Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 1. Să nu staţi niciodată de vorbă cu necunoscuţi!
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

„Cine eşti tu, la urma urmei, spune?'
„O parte din acea putere
Ce veşnic răul îl voieşte
Şi veşnic face numai bine."
Goethe, Faust

La ceasul unui amurg învăpăiat de primăvară, la Mos­cova, în parcul Patriarşie prudî1, îşi făcură apariţia doi ce­tăţeni. Primul, un bărbat la vreo patruzeci de ani, îmbrăcat în haine gri de vară, mic de stat, brunet, dolofan şi chel, ţinea în mînă pălăria decentă, din fetru moale; faţa bine bărbierită i-o împodobeau nişte ochelari uriaşi cu ramă neagră de baga. Celălalt, un tînăr lat în umeri, roşcovan, ciufulit, cu o şapcă în carouri dată pe ceafă, purta o cămaşă de cow-boy, pan­taloni albi boţiţi şi pantofi negri de sport.

Primul era Mihail Alexandrovici Berlioz în persoană, re-dactorul-şef al unei reviste lunare literar-artistice şi preşe­dintele consiliului de conducere al uneia dintre cele mai de seamă grupări literare din Moscova, căreia i se spunea pre­scurtat Massolit2, iar tînărul său însoţitor — poetul Ivan Ni-kolaevici Ponîrev, care semna cu pseudonimul Bezdomnîi3.

Intrînd sub umbra teilor abia înverziţi, cei doi scriitori se şi repeziră spre un chioşc vopsit în culori pestriţe, purtînd firma „Bere şi ape minerale".

Da, se cuvine să semnalăm prima ciudăţenie a acestei seri cumplite de mai. Nu numai lîngă chioşc, ci şi pe toată aleea paralelă cu strada Malaia Bronnaia, nu se afla ţipenie de om. La ceasul acela, cînd abia mai puteai răsufla de zăpuşeală, cînd soarele, după ce potopise cu arşiţă Moscova, se prăvă­lea învăluit într-o pîclă uscată undeva, dincolo de Sadovoe

1 Lacurile patriarhului.

2 Literatura de masă.

3 Pribeagul.

Kolţo, nimeni nu poposea sub umbra teilor, nimeni nu şedea pe vreo bancă; de la un capăt la altul aleea era pustie.

— Apă minerală, vă rog, ceru Berlioz.

— N-avem apă minerală, îi răspunse cu un aer jignit fe­meia din chioşc.

— Bere aveţi? se interesă cu glas răguşit Bezdomnîi.

— Ne-o aduce pe seară, îl informă vînzătoarea.

— Şi ce aveţi? o întrebă Berlioz.

— Sirop de caise, dar cald, preciza femeia.

— Ei, daţi-ne, daţi-ne, vă rog!

Siropul de caise făcu multă spumă galbenă, răspîndind în jur un miros de frizerie. îndată ce goliră paharele, pe cei doi literaţi îi apucă sughiţul. Plătiră şi se aşezară pe o bancă din apropiere, cu faţa spre lac şi cu spatele spre strada Bronnaia.

Aici se petrecu a doua ciudăţenie, privindu-l numai pe Berlioz. Sughiţul i se potoli pe neaşteptate, inima îi zvîcni şi, pentru o clipă, o simţi parcă prăbuşindu-se undeva în gol, apoi revenind, dar cu un ghimpe înfipt într-însa. In acelaşi timp, îl cuprinse aşa, din senin, o spaimă atît de puternică, încît îi veni să fugă din preajma lacurilor mîncînd pămîntul.

Neputînd să-şi dea seama ce-l speriase, privi în jur, ne­liniştit şi trist. Palid la faţă, îşi şterse fruntea cu batista, în-trebîndu-se: „Ce-i cu mine? Niciodată nu mi s-a mai întîm-plat una ca asta. Stau prost cu inima... M-am surmenat... Ar fi, poate, timpul să dau dracului totul şi s-o întind la Kislovodsk..."

Deodată, văzduhul dogoritor din faţa lui se îngroşă, şi din pîcla deasă se înfiripă un cetăţean străveziu, cu o înfă­ţişare nespus de ciudată. Avea capul mititel, cu şepcuţă de jocheu în creştet, şi purta o haină cadrilată cam scurtă, ţesută şi ea în văzduh... Deşi înalt de un stînjen, era îngust în umeri, nemaipomenit de slab şi, luaţi notă, avea o faţă batjoco­ritoare.

Berlioz dusese o viaţă care nu-l deprinsese cu fenomene nefireşti, ieşite din comun. Pălind şi mai mult, holbă ochii şi-şi zise în gînd, cuprins de panică: „Nu se poate una ca asta!..."

Dar, din păcate, se putea, şi cetăţeanul deşirat, prin care vedeai ca prin sticlă, se legăna în faţa lui, cînd la dreapta, cînd la stînga, fără să atingă pămîntul.

înspăimîntat la culme, Berlioz închise ochii şi, cînd îi des­chise din nou, îşi dădu seama că totul se sfîrşise, mirajul se destrămase, cadrilatul dispăruse, şi, o dată cu el, şi ghim­pele acela chinuitor din inimă.

— Pfui, drace! exclamă redactorul-şef. Ştii, Ivan, adinea­uri, din pricina zăpuşelii, era gata-gata să fac o congestie ce­rebrală! Am avut chiar un fel de halucinaţie...

încercă să zîmbească, dar în ochi tot îi mai juca neliniştea, iar mîinile îi tremurau. Treptat, se potoli, îşi făcu vînt cu batista şi, spunînd destul de vioi: „Ei, aşadar...", reluă firul întrerupt al discuţiei.

Era vorba, după cum s-a aflat mai tîrziu, despre Isus Cris-tos. Redactorul-şef îi comandase poetului pentru numărul următor al revistei un amplu poem antireligios. Ivan Niko-laevici compusese poemul într-un timp foarte scurt, dar, din păcate, redactorul nu era cîtuşi de puţin mulţumit de operă. Bezdomnîi zugrăvise personajul principal, adică pe Isus, în culori foarte sumbre, cu toate astea, după opinia redactorului, poemul trebuia refăcut. Şi acum, Berlioz îi ţinea lui Ivan un fel de prelegere despre Isus, ca să-l convingă de greşeala de fond pe care acesta o comisese.

Greu de spus cum ajunsese Ivan Nikolaevici la greşeala asta, poate din cauza forţei de sugestie a talentului său, ori a necunoaşterii totale a problemei? în orice caz, Isus apărea în poem viu, un Isus care a existat cu adevărat, numai, ce-i drept, plin de defecte.

Berlioz însă voia să-i demonstreze poetului că esenţial nu este dacă Isus a fost bun sau rău, ci că nu a fost pur şi simplu, toate istorisirile despre el fiind doar nişte născociri, un mit, şi nimic mai mult.

Se cuvine să arătăm că redactorul-şef era om citit, şi în prelegerea sa făcea cu multă iscusinţă referiri la istoricii din Antichitate, la Filon din Alexandria, de pildă, sau la sclipi­torul erudit Iosif Flavius, care n-au pomenit niciodată despre existenţa lui Isus.

Dovedind o erudiţie remarcabilă, Mihail Alexandrovici îi spuse poetului, printre altele, că pasajul din Analele lui Ta­cit, cartea a cincisprezecea, capitolul 44, unde se vorbeşte despre supliciul lui Isus, nu este altceva decît un adaos fals, făcut mult mai tîrziu.

Poetul, pentru care tot ceea ce-i împărtăşea redactorul-şef constituia ceva nou, îl asculta cu luare-aminte, fixîndu-l cu ochii săi verzi, plini de vioiciune, sughiţînd doar la răstim­puri şi înjurînd în surdină siropul de caise.

— în Orient nu există religie, urmă Berlioz, în care să nu se spună, de regulă, că o fecioară neprihănită l-a adus pe lume pe Dumnezeu. Creştinii, la rîndul lor, fără să fi născocit ceva nou, l-au creat în acelaşi chip pe Isus al lor, care nu a existat în realitate. Ei bine, tocmai pe ideea asta trebuie să cadă accentul principal...

Vocea de tenor liric a lui Berlioz răsuna pe aleea pustie şi, pe măsură ce Mihail Alexandrovici se aventura într-un labirint în care numai un om foarte cult îşi putea permite să se aventureze fără riscul de a-şi frânge gîtul, poetul afla multe lucruri interesante şi instructive despre Osiris, bunul zeu egiptean, fiu al Cerului şi al Pămîntului, despre Famuz, zeul fenicienilor, despre Marduc, şi, în sfîrşit, despre mai puţin cunoscutul Huitzi-Lopochi, cumplitul zeu, cîndva atît de ve­nerat de aztecii din Mexic.

Chiar în timp ce Mihail Alexandrovici îi povestea poetu­lui cum modelau aztecii din aluat figurina lui Huitzi-Lo­pochi, pe alee se ivi, în sfîrşit, un om.

Ulterior, cînd, sincer vorbind, era prea tîrziu, diferite in­stituţii l-au descris pe omul cu pricina în cîte o notiţă infor­mativă, a căror confruntare nu putea să nu trezească uimirea. Astfel, în prima se spunea că era mic de stat, avea dinţi de aur şi şchiopăta de piciorul drept. în a doua, dimpotrivă, că era un uriaş, avea coroane de platină şi şchiopăta de piciorul stîng. A treia informa laconic că nu avea semne particulare.

Sîntem siliţi să recunoaştem că nici una din aceste măr­turii nu e demnă de crezare.

în primul rînd, individul nu şchiopăta defel, nu era nici scund şi nici uriaş, ci, pur şi simplu, înalt. în ce priveşte din­ţii, în partea stingă avea coroane de platină, iar în dreapta — de aur. Purta un costum scump, din stofă cenuşie, şi pantofi la culoare, de provenienţă străină. Bereta cenuşie şi-o pusese falnic pe-o ureche, iar sub braţ ţinea un baston cu măciulie neagră, înfăţişînd un cap de pudel. După aparenţă, avea vreo patruzeci şi ceva de ani. Era proaspăt bărbierit, brunet, cu gura cam strîmbă. Ochiul drept — negru, stîngul — verde. Sprîncenele — negre, una mai pronunţat arcuită decît cea­laltă, într-un cuvînt, un străin, om de pe alte meleaguri.

Trecînd prin dreptul băncii pe care şedeau redactorul-şef şi poetul, străinul îi privi cu coada ochiului, se opri un pic, apoi se aşeză pe banca vecină, la cîţiva paşi de cei doi prieteni.

„Un neamţ..." îşi spuse Berlioz. „Englez... gîndi Bez-domnîi. Ia te uită! Poartă mănuşi! Cum de nu moare de căldură!"

Străinul aruncă o privire peste clădirile înalte ce formau un pătrat în jurul lacului şi se vedea cît de colo că se afla pentru întîia oară prin aceste locuri şi că-i stîrneau interesul. Ochii i se opriră la etajele de sus, unde în geamurile feres­trelor se răsfrîngea sclipirea soarelui care avea să-l părăseas­că pentru totdeauna pe Mihail Alexandrovici; apoi, străinul îşi mută privirea în jos, unde geamurile începeau să capete culorile amurgului, zîmbi condescendent şi ironic unui gînd ascuns, făcu ochii mici, îşi puse mîinile pe măciulia basto­nului şi-şi propti bărbia în ele.

— Tu, Ivan, zise Berlioz, ai zugrăvit cu ironie şi foarte izbutit, de pildă, naşterea lui Isus, fiul lui Dumnezeu, dar buba e că încă înaintea lui Isus s-au născut un şir întreg de fii ai Domnului, ca, de pildă, Attis din Frigia. Mai pe scurt, nici unul din ei, de fapt, nu s-a născut cu adevărat, n-a existat, după cum n-a existat nici Isus, şi se impune ca în loc să descrii naşterea lui Isus sau, să zicem, venirea magilor, să vorbeşti despre zvonurile stupide legate de această venire. Altfel, din povestirea ta reiese că Isus s-a născut într-adevăr!...

Bezdomnîi încercă să-şi curme sughiţul care-l secătuise de puteri; îşi opri răsuflarea, dar asta-l făcu să sughiţă mai chinuitor şi mai zgomotos; în aceeaşi clipă Berlioz îşi între­rupse prelegerea, întrucît străinul se ridică deodată şi veni spre cei doi scriitori, care-l priveau miraţi.

— Vă rog să mă iertaţi, vorbi omul cu accent străin, dar fără a stîlci cuvintele, că-mi permit, deşi nu ne cunoaştem, însă obiectul discuţiei dumneavoastră ştiinţifice este atît de interesant, încît...

Astfel vorbind, îşi scoase politicos bereta, şi celor doi prie­teni nu le mai rămase altceva de făcut decît să se ridice şi să-l salute.

„Mai degrabă-i francez..." gîndi Berlioz.

„O fi polonez?..." gîndi Bezdomnîi.

Se cuvine să adăugăm că străinul îi făcu poetului o im­presie foarte proastă de cum deschise gura; în schimb lui Ber­lioz îi plăcu; de fapt, nu asta este expresia potrivită, ci, cum să zic... îi stîrni curiozitatea.

— îmi îngăduiţi să mă aşez lîngă dumneavoastră? zise politicos străinul, şi cei doi, mai mult în silă, îi făcură loc între ei, iar omul se instala sprinten la mijloc, intrînd direct în dis­cuţie. Dacă am auzit bine, aţi binevoit să afirmaţi că Isus nu a existat? întrebă el, fixîndu-l pe Berlioz cu ochiul stîng — cel verde.

— Da, aţi auzit bine, confirmă reverenţios Berlioz, tocmai asta spuneam.

— Ah, ce interesant! exclamă străinul.

„Ce dracu o fi vrînd şi ăsta?" se întrebă Bezdomnîi, în-cruntîndu-se.

— Şi dumneavoastră eraţi de acord? se informă necu­noscutul, întorcîndu-se spre Bezdomnîi.

— Sută-n sută! confirmă poetul, căruia îi plăcea să se ex­prime colorat şi în metafore.

— Uimitor! exclamă interlocutorul nepoftit şi, privind cu precauţie în jur şi coborîndu-şi vocea gravă, urmă: Ier-taţi-mă că vă plictisesc atîta, dar, după cum am înţeles, dum­neavoastră, pe deasupra, nu credeţi nici în Dumnezeu? Spu-nînd aceasta, făcu nişte ochi speriaţi şi adăugă: Vă jur că n-am să suflu o vorbă nimănui!

— Da, nu credem în Dumnezeu, confirmă Berlioz cu o umbră de zîmbet pe buze, amuzat de spaima turistului străin, dar despre asta se poate vorbi liber, cu voce tare.

Străinul se lăsă pe speteaza băncii şi întrebă cu glas piţi­găiat, de curios ce era:

— Sînteţi atei?!

— Da, sîntem atei, răspunse zîmbind Berlioz, iar Bez­domnîi gîndi, înfuriindu-se: „Ian te uită cum se ţine scai de noi şmecherul ăsta din străinătăţuri!"

— O, e încîntător! strigă uimitorul personaj, răsucindu-şi capul cînd la dreapta, cînd la stînga şi măsurîndu-i cu privi­rea pe cei doi literaţi.

— în ţara noastră, ateismul nu mai miră pe nimeni, re­marcă Berlioz cu politeţe diplomatică. Marea majoritate a populaţiei noastre, devenind conştientă, de mult nu mai cre­de în poveştile cu Dumnezeu.

Aici, străinul făcu următoarea figură: se ridică în picioa­re şi îi strînse mîna redactorului-şef, uluit, însoţindu-şi gestul cu cuvintele:

— Daţi-mi voie să vă mulţumesc din tot sufletul!

— Pentru ce, mă rog, îi mulţumiţi? se interesă Bezdomnîi, clipind des din ochi.

— Pentru informaţia extrem de valoroasă şi deosebit de interesantă pentru mine, care călătoresc, îl lămuri ciudatul străin ridicînd semnificativ degetul arătător.

Informaţia importantă făcuse, după cît se vedea, într-a­devăr, o impresie puternică asupra turistului, deoarece-şi roti ochii speriaţi peste case, de teamă parcă să nu apară cumva la fiecare fereastră cîte un ateu.

„Nu, nu-i englez", hotărî Berlioz, iar Bezdomnîi se între­bă: „Interesant, unde-o fi învăţat să turuie aşa ruseşte?" şi se încruntă din nou.

— Dar permiteţi-mi să vă pun o întrebare, urmă noul so­sit, după cîteva clipe de neliniştită cugetare, cum rămîne cu demonstrarea existenţei lui Dumnezeu, cu argumentele, care, după cum se ştie, sînt exact cinci la număr?

— Din păcate, răspunse compătimitor Berlioz, nici unul din aceste argumente nu face doi bani, şi omenirea le-a trecut de mult la arhivă. Sînteţi, cred, de acord că, raţional, nu poate fi vorba de nici o demonstrare a existenţei lui Dumnezeu.

— Bravo! strigă străinul. Bravo! Aţi reprodus întocmai ideea bătrînului şi neobositului Immanuel, cu privire la aceas­tă temă. Dar iată nostimada: el a dărîmat cu desăvîrşire toate cele cinci argumente, ca apoi, rîzînd parcă de sine însuşi, să emită un al şaselea, al său personal.

— Nici argumentul lui Kant, obiectă cu un zîmbet subtil eruditul redactor-şef, nu este convingător. Nu degeaba spu­ne Schiller că raţionamentul lui Kant în această problemă îi poate satisface numai pe sclavi, iar Strauss rîdea pur şi sim­plu de acest argument.

în timp ce vorbea, Berlioz se întreba în sine: „Cine-o fi totuşi tipul ăsta? Şi cum de vorbeşte atît de bine ruseşte?"

— Pentru argumentele lui, Kant ăsta ar merita băgat pe vreo trei ani la răcoare, la Solovki! trînti, din senin, Ivan Ni-kolaevici.

— Ivan! şopti stînjenit Berlioz.

Dar propunerea de a-l expedia pe Kant la Solovki nu avu darul să-l uimească pe necunoscut, ci, dimpotrivă, îl făcu să se extazieze.

— Exact, exact, vocifera el, şi ochiul stîng, cel verde, cu care îl fixa pe Berlioz, scapără. Acolo îi e locul! Că doar i-am zis eu atunci, la dejun: „Orice aţi spune, domnule profesor, aţi născocit ceva ce nu stă în picioare. O fi, poate, inteligent, însă prea-i de neînţeles. Lumea o să facă haz pe seama dum­neavoastră."

Berlioz holbă ochii de uimire. „La dejun?... I-a zis lui Kant?!... Ce tot îndrugă ăsta?" se întrebă el.

— Numai că, urmă străinul, adresîndu-se poetului, fără să se simtă jenat de mirarea lui Berlioz, nu-i cu putinţă să fie trimis la Solovki, dat fiind că de o sută de ani şi mai bine bătrînul sălăşluieşte pe meleaguri mult mai îndepărtate decît Solovki şi nu poate fi scos de acolo cu nici un chip — vă asigur.

— Păcat! replică arţăgos poetul.

— Şi mie îmi pare rău, se declară de acord necunoscutul, şi ochiul îi scapără. Mă nelinişteşte însă un lucru: dacă Dum­nezeu nu există, atunci se pune întrebarea: cine îndrumă via­ţa omului şi, în general, toată rînduiala de pe pămînt?

— Omul le îndrumă pe toate, se grăbi Bezdomnîi să dea un răspuns răspicat la această chestiune, ce-i drept, nu prea clară.

— Să-mi fie cu iertare, obiectă blînd necunoscutul, ca să îndrumi, trebuie să ai un plan cît de cît exact pentru o perioa­dă mai lungă de timp. Or, daţi-mi voie să vă întreb, cum poa­te îndruma omul lucrurile, cînd el nu numai că nu-i în stare să întocmească un asemenea plan, chiar şi pentru un timp derizoriu de scurt, să zicem, de o mie de ani, dar nici măcar să garanteze pentru ziua de mîine a propriei lui persoane? într-adevăr — aici necunoscutul se întoarse spre Berlioz — închipuiţi-vă că dumneavoastră, de pildă, o să-ncepeţi să în­drumaţi, să dispuneţi de dumneavoastră şi de alţii, într-un cuvînt, ca să zic aşa, să prindeţi gust, şi deodată... faceţi... he... he... un cancer la plămîni... Spunînd aceasta, străinul zîmbi dulce, ca şi cum gîndul la cancerul pulmonar îi făcea plăcere... Da, un cancer... repetă el cuvîntul răsunător, în-gustîndu-şi ochii ca un motan, şi iată că s-a isprăvit cu în­drumarea dumneavoastră!... Nu vă mai interesează nimic altceva decît propria dumneavoastră soartă. Rudele încep să vă mintă în faţă. Simţind că nu-i a bine, consultaţi urgent medicii, apoi apelaţi la şarlatani şi uneori, chiar şi la ghici­toare. Toate acestea sînt lipsite de sens, o ştiţi şi dumnea­voastră foarte bine. Deznodămîntul este tragic: cel care, mai ieri, socotea că îndrumă, conduce — se pomeneşte dintr-o dată întins ţeapăn într-o cutie de lemn, iar cei din jur, dîndu-şi seama că nu mai e bun de nimic, îl ard într-un cuptor. Dar se poate întîmpla şi mai rău: îşi pune omul în gînd să plece la Kislovodsk — străinul îl aţinteşte printre gene pe Ber­lioz — un lucru dintre cele mai banale, s-ar părea, uşor de realizat, dar nici asta nu izbuteşte să facă, pentru că, aşa, din pricini neştiute, alunecă pe neaşteptate şi nimereşte sub ro­ţile unui tramvai! Puteţi susţine că a îndrumat chiar el lu­crurile în felul ăsta? Nu ar fi mai corect să credem că altci­neva a decis în privinţa lui?

La aceste cuvinte, necunoscutul chicoti din cale-afară de ciudat.

Berlioz ascultase cum nu se poate mai atent povestea ne­plăcută despre cancer şi tramvai şi începură să-l chinuiască nişte gînduri confuze, alarmante. „Ăsta nu-i străin... Nu-i venit de peste hotare... îşi spunea el, e un individ cum nu se poate mai bizar... Dar mă întreb, totuşi, cine e?..."

— Doriţi o ţigară, nu-i aşa? îl întrebă deodată necunos­cutul pe Bezdomnîi. Ce marcă preferaţi?

— Aveţi la alegere? îl întrebă posomorit poetul, care-şi terminase ţigările.

— Din care preferaţi? repetă necunoscutul.

— Ei bine, „Marca noastră", îl informă, furios, Bezdomnîi. Necunoscutul scoase numaidecît din buzunar portţiga-

retul şi-l oferi lui Bezdomnîi.

— Poftim, serviţi „Marca noastră"...

Pe cei doi literaţi îi ului nu atît faptul că în portţigaret se găseau tocmai ţigările „Marca noastră", cît portţigaretul în sine. Era uriaş, din aur fin, şi pe capacul lui, cînd îl deschise, sclipi flacăra albastră a unui triunghi din briliante.

Aici, literaţii cugetară, fiecare în felul său. Berlioz: „Da, e un străin", iar Bezdomnîi: „Ian te uită, al naibii!"

Poetul şi cu posesorul portţigaretului îşi aprinseră cîte o ţigară, iar Berlioz, nefiind fumător, refuză. „Va trebui să-i ripostez cam aşa, hotărî Berlioz: da, omul este muritor, nimeni nu neagă acest lucru. Dar adevărul e că..."

Nu apucă să rostească aceste cuvinte, că vorbi străinul:

— Da, omul este muritor, dar asta n-ar fi încă nimic. Rău e că lucrurile se petrec uneori subit — aici e clenciul! Şi că, în general, el nu-i în stare să spună nici măcar ce va face astă-seară!

„Ce mod absurd de a aborda chestiunea..." gîndi Berlioz şi ripostă:

— Ei, asta-i cam exagerat. Cît priveşte seara de astăzi, ştiu mai mult sau mai puţin exact cum va decurge. Se înţe­lege de la sine că, dacă o iau pe strada Bronnaia, şi acolo o să-mi cadă o cărămidă în cap...

— Aşa, din senin, cărămida nu cade în cap nimănui nici­odată, îl întrerupse pe un ton categoric necunoscutul. în ce mă priveşte, vă asigur că ea nu vă ameninţă în nici un caz. Dumneavoastră o să muriţi de altă moarte.

— Ştiţi, poate, de ce moarte anume? se interesă Berlioz cu o ironie cum nu se poate mai firească, antrenîndu-se într-o discuţie într-adevăr stupidă. N-aţi vrea să-mi spuneţi şi mie?

— Cu plăcere, se grăbi să încuviinţeze străinul. îl mă­sură pe Berlioz cu privirea, ca şi cînd s-ar fi pregătit să-i coa-să un costum de haine, mormăi printre dinţi: „Unu, doi... Mercur se află în a doua casă... luna s-a dus... şase — ne­norocire... seara — şapte..." — după care declară cu glas tare, plin de voioşie: O să vi se taie capul!

Bezdomnîi, turbat de furie, se holbă la obraznicul necu­noscut, iar Berlioz îl întrebă, zîmbind strîmb:

— Şi cine anume o va face? Duşmanii? Intervenţioniştii?

— Nu, urmă răspunsul, o rusoaică, o comsomolistă.

— Hm... mîrîi Berlioz, enervat de gluma necunoscutului; asta, vă rog să mă scuzaţi, e puţin probabil.

— Şi pe mine vă rog să mă scuzaţi, sări străinul, însă aşa stau lucrurile. Daţi-mi voie să vă întreb ce faceţi în seara asta, dacă nu e un secret?

— Nu-i nici un secret. De aici mă duc pe acasă, în strada Sadovaia, apoi voi prezida o şedinţă la zece seara, la Massolit.

— Nu, asta n-o să se întîmple în nici un caz! rosti străi­nul cu o neclintită convingere.

— De ce, mă rog?

— Pentru că, urmă el, aţintindu-şi ochii îngustaţi spre cer, unde, presimţind răcoarea serii, păsări întunecate însăi­lau neauzit bolta, pentru că Annuşka a şi cumpărat uleiul de floarea-soarelui, şi nu numai că l-a cumpărat, dar l-a şi vărsat. Aşa că şedinţa nu va mai avea loc.

După aceste cuvinte, e de la sine înţeles că în umbra teilor se lăsă tăcerea.

— Iertaţi-mă, se interesă după o scurtă pauză Berlioz, ui-tîndu-se uluit la străinul care îndrugase verzi şi uscate, ce amestec au în treaba asta uleiul de floarea-soarelui... şi nu­mita Annuşka?

— îţi spun eu ce amestec au, sări deodată Bezdomnîi, hotărît, se vede, să declare război interlocutorului nepoftit. Aţi avut vreodată prilejul, cetăţene, să vă aflaţi într-un spital de alienaţi?

— Ivan!... exclamă încet Mihail Alexandrovici. Străinul însă nu se simţi ofensat cîtuşi de puţin, ci rîse

cu poftă.

— Am fost, am fost, şi nu o dată! strigă el, tot rîzînd, dar fără să-şi ia privirea gravă de la poet. Unde n-am fost eu! Păcat numai că nu m-am învrednicit să mă documentez la profesorul psihiatru despre schizofrenie. Aşa că, vedeţi, Ivan Nikolaevici, interesaţi-vă personal la dînsul ce înseamnă asta!

— De unde-mi ştiţi numele?

— Vai de mine, Ivan Nikolaevici, dar cine nu vă cu­noaşte?

Spunînd aceasta, străinul scoase din buzunar numărul din Literaturnaia Gazeta apărut în ajun, şi Ivan Nikolaevici îşi văzu pe prima pagină portretul, iar dedesubt — versu­rile. Dar această mărturie a gloriei şi popularităţii ce-l bucu­rase încă mai ieri de astă dată nu-l încînta deloc.

— Scuzaţi, vă rog, zise el, întunecîndu-se la faţă. Puteţi să ne aşteptaţi o clipă? Trebuie să-i spun o vorbă tovarăşului meu.

— Cu plăcere! E atît de bine aici, sub tei, exclamă necu­noscutul. Şi, fiindcă veni vorba, nu mă grăbesc defel.

— Iată ce-i, Misa, şopti poetul, trăgîndu-l pe Berlioz deo­parte, ăsta nu-i turist străin, ci spion. E emigrant rus, care s-a strecurat în ţară. Ia cere-i actele, altfel ne scapă...

— Crezi? rosti în şoaptă, alarmat, redactorul-şef, şi în si­nea lui: „Să ştii că are dreptate..."

— Poţi să mă crezi, îi hîrîi în ureche poetul; face pe pros­tul ca să ne tragă de limbă. Ai auzit doar cum vorbeşte ru­seşte.

Poetul îi tot dădea înainte, urmărindu-l cu coada ochiu­lui pe necunoscut, ca nu cumva acesta să dispară.

— Hai să punem mîna pe el, că de nu, o şterge...

Şi-l trase pe Berlioz spre banca unde-l lăsaseră pe străin.

Acesta nu mai şedea. Se ridicase în picioare şi-i aştepta ţinînd în mînă un carneţel cu scoarţe cenuşii, un plic elegant şi o carte de vizită.

— Iertaţi-mă, vă rog, în focul discuţiei noastre am uitat să mă prezint. Poftiţi cartea mea de vizită, paşaportul şi invi­taţia de a veni la Moscova pentru o consultaţie, rosti necu­noscutul, convingător, aruncînd o privire sfredelitoare celor doi literaţi.

Aceştia se simţiră jenaţi. „Drace, a auzit tot...", gîndi Berlioz şi, printr-un gest plin de politeţe, îi dădu să înţeleagă că nu este necesar să-şi prezinte actele; în timp ce străinul i le vîra sub nas redactorului-şef, poetul apucă să citească pe cartea de vizită, scris cu litere latine, cuvîntul „profesor" şi litera majusculă cu care începea numele — un „W".

— îmi face plăcere să vă cunosc, mormăi între timp re­dactorul-şef, fîstîcit, şi necunoscutul băgă actele din nou în buzunar.

Relaţiile fiind astfel restabilite, toţi trei se instalară din nou pe bancă.

— Aţi fost invitat la noi în calitate de consultant, pro­fesore? îl întrebă Berlioz.

— Da, în calitate de consultant.

— Sînteţi german? se informă Bezdomnîi.

— E-e-u?... făcu profesorul, căzînd deodată pe gînduri. Da, aş putea zice că sînt german, confirmă el în cele din urmă.

— Vorbiţi straşnic ruseşte, remarcă Bezdomnîi.

— O, sînt poliglot, cunosc foarte multe limbi, preciza pro­fesorul.

— Şi ce specialitate aveţi? întrebă, curios, Berlioz.

— M-am specializat în magia neagră.

„Asta-i bună!..." simţi ca un sfredel în creier Mihail Ale-xandrovici.

— Şi... aţi fost invitat, aici, la noi, în specialitatea asta? întrebă el, bîlbîindu-se.

— Da, în această specialitate, confirmă profesorul şi-l lă­muri: Aici, la biblioteca de stat, au fost găsite manuscrise autentice datînd din secolul al zecelea, aparţinînd necroman-tului Herbert de Aurillac. Mi se cere să le descifrez. Sînt uni­cul specialist din lume.

— A-a! Sînteţi istoric? întrebă Berlioz cu uşurare şi profund respect.

— Da, sînt istoric, confirmă învăţatul şi adăugă tam-ne-sam: Astă-seară, la Patriarşie prudî, va avea loc o istorie in­teresantă!

Spusele lui îi uimiră din nou la culme pe poet şi pe redactorul-şef: profesorul le făcu semn să vină mai aproa­pe şi, cînd se aplecară spre el, şopti:

— Să ştiţi că Isus a existat.

— Uitaţi-vă, domnule profesor, replică Berlioz cu un zîm-bet silit, avem toată stima pentru vastele dumneavoastră cunoştinţe, dar, în ce ne priveşte, ne menţinem punctul nos­tru de vedere în această problemă.

— Dar nu-i nevoie de nici un punct de vedere, declară ciudatul profesor, pur şi simplu a existat, şi atîta tot.

— Bine, dar se impun totuşi nişte argumente, începu Berlioz.

— Nu-i nevoie de nici un fel de argumente, ripostă pro­fesorul şi urmă, cu glas scăzut, pierzîndu-şi, nu se ştie de ce, accentul străin: Totul este cît se poate de simplu: înfăşurat într-o mantie albă...

< Prev. Chapter  |  Next Chapter >