Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 1.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

În ziua aceea nu aveam putinţa să ieşim la plimbare. E drept că rătăcisem dimineaţa un ceas prin crângul desfrunzit, dar de la prânz (când nu avea pe nimeni, doamna Reed prânzea devreme), vântul îngheţat al iernii adusese nori atât de întunecaţi şi o ploaie atât de pătrunzătoare, încât nici nu te puteai gândi la plimbare.

Eram mulţumită. Nu mi-au plăcut niciodată plim­bările lungi, mai ales pe frig, şi eram îngrozită că o să tre­buiască să mă întorc în înserarea rece, cu mâinile şi picioarele îngheţate, mâhnită de cuvintele cu care mă mustra Bessie, bona copiilor, şi umilită de conştiinţa in­feriorităţii mele fizice faţă de Eliza, John şi Georgiana Reed.

Eliza, John şi Georgiana erau acum adunaţi în salon, lângă mama lor; iar mama, întinsă pe o canapea, în preajma locului, şi înconjurată de toţi cei dragi – care deocamdată nu se certau, nici nu plângeau – părea pe deplin fericită. Doamna Reed îmi interzisese să mă alătur grupului lor, spunân­du-mi cât îi părea de rău că e silită să mă ţină la distanţă, dar până ce nu va afla mai întâi de la Bessie şi până ce ea însăşi nu va observa străduinţa mea de a-mi schimba caracterul, devenind mai prie­tenoasă şi mai copilăroasă – ceva mai veselă, mai des­chisă, şi mai firească decât mă arătam – nu-mi va putea recunoaşte drepturile cuvenite numai copiilor ei mulţu­miţi şi fericiţi.

— Ce spune Bessie că aş fi făcut? întrebai eu.

— Jane, nu-mi plac de loc curioşii care mă pisează cu tot felul de întrebări! De altfel, e într-adevăr nemai­pomenit ca un copil să se poarte aşa cu cei mai în vârstă. Stai la locul tău şi nu mai vorbi, dacă nu poţi vorbi ca o fată cuminte.

Din salon dădeai într-o mică sufragerie, unde era şi un dulap cu cărţi; mă furişai acolo. Luai numaidecât o carte, având grijă să fie una cu cât mai multe ilustraţii. Mă aşezai în pervazul ferestrei, strângând picioarele tur­ceşte şi trăgând draperia de damasc roşu, mă găseam adă­postită de amândouă părţile. Cutele draperiei stacojii îmi ascundeau tot ce se găsea la dreapta mea; în stânga erau geamurile limpezi, care mă ocroteau fără să-mi ascundă vederii priveliştea unei zile mohorâte de noiembrie. Din când în când, întorcând foile cărţii, cercetam înfăţişarea acelei dupa-amieze de iarnă. În depărtare se zărea o gră­madă tulbure de pâclă şi de nori; în apropiere, frunzişul ud, tufişuri biciuite de furtună şi o ploaie necurmată go­nită sălbatic din urmă de vijelia tânguitoare. Mă întorsei la cartea mea. Era Istoria păsărilor din Anglia de Bewick. Nu mă prea sinchiseam de text; existau, totuşi, câteva pagini de introducere peste care nu puteam trece în fugă, cu toată vârsta mea fragedă. Pomeneau despre locurile unde se aţin păsările de mare, despre stâncile singura­tice şi promontoriile locuite numai de ele, despre acele coaste ale Norvegiei, presărate cu insule de la marginea de miazăzi, Lindeness sau Naze, până la capul Nord.

"La nord unde-oceanul în valuri se zbate,
Ape în clocot izbind de stâncile-aride,
Acolo, spre Thula, talazuri se umflă,
Gem ca furtuna şi spală Hebridele ţărmuri."

De asemenea nu puteam să trec peste descrierea sumară a acelor ţinuturi îngheţate ale Laponiei, Siberiei, Spitzbergului, Noii Zemlia, Islandei, Groenlandei, cu vasta întin­dere a zonei arctice şi a acelor ţinuturi nemărginite, a acelor rezervoare de ger şi zăpadă, unde întinderi de gheaţă masivă, strânse în timpul iernilor de mai multe veacuri, sau îngrămădite în strălucire de sticlă, munţi peste munţi, înconjoară Polul şi concentrează acolo toată asprimea celui mai cumplit frig.

Îmi făurisem o idee a mea despre acele ţinuturi, palide ca moartea, idee neconturată, aşa cum sunt toate lucrurile, pe jumătate înţelese, care plutesc nelămurite în mintea copiilor; dar ceea ce îmi închipuiam mă impresiona peste măsură. Textul acelor pagini introductive era legat de suc­cesiunea gravurilor şi dădea un înţeles stâncii singuratice, în mijlocul unei înspumate mări vijelioase, corăbiei sfărâmate şi aruncate pe o coastă pustie, razelor înfiorătoare şi reci ale lunii care, strălucind printre perdelele de nori, luminau un naufragiu.

Nu pot descrie atmosfera ce domnea în cimitirul sin­guratic, cu monumentul funerar pe care se putea desluşi o inscripţie: gardul, cei doi copaci, orizontul strâmt, în­chis de un zid dărăpănat, cu secera lunii noi care pre­vestea ora fluxului de seară.

Cele două corăbii oprite pe marea liniştită mi s-au părut fantome marine.

Pe demonul care prindea cu o şpangă traista în spi­narea tâlharului l-am privit numai în fugă: era o arătare de groază.

La fel şi făptura aceea neagră, cu coarne, cocoţată semeţ în vârful unei stânci, cercetând cu privirea o mul­ţime îndepărtată, strânsă în jurul unei spânzurători.

Fiecare gravură îmi spunea o poveste, deseori tainică pentru înţelegerea mea nedezvoltată şi pentru sentimentele mele nedesăvârşite, dar totdeauna deosebit de inte­resantă; interesantă ca şi acele poveşti pe care ni le spunea uneori Bessie, în serile de iarnă, când se întâmpla să fie bine dispusă şi când, după ce aducea masa de călcat în odaia copiilor, ne dădea voie să ne aşezăm lângă ea. Atunci, în vreme ce făcea cute la dantelele şi scufiţele de noapte ale doamnei Reed, ne hrănea curiozitatea în­flăcărată cu întâmplări de dragoste şi aventuri din vechi poveşti cu zâne şi balade şi mai vechi sau, aşa cum am descoperit mai târziu, din Pamela şi Henric, conte de Moreland.

Cu Bewick pe genunchi, eram fericită, fericită cel puţin în felul meu; nu mă temeam decât de o întrerupere. Şi ea nu întârzie să vină. Uşa sufrageriei fu deschisă vio­lent.

— Ei! Madam Mope! strigă glasul lui John Reed. După aceea, tăcu, fiindcă i se păruse că odaia era goală. Unde dracu o fi? Lizzy, Georgy! Jane nu e aici, urmă el (vorbind cu surorile sale). Spuneţi mamei că Jane s-a dus să alerge prin ploaie – sălbatică lighioaie!

"Am făcut bine că am tras perdeaua", mă gândii eu şi doream din tot sufletul să nu mi se descopere ascun­zătoarea. John n-ar fi descoperit-o niciodată; n-avea nici privirea, nici mintea destul de agere; dar Eliza, băgând capul pe uşă, strigă numaidocât:

— Poţi să fii sigur că e în pervazul ferestrei, John.

Am ieşit îndată de acolo, căci tremuram la gândul de a fi târâtă de John afară din ascunzătoare.

— Ce vreţi? întrebai eu, cu o neîncredere stângace.

— Spune: "Ce doriţi, domnule Reed?" mi se răspunse. Vreau să vii încoa'!

Apoi, aşezându-se într-un jilţ, îmi făcu semn să mă apropii şi să stau în picioare în faţa lui.

John Reed era un şcolar în vârstă de paisprezece ani, cu patru ani mai mare decât mine, pentru că atunci eu nu aveam decât zece. Era destul de spătos şi îndesat pentru vârsta lui; avea pielea smolită şi nesănătoasă, trăsăturile grosolane, faţa largă, mădularele greoaie, iar mâinile şi picioarele dezvoltate. Din pricina obiceiului de a se îndopa la masă, pielea îi era plină de pete, ca a bolna­vilor de ficat, ochii tulburi, obrajii buhăiţi. Ar fi trebuit să fie atunci la şcoală, dar mamă-sa îl luase acasă pe o lună sau două "din cauza sănătăţii sale delicate". Domnul Miles, directorul pensionului, spunea că ar fi pe deplin sănătos, dacă i s-ar trimite mai puţine prăjituri şi dul­ciuri de-acasă; dar inima mamei se împotrivise unei păreri atât de aspre şi-i surâdea mai mult ideea rafinată că as­pectul nesănătos al lui John se datora prea marii lui sârguinţe, şi, poate, dorului de casă.

John nu-şi prea iubea nici mama, nici surorile, iar pe mine nu mă putea suferi. Mă pedepsea şi mă ocăra nu de două-trei ori pe săptămână, nu o dată sau de două ori pe zi, ci întruna. Fiecare nerv al meu se temea de el şi fiecare părticică din carnea sau din oasele mele tresărea când se apropia. Erau clipe când mă înfioram de groaza pe care mi-o insufla; pentru că atunci când mă ameninţa sau mă bătea, nu puteam cere ajutorul nimănui. Ser­vitorii s-ar fi temut să-l jignească pe tânărul lor stăpân, luându-mi apărarea, iar doamna Reed era, în această pri­vinţă, oarbă şi mută. Ea nu-l vedea niciodată lovindu-mă, nu-l auzea niciodată ocărându-mă, cu toate că din când în când făcea şi una şi alta chiar faţă de dânsa, însă mai adesea în spatele ei.

Obişnuită să fiu supusă faţă de John, mă apropiai de jeţul său. Timp de trei minute scoase limba la mine, de-un cot. Îmi dădeam seama că în curând avea să mă lovească şi, aşteptând cu spaimă lovitura, gândul meu se oprea la înfăţişarea dezgustătoare şi urâtă a celui care mă va lovi.

Nu ştiu dacă mi-a citit gândul pe faţă, dar deodată se ridică şi, fără să vorbească, mă lovi cu putere. M-am clătinat şi, regăsindu-mi echilibrul, m-am îndepărtat cu un pas sau doi de scaunul lui.

— Asta-i pentru neruşinarea cu care ai răspuns mamei, apoi fiindcă te-ai ascuns hoţeşte în dosul draperiei şi la urmă pentru privirea pe care mi-ai aruncat-o adineauri, guzganule!

Obişnuită cu ocările lui John, nu mi-a trecut nici­odată prin gând să-i răspund; grija mea era cum să fac să rezist loviturii ce trebuia neapărat să urmeze ocărilor.

— Ce făceai în dosul draperiei? mă întrebă el.

— Citeam.

— Arată cartea.

Mă întorsei spre fereastră şi-i adusei volumul lui John.

— N-ai voie să ne iei cărţile; mama spune că depinzi de noi, n-ai bani, fiindcă tatăl tău nu ţi-a lăsat nimic; ar trebui să cerşeşti, nu să trăieşti aici cu copii de genti­lomi ca noi, să mănânci aceeaşi mâncare ca şi noi, să porţi aceeaşi îmbrăcăminte, pe cheltuiala mamei noastre! Acum am să te învăţ eu minte să-mi răscoleşti biblioteca în halul ăsta, fiindcă toate cărţile sunt ale mele, toată casa-i a mea sau o să fie peste câţiva ani; du-te la pervazul uşii, departe de oglindă şi de fereastră.

M-am dus, fără să înţeleg mai întâi ce gând avea; apoi când îl văzui ridicând cartea, ţinând-o în cumpănă şi pregătindu-se s-o arunce, mă retrasei instinctiv, scoţând un ţipăt; n-o făcui însă destul de repede. Volumul zbură în aer, mă lovi şi eu căzui izbindu-mi capul de uşă şi făcându-mi o tăietură. Tăietura sângera; mă durea cum­plit; spaima mea trecuse de orice culme, făcând loc altor sentimente.

— Băiat rău şi crud ce eşti! îi strigai eu. Te porţi ca un ucigaş, te porţi ca un vătaf de sclavi – ca împăraţii romani!

Citisem Istoria Romei de Goldsmith şi-mi făcusem o anumită părere despre Neron, Caligula şi ceilalţi. Fă­cusem în tăcere şi paralele pe care până atunci încă nu mă gândisem să le rostesc cu glas tare.

— Cum, cum! exclamă el, mie mi-ai spus toate astea? Aţi auzit-o, Eliza, Georgiana! Am s-o spun mamei, dar înainte de toate...

Spunând aceste cuvinte, se năpusti asupra mea şi-l simţii cum mă înşfacă de păr şi de umeri. Avea însă de-a face cu o fiinţă ajunsă la desperare. Vedeam cu adevărat în el un tiran, un ucigaş. Simţeam picături mici de sânge şiroindu-mi din cap de-a lungul gâtului şi simţeam o durere ascuţită. Aceste senzaţii erau mai puternice decât teama, care se prefăcu în furie. Nu prea ştiu ce făceam cu mâinile, dar îl auzii pe John strigându-mi: "Guzganule! Guzganule!" şi mugind ca o vită.

Ajutorul îi sosi curând. Eliza şi soră-sa alergaseră s-o cheme pe mama lor, care se dusese sus. Doamna Reed intră în timp ce se petreceau toate astea. Camerista ei, domnişoara Abbot, şi Bessie o însoţeau. Furăm despărţiţi şi auzii pe cineva rostind aceste cuvinte:

— Doamne! Ce furie! Să-l lovească pe domnul John!

— A mai văzut vreodată cineva atâta patimă?

— Luaţi-o, spuse doamna Reed celor ce o urmau. Du­ceţi-o şi închideţi-o în odaia roşie.

Patru mâini mă apucară şi fui dusă imediat sus.

< Prev. Chapter  |  Next Chapter >