Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 9.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Dar lipsurile sau mai curând suferinţele, pe care le răbdasem până atunci, se împuţinau. Primăvara se apropia – ba de fapt primele ei semne se şi arătaseră; gerurile încetaseră, zăpezile se topiseră, vânturile reci suflau cu mai puţină tărie. Sărmanele mele picioare, pe care frigul lui ianuarie le degerase şi la umflase, începeau să se vindece, sub balsamul adierilor molcome de aprilie. În cursul nopţilor şi dimineţilor, nemaifiind un frig ca în Canada, nu ne mai îngheţa sângele în vine. Puteam îndura recreaţiile în grădină; câteodată chiar, când strălucea soarele, ele erau vesele şi plăcute. Firele de iarbă străpungeau scoarţa cafenie a pământului care se înviora pe zi ce trecea, ca şi cum în tim­pul nopţii Speranţa ar fi plutit pe deasupra şi ar fi lăsat, în fiecare dimineaţă, urmele tot mai strălucitoare ale trecerii sale. Florile începeau a se arăta printre frunzele uscate; erau ghioceii, şofranul, urechiuşa de culoare roşie şi panselele cu ochii auriii. Joia aveam jumătate de zi liberă şi mergeam să ne plimbăm. Găseam flori şi mai frumoase, răsărite pe sub gardurile vii.

Mai descoperii încă o mare desfătare, o bucurie pe care numai zarea o ţărmurea. Dincolo de zidurile înalte cu ţepuşi de fier, care străjuiau şcoala, se întindea un platou plin de verdeaţă şi umbră, împrejmuit de un lanţ de culmi înalte; în mijloc curgea un râu, plin de pietre negre şi de viitori scânteietoare. Cât de diferită mi se păruse această privelişte sub cerul de plumb al iernii, când totul era înţepenit de îngheţ sau îngropat sub ză­padă, când negura, tot aşa de rece ca moartea, purtată de vântul din răsărit, se prelingea pe acele culmi îm­purpurate, pe urmă se strecura de-a lungul ostrovului spre a se contopi, în sfârşit, cu pâcla îngheţată ce plutea deasupra râului! Chiar şi râul era, în acel anotimp, un nesuferit puhoi mocirlos ce despica pădurea în două. În văzduhul frământat de ploaia rece sau de vârtejurile vi­forului deseori răsuna iarna un vuiet groaznic, iar pădu­rea nu înfăţişa privirilor decât un şir de copaci schilavi, ca nişte schelete.

Aprilie era pe sfârşite şi luna mai se apropia, străluci­toare şi senină. În fiecare zi cerul era albastru, soarele-şi arunca asupra pământului razele-i blânde, adieri uşoare veneau dinspre apus şi dinspre miazăzi. Plantele creşteau repede. Totul înverzea, totul era acoperit de flori. Na­tura dădea viaţă şi măreţie stejarilor, fagilor şi ulmilor: arbuştii şi plantele de pădure cotropeau fiecare colţişor ascuns; şanţurile erau pline de nenumărate feluri de muşchi, iar pământul iradia o lumină ciudată, izvorâtă din bogăţia primulelor sălbatice. Vedeam lucirea lor, de un auriu palid, răspândindu-se blândă în locurile umbrite.

Inima îmi era copleşită de bucuria primăverii, eram liberă şi mai totdeauna singură. Desfătarea şi libertatea asta, nouă pentru mine, aveau o cauză despre care trebuie să vorbesc chiar acum.

N-am transformat oare Lowoodul într-un cuib prie­tenos atunci când l-am descris, înconjurat de verdeaţă, de flori de pădure şi munţi, aşezaţi pe malul unui râu? Fără îndoială, locul era frumos; dar oare era şi sănătos? Asta-i o altă întrebare.

Valea împădurită unde se afla situat Lowoodul era leagănul acelor neguri care aduc molimele. Primăvara, pâclele se înteţiră, intrară în azilul orfanelor şi suflarea lor răspândi tifosul în dormitoare şi în sălile de studiu înţesate, aşa că încă înainte de venirea lui mai, şcoala fu transformată în spital.

Hrana proastă, răcelile neîngrijite pregăteau cel mai prielnic teren molimelor. Din optzeci de eleve, patruzeci şi cinci zăceau bolnave. Cursurile fură întrerupte şi nu se mai păstra disciplina. Cele câteva fete sănătoase căpătară aproape deplină libertate, pentru că medicul stăruia asupra plimbărilor în aer liber ca ajutor de seamă pentru păs­trarea sănătăţii şi pentru că, chiar de n-ar fi fost aşa, nimeni n-avea timp să ne supravegheze. Atenţia domnişoarei Temple era cu totul absorbită de bolnavele sale; îşi petrecea zilele în infirmerie şi n-o părăsea decât pentru a-şi îngădui o odihnă de câteva ceasuri, în timpul nopţii. Profesoarele erau ocupate până peste cap, împachetând şi făcând pregătirile de plecare pentru elevele norocoase, care aveau rude sau prieteni în stare să le scoată din focarul acela de molimă. Multe din ele, care fuseseră mai înainte atinse de boală, au murit de cum au ajuns acasă; altele îşi dădură sufletul la Lowood şi fură înmormântate, în grabă şi pe tăcute, caracterul bolii neîngăduind nici o întârziere.

Părea că boala îşi făcuse sălaş la Lowood şi moartea îşi repeta stăruitor vizitele. În timp ce între zidurile şcolii stăruiau spaima şi tristeţea, în timp ce din odăi răbufneau mirosuri de spital şi se încerca în zadar stăvilirea asalturilor morţii prin droguri şi hapuri, lumi­noasa lună mai strălucea senină deasupra colinelor înalte şi a acelui ţinut frumos, acoperit de păduri. Grădinile scânteiau de flori, nalbele erau cât pomii de înalte, crinii se deschiseseră, lalelele şi trandafirii îmboboceau; margi­nile răzoarelor erau înveselite de rozmarin trandafiriu şi de mărgăritar; dimineaţa şi seara, măceşul îşi răspândea mireasma asemănătoare cu cea a mărului. Dar de toate aceste comori cele mai multe fete de la Lowood nu se puteau bucura. Arareori dacă mai culegea cineva un buchet de flori, şi atunci doar ca să împodobească un sicriu.

Dar eu şi celelalte fete care rămăseseră sănătoase ne bucuram din plin de frumuseţea locurilor şi a anotimpu­lui. Eram lăsate să alergăm prin pădure ca nişte ţigănci, de dimineaţă până seara. Ne duceam unde voiam, după pofta inimii: apoi regimul era mai bun decât înainte. Domnul Brocklehurst şi familia lui nu se mai apropiau de loc de Lowood; nu mai exista nici o inspecţie şi intendenta cea zgârcită, speriată de molimă, plecase. Cea care o înlocuia lucrase la dispensarul din Lowood şi, necunoscând obiceiurile de la noi, împărţea mâncare cu mai multă dărnicie. De altfel, era şi mai puţină lume de hrănit; bolnavele mâncau puţin, aşa că mesele erau mai îmbelşugate. Când nu mai era timp să se gătească, şi asta se întâmpla adeseori, ni se dădea o bucată mare de plăcintă cu carne rece sau o felie groasă de pâine cu brânză. Luam mâncarea cu noi în pădure, ne alegeam locul care ne plăcea mai mult şi ne ospătam pe iarbă, cu mare poftă.

Locul cel mai drag mi-era o piatră mare şi netedă care se înălţa, albă şi uscată, chiar în mijlocul râului. Nu puteai ajunge acolo decât dacă treceai apa prin vad, is­pravă ce-o făceam totdeauna desculţe. Piatra era îndea­juns de lată ca să putem sta în voie pe dânsa, eu şi o altă elevă, care era pe atunci prietena mea cea mai iubită, Mary-Ann Wilson, o fată deşteaptă şi înzestrată cu mult spirit de observaţie. Mă simţeam bine cu ea, atât din pricină că era spirituală şi originală cât şi pentru că felul ei de a se purta mă făcea să mă simt în largul meu. Mai în vârstă decât mine cu câţiva ani, cunoştea lumea mai bine şi putea să-mi povestească multe lucruri pe care le ascultam cu plăcere. Alături de ea curiozitatea mea era totdeauna satisfăcută. Se arăta îngăduitoare faţă de cusururile mele şi nu căuta niciodată să-mi pună frâu cuvintelor. Ei îi plăcea să povestească, mie să ascult; ei îi plăcea să dea amănunte, mie să le cer. Ne potriveam foarte bine şi chiar dacă din discuţiile noastre nu trăgeam mare folos, ne simţeam foarte fericite.

Dar unde era Helen Burns? De ce nu petreceam cu ea aceste dulci zile de libertate? O uitasem? Sau eram atât de nevrednică încât mă obosise aleasa ei tovărăşie? Fireşte, Mary-Ann Wilson, de care am pomenit, era in­ferioară întâiei mele prietene. Putea doar să-mi poves­tească istorioare amuzante, să-mi astâmpere curiozitatea prin bârfeli de duh, pe care eram bucuroasă să le aflu, dar Helen da acelor care aveau fericirea de a vorbi cu ea îndemn către lucruri mult mai înalte.

Aşa e, cititorule; ştiam şi simţeam toate astea dar, deşi am multe defecte şi puţine calităţi care să le răscumpere, Helen nu m-a obosit niciodată; n-am încetat niciodată să am pentru dânsa o dragoste vie, gingaşă şi respectuoasă, atât cât era în stare inima mea să cuprindă. Şi cum ar fi fost altfel, când Helen, în orice timp, în orice împrejurări, îmi arătase o prietenie caldă şi credincioasă, pe care niciodată n-a întunecat-o proasta dispoziţie şi n-a tulbu­rat-o niciodată supărarea? Dar Helen era bolnavă; de câteva săptămâni fusese despărţită de noi şi nu ştiam în ce odaie zace. Mi se spuse că nu locuia în infirmerie cu elevele bolnave, fiindcă nu suferea de tifos, ci de tuberculoză. În neştiinţa mea, socoteam că boala asta-i o suferinţă blândă şi înceată, pe care timpul şi îngrijirile trebuiau s-o vindece negreşit.

Părerea aceasta îmi fu întărită când o văzui coborând de două sau de trei ori, în după-amieze foarte calde, însorite, şi ducându-se în grădină împreună cu domni­şoara Temple. Nu mi s-a dat însă voie să-i vorbesc; n-o puteam vedea decât prin fereastra sălii de studiu şi încă şi atunci nelămurit, căci era învelită într-un şal şi se aşeza deoparte, sub galerie.

Într-o seară, la începutul lui iunie, rămăsesem până foarte târziu în pădure, cu Mary-Ann. Ca de obicei, ne-am despărţit de celelalte şi am colindat până departe, dar atât de departe de data asta, încât ne rătăcisem şi furăm nevoite să întrebăm de drum pe un om şi o femeie ce locuiau într-o căsuţă singuratică şi aveau grijă de o turmă de porci pe jumătate sălbatici care păşteau jir în pădure. Când ne-am întors, luna se înălţase pe cer; un căluţ, pe care-l recunoscusem ca fiind al doctorului, era legat la poarta grădinii. Mary-Ann îmi atrase atenţia că trebuia să fie cineva foarte bolnav, dacă s-a trimis după domnul Bates la asemenea ceas. Ea a intrat înăuntru, dar eu am mai rămas câteva clipe să sădesc în grădină rădăcini pe care le adusesem din pădure, căci mă te­meam să nu se veştejească, dacă nu le pun îndată în pământ. După ce am sfârşit treaba aceasta, am mai zăbovit încă puţin. Roua da un parfum suav florilor. Era o seară atât de plăcută, de senină şi de caldă! Apusul încă împurpurat făgăduia şi pentru a doua zi o vreme fru­moasă. Luna se înălţa măreaţă. Priveam toate acestea şi mă bucuram, aşa cum se poate bucura un copil, când deodată îmi veni un gând pe care nu-l mai avusesem niciodată până atunci:

"Cât de dureros e să zaci în asemenea clipe pe patul de suferinţă şi să te afli în primejdie de moarte! E frumoasă lumea – îngrozitor ar fi să te vezi smulsă dintr-însa ca să te duci... cine ştie unde!" Mintea mea a făcut în clipa aceea primul efort de a înţelege tot ce mi se spusese despre cer şi iad şi pentru întâia oară s-a tras înapoi, speriată. Pentru prima dată, cercetând în jur, se văzu înconjurată de o prăpastie fără fund. Simţea şi înţelegea numai starea în care se află: prezentul; tot restul nu era decât un nor fără formă, o genune nepătrunsă, şi se-ncrâncenă la gândul de a fi aruncată în acel haos. Eram cufundată în asemenea gânduri noi pentru mine, când auzii deschizându-se poarta cea mare: domnul Bates ieşea cu infirmiera. După ce se încredinţa că doc­torul a încălecat şi a plecat, se pregătea să închidă poarta, când eu alergai spre dânsa.

— Cum îi merge Helenei Burns?

— Foarte rău, răspunse ea.

— Pentru Helen a venit doctorul Bates?

— Da.

— Şi ce spune?

— Că n-o să mai rămână mult aici.

Dacă aş fi auzit aceeaşi frază în ajun, mi-aş fi închi­puit că Helen urma să se întoarcă în Northumberland, la tatăl ei, şi nu m-aş fi gândit la o moarte apropiată; dar atunci înţelesei numaidecât. Mi-am dat seama că zilele Helenei Burns sunt numărate, că ea va părăsi lumea asta spre a trece în lăcaşul duhurilor, dacă asemenea lăcaşuri există. Primul meu sentiment fu spaima; pe urmă inima îmi fu sfâşiată de o durere grozavă. Simţeam dorinţa şi nevoia de a o vedea; întrebai în ce odaie se află.

— În odaia domnişoarei Temple, îmi spuse infirmiera.

— Pot să-i vorbesc?

— O, nu, fetiţo, nu cred. Şi pe urmă e timpul să intri înăuntru. Capeţi friguri dacă stai afară, când cade roua.

Infirmiera închise poarta şi eu intrai pe o uşă lătural­nică ce ducea în sala de studiu. Era tocmai timpul. Sunase de nouă şi domnişoara Miller chema elevele la culcare.

Trecură două ceasuri; trebuia să fie aproape unspre­zece. Nu puteam să dorm. Judecând după liniştea desăvâr­şită din dormitor, toate colegele mele erau cufundate într-un somn adânc. Mă sculai, îmbrăcai rochia peste cămaşa de noapte şi ieşii desculţă din dormitor. Începui să caut odaia domnişoarei Temple. Era la celălalt capăt al clădirii. Cunoşteam drumul, şi lumina lunii de vară, pe care norii n-o acoperiseră, pătrundea pe ferestre şi mă ajută să-l găsesc uşor. Un miros de camfor şi de oţet mă vesti că eram aproape de infirmerie; trecui repede, în­spăimântată de gândul că aş putea fi auzită de sora care veghea toată noaptea. Mi-era teamă să nu fiu observată şi trimisă înapoi în pat; trebuia s-o văd pe Helen; eram hotărâtă s-o strâng în braţe înainte ca ea să moară, să i dau o ultimă sărutare, să schimb un ultim cuvânt cu ea.

După ce coborâi o scară, trecui printr-o aripă a clădirii şi, izbutind să deschid şi să închid două uşi fără să fiu auzită, ajunsei la o altă scară. O urcai. În faţa mea se găsea odaia domnişoarei Temple. Prin gaura cheii şi pe sub uşă se strecurau fuioare subţiri de lumină. Domnea tăcere adâncă. Apropiindu-mă, văzui că uşa era între­deschisă, pesemne spre a lăsa aerul de afară să intre în acel înăbuşitor lăcaş al bolii. Nerăbdătoare şi fără să şovăi prea mult – cu sufletul şi simţurile înfiorate de o cumplită suferinţă – împinsei uşa şi privii în cameră. Ochii mei o căutau pe Helen şi se temeau să n-o găsească moartă.

Lângă patul domnişoarei Temple, pe jumătate acoperit de perdele albe, se afla un pătuţ. Văzui forma unui trup desenându-se sub pătură; dar faţa era ascunsă de perdele. Sora, cu care vorbisem în grădină, adormise în jilţ. O lumânare, căreia uitaseră să-i taie mucul, ardea pâlpâind pe masă. Domnişoara Temple nu era acolo. Aflai mai târziu că fusese chemată lângă o fată care delira. Făcui vreo câţiva paşi şi mă oprii lângă pat; pusei mâna pe perdea, dar mă gândii că-i mai bine să vorbesc înainte de a o trage, căci mi-era groază să nu găsesc doar un trup fără viaţă.

— Helen, murmurai încet, dormi?

Bolnava se ridică, dădu perdeaua la o parte şi îi văzui faţa palidă, slăbită, dar nespus de senină. Mi se păru aşa de puţin schimbată încât temerile mele se topiră pe dată.

— Tu eşti, Jane? E cu putinţă? întrebă glasul ei blând.

"O! îmi zisei, n-o să moară; infirmiera, doctorul, toţi se înşală: dacă ar fi aşa, privirea şi vorbele sale n-ar fi atât de liniştite."

Mă îndreptai către pătuţul ei şi o îmbrăţişai. Fruntea-i era rece şi amândoi obrajii îi erau reci şi firavi, reci îi erau mânile şi tot trupul ei era rece, dar zâmbea ca şi altădată.

— De ce ai venit aici, Jane? E trecut de unsprezece; am auzit pendula bătând acum câteva clipe.

— Am venit să te văd, Helen; mi s-a spus că eşti greu bolnavă şi n-am putut să adorm înainte de a vorbi cu tine.

— Ai venit, deci, să-mi spui adio; soseşti tocmai la timp.

— Te duci undeva, Helen? Te întorci acasă?

— Da, la casa mult dorită – la casa cea veşnică.

— Nu, nu, Helen!...

Mă oprii, deznădăjduită. Pe când căutam să-mi înghit lacrimile, Helen fu apucată de un acces de tuse şi totuşi sora nu se trezi. După ce-i con­teni tuşea, rămase câteva minute sfârşită, pe urmă mur­mură:

— Jane, picioruşele tale sunt goale; culcă-te lângă mine şi acoperă-te cu pătura mea.

Aşa am făcut. Îşi trecu braţul pe după mijlocul meu şi eu mă cuibării lângă dânsa. După o lungă tăcere, îmi spuse în şoaptă:

— Sunt foarte fericită, Jane. Când ţi se va spune că am murit, să crezi şi să nu te întristezi. Nu-i nimic trist în asta; toţi trebuie să murim într-o zi şi boala ce mă răpeşte nu-i dureroasă, e blândă şi înceată. Sufletul meu e-atât de liniştit; nimănui pe lume nu-i va părea prea rău după mine. Nu-l am decât pe tata, care s-a recăsăto­rit de curând şi moartea mea nu va fi o mare pierdere pentru el. Dacă mor tânără, înseamnă că scap de sufe­rinţe mari şi grele. Eu n-am puterile şi darurile trebuin­cioase spre a-mi croi cu uşurinţă un drum în lume; n-aş fi făcut decât greşeli după greşeli.

— Dar unde te duci, Helen? Poţi să vezi? Ştii?

— Eu am credinţă şi cred că păşesc spre Dumnezeu!

— Unde este Dumnezeu? Ce este Dumnezeu?

— E creatorul meu şi al tău. El nu-şi va nimici nicio­dată făpturile. Mă bizui deplin pe puterea lui şi mă în­credinţez bunătăţii sale. Număr ceasurile până în clipa cea mare care mă va dărui lui şi mi-l va descoperi.

— Atunci, Helen, tu eşti sigură că raiul există şi că sufletele noastre pot ajunge acolo după moarte?

— Da, Jane, sunt sigură că există o viaţă viitoare. Eu cred că Dumnezeu e bun şi că pot să-i încredinţez lui ceea ce e nemuritor în mine fără să mă tem de greşeală. Dumnezeu este tatăl meu, Dumnezeu este prietenul meu: eu îl iubesc şi cred că şi el mă iubeşte.

— Helen, am să te revăd după ce voi muri?

— Vei veni în acelaşi lăcaş al fericirii, vei fi primită de acelaşi părinte atotputernic şi atotziditor; să nu te-ndoieşti, dragă Jane!

Întrebai iarăşi, dar de data asta numai în sinea mea:

"Unde-o fi oare acel lăcaş? Există măcar un ase­menea loc?" O strânsei şi mai tare în braţe pe Helen; îmi era mai dragă ca oricine!; mi se părea că-mi stă în putinţă să n-o las să plece, şi-mi culcai faţa pe umărul ei. Atunci îmi spuse ea, cu tonul cel mai blând:

— Ce bine mă simt! Tuşea asta din urmă m-a obosit puţin, şi cred că acum aş putea dormi. Dar nu mă părăsi, Jane; îmi place să te simt lângă mine.

— Am să rămân cu tine, dragă Helen, şi nimeni nu mă va putea smulge de aici.

— Ţi –e cald, draga mea?

— Da.

— Noapte bună, Jane.

— Noapte bună, Helen.

Mă sărută, o sărutai şi curând adormirăm amândouă.

Când mă deşteptai, era ziuă. Fui trezită de o clătinare neobişnuită. Eram în braţele cuiva; sora mă ducea prin coridor, înapoi în dormitor. Nu mă certă nimeni pentru că părăsisem patul; toată lumea era preocupată de eu totul altceva. Nu căpătai nici o explicaţie la întrebările mele stăruitoare. Câteva zile după aceea, aflai că domni­şoara Temple, întorcându-se în zori în odaie, mă găsise culcată în pătuţ, cu faţa rezemată de umărul Helenei Burns, cu braţele în jurul gâtului ei. Eu dormeam, dar Helen murise.

Mormântul ei se află în cimitirul din Brocklebridge. Vreme de cincisprezece ani n-a fost decât o movilită acoperită cu iarbă; dar acum o placă de marmură cenuşie arată locul unde se odihneşte; pe placă se poate citi numele ei şi acest singur cuvânt: Resurgam.

Voi învia.