia din filială.

O dată cu sfîrşitul primului cuplet, cîntecul amuţi brusc, ca la semnul unei baghete. Curierul trase încet o sudalmă şi dispăru.

Apoi, pe intrarea principală îşi făcu apariţia un cetăţean într-un pardesiu de sub care ieşeau poalele unui halat alb. îl însoţea un miliţian.

— Luaţi măsuri, domnule doctor, vă implor! strigă isteric tînăra de la măsuţă.

Pe palierul scării dădu buzna secretarul filialei, care, mort, se vede, de ruşine, şi fîstîcit la culme, rosti bîlbîindu-se:

— Să vedeţi, tovarăşe doctor, la noi e un caz de hipnoză în masă... şi e absolut necesar să...

Nu termină fraza, ci, înecîndu-se cu propriile-i cuvinte in­tona deodată cu voce de tenor:

Şilka şi Nercinskul...

— Tîmpitul, izbuti să strige tînăra fată, dar în loc să expli­ce pe cine înjură, începu cu o ruladă şi se apucă şi ea să cînte despre Şilka şi Nercinsk.

— Ţineţi-vă firea! terminaţi cu cîntatul! se adresă docto­rul secretarului.

Se vedea bine că bietul secretar ar fi dat orice să nu mai cînte, dar nu se putu stăpîni şi, împreună cu corul, duse pînă la urechea trecătorilor din stradelă vestea că:

„în desiş de codru des, Fiara nu-i dăduse ghes, Iar înfuga-i de pe urmă, Glonţul nu l-a prins din urmă."

După acest cuplet, tînăra primi cea dintîi din mîna doc­torului o doză de valeriană. Apoi, doctorul, urmîndu-l pe se­cretar, alergă la ceilalţi, să-i calmeze şi pe ei.

— Scuzele mele, tovărăşico, se adresă deodată fetei Vasili Stepanovici. Nu cumva a fost pe la dumneavoastră un mo­tan negru?

— Ce motan, dom-le? strigă fata în culmea furiei, avem un bou la noi la filială, un bou în toată puterea cuvîntului! Apoi adăugă: Lasă-l să audă, am să povestesc totul!

Şi povesti într-adevăr totul de-a fir-a-păr.

Din spusele fetei reieşi că şeful filialei orăşeneşti, sufe­rind de mania organizării a tot felul de cercuri, „dezorgani­zase de fapt activitatea cercurilor".

— Un mistificator. îi ducea de nas pe şefi! urla tînăra. în cursul anului şeful filialei reuşise să organizeze un cerc pentru studierea operei lui Lermontov, unul de şah-dame, unul de ping-pong şi unul de călărie. La vară ameninţa să or­ganizeze un cerc de canotaj pe apă dulce şi un cerc de alpi­nism. Şi iată că astăzi, în pauza de prînz, apare el, şeful... la braţ cu un ticălos — povestea fata — pripăşit nu se ştie de unde, îmbrăcat cu nişte pantalonaşi cadrilaţi, cu un pince-nez crăpat; o mutră pur şi simplu imposibilă!

După spusele fetei, şeful îl recomandase pe acesta tuturor celor ce luau masa la cantina filialei drept un specialist de vază în organizarea cercurilor de corişti amatori.

Chipurile viitorilor alpinişti se întunecară, dar şeful făcu apel la optimismul lor, iar specialistul mai glumi, mai făcu vreo cîteva spirite şi, jurîndu-se, îi încredinţa pe toţi că cercul acesta nu le va răpi mult din timp, iar roadele se vor culege cu duiumul.

Şi aşa, după cum povestea fata, cei dintîi s-au repezit să se înscrie, desigur, Fanov şi Kosarciuk, renumitele „periuţe" ale filialei. Ceilalţi salariaţi, convingîndu-se şi ei că n-au nici o scăpare, s-au înscris pînă la unul. S-a hotărît ca exerciţiile de canto să se facă în pauza de prînz, întrucît restul timpului era afectat lui Lermontov şi cercului de şah-dame. Ca să dea exemplu, şeful spuse că are voce de tenor. Cele ce-au urmat s-au desfăşurat ca într-un vis urît. Cadrilatul dirijor-specia-list urlă: „Do-mi-sol-do!" şi-i scoase pe cei mai timizi, pitiţi în spatele unor dulapuri, unde încercaseră să scape. Lui Ko­sarciuk îi spuse că are o rară ureche muzicală, apoi începu să se vaiete, să se tînguiască, îi rugă să-i facă pe plac „bătrî-nului dirijor de cor". Pocnindu-şi diapazonul de degete, îi implora să intoneze „Baikalul".

Intonară. Intonară cu toţii. Cadrilatul îşi cunoştea într-a­devăr meseria. După ce au terminat primul cuplet, dirijorul se scuză spunînd că va lipsi „un minut" şi dispăru. Lumea credea că se va întoarce într-adevăr după un minut. Dar tre­cură zece, şi el tot nu se întoarse. Cei de la filială nu mai pu­teau de bucurie, zicîndu-şi: „A şters-o!"

Deodată însă începură — aşa, de la sine — să cînte al doi­lea cuplet. Toţi se luară după Kosarciuk, care, deşi poate nu avea o ureche chiar atît de infailibilă, era totuşi posesorul unei voci de tenor destul de plăcute. Cîntară cupletul, dar pe diri­jor, ia-l de unde nu-i! Apoi se îndreptară fiecare spre locul de muncă, dar nici n-apucară fiecare să se aşeze bine pe scaune, că începură să cînte deodată, împotriva voinţei lor. încercară să se oprească, aş, de unde, nici chip! Tăceau vreo două-trei minute, ca apoi s-o ia din nou de la capăt. Şi iar mai tăceau ce mai tăceau, ca să izbucnească iarăşi! în cele din urmă, îşi dădură seama că-i cam albastru! Iar şeful, de ruşine, se în­cuie în cabinet!

Aici povestirea tinerei se întrerupse. Picăturile de vale-riană nu avuseseră nici un efect.

Peste un sfert de oră, în faţa grilajului din stradela Vagan-kovo traseră trei camioane în care fu îmbarcat tot personalul filialei, în frunte cu şeful acesteia.

De îndată ce primul camion ieşi, legănîndu-se, în străduţa Vagankovo, salariaţii, stînd în picioare şi ţinîndu-se unul de umerii celuilalt, îşi deschiseră gurile şi intonară popularul cîntec. Cei din camioanele următoare se alăturară şi ei corului. Străbăteau străzile cîntînd. Trecătorii grăbiţi îi priveau fără mirare, bănuind că e un colectiv care pleacă în excursie, un­deva, în afara oraşului. Plecau într-adevăr în afara oraşului, dar nu într-o excursie, ci la clinica profesorului Stravinski.

Peste o jumătate de oră, contabilul, care nu mai ştia unde-i este capul, ajunse la sectorul financiar, sperînd că, în sfîrşit, va scăpa de banii statului. Păţit, aruncă în primul rînd pe fu­riş o privire în sala prelungă unde, dincolo de geamurile mate, cu inscripţii aurii, şedeau funcţionarii. Nu descoperi însă nici un semn de tulburare sau de necuviinţă. Domnea o linişte perfectă, cum se şi cuvine într-o instituţie serioasă.

Vasili Stepanovici îşi strecură capul pe fereastra ghişeului „Depuneri", dădu bineţe unui funcţionar pe care nu-l mai văzuse niciodată şi ceru politicos un formular.

— Pentru ce aveţi nevoie de formular? întrebă funcţiona­rul de la ghişeu.

întrebarea îl miră pe contabil.

— Vreau să vărs nişte bani. Sînt de la teatrul „Varietăţi".

— Un minut, vă rog, îi răspunse funcţionarul şi, într-o cli­pă, trase oblonul.

„Curios!" se gîndi contabilul uimit pe bună dreptate. Pen­tru prima dată în viaţa lui de contabil se vedea într-o asemenea împrejurare. Toată lumea ştia perfect cît de greu e să primeşti bani şi cîte piedici poţi întîlni pînă îi iei. Dar, în cei treizeci de ani de activitate, nu-i fusese dat să vadă pe cineva refuzînd să primească bani, fie acel cineva o persoană juridică sau par­ticulară.

în sfîrşit, oblonul fu redeschis şi contabilul se aplecă din nou peste ghişeu.

— Aveţi o sumă mare? întrebă funcţionarul.

— Douăzeci şi una de mii şapte sute unsprezece ruble.

— Oho! făcu ironic funcţionarul şi-i întinse un formular verde.

Cunoscînd bine formalităţile, contabilul îl completă la iu­ţeală şi începu să dezlege sfoara de la pachet. Isprăvind să despăturească hîrtia, văzu negru în faţa ochilor şi mormăi ceva nedesluşit, ca un om bolnav.

Pe dinaintea lui pluteau, pestriţe, bancnote străine de tot felul: teancuri de dolari canadieni, lire sterline englezeşti, gul­deni olandezi, late letone, coroane estoniene...

— Iată-l pe unul din panglicarii Teatrului de varietăţi! se auzi o voce ameninţătoare deasupra contabilului care îşi pier­duse graiul.

Şi, pe loc, Vasili Stepanovici fu arestat.