Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 12. Magia neagră şi dezvăluirile ei
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Pe scena Teatrului de varietăţi îşi făcu intrarea, călare pe o bicicletă obişnuită, un omuleţ cu nasul zmeuriu în formă de pară, cu o gambetă galbenă, găurită, pe cap, cu pantaloni cadrilaţi şi ghete de lac. în sunetele unui foxtrot, descrise un cerc, apoi scoase un strigăt victorios, după care bicicleta ca­bra. Continuîndu-şi cursa numai pe roata dinapoi, se aşeză cu picioarele în sus, reuşi să demonteze din mers roata din faţă şi să-i facă vînt în culise, după care-şi urmă drumul pe o roată, pedalînd cu mîinile.

Pe un catarg metalic înalt, cu o şa în vîrf şi sprijinit pe o singură roată, apăru o blondă grăsulie, în tricou şi fustiţă pre­sărată cu stele argintii, care porni de asemenea să descrie un cerc. Ori de cîte ori se întîlnea cu ea, omuleţul scotea nişte stri­găte de salut şi-şi sălta reverenţios gambeta cu piciorul.

în cele din urmă, sosi în goană, pe o bicicletă micuţă de care era fixat un uriaş claxon de automobil, un pici de vreo opt ani, cu feţişoara bătrînicioasă, şi începu să se vîre printre cei mari.

După ce descrise cîteva bucle, toată trupa, acompaniată de bătaia alarmantă a tobei, se apropie de rampă, şi specta­torii din primele rînduri scoaseră ţipete de spaimă, dîndu-se înapoi — aveau impresia că trio-ul cu aparatura lui se va pră­buşi peste orchestră.

Dar bicicletele se opriră chiar în clipa cînd roţile ame­ninţau să alunece în gol. Strigînd cu glas tare „Hap", cicliştii săriră de pe aparatele lor, înclinîndu-se în faţa publicului; blondina făcu bezele, iar piciul claxona intens un semnal ca­raghios.

Clădirea răsună de aplauze furtunoase, cortina albastră lunecă din ambele părţi şi-i acoperi pe ciclişti, luminile verzi cu inscripţia „Ieşire" se stinseră, şi în vălmăşagul trapezelor de sub cupolă se aprinseră, asemenea unui soare, nişte glo­buri albe. începuse antractul premergător ultimei părţi din program.

Singurul om pe care nu-l interesau nici de frică minunile tehnicii ciclismului demonstrate de familia Giulli era Grigori Danilovici Rimski. Şedea singur-singurel în cabinetul său, muşcîndu-şi buzele subţiri; din cînd în cînd obrazul îi zvîc-nea nervos. La dispariţia miraculoasă a lui Lihodeev se adău­ga dispariţia cu totul neprevăzută a lui Varionuha.

Rimski ştia prea bine unde plecase, dar plecase... şi nu mai venise! Directorul financiar dădea din umeri şi-şi şoptea:

— Dar pentru ce?

Şi, lucru curios: pentru un om atît de serios ca directorul financiar, cel mai simplu ar fi fost, desigur, să telefoneze aco­lo unde se dusese Varionuha şi să afle ce se întîmplase cu aces­ta; dar, pînă la ora zece seara, Rimski nu se putu hotărî s-o facă.

La zece, printr-un efort suprem de voinţă, îşi impuse să ridice receptorul şi atunci constată că telefonul lui e mort. Omul de serviciu îi raportă că nici celelalte telefoane din clă­dire nu funcţionează. Această întîmplare, neplăcută desigur, însă nu supranaturală, îl zgudui peste măsură pe directorul financiar, dar în acelaşi timp îi aducea şi o bucurie: căzuse de la sine necesitatea de a telefona.

în momentul cînd deasupra capului său se aprinse şi por­ni să clipească un bec roşu, semn că începuse antractul, intră omul de serviciu vestind sosirea artistului străin. Directorul financiar tresări şi, negru la faţă ca noaptea, se duse în culise să-l întîmpine pe artistul aflat în turneu, întrucît acum n-avea cine face acest lucru în afară de el.

Din coridorul unde începuseră să ţîrîie tot soiul de sem­nale şi sonerii, curioşii îşi băgau nasul sub diferite pretexte în cabina spaţioasă a artiştilor. Vedeai scamatori în halate şi turbane ţipătoare, un patinator în pulover alb croşetat, un po­vestitor palid din cauza stratului prea gros de pudră şi un machior.

Celebritatea nou-venită îi uimi pe toţi prin fracul său de croială superbă, de o lungime nemaivăzută, şi prin masca nea­gră care-i acoperea partea de sus a feţei. Dar amănuntul cel mai uimitor îl constituiau cei doi însoţitori ai săi: individul deşirat în haine cadrilate cu un pince-nez crăpat şi un motan negru, gras, care intră în cabina artiştilor pe labele dinapoi, şi se aşeză foarte dezinvolt pe canapea, făcînd ochii mici din cauza lampioanelor orbitoare, fără nici un abajur, special in­stalate pentru machiaj.

Rimski se strădui să schiţeze un zîmbet, ceea ce dădu fe­ţei sale o expresie acră şi răutăcioasă şi urmă un schimb de saluturi între el şi magul taciturn, care şedea pe canapea, ală­turi de motan. Nici o strîngere de mînă. în schimb, cadrila­tul, obraznic din cale-afară, se recomandă singur directorului financiar, spunînd ca este „asistentul domniei-sale". Această împrejurare îl surprinse pe director, şi anume îl surprinse ne­plăcut: în contract nu se pomenea absolut nimic de existenţa vreunui asistent.

Pe un ton forţat şi rece, Grigori Danilovici se interesă la cadrilatul căzut din senin pe capul lui unde e aparatura dom­nului artist.

— O, nestemat celest, nepreţuite domnule director, răs­punse cu glas hodorogit asistentul magului, aparatura noas­tră este întotdeauna cu noi, iat-o! Ein, zwei, dreil şi, răsucin-du-şi degetele noduroase sub nasul lui Rimski, scoase deodată de după urechea motanului ceasul de aur cu lanţ al directo­rului financiar, ceas care pînă atunci sălăşluise în buzunarul vestei lui Rimski, sub haina butonată şi cu lănţucul trecut printr-o butonieră.

Fără să vrea, Rimski se apucă cu mîinile de burtă, asisten­ţa scoase un „ah", iar machiorul, care băga mereu nasul pe uşă, icni aprobator.

— E cesuleţul dumneavoastră? Vă rog să-l luaţi în primire, zise cadrilatul, zîmbind familiar, şi pe palma lui murdară îi întinse lui Rimski obiectul care-i aparţinea.

— Cu unul ca ăsta să nu te urci în tramvai, şopti vesel po­vestitorul la urechea machiorului.

Iar motanul făcu o figură mai ceva decît aceea cu ceasul şterpelit. Se ridică deodată de pe canapea, se apropie pe labele dinapoi de măsuţa din faţa unei oglinzi, întinse o labă, scoa­se dopul din carafă, îşi turnă apă în pahar, bău, puse dopul la loc şi-şi şterse mustăţile cu o cîrpă folosită la machiaj.

Nu se mai auzi nici un „ah", toţi rămaseră cu gura căscată şi numai machiorul şopti extaziat:

— înaltă clasă!...'

în timpul acesta, pentru a treia oară, ţîrîiră soneriile şi toţi, excitaţi la culme, presimţind şi savurînd dinainte programul interesant, părăsiră în grabă cabina artiştilor.

De îndată, în sala de spectacol se stinseră luminile din glo­buri, se aprinseră cele ale rampei, aruncînd reflexe roşietice pe partea de jos a cortinei, şi în despicătura ei luminată se ivi în faţa publicului un bărbat cu faţa rasă, rotofei, vesel ca un copil, îmbrăcat cu un frac boţit şi cu o cămaşă nu tocmai cu­rată. Era comperul Georges Bengalski, bine cunoscut publi­cului moscovit.

— Aşadar, cetăţeni, începu Bengalski, cu un zîmbet de prunc pe buze, îndată va apărea în faţa dumneavoastră...

Aici, Bengalski îşi întrerupse discursul, urmînd cu alte into­naţii în glas: Văd că numărul spectatorilor a mai crescut după ultimul antract. Astăzi avem la noi jumătate din Moscova! Zilele acestea, mă întîlnesc cu un prieten şi-i zic: „De ce nu vii pe la noi? Ieri a fost la teatru jumătate din Moscova." Iar el îmi răspunde: „Eu stau în cealaltă jumătate!"

Bengalski făcu o pauză, aşteptîndu-se la o explozie de rîs, dar, cum nimeni nu rîse, continuă... Aşadar, îl veţi vedea pe celebrul artist de peste hotare, monsieur Woland, într-o şe­dinţă de magie neagră. Dumneavoastră şi cu mine ne dăm seama — aici Bengalski avu un zîmbet superior — că magia neagră nu există şi că ea nu este altceva decît o superstiţie. Pur şi simplu, maestrul Woland posedă tehnica scamatoriei la cel mai înalt nivel, ceea ce se va şi vedea din partea cea mai interesantă a programului domniei sale, adică aceea a dez­văluirii acestei tehnici, şi, deoarece noi toţi ca unul sîntem şi pentru tehnică şi pentru dezvăluirile ei, îl invităm pe dom­nul Woland!...

După ce debită toate aceste nerozii, Bengalski îşi împre­ună palmele şi-şi avîntă braţele în chip de salut în direcţia cortinei, care, la această invitaţie, se deschise cu un foşnet.

Apariţia magului cu asistentul său deşirat şi cu motanul păşind pe labele dinapoi captivă publicul spectator.

— Fotoliul, vă rog, porunci încet Woland şi, în aceeaşi clipă, nu se ştie de unde şi în ce fel, pe scenă apăru un fotoliu, în care magul se aşeză. Spune-mi, iubite Fagot, se informă Woland la măscăriciul cadrilat, care purta, se vede, şi alt nume, în afară de „Koroviev", cum ţi se pare, populaţia Moscovei s-a schimbat în mod considerabil, nu-i aşa?

Magul privi publicul potolit, uimit de apariţia din văz­duh a fotoliului.

— Aşa este, messire, îi răspunse cu jumătate de glas Fagot-Koroviev.

— Ai dreptate. Orăşenii s-au schimbat mult... după as­pectul exterior, vreau să spun... ca însuşi oraşul, de altfel... Să nu mai vorbim de îmbrăcăminte, dar au apărut astea... cum le zice... tramvaie, automobile...

— Autobuze, îi suflă respectuos Fagot.

Publicul ascultă cu atenţie această discuţie, presupunînd că ea nu este altceva decît un preludiu la scamatoriile magice. Culisele erau pline doldora de actori şi lucrători ai scenei, şi printre toate aceste feţe se vedea chipul palid, încordat al lui Rimski.

Fizionomia lui Bengalski, adăpostit lateral de scenă, în­cepu să exprime nedumerire. Ridicînd uşor o sprinceană şi folosindu-se de o pauză, el vorbi:

— Artistul străin este încîntat de Moscova, care a crescut sub aspectul tehnic, precum şi de moscoviţi. Aici Bengalski zîmbi de două ori; întîi spre parter, apoi spre galerie.

Woland, Fagot şi motanul întoarseră capetele spre comper.

— Oare eu mi-am exprimat încîntarea? îl întrebă magul pe cadrilatul Fagot.

—- Nicidecum, messire, nu aţi exprimat nici un fel de în-cîntare, răspunse acesta.

— Atunci, ce spune omul acesta?

— Pur şi simplu a tras o minciună! îi răspunse ajutoru-i cadrilat cu glas tare, de răsună tot teatrul şi, adresîndu-se lui Bengalski, adăugă: Vă felicit, cetăţene, pentru minciunica spusă!

Din galerie se rostogoli un hohot de rîs, iar Bengalski tre­sări şi holbă ochii.

— Dar pe mine mă interesează, desigur, nu atît telefoa­nele, autobuzele şi altă...

— Aparatură, îi suflă din nou cadrilatul.

— Ai dreptate, mulţumesc, vorbi rar magul cu un bas greu, dar iată o întrebare mult mai gravă: S-au schimbat oare oră­şenii aceştia lăuntric?

— Da, e o întrebare foarte importantă, domnule.

Cei din culise începuseră să schimbe priviri şi să dea din umeri, Bengalski stătea roşu ca racul, iar Rimski era palid. Tocmai atunci însă, ghicind parcă neliniştea stîrnită, magul zise:

— Dar m-am luat cu vorba, scumpul meu Fagot, şi publi­cul începe să se plictisească. Arată-ne, pentru început, ceva simplu.

Prin sală trecu un freamăt. Fagot cu motanul porniră, în direcţii opuse, de-a lungul rampei. Fagot îşi pocni degetele, strigînd semeţ: „Trei, patru", prinse din zbor un pachet de cărţi de joc, le amestecă şi le aruncă motanului în chip de panglică şerpuitoare. Motanul prinse panglica şi-i dădu drumul îna­poi. Şarpele de atlas fîşîi. Fagot deschise gura ca un pui de pasăre şi înghiţi întreaga panglică, carte cu carte. După care motanul, ridicat în două picioare, se înclină în faţa publicu­lui şi îşi lovi călcîiul labei drepte de cel stîng, stîrnind aplau­ze frenetice.

— înaltă clasă! înaltă clasă! strigau glasuri extaziate de după culise.

Intre timp, Fagot arătă cu degetul spre parter şi declară:

— Pachetul ăsta de cărţi, stimaţi cetăţeni, se află acuşi în rîndul şapte, la cetăţeanul Parcevski, exact între hîrtia de trei ruble şi somaţia de la tribunal, în chestiunea pensiei alimen­tare pe care dumnealui trebuie s-o plătească cetăţenei Zel-kova.

Parterul începu să fremete, cîte unii se sculară în picioare şi, în cele din urmă, un cetăţean pe care îl chema într-adevăr Parcevski, roşu la faţă, uimit, scoase din portofel pachetul de cărţi de joc, vînturîndu-l în aer şi neştiind ce să facă cu el.

— Lăsaţi, să vă rămînă ca amintire! strigă Fagot. Nu de­geaba spuneaţi aseară, la cină, că, fără pocher, viaţa dumnea­voastră la Moscova ar fi fost insuportabilă.

— E veche figura! se auzi de la galerie. Ăsta de la parter e din gaşcă.

— Credeţi? strigă Fagot, îndreptiYidu-şi ochii îngustaţi spre galerie. în acest caz şi dumneata faci parte din gaşca noastră, pentru că pachetul e în buzunarul dumitale.

La galerie se auzi o foiala şi apoi un glas fericit:

— Aşa-i! La el e! Aici, aici! Stai! Apăi, ăştia-s bani!

Cei de la parter întoarseră ochii spre galerie. Acolo, un ce­tăţean era buimăcit la culme: descoperise în buzunarul său un teanc cu banderola băncii, purtînd inscripţia: „Una mie ruble". Vecinii se îmbulzeau în jurul lui, în timp ce omul, uluit, zgîndărea cu unghia banderola, vrînd să se convingă dacă sînt bancnote autentice sau vrăjite.

— Zău că-s autentice! Sînt bani! urlau nişte glasuri încîn-tate de la galerie.

— încercaţi şi cu mine! Cu un pachet de cărţi din ăsta, se rugă vesel un grăsan de la mijlocul parterului.

Avec plaisirl dădu replica Fagot. Dar de ce numai cu dumneavoastră? Va fi antrenată întreaga sală! Şi, spunînd aceasta, dădu comanda: „Vă rog să priviţi în sus!... Unu!" în mîna lui apăru un pistol. „Doi!" strigă el. Pistolul se avîntă cu ţeava în sus: „Trei!" strigă Fagot. Urmă o străfulgerare, un bubuit şi îndată, de sub cupolă, plutind printre trapeze, în­cepură să cadă în sală nişte hîrtii albe.

Se roteau, purtate în toate părţile, la galerie, peste capetele muzicanţilor, pe scenă. în cîteva clipe, ploaia de bani, tot mai deasă, atinse fotoliile şi spectatorii începură să prindă banc­notele.

Sute de mîini se întindeau în sus, spectatorii duceau la ochi bancnotele, privind spre scena viu luminată, şi constatau fili­granele cele mai autentice. Nici mirosul bancnotelor nu mai lăsa vreo îndoială: era mirosul incomparabil prin farmecul său, al banilor proaspăt tipăriţi. întîi sala fu cuprinsă de ve­selie, apoi urmă o mirare profundă. Peste tot vuia cuvîntul „bancnote", se auzeau exclamaţii de uimire: „Ah! Ah!" şi rî-sete vesele.

Cîte unii se tîrau prin interval, scotocind pe sub fotolii. Mulţi dintre spectatori stăteau în picioare pe fotolii, căutînd să prindă bancnotele neastîmpărate, capricioase.

Pe feţele celor de la miliţie se întipări, încetul cu încetul, o expresie de nedumerire, iar artiştii începură, fără jenă, să-şi scoată nasul din culise.

în balconul întîi se auzi o voce: „De ce pui mîna? E a mea. Zbura spre mine!" şi un alt glas: „Ia nu te mai împinge, cînd te-oi împinge eu!" Şi deodată răsună o palmă. Cît ai clipi, la balconul întîi apăru coiful unui miliţian şi cineva a fost luat de acolo şi dus.

Excitarea generală creştea şi nu se ştie cum s-ar fi soldat totul, dacă Fagot n-ar fi întrerupt ploaia de bani, suflînd pe neaşteptate în aer.

Schimbînd o privire semnificativă şi veselă, doi tineri o luară din loc, îndreptîndu-se fără nici un ocol spre bufet.

Teatrul vuia, ochii spectatorilor străluceau plini de agita­ţie. Da, da, nu se ştie cum s-ar fi soldat totul, dacă Bengalski nu şi-ar fi adunat puterile şi nu ar fi întreprins nimic. Cău-tînd să fie stăpîn pe el, îşi frecă palmele din obişnuinţă şi, cu un glas mai sonor ca de obicei, începu aşa:

— Iată, cetăţeni, adineauri, noi am avut un caz de aşa-zisă hipnoză în masă. O experienţă pur ştiinţifică; ea dovedeşte cum nu se poate mai bine că în magie nu există nici un fel de minuni. Să-l rugăm pe maestrul Woland să ne dezvăluie acest experiment. îndată, cetăţeni, veţi vedea cum aceste aşa-zise bancnote vor dispărea tot atît de neaşteptat cum au apărut.

începu să aplaude, dar de unul singur; pe faţă îi juca un zîmbet trufaş, în timp ce ochii, departe de a avea aceeaşi ex­presie trufaşă, mai degrabă implorau.

Publicului spectator nu-i plăcu discursul lui Bengalski. Se lăsă o tăcere adîncă, pe care o curmă cadrilatul Fagot.

— Iar acesta este un caz de aşa-zise gogoşi, declară el, cu glasu-i behăitor, ca de capră. Bancnotele, stimaţi cetăţeni, sînt autentice.

— Bravo! răcni un bas undeva în înălţimi.

— Trebuie să vă spun de altfel că ăsta, Fagot arătă spre Bengalski, mă plictiseşte. Se bagă mereu unde nu-i fierbe oala şi strică reprezentaţia cu observaţiile lui mincinoase! Ce să facem cu el?

— Să-i smulgem capul, propuse un glas aspru de la ga­lerie.

— Ce-aţi spus? Poftim? reacţiona imediat Fagot la această propunere neruşinată. Să-i smulgem capul? E o idee! Ei, Be-hemoth, strigă el motanului. „Executarea! Ein, zwei, dreill"

Se petrecu un lucru nemaivăzut. Motanul îşi zbîrli blana neagră şi scoase un mieunat sfîşietor. Apoi, se făcu ghem şi, ca o panteră, sări drept în pieptul lui Bengalski, de unde se mută pe capul acestuia. Mîrîind, îşi înfipse labele grase în părul rar al comperului şi, cu un urlet sălbatic, după ce îl ră­suci de două ori, smulse capul de pe gîtul lui durduliu.

Cele două mii cinci sute de spectatori exclamară toţi ca un singur om. Din arterele sfîşiate de la gît sîngele ţîşni în sus, ca un havuz, inundînd plastronul şi fracul. Trupul îşi mai tîrşîi aiurit picioarele şi se lăsă la pămînt. în sală izbucniră ţipete isterice de femei. Motanul îi prezentă lui Fagot capul smuls; acesta îl apucă de păr şi, ridicîndu-l, îl arătă publicu-

lui, în timp ce capul ţipa deznădăjduit, de se auzea în toată sala:

— Un medic!

— Ai să mai trăncăneşti şi pe viitor verzi şi uscate? între­bă ameninţător Fagot, adresîndu-se capului care plîngea.

— Nu, niciodată, horeai capul.

— Pentru Dumnezeu, nu-l mai chinuiţi! răsună, acope­rind larma generală, un glas de femeie dintr-o lojă, şi magul îşi întoarse privirea într-acolo.

— Ce facem, cetăţeni, îl iertăm ori nu? întrebă Fagot, adre­sîndu-se sălii.

— Să-l iertăm, să-l iertăm! răsunară la început glasuri răz­leţe şi în majoritate de femei, care apoi formară un cor cu glasurile bărbaţilor.

— Cum porunciţi, messire? întrebă Fagot pe cel cu mască.

— Ce să-i faci, răspunse meditativ magul, sînt oameni ca toţi oamenii... Iubesc banii, dar asta a fost întotdeauna... Omenirea iubeşte banii, din orice ar fi făcuţi: din piele, hîrtie, bronz sau aur. Oamenii sînt uşuratici... ce să-i faci... uneori şi mila bate la poarta inimii lor... oameni obişnuiţi... într-un cuvînt, îmi amintesc de cei de altădată, uite, numai proble­ma locuinţelor i-a cam stricat... şi porunci cu glas tare: Pu-neţi-i capul la loc!

Ochind cu cît mai multă precizie, motanul arboră capul pe umeri şi acesta îşi reluă exact locul ca şi cînd nu s-ar fi des­prins nici o clipă de trup. O cicatrice nu rămase pe grumaz! Motanul şterse cu labele fracul şi plastronul lui Bengalski, şi urmele de sînge pieriră. Fagot îl ridică pe comper de pe po­dea, îl puse în picioare, îi băgă în buzunarul fracului un teanc de bancnote şi-l expedie de pe scenă, spunîndu-i:

— Ia-ţi valea, fără dumneata e mai vesel!

Privind buimac în jur şi clătinîndu-se, comperul ajunse doar pînă la postul de pompieri, unde i se făcu rău. Strigă jalnic:

— Capul, capul meu!

Printre cei care-i săriră în ajutor, se afla şi Rimski. Com­perul plîngea, se silea să prindă ceva cu mîinile, mormăind:

— Da ţi-mi capul înapoi, capul... Luaţi casa, luaţi tablo­urile, numai daţi-mi capul înapoi!...

Un curier dădu fuga să aducă un medic. încercară să-l cul­ce pe Bengalski pe canapeaua din cabina artiştilor, dar nefe­ricitul se zbătu, devenind violent. A fost nevoie să vină sal­varea. Cînd maşina cu nefericitul comper plecă, Rimski o luă grăbit înapoi spre scenă şi văzu noi minuni. In treacăt fie zis, chiar atunci sau poate ceva mai înainte, magul dispăruse de pe scenă, cu fotoliul său decolorat cu tot, şi trebuie să spu­nem că publicul nici nu prinsese de veste, vrăjit de figurile extraordinare dezlănţuite de Fagot.

Fădhdu-i vînt nefericitului comper, Fagot anunţă publicul:

— Acuşi, după ce ne-am descotorosit de pisălogul ăsta, haideţi să deschidem un magazin pentru doamne!

Şi îndată, pe podiumul scenei se aşternură covoare persa­ne, se înălţară oglinzi uriaşe, luminate lateral de nişte tuburi verzui, iar în intervalul dintre oglinzi se instalară vitrine, în care spectatorii, uluiţi şi încîntaţi, văzură cele mai variate mo­dele de toalete pariziene în fel şi fel de culori. în alte vitrine văzură sute de pălării de damă cu pene şi fără pene, cu ca­tarame şi fără, sute de perechi de pantofi, apărură sticle de parfum, mormane de poşete din antilopă şi atlaz, iar printre ele, grămezi de batoane aurii, lunguieţe şi grele, cu ruj de buze.

O jună roşcată, răsărită cine ştie de unde, într-o toaletă de seară, o jună care ar fi fost desăvîrşită dacă n-ar fi dezavan­tajat-o cicatricea ciudată de pe gît, se postase lîngă vitrine, arborînd un zîmbet de gazdă primitoare.

Hlizindu-se dulceag, Fagot anunţă că firma primeşte rochii şi pantofi purtaţi, dînd în schimb toalete pariziene şi pantofi de asemenea de la Paris. Toate astea gratuit. Acelaşi schimb era valabil în ce priveşte gentile şi alte mărunţişuri.

Motanul începu să-şi pocnească din nou călcîiele unul de celălalt, făcînd în acelaşi timp, cu laba dinainte, gesturile pe care le fac portarii cînd deschid o uşă.

Cu glasul uşor voalat, dar dulce şi cîntător, juna începu să debiteze, graseind, ceva greu de înţeles, dar nespus de ademenitor, judecind după figura doamnelor din stal.

Guerlain, Chanel, Mitzouko, Narcisse noir, Chanel numero cinq, rochii de seară, rochii cocteil...

Fagot se răsucea ca un şarpe, motanul se înclina, juna des­chidea vitrinele de cristal.

— Poftiţi! zbiera Fagot. Fără fasoane şi fără nici o jenă!

Publicul se agita, însă pentru moment nimeni nu se în­cumeta să se aventureze pe scenă. în cele din urmă, din stal, cam din rîndul zece, se ridică o brunetă şi, arborînd un zîm­bet care voia să spună că nu-i pasă de nimic, se urcă pe una din scările laterale pe scenă.

— Bravo! strigă Fagot. Salut pe cea dintîi vizitatoare. Be-hemoth, fotoliul! începem cu pantofii, madamei

Bruneta se instala în fotoliul oferit, şi Fagot etala în faţa ei, pe covor, un morman de pantofi. Bruneta întinse piciorul drept, încercă un pantof mov, tropăi pe covor, examina şi tocul.

— Dar n-o să mă strîngă? îl întrebă ea îngîndurată. La care Fagot exclamă ofensat:

— Vai, se poate!

Iar motanul, jignit şi el, mieună scurt.

— Iau perechea asta, monsieur, zise bruneta demn, încăl-ţînd şi celălalt pantof.

Pantofii vechi fură aruncaţi după o perdea, unde dispăru şi bruneta, însoţită de roşcată şi de Fagot, care ducea cîteva rochii elegante pe umeraşe. Motanul se agita, ajuta şi el şi, ca să-şi dea aere, îşi atîrnă de gît un centimetru.

Peste cîteva clipe, bruneta reapăru de după perdea, dar într-o toaletă atît de superbă, încît tot stalul oftă ca un singur om. Curajoasa femeie, devenită ca prin farmec mult mai dră­guţă, se opri în faţa oglinzii, mişcă din umerii dezgoliţi, pipăi părul la ceafă şi se răsuci, străduindu-se să se vadă din spate.

— Firma vă roagă să primiţi asta ca amintire, zise Fagot, oferindu-i brunetei o cutie deschisă cu un flacon înăuntru.

Merci, zise arogant bruneta şi făcu cale-ntoarsă, în vre­me ce spectatorii săreau de la locurile lor, ca să pipăie cutia cu flaconul şi s-o vadă.

De aici încolo se dezlănţuiră patimile şi, din toate părţile, femeile porniră spre scenă.

Prin larma agitată a glasurilor, printre rîsete şi suspine, se auzi un glas de bărbat: „Nu-ţi dau voie!" şi un glas de fe­meie: „Eşti un despot şi un mic-burghez! Nu-mi răsuci mîna!"

Femeile dispăreau după perdea, îşi lepădau acolo rochiile şi apăreau în altele noi. Pe taburetele cu picioare aurite şe­deau în şir cucoane şi tropoteau energic pe covor, cu pantofii noi. Fagot, lăsat în genunchi, manevra limba metalică de pan­tofi, motanul, cocîrjat sub povara mormanelor de poşete şi pantofi, făcea neobosit naveta între vitrină şi taburete, juna cu gîtul mutilat ba apărea, ba dispărea, pînă la urmă începu să turuie numai în franceză şi, ceea ce e uimitor, cum deschi­dea gura, o înţelegeau toate femeile, chiar şi acelea care nu ştiau o boabă franţuzeşte.

Pe toţi îi uimi un bărbat, apărut şi el pe scenă, care declară că nevastă-sa e gripată şi de aceea roagă să i se trimită darul prin el. Drept dovadă că era însurat, cetăţeanul fu gata să-şi prezinte actul de identitate. Cererea soţului grijuliu fu întîm-pinată cu hohote de rîs. Fagot ţipă că-l crede şi fără acte, aşa cum se crede pe el însuşi, şi-i înmînă două perechi de ciorapi de mătase, iar motanul adăugă, de la el, un baton de ruj.

Femeile întîrziate dădeau năvală, iar de pe scenă se scurgeau fericitele în rochii de bal, în pijamale cu dragoni, în taioare sobre de vizită, cu pălăriuţe trase pe-o sprinceană.

Apoi, Fagot înştiinţa publicul că, orele fiind înaintate, ma­gazinul se închise fix peste un minut, pînă a doua zi. Şi atunci, pe scenă, începu o foiala nemaipomenită. Femeile, repede, fără să mai probeze, apucau cîte o pereche de pantofi. Una se năpusti ca o furtună după perdea, lepădă acolo costumul cu care era îmbrăcată şi înşfacă ce-i căzu sub mînă — un ha­lat de mătase, cu buchete uriaşe, iar pe lîngă asta izbuti să mai înhaţe şi două flacoane de parfum.

Fix peste un minut răsună un foc de pistolet, oglinzile dis­părură, vitrinele şi taburetele se prăvăliră nu se ştie unde, covorul se topi în văzduh, la fel ca şi perdeaua. La urmă de tot dispăru şi mormanul de rochii şi ghete purtate, iar scena redeveni austeră, pustie şi goală.

Atunci intră pe fir un personaj nou. Din loja numărul doi răsună o voce plăcută de bariton, sonoră şi foarte insistentă.

— Ar fi de dorit totuşi, cetăţene artist, să dezvăluiţi în faţa spectatorilor tehnica scamatoriilor dumneavoastră, îndeosebi aceea cu bancnotele. De dorit este, de asemenea, şi întoarcerea comperului pe scenă. Soarta lui îi nelinişteşte pe spectatori.

Glasul de bariton aparţinea lui Arkadi Apollonovici Sem-pleiarov, preşedintele Comisiei acustice a teatrelor din Mos­cova, oaspetele de onoare al acelei seri.

Arkadi Apollonovici stătea în lojă cu două doamne: una în vîrstă, gătită după ultima modă, numai cu lucruri scumpe pe ea, şi alta tinerică, nostimă şi îmbrăcată mai modest. Prima, după cum se constată în curînd, la întocmirea procesului-ver-bal, era consoarta lui Arkadi Apollonovici, iar a doua — rudă îndepărtată de-a lui, actriţă debutantă, un talent promiţător, venită de la Saratov şi găzduită în casa lui Arkadi Apollo­novici.

— Pardon! sări Fagot. Iertaţi-mă, aici nu ai ce dezvălui, totul e limpede.

— Ba să-mi fie cu iertare! Dezvăluirea este absolut nece­sară. Fără aceasta, numerele strălucite prezentate de dumnea­voastră vor lăsa o impresie apăsătoare. Marea masă a specta­torilor cere o explicaţie.

— Marea masă a spectatorilor, îi tăie vorba lui Sempleia-rov măscăriciul neobrăzat, nu şi-a exprimat, după cîte ştiu, nici un fel de pretenţii. Luînd însă în consideraţie preastimata dumneavoastră dorinţă, Arkadi Apollonovici, treacă de la mine, voi proceda la dezvăluiri. Dar pentru aceasta îmi per­miteţi încă un mic număr?

— De ce nu... răspunse proteguitor Arkadi Apollonovici, dar negreşit cu dezvăluire.

— Am înţeles. Voi proceda întocmai. Aşadar, permiteţi-mi să vă întreb, Arkadi Apollonovici, unde aţi fost aseară?

Auzind o asemenea întrebare deplasată şi chiar, am spune, de bădăran, Arkadi Apollonovici se schimbă la faţă.

— Aseară, Arkadi Apollonovici a fost la o şedinţă a Co­misiei acustice, declară arogant din cale-afară consoarta lui Sempleiarov, dar nu înţeleg ce legătură are cu magia?

Oui, madamei confirmă Fagot. E firesc să nu înţelegeţi, în ce priveşte şedinţa, sînteţi greşit informată. După ce a ple­cat de acasă la şedinţa amintită, care, fiindcă veni vorba, nici nu era fixată pentru ieri, Arkadi Apollonovici i-a dat drumul şoferului la Cistîie Prudî, în faţa clădirii ce adăposteşte Co­misia acustică (aici toată sala amuţi) şi, cu autobuzul, s-a dus în vizită, pe strada Elohovskaia, la Milita Andreevna Poko-batko, artistă la teatrul raional de turnee, unde a rămas aproa­pe patru ore.

— Vai! răsună în liniştea ce se lăsase o exclamaţie îndure­rată.

Iar tînăra rudă a lui Arkadi Apollonovici izbucni în ho­hote de rîs joase şi înspăimîntătoare.

— Totul e limpede, strigă ea. De mult bănuiam ceva! Acum înţeleg de ce rolul Luizei l-a primit acea nulitate!...

Şi, făcîndu-şi vînt, îl pocni pe Arkadi Apollonovici în cap cu o umbrelă liliachie scurtă şi groasă. Ticălosul de Fagot, alias Koroviev, strigă:

— Iată, stimaţi cetăţeni, una din dezvăluirile cerute cu atîta insistenţă agasantă de Arkadi Apollonovici!

— Cum ai îndrăznit, ticăloaso, să te atingi de Arkadi A-pollonovici? întrebă ameninţătoare consoarta acestuia, ri-dicîndu-se în picioare, în toată înălţimea ei gigantică.

Un al doilea acces de hohot satanic puse din nou, pentru scurt timp, stăpînire pe tînăra rudă.

— Alţii ca alţii, răspunse ea printre hohote, dar, în ce mă priveşte, am tot dreptul să-l pocnesc. Şi se auzi, pentru a doua oară, trosnind sec umbrela ce ricoşa de pe capul lui Arkadi Apollonovici.

— Miliţia! Ridicaţi-o! zbieră cu un glas atît de cumplit con­soarta lui Sempleianov, încît multora le îngheţă inima în piept.

Colac peste pupăză, motanul veni pînă la rampă, răcnind, pe neaşteptate, cu glas omenesc:

— Reprezentaţia a luat sfîrşit! Maestre! Trînteşte un marş! Dirijorul, înnebunit, fără să-şi dea seama ce face, îşi ridică

bagheta, şi orchestra nu cîntă, nu intona şi nici nu-i zise, ci, întocmai expresiei oribile a motanului, trînti un marş cu totul aiuristic, inadmisibil prin tonul său dezmăţat.

O clipă, unora li se păru că mai auziseră cîndva, sub cerul înstelat al Sudului, într-un cafe-chantant, textul confuz, greu de înţeles, în schimb, îndrăzneţ al acestui marş:

Excelenţa sa avea Cocoşi în curte, şi puicuţe, Şi sub aripa lui ţinea Fetiţe tandre şi drăguţe!!!

Dar poate că nici nu a fost acest text, ci un altul, pe aceeaşi melodie, indecent la culme. Nu asta are importanţă, ci faptul că, după toate cele descrise aici, la „Varietăţi" începu o ade­vărată babilonie. Spre loja lui Sempleiarov alerga miliţia, cu­rioşii dădeau buzna spre rampă, răsunau explozii infernale de rîs, strigăte turbate, estompate de clinchetul talerelor de alamă ale orchestrei.

Se văzu cum, deodată, pe scenă nu mai rămase nimeni, pezevenghiul de Fagot, ca şi neobrăzatul cotoi Behemoth se topiră parcă în văzduh, pierind cum pierise mai înainte ma­gul şi fotoliul său cu tapiseria decolorată.