Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 16. Supliciul
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Soarele sta să se prăvale peste muntele Golgota, iar mun­tele era împresurat de un dublu cordon de soldaţi.

Pîlcul de călăreţi ce tăiase aproape de prînz calea procu­ratorului se îndrepta în trapul cailor spre Poarta Hebronului. Calea le şi fusese deschisă. Pedestraşii din cohorta Capado-cia împinseseră pe laturile drumului mulţimea de oameni, asini şi cămile, iar călăreţii, tropotind şi ridicînd trîmbe albe de praf pînă la cer, ajunseseră la răscrucea a două drumuri: cel de sud, către Betleem, şi cel de nord-vest, către Jaffa. Călă­reţii o luară pe drumul de nord-vest. Aceiaşi capadocieni, pos­taţi din loc în loc pe marginile drumului, măturaseră din vre­me, într-o parte şi alta, toate caravanele zorite să ajungă la Yerushalayim în ziua sărbătorii. Mulţimea de pelerini se îm­bulzeau în spatele soldaţilor, lăsîndu-şi în părăsire corturile vărgate, pe care le întinseseră la popasuri, de-a dreptul pe iarbă. Străbătînd cam un kilometru, călăreţii depăşiră cohor­ta a doua a Legiunii Fulminanta şi, după alt kilometru, ajun­seseră cei dintîi la poalele Golgotei. Aici descălecară. Coman­dantul îi împărţi în cete, care împresurară poalele colinei joase, lăsînd liberă numai ieşirea la drumul spre Jaffa.

Nu mult după aceea, ajunse la colină şi cohorta a doua şi se aşeză de pază, mai sus, încercuind culmea.

în sfîrşit, sosi şi centuria comandată de Marcus — Moar-tea-Şobolanilor. Soldaţii mărşăluiau pe marginile drumului, iar între şiruri, pe un car, escortaţi de garda secretă, erau duşi cei trei osîndiţi cu tăbliţe albe la gît, pe care sta scris în ara-meică şi elină „tîlhar şi răzvrătit".

Carul osîndiţilor era urmat de altele încărcate cu stîlpi proaspăt geluiţi şi cu drugi de lemn ţintuiţi transversal, cu funii, sape, găleţi şi topoare. Pe carele acestea se aflau şi cei şase călăi. La urmă călăreau centurionul Marcus, şeful gărzii templului din Yerushalayim, şi bărbatul cu glugă căruia îi vor­bise în treacăt Pilat în odaia întunecoasă a palatului. Proce­siunea se încheia cu un şir de soldaţi, iar apoi venea mulţi-mea — vreo două mii de gură-cască ce înfruntaseră căldura aceea de iad, dornici să asiste la interesantul spectacol.

La aceşti gură-cască din oraş se adăugaseră şi pelerinii, lăsaţi să treacă în coada procesiunii. Cortegiul începu să urce pe Golgota în strigătele ascuţite ale crainicilor care repetau proclamaţia rostită de Pilat la amiază.

Călărimea.îi lăsă să treacă pe toţi, dar centuria a doua nu-i lăsă decît pe cei cu rost la ceremonia supliciului, apoi, cu o manevră rapidă, risipi mulţimea jur-împrejur pe colină, aşa încît ea se afla acum strînsă între pedestraşii de pe culme şi călăreţii de la poale. Oamenii puteau privi supliciul doar prin­tre rîndurile, nu prea dese, de pedestraşi.

Trecuseră astfel mai bine de două ceasuri de cînd înce­puse urcuşul pe Golgota; soarele scăpata spre asfinţit, dar căldura se dovedea încă insuportabilă; pentru soldaţii din ambele cordoane era un chin, mureau de plictiseală şi-i bles­temau în gînd pe cei trei tîlhari, urîndu-le din suflet să moară cît mai repede.

Cu fruntea brobonită şi cămaşa albă întunecată de sudoa­re, măruntul comandant al călăreţilor înşiraţi la poalele coli­nei se apropia mereu de căldarea din piele groasă, aflată la-n-demîna primelor rînduri, scotea apă în pumni, bea şi-şi uda turbanul. După ce se mai răcorea puţin, se depărta şi începea să bată înainte şi înapoi drumul prăfuit ce ducea spre culme. Lunga lui spadă lovea încălţările de piele încheiate cu şire­turi. Comandantul voia să dea oamenilor săi un exemplu de tărie; dar fiindu-i milă de soldaţi, le îngădui să-şi pună în pi­ramidă lăncile şi să-şi arunce deasupra pelerinele albe. Sub acest soi de corturi, sirienii se mai putură adăposti de soarele dogoritor. Găleţile se deşertau văzînd cu ochii, astfel că oş­tenii din diferite centurii porniseră pe rînd să care apă dintr-o vîlcea de la poalele colinei, unde, prin valurile de zăduf, la umbra firavă a unor duzi subţiratici, abia îşi mai ducea zilele un pîrîu cu apă tulbure. Tot acolo, încercînd să se adăposteas­că la umbra nestatornică a pomilor, stăteau în picioare, plic­tisiţi, păzitorii de cai, ţinînd de căpestre caii toropiţi de arşiţă. Lehametea soldaţilor şi ocările lor la adresa tâlharilor erau de înţeles. Temerile procuratorului în privinţa unor tulburări ce-ar fi putut izbucni cu prilejul supliciului în odiosul oraş al Yerushalayimului nu fuseseră, din fericire, justificate. Iar cînd se scurse şi cel de-al treilea ceas al supliciului, între cele două cordoane — cel de sus, pedestrimea, şi cel de jos, călă-rimea — la poalele colinei nu rămăsese, contrar aşteptărilor, nici măcar un singur om. Soarele se abătuse dogoritor peste mulţimea grămădită şi o gonise îndărăt spre Yerushalayim. între cordoanele celor două unităţi romane nu se mai aflau decît doi dini, probabil fără stăpîn, ajunşi cine ştie cum acolo. Dar şi ei erau potopiţi de căldură şi se lungiseră, cu limbile spînzurate şi suflînd din greu, fără să dea cea rn^i mică aten­ţie şopîrlelor cu spinările verzi, singurele vietăţi ce nu se te­meau de dogoare şi lunecau de colo-colo printre bolovanii încinşi şi tulpinele răsucite şi spinoase ale tufelor lipite de pămînt.

Nimeni nu încercase să-i elibereze pe osîndiţi, nici în Ye-rushalayimul înţesat de trupe, nici aici, pe colina împresurată de paza armată; mulţimea se reîntoarse în oraş, fiindcă, în­tr-adevăr, nu era nimic deosebit de văzut la acest supliciu, în timp ce acolo, în cetate, se desfăşurau pregătirile pentru marea sărbătoare a Paştilor, ce avea să înceapă spre seară.

Pedestraşii romani din cordonul de sus sufereau şi mai mult decît călăreţii. Singura învoire la care se îndurase centu­rionul lor, Moartea-Şobolanilor, fusese ca soldaţii să-şi scoată coifurile şi să-şi acopere capul cu fîşii de pînză muiate în apă, dar să rămînă în picioare şi cu lancea în mînă.

El însuşi, ca şi ceilalţi, cu o pînză pe cap, uscată însă, se plimba în sus şi în jos, aproape de grupul călăilor, fără să-şi fi scos măcar de pe tunică insignele de argint cu capete de lei şi păstrîndu-şi cu dîrzenie spada şi pumnalul. Soarele cădea drept pe centurion fără să-l supere parcă, dar la capetele de lei nu te puteai uita, te orbea scăpărarea argintului ce părea incandescent.

Chipul mutilat al centurionului nu exprima nici oboseală, nici nemulţumire; părea că uriaşul oştean ar fi fost în stare să umble o zi întreagă aşa cum era, şi noaptea toată, şi ziua următoare; în sfîrşit, atîta cît ar fi fost nevoie să umble astfel cu mîinile pe greul centiron, cu plăci de aramă, privind cu aceeaşi asprime cînd la stîlpii cu cei osîndiţi, cînd la soldaţii din cordon, dînd deoparte, cu vîrful încălţării lui prăfuite şi cu aceeaşi indiferenţă, oseminte omeneşti, albite de vreme sau frînturile de silex printre care călca.

Omul cu glugă se aşezase nu departe de stîlpi, pe un tre­pied şi stătea într-o molcomă nemişcare; totuşi, de plictisea­lă, mai zgîria din cînd în cînd cu o nuieluşă în nisipul încins din dreptul lui.

Am spus că dincolo de cordonul călăreţilor nu mai rămă­sese suflet de om, dar nu e tocmai aşa. Un om tot se mai afla acolo, dar nu putea fi văzut de oricine. Se aşezase nu pe par­tea drumului unde trecerea fusese deschisă şi de unde i-ar fi venit mai uşor să privească supliciul, ci pe versantul de mia­zănoapte, acolo unde povîrnişul nu era nici lin şi nici accesi­bil, ci abrupt, cu gropi în bolovăniş, acolo unde, într-un prăvă-liş, agăţîndu-se cu sete de pămîntul arid, blestemat de ceruri, încerca să mai trăiască un smochin prăpădit.

Tocmai sub acel smochin, sub care nu aflai umbră, se aşe­zase pe o piatră, chiar de la început, adică de peste trei ore, singurul spectator, nu participant, la supliciu. Da, ca să pri­vească supliciul, omul acela nu-şi alesese locul cel mai bun, ci pe cel mai rău. Dar şi de aici puteai vedea stîlpii, puteai vedea printre oştenii de pază cele două pete strălucitoare de pe pieptul centurionului, şi asta, pentru un om care dorea să treacă neobservat şi nimeni să nu-l tulbure, era desigur destul.

Cam cu patru ore înainte, chiar la începutul supliciului, omul acela avusese cu totul altă atitudine, ba chiar ar fi putut fi luat repede la ochi şi poate tocmai asta îl făcuse să se poar­te altminteri acum, izolîndu-se.

Omul apăruse pentru prima dată printre întîrziaţi, atunci cînd procesiunea, trecînd de cordonul soldaţilor, abia suise pe culme. Răsufla din greu şi nu mergea la pas, ci suia în goa­nă colina, croindu-şi cale cu violenţă prin mulţime, iar cînd văzu cum în faţa lui, ca şi a celorlalţi, se-nchide cordonul, re­curse la un şiretlic naiv, prefăcîndu-se a nu înţelege strigă­tele celor ce-i porunceau să se oprească, şi dădu să se strecoa­re nebuneşte printre soldaţi pînă la locul supliciului, unde tocmai coborau din car osîndiţii. Pentru asta primi în piept o lovitură grea cu capătul bont al lăncii şi sări înapoi cu un ţipăt, dar nu din pricina durerii, ci a deznădejdii. Aruncă spre legionarul care-l lovise o privire tulbure, şi cu totul indife­rentă, aidoma unui om nesimţitor la durerile fizice.

Tuşind şi răsuflînd din greu, ţinîndu-se cu mîna de piept, o luă la goană în jurul colinei, vrînd să găsească pe versantul de miazănoapte vreo spărtură în cordonul de soldaţi şi să se strecoare pînă la locul supliciului. Dar acum era prea tîrziu, cordonul se închisese strîns, iar omul, cu chipul schimonosit de suferinţă, trebui să renunţe la tentativa de a-şi deschide drum spre carele de unde se descărcau stîlpii. Această tenta­tivă ar fi putut duce doar la arestarea lui, ceea ce nu i-ar fi convenit cîtuşi de puţin, mai ales în acea zi.

Astfel, el se îndreptă spre văgăuna unde era atîta linişte şi nimeni nu-l putea tulbura.

Aşezat pe o piatră, omul acela cu barba neagră, cu ochii arşi de soare şi nesomn, era cuprins de o grea amărăciune. Suspinînd, ba îşi descheia talethl-ul tocit în timpul pribegiei, care din albastru ajunsese de un cenuşiu murdar, şi-şi dez­golea pieptul lovit de lance şi îmbîcsit de sudoare; ba, cuprins de un chin insuportabil, îşi înălţa ochii la cer, urmărind cei trei vulturi ce se roteau de multă vreme prin văzduh, pre­simţind ospăţul ce-i aştepta sau îşi pironea privirile disperate în pămîntul galben, cătînd la o ţeastă de cîine pe jumătate roasă ori urmărea şopîrlele ce alergau în jurul lui.

Suferea atît de mult, încît din vreme în vreme îşi vorbea sieşi cu voce tare:

— Ah, ce nerod sînt... bolborosea el, legănîndu-se a jale pe piatră, copleşit de durerea ce-i măcina inima şi zgîriin-du-şi pieptul înnegrit de soare. Nerod ca o muiere! Laş! Sînt o lepădătură, nu om pe lume!

Tăcea, îşi lăsa mereu capul în piept; pe urmă, după ce sor­bea puţină apă încropită dintr-o ploscă de lemn, mai prindea puteri şi apuca ba cuţitul ascuns la piept, ba o bucăţică de per­gament pe care-o avea în faţă, pe o piatră, lîngă un beţigaş de trestie şi o călimară cu tuş.

Pe pergament făcuse însemnări:

Pelerină.

„Clipele fug, iar eu, Levi Matei, stau pe Golgota, şi moar­tea nu mai vine!"

Iar mai jos:

„Soarele cade la apus, şi moartea nu mai vine."

Apoi, deznădăjduit, Levi Matei scrise cu vîrful ascuţit al beţigaşului:

„Doamne! De ce te-ai mîniat pe el? Trimite-i moartea!"

După ce scrise aceste cuvinte, începu să suspine fără la­crimi, zgîriindu-şi din nou pieptul cu unghiile.

Cauza disperării lui Levi era groaznica nenorocire ce se abătuse asupra lui Yeshua şi a sa, precum şi acea greşeală grozavă pe care o săvîrşise, după credinţa sa, chiar el, Levi. Cu două zile înainte, Yeshua şi Levi se aflau la Betania, aproa­pe de Yerushalayim, oaspeţi ai unui grădinar căruia îi plă­ceau mult predicile lui Yeshua. Toată dimineaţa cei doi oas­peţi lucraseră la grădină pe lingă stăpînul casei şi se gîndeau să plece spre Yerushalayim pe răcoarea serii. Dar, cine ştie de ce, Yeshua se arătă grăbit, zicînd că-l aşteaptă la Yerusha­layim o îndatorire ce nu suferă amînare, iar către prînz ple­case singur. Aici fusese prima greşeală a lui Levi Matei. De ce, ah, de ce-l lăsase să plece singur?

în seara aceea lui Matei nu-i mai fu dat să meargă la Yeru­shalayim; o boală cumplită îl lovise fulgerător. Era scuturat de friguri, trupul îi ardea ca focul, dinţii îi clănţăneau, şi ce­rea mereu apă.

Nu se putea mişca. Se trîntise pe o cergă în şopronul gră­dinarului şi zăcuse pînă vineri dimineaţa, cînd suferinţa îl părăsi, la fel de neaşteptat precum venise. Deşi era încă slăbit şi-i tremurau picioarele, Levi, chinuit de presimţirea unei ne­norociri, îşi luase rămas-bun de la stăpînul casei şi plecase la Yerushalayim, unde prinse de veste că inima nu-l înşelase, că nenorocirea s-a şi întîmplat. Se afla în mulţime în clipa cînd procuratorul rostise osînda.

Cînd osîndiţii erau duşi pe munte, Levi Matei alergă cu mulţimea de curioşi, de-a lungul şirului de soldaţi, încercînd să-i dea de ştire, într-ascuns măcar lui Yeshua, că el, Levi, se găsea în preajmă-i, că nu-l părăsise în ultimul drum şi că se ruga din suflet ca moartea să-l ia pe Yeshua cît mai grabnic.

Dar Yeshua privea drept înainte, în direcţia spre care era dus şi, fireşte, nu-l văzu pe Levi.

După ce procesiunea străbătuse cam jumătate de kilome­tru pe drumul în urcuş, Matei, împins în mulţime pe lîngă şirul de soldaţi, avu o idee simplă şi genială, şi îndată, cum era iute din fire, începu să se blesteme că nu-i venise gîndul acela mai devreme.

Soldaţii nu mergeau în şir compact; între ei mai erau spa­ţii libere. Cu multă agilitate şi un calcul precis, putea, aple-cîndu-se, să sară printre doi legionari, să se repeadă pînă la car şi să se salte sus. Arunci Yeshua ar fi fost cruţat de chinuri.

Ar fi ajuns o clipă, cît să-l lovească pe Yeshua cu un cuţit în spate, strigîndu-i: „Yeshua! te scap de chin şi plec cu tine! Eu, Matei, unicul şi credinciosul tău ucenic!"

Şi dacă Dumnezeu l-ar fi binecuvîntat cu încă o clipă de libertate, poate ar fi avut timp să se lovească şi pe el cu cuţitul, evitînd astfel moartea pe stîlpul supliciului. De altfel, acest amănunt îl interesa prea puţin pe Levi, dăbilarul de altădată. Lui nu-i păsa cum va muri. Un singur lucru voia el: ca Yeshua, care în viaţa lui nu făcuse nici cel mai mic rău nimănui, să scape de cazne.

Planul era foarte bun, dar Levi nu avea nici un cuţit asu­pra lui. Nici bani n-avea.

Furios pe sine, ieşi din mulţime şi se întoarse în goană în cetate. In capul lui înfierbîntat juca un singur gînd aprins: să-şi procure îndată, prin orice mijloace, un cuţit şi să ajungă din urmă, la timp, procesiunea.

Ajunsese în goană la porţile Yerushalayimului, în îmbul­zeala caravanelor pe care le sorbea cetatea, şi văzu la stînga lui uşa deschisă a unei mici brutării. Răsufla din greu după atîta goană pe drumul acela potopit de arşiţă, dar se stăpîni, intră demn înăuntru, salută pe brutăreasa din spatele tejghe­lei şi o rugă să-i dea o pîine aşezată tocmai sus de tot, fiindcă-i plăcea mai mult decît celelalte, iar cînd femeia se întoarse cu spatele, înhaţă iute, fără o vorbă, de pe tejghea, un lucru cum nici n-ar fi visat mai nimerit: un cuţit de tăiat pîine, as­cuţit ca un brici; apoi se repezi pe uşă afară.

Cîteva clipe după aceea, era din nou pe drumul Jaffei. Dar procesiunea nu se mai zărea. O luă la goană. Din vreme în vreme se lăsa să cadă istovit în praf şi rămînea nemişcat pînă îi mai venea sufletul la loc. Zăcea aşa, spre mirarea trecăto­rilor care se îndreptau spre Yerushalayim pe jos sau călări pe asini. Sta întins, ascultând cum i se zbătea inima nu numai în piept, dar şi în creştet şi-n urechi. După ce-şi mai revenea, o lua repede la drum, începea iarăşi să alerge, dar din ce în ce mai fără vlagă. Cînd, în sfîrşit, zări lunga procesiune ri-dicînd în depărtare nori de praf, ea se afla la poalele colinei.

— O, Doamne!... gemu Levi, înţelegînd că nu va izbuti să ajungă la vreme.

Cînd trecu şi al patrulea ceas de supliciu, chinurile lui Levi atinseră culmea şi îl cuprinse o aprigă mînie. Ridicîndu-se de pe piatră, zvîrli cuţitul, pe care acum i se părea că-l furase zadarnic, lovi cu piciorul în ploscă, lipsindu-se de apă, îşi smul­se din cap kaff-ul, îşi înfipse unghiile în părul rar şi începu să se blesteme.

Se blestema, striga vorbe fără şir, gemea din adînc şi scui­pa, îi hulea pe tatăl şi pe mama sa, care aduseseră pe lume o asemenea făptură fără minte.

Dar cum hula şi blestemele se dovedeau a fi în van, iar dogoarea nu se potolea, îşi încleşta pumnii descărnaţi şi, strîn-gînd pleoapele, îşi ridică braţele cu mare obidă la ceruri şi la soarele care luneca tot mai jos — lungind umbrele şi depăr-tîndu-se, ca să cadă în Mediterană — şi-i ceru lui Dumnezeu să facă neîntîrziat o minune. îi ceru lui Dumnezeu ca Yeshua să moară pe dată.

Cînd redeschise ochii, văzu că pe colină nimic nu se schim­base, doar petele de foc de pe pieptul centurionului se stin­seseră. Soarele bătea în spatele osîndiţilor, iar chipul lor era întors către Yerushalayim. Atunci Levi izbucni într-un strigăt:

— Dumnezeule, te blestem!

Cu voce spartă striga că acum vedea nedreptatea Dom­nului şi că nici nu se mai gîndeşte să creadă în el!

— Eşti surd! urla Levi. Dacă n-ai fi surd, m-ai fi auzit şi i-ai fi luat zilele pe dată!

1 Batistă triunghiulară de pus pe cap.

Cu pleoapele strînse, Levi aştepta să cadă trăsnetul ceresc asupra capului său. Dar nu se întîmplă nimic, şi, fără să-şi deschidă ochii, Levi continua să profereze împotriva cerului vorbe muşcătoare şi aprige ocări. îşi striga amarnica sa dez­amăgire, striga că mai sînt şi alţi dumnezei, şi alte credinţe. „Da, un alt Dumnezeu n-ar fi îngăduit, n-ar fi îngăduit nici­odată ca un om ca Yeshua să fie mistuit astfel de soare pe stîlpul supliciului!"

— M-am înşelat! striga Levi, aproape fără glas. Eşti Dum­nezeul răului! ori poate ochii tăi nu mai văd nimic de fumul tămîierilor din templu, iar urechile tale nu mai aud altceva decît osanalele preoţilor! Nu eşti un Dumnezeu atotputernic! Eşti un Dumnezeu negru! te blestem, Dumnezeu al tîlhari-lor, ocrotitorul şi duhul lor!

în clipa aceea, simţi o adiere pe obraz şi un foşnet sub pi­cioare. Adierea îl atinse din nou, şi atunci, deschizînd ochii, Levi văzu că totul se schimbase în jur, din pricina blesteme­lor lui sau poate din alte pricini. Soarele dispăruse mai-nain-te de a ajunge la mare, unde se cufunda în fiece seară. îl înghi­ţise un nor de furtună, care, ameninţător şi fără odihnă, se ridica pe cer, la apus. Marginile lui fierbeau într-o spumă albă, iar pîntecele-i negru ca zgura avea reflexe galbene. Norul tuna surd, din el desprinzîndu-se din vreme în vreme fîşii de foc. Pe drumul Jaffei de-a lungul aridei văi a Gionului, peste cor­turile pelerinilor, zburau vîrtejuri de praf împinse de vînt şi ridicîndu-se în trîmbe. Levi tăcu, încercînd să-şi dea seama dacă furtuna care se va aşterne peste Yerushalayim va aduce vreo schimbare în soarta nefericitului Yeshua. Şi îndată, pri­vind fulgerele ce străpungeau norul, începu să implore ca trăs­netul să cadă pe stîlpul de supliciu al lui Yeshua. Privi ros de căinţă către peticul de cer senin pe care nu-l mîncase încă no­rul şi unde vulturii se pregăteau să fugă de furtună: Levi se gîndi că s-a grăbit nebuneşte cu blestemele sale: acum Dum­nezeu nu-i va mai da ascultare.

îşi întoarse privirea spre poalele colinei, cu ochii ţintă la partea unde, în rînduri ordonat rărite, păzeau călăreţii, şi-şi dădu seama că acolo se petrecuseră mari schimbări. De pe înălţime izbuti să vadă mai bine că soldaţii se mişcau şi îşi smulgeau lăncile înfipte în pămînt, îşi aruncau pelerinele pe spate, în timp ce oamenii de la cai alergau grăbiţi spre drum, trăgînd caii de căpăstru. Era limpede că ostaşii se pregăteau de plecare. Apărîndu-se cu mina de praful ce-i bătea în faţă, scuipînd întruna, Levi încerca să înţeleagă de ce plecau călăre­ţii, îşi ridică ochii mai sus şi distinse o mică siluetă, cu o hla­midă militară, purpurie, care urca spre locul supliciului. Atunci presimţirea unui sfîrşit fericit făcu să-i salte inima lui Levi.

în al cincilea ceas de chin al osîndiţilor, urcă pe colină co­mandantul de cohortă, sosit călare de la Yerushalayim, îm­preună cu însoţitorul său. La un gest al lui Marcus, şirul de soldaţi se desfăcu, şi centurionul îl salută pe tribun. Acesta-l luă îndată deoparte pe Moartea-Şobolanilor şi-i şopti ceva. Centurionul mai salută o dată şi porni spre grupul călăilor care se aşezaseră pe pietre sub stîlpii de supliciu. Tribunul se îndreptă însă spre cel care şedea pe scăunel, iar acesta se ri­dică cu veneraţie în faţa lui. Tribunul îi zise ceva tot în şoaptă, şi amîndoi porniră către stîlpii de supliciu. îi întovărăşi şeful gărzii templului.

Strîmbîndu-se cu dezgust la zdrenţele murdare ce zăceau pe jos lîngă stîlpi şi în care nu demult fuseseră veşmîntaţi osîn-diţii, la lucrurile acelea refuzate de călăi, Moartea-Şobolani­lor chemă pe doi dintre călăi şi le porunci:

— Urmaţi-mă!

De la stîlpul cel mai apropiat venea un cîntec nebunesc şi răguşit.

Aflat de trei ore răstignit acolo, mîncat de muşte şi ars de soare, Hestas îşi ieşise din minţi şi acum îngîna ceva despre struguri; din cînd în cînd îşi clătina capul înfăşurat în turban, şi atunci muştele se ridicau leneşe de pe faţa lui, ca peste o clipă să se întoarcă iarăşi.

Răstignit pe al doilea stîlp, Dismas suferea mai rău decît ceilalţi doi, pentru că nu-şi pierduse cunoştinţa, şi-şi scutura capul repede şi uniform, la dreapta şi la stînga, ca să-şi lo­vească umărul cu urechea.

Yeshua fusese mai norocos decît ceilalţi doi. Din primul ceas căzuse în leşinuri, apoi îşi pierduse cunoştinţa şi rămă­sese cu capul atîrnat în jos şi turbanul desfăcut. Astfel, muştele şi tăunii îl acoperiseră cu totul, şi chipul său nu se mai vedea sub roitoarea mască neagră. Pe mijloc, pe pîntece şi la subţiori se aşezaseră tăunii şi sugeau din îngălbeni tul trup gol.

Dînd ascultare semnelor făcute de omul cu glugă, unul dintre călăi luă o lance, celălalt aduse lîngă stîlp o găleată şi un burete. Primul ridică lancea şi înţepă pe rînd braţele lui Yeshua, legate cu funii de lemnul transversal al stîlpului de supliciu: trupul cu coastele ieşite în afară avu o tresărire. Că­lăul îi trecu vîrful lăncii pe pîntece. Atunci Yeshua înălţă capul, şi muştele bîzîitoare se ridicară în zbor, descoperindu-i chipul umflat de înţepături: un chip de nerecunoscut.

Ridicîndu-şi cu greu pleoapele, Ha-Nozri privi în jos. Ochii lui, limpezi de obicei, se aburiseră.

— Ha-Nozri! zise călăul.

Ha-Nozri îşi muşcă buzele tumefiate şi răspunse cu o voce răguşită, de tîlhar:

— Ce vrei? De ce ai venit la mine?

— Bea! zise călăul; şi buretele muiat în apă se ridică în vîrful lăncii pînă la buzele lui Yeshua. Bucuria îi străluci în ochi; îşi lipi buzele de burete şi începu să sugă apa cu lăcomie.

De pe stîlpul de alături se auzi glasul lui Dismas:

— E nedrept! Şi eu sînt tîlhar, ca şi el!

Dismas făcu un efort, dar nu se putu mişca; braţele lui erau legate de lemnul transversal prin trei noduri strînse. îşi supse pîntecele, unghiile i se înfipseră în marginile lemnului şi ră­mase întors către stîlpul lui Yeshua. Ochii îi ardeau de ură.

Un nor de praf acoperi atunci locul acela şi se lăsă un mare întuneric. Cînd praful se risipi, centurionul strigă:

— La al doilea stîlp, gura!

Dismas tăcu. Yeshua îşi desprinse buzele de burete, stră-duindu-se să dea vocii sale o expresie blîndă şi convingătoare, dar nu izbuti şi-l rugă răguşit pe călău:

— Dă-i să bea.

Se făcu tot mai întuneric. Norul acoperise acum jumătate de cer, abătîndu-se spre Yerushalayim; nori albi ca spuma alergau înaintea norului negru, plin de apă şi de foc. Peste colină săgeta puternic un fulger şi tună. Călăul lua buretele din lance.

— Slăveşte-l pe mărinimosul hegemon! şopti el solemn şi, cu o mişcare uşoară, îl împunse pe Yeshua în inimă.

Acesta tresări, şoptind:

— Hegemon...

Sîngele i se prelinse pe pîntece, falca de jos tresări convul­siv, şi capul îi căzu iarăşi pe piept. La al doilea tunet, călăul îi dădu să bea lui Dismas şi repetă aceleaşi cuvinte:

— Slăveşte-l pe hegemon! apoi îl ucise şi pe el.

Cu minţile pierdute, Hestas strigă înspăimîntat, văzîndu-l lîngă el pe călău, dar, cînd buretele îi atinse buzele, bolborosi ceva şi-l prinse cu dinţii. Puţine clipe după aceea şi trupul lui se lăsă în jos, pe cît îngăduiau funiile strînse.

Omul cu glugă îl urma pas cu pas pe călău şi pe centurion; în spatele lor venea şeful gărzii templului. Oprindu-se la pri­mul stîlp, omul cu glugă îl privi cu luare-aminte pe Yeshua însîngerat, îl atinse cu mîna-i albă pe picior şi spuse celor ce-l întovărăşeau:

— E mort.

Acelaşi lucru se repetă şi lîngă ceilalţi stîlpi. Atunci tribu­nul făcu un semn centurionului şi, întorcîndu-se, începu să coboare colina însoţit de şeful gărzii templului şi de omul cu glugă. Se lăsa întunericul, fulgerele brăzdau cerul negru. Aco­lo ţîşni focul dintr-o dată, şi strigătul centurionului „Ridicaţi cordonul!" se înecă în tunet mare.

Fericiţi, soldaţii începură să alerge în jos pe colină, punîn-du-şi coifurile.

întunericul învălui Yerushalayimul.

Ploaia se dezlănţui violent, prinzîndu-i pe soldaţi la mij­locul povîrnişului. Apa se revărsa cu atîta putere, încît soldaţii care alergau spre poalele colinei erau prinşi de torente. Sol­daţii lunecau şi cădeau pe argila udă, grăbindu-se către dru­mul drept, de-a lungul căruia, aproape nevăzuţi sub vălul de apă, mînau spre Yerushalayim călăreţii, şi ei uzi pînă la piele. Cîteva clipe după aceea, pe colina fumegînd de furtună, de apă şi de foc, rămăsese un singur om.

Scuturînd cuţitul furat nu în zadar, poticnindu-se pe pie­trele lunecoase, agăţîndu-se de tot ce-i sta la îndemînă, tîrîn-du-se în genunchi, el zorea spre stîlpii de supliciu. Aci dispă­rea în deplina întunecime, aci era luminat dintr-o dată de scăpărarea fulgerelor.

Cînd, în sfîrşit, izbuti să ajungă la stîlpi, cu apa pînă peste glezne, smulse de pe el taleth-ul rece, îngreunat de ploaie, ră­mase doar în cămaşă şi se lipi de picioarele lui Yeshua. Tăie funiile ce-i legau gleznele, se urcă pe traversa de jos, îl cuprin­se pe Yeshua în braţe şi-i liberă şi braţele de legăturile strînse. Trupul gol şi umed al lui Yeshua se prăvăli peste el, doborîn-du-l la pămînt şi strivindu-l sub greutatea-i. Levi vru să-l salte îndată pe umeri, dar un gînd îl opri. Lăsă acolo jos, în apă, trupul cu capul căzut pe spate şi braţele desfăcute, şi alergă, lunecînd pe argila moale, spre ceilalţi doi stîlpi. Le tăie şi ce­lorlalţi funiile, iar cele două trupuri se prăbuşiră şi ele.

Peste cîteva clipe, pe colină nu mai rămaseră decît două trupuri şi cei trei stîlpi de supliciu goi. Apa lovea puternic leşurile.

Dar în vremea aceasta, pe colină nu se mai afla nici Levi, nici trupul lui Yeshua.