Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 8.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Înainte de a-mi fi ispăşit pedeapsa mea de o jumătate de ceas, bătu ora cinci. Lucrul încetă şi toată lumea se duse în sufragerie să bea ceaiul, M-am încumetat să cobor. Se înserase de-a binelea. Mă strecurai într-un colţ şi mă aşezai pe parchet. Farmecul ce mă susţinuse până atunci era pe cale să piară. Neca­zul care mă cuprinse era atât de copleşitor, încât căzui fără putere cu faţa la pământ. Mă podidi pânsul. Helen Burns nu era acolo, nimeni nu-mi venea în ajutor. Pără­sită, vărsai lacrimi din belşug. Venind la Lowood, mă hotărâsem să fiu bună, să mă străduiesc şi să-mi câştig multe prietene, să le câştig respectul şi să le merit dra­gostea. Făcusem chiar progrese vădite. Încă în dimineaţa aceea fusesem aşezată în fruntea clasei, domnişoara Miller mă lăudase călduros, domnişoara Temple îmi dăruise un zâmbet de aprobare şi-mi promisese să mă înveţe desenul şi să-mi îngăduie să iau lecţii de franceză, dacă aveam să mă port tot aşa timp de două luni. Eram iubită de to­varăşele mele. Cele de vârsta mea mă socoteau egala lor, cele mari nu mă mai hărţuiau; iar acum eram din nou doborâtă, călcată în picioare; mă voi mai putea ridica vreodată?

"Nu, nu voi mai putea", îmi spusei, şi mă rugam din tot sufletul să mor. Pe când murmuram această rugăciune printre sughiţuri de plâns, se apropie cineva. Am tresărit – Helen Burns era iar lângă mine. O văzusem la lumina focului din cămin, trecând prin odaia lungă şi goală. Îmi aducea pâinea şi cafeaua.

— Hai, mănâncă ceva, îmi spuse ea.

N-am vrut: simţeam că în starea în care mă aflu, o picătură de cafea sau o firmitură de pâine îmi va face rău. Helen mă privi, probabil, cu mirare; în ciuda tu­turor străduinţelor mele, nu izbuteam să mă liniştesc. Plângeam cu hohote. Se aşeză lângă mine, prinzându-şi genunchii cu braţele şi rezemându-şi capul pe ei; dar era tăcută ca o indiană. Tot eu am rupt tăcerea.

— Helen, spusei eu, de ce stai lângă o fată pe care toată lumea o socoteşte mincinoasă?

— Toată lumea, Jane? De-abia optzeci de persoane au auzit că ţi s-a spus aşa şi pe lume sunt sute de mi­lioane de oameni.

— Ce-mi pasă de aceste milioane? Cei optzeci pe care-i cunosc mă dispreţuiesc.

— Te înşeli, Jane. Cred că nici una dintre eleve nu te dispreţuieşte, nici nu te urăşte, ba sunt sigură că multe te compătimesc.

— Cum pot să mă compătimească, după cele spuse de domnul Brocklehurst?

— Domnul Brocklehurst nu-i un zeu; nu-i nici măcar un om de seamă pe care să-l poţi admira. Nimeni nu-l iubeşte aici, pentru că n-a făcut niciodată nimic ca să ne câştige dragostea. Dacă s-ar fi purtat frumos cu tine, ai fi găsit în jurul tău numai duşmance care te-ar fi urât, pe faţă sau în ascuns. Dar după cele petrecute, aproape toate ar vrea să-ţi arate simpatie, dacă ar în­drăzni. Profesoarele şi elevele te vor privi, poate, o zi sau două, cu răceală: dar în sufletele lor sunt ascunse sentimente prietenoase pe care le vor arăta în curând, cu atât mai hotărât, cu cât vor trebui să şi le înăbuşe un timp. Şi de altfel, Jane...

Tăcu.

— Ce, Helen? spusei eu, punându-mi mâinile în­tr-ale ei.

Ea îmi luă cu blândeţe degetele spre a le încălzi şi urmă:

— Chiar dacă toată lumea te-ar urî şi te-ar crede păcătoasă, dar propria-ţi conştiinţă te va aproba şi te va dezvinovăţi, nu vei rămâne fără prietene.

— Nu; îmi dau seama că aş fi mulţumită de mine în­sămi, dar asta nu e de ajuns. Dacă aş şti că celelalte nu mă iubesc, mai bine aş muri decât să trăiesc aşa; nu pot îndura să fiu singură şi duşmănită. Uite, Helen, ca să capăt dragostea ta, a domnişoarei Temple şi a tuturor ce­lor pe care-i iubesc sincer, aş primi cu bucurie să mi se rupă un braţ, să fiu împunsă de un taur sau să stau în­dărătul unui cal nărăvaş, care m-ar izbi cu copita în piept...

— Taci, Jane! Pui prea mult preţ pe dragostea oa­menilor, eşti prea impulsivă şi prea neînduplecată. Mâna divină care ţi-a zămislit trupul şi i-a dat viaţă te-a în­zestrat şi cu alte puteri în afara slabei tale făpturi sau a altor fiinţe ca şi tine de slabe. Dincolo de lumea asta şi în afară de seminţia omenească există o lume nevă­zută şi o împărăţie a duhurilor; lumea aceea se află în jurul nostru, fiindcă ea este pretutindeni şi acele duhuri veghează asupra noastră, pentru că li s-a dat menirea să ne păzească; şi dacă murim în suferinţă şi ruşine, dacă batjocura ne loveşte din toate părţile şi ura ne stri­veşte, îngerii ne văd chinul şi ne recunosc nevinovăţia (dacă într-adevăr suntem nevinovate, aşa cum te ştiu pe tine străină de vina pe care domnul Brocklehurst ţi-a adus-o cu uşurinţă şi trufie, luându-se după cele spuse de doamna Reed; căci în ochii tăi strălucitori şi în frun­tea ta senină ţi-am citit sinceritatea) iar Dumnezeu aş­teaptă doar ca spiritul să se elibereze de trup, pentru a ne încununa cu o răsplată deplină. De ce să ne lăsăm aşa­dar striviţi de nenorocire, când viaţa-i atât de scurtă, iar moartea ne aduce în chip atât de neîndoielnic fericirea şi slava?

Eu tăceam: vorbele Helenei mă alinaseră; dar în acea alinare pe care mi-o dăruise era o mâhnire nespusă. Pe măsură ce vorbea, mă simţeam copleşită de o jale despre care-mi dădeam seama de unde vine. Când sfârşi de vorbit, răsuflă mai iute şi o tuse seacă îi zbuciumă pieptul. Uitai deocamdată de necazurile mele şi fui în­grijorată din pricina ei.

Aplecând capul pe umărul Helenei, îmi trecui braţul în jurul mijlocului ei, mă strânsei lângă ea şi ne odih­nirăm astfel în linişte. Dar asta nu dură mult timp, căci în sala mare intră cineva. Vântul gonise câţiva nori groşi şi luna apăruse iar pe cer; razele ei pătrundeau pe o fereastră şi ne luminau din plin, pe noi şi pe cea care venea spre noi. O recunoscurăm numaidecât pe domni­şoara Temple.

— Te căutam, Jane Eyre, spuse ea. Vino în odaia mea, căci vreau să-ţi vorbesc. Fiindcă tot e şi Helen Burns aici, poate veni şi ea.

Ne-am ridicat. Urmând-o pe directoare, am trecut prin mai multe coridoare întortocheate şi am urcat o scară înainte de-a ajunge la locuinţa ei. Încăperea mi se păru veselă. Era luminată de un foc bun. Domnişoara Temple spuse Helenei Burns să se aşeze într-un jilţ scund lângă foc şi luând altul mă pofti să iau loc alături de ea.

— Te-ai potolit? mă întrebă directoarea privindu-mă în ochi. Te-a uşurat plânsul?

— Mă tem că nu mă voi mai linişti niciodată.

— De ce?

— Pentru că am fost învinuită pe nedrept şi toată lumea, chiar şi dumneavoastră, mă socotiţi vinovată.

— Vom crede ce vom vedea şi ne vom forma părerea după faptele tale, copila mea. Poartă-te mai departe ca o fată de ispravă şi-ai să fii mulţumită.

— Într-adevăr, domnişoară?

— Da, îmi răspunse ea, cuprinzându-mă pe după mij­loc. Şi acum spune-mi cine-i doamna pe care domnul Brocklehurst o numeşte binefăcătoarea ta?

— Este doamna Reed, nevasta unchiului meu. Unchiul a murit şi m-a lăsat în grija ei.

— Va să zică nu te-a înfiat de bunăvoie?

— Nu. I-a părut rău c-a trebuit s-o facă, dar unchiul, după câte mi-au spus deseori servitorii, când se afla pe patul de moarte a pus-o să-i promită că mă va ţine totdeauna lângă ea.

— Uite, Jane, după cum ştii – sau dacă nu ştii îţi spun eu – când un criminal e acuzat, i se îngăduie totdeauna să ia cuvântul şi să se apere. Ai fost învinuită de ipocrizie; apără-te în faţa mea cât poţi mai bine; spune tot ce ţii minte, dar nu adăuga şi nu exagera nimic.

Hotărâi în adâncul sufletului meu să fiu cât se poate de cumpătată şi sinceră. După ce mă gândii câteva minute, ca să rânduiesc în minte cele ce aveam de spus, începui să depăn firul întregii poveşti a tristei mele copilării. Eram istovită de emoţie, aşa încât cuvintele-mi fură mai blânde decât erau de obicei, când pomeneam despre acest subiect dureros. Amintindu-mi ceea ce îmi spusese Helen cu privire la îngăduinţă, pusei în cuvintele mele mult mai puţină fiere şi venin decât în alte dăţi. Povestită şi sim­plificată astfel, istorisirea mea părea mai aproape de adevăr şi pe măsură ce înaintam, simţeam că domnişoara Temple mă crede pe de-a-ntregul.

În timpul povestirii, pomenisem de domnul Lloyd, spunând cum venise el să mă vadă după criza aceea, căci, nu uitasem întâmplarea îngrozitoare din odaia roşie. Mă temeam chiar că, povestind-o, voi fi împinsă de furie să depăşesc măsura, căci într-adevăr nimic nu putea îm-blânzi amintirea fiorilor de gheaţă ai agoniei ce-mi cu­prinsese atunci sufletul şi-mi aminteam cum doamna Reed nici nu luase în seamă rugăminţile-mi deznădăjduite şi mă încuiase a doua oară în acea odaie întunecoasă pe care o credeam bântuită de stafii.

Sfârşisem. Domnişoara Temple mă privi în tăcere câteva clipe, apoi îmi spuse:

— Îl cunosc puţin pe domnul Lloyd şi am să-i scriu. Dacă răspunsul lui îţi va întări spusele, ai să fii descărcată, în mod public, de orice învinuire. Eu te socotesc de pe acum nevinovată, Jane.

Mă îmbrăţişă şi mă ţinu mult timp lângă dânsa. Fui fericită, pentru că simţeam o plăcere copilărească să-i admir faţa, rochia, podoabele, fruntea luminoasă, nenumăratele-i bucle mătăsoase şi ochii negii strălucitori. Întorcându-se spre Helen, o întrebă:

— Cum te mai simţi, Helen? Ai tuşit mult astăzi?

— Nu chiar aşa de mult, domnişoară.

— Dar durerile de piept?

— M-au mai lăsat.

Domnişoara Temple se sculă, luă mâna Helenei, îi pipăi pulsul, pe urmă se întoarse la locul ei şi o auzii oftând. Rămase pe gânduri câteva clipe, pe urmă spuse veselă:

— Astă-seară sunteţi musafirii mei, trebuie să vă tra­tez cum se cuvine.

Sună.

— Barbara, zise ea servitoarei care intrase, n-am luat încă ceaiul. Adu tava şi pune ceşti pentru aceste două domnişoare.

Tava fu adusă îndată. Cât îmi încântară ochii ceştile de porţelan şi ceainicul aşezat pe măsuţa rotundă, lângă foc! Ce minunate mi se părură aroma ceaiului şi feliile de pâine, care însă, spre dezamăgirea mea (căci începea să-mi fie foame), mi se păreau decât foarte puţine la număr. Domnişoara Temple observă şi dânsa.

— Barbara, zise ea atunci, n-ai putea să ne mai aduci nişte pâine şi puţin unt? Nu-i destul pentru trei persoane.

Barbara plecă şi se întoarse numaidecât.

— Domnişoară, doamna Harden spune că a trimis raţia obişnuită.

Doamna Harden, intendenta, era croită după voia inimii domnului Brocklehurst; părea alcătuită dintr-un amestec ciudat de fier şi oase de balenă.

— Oh, foarte bine! răspunse domnişoara Temple. Atunci, Barbara, mi se pare că o să fie nevoie să ne mulţumim şi cu atât.

După ce ieşi servitoarea, adăugă zâmbind:

— Noroc că de data asta am cum înlocui ce lipseşte.

Ne pofti din nou să ne apropiem de masă şi puse în faţa noastră câte o ceaşcă de ceai şi o felie de pâine prăjită, foarte gustoasă, dar subţire; pe urmă se ridică, deschise un sertar şi scoase un pachet învelit în hârtie; o turtă dulce, rotundă şi mare, se arătă ochilor noştrii.

— Aş fi vrut să vă dau fiecăreia câte o bucată s-o luaţi cu voi, spuse ea, dar fiindcă n-avem destulă pâine cu unt, va trebui s-o mâncăm acum. Şi mâna ei darnică ne tăie felii mari.

În seara aceea ni s-a părut că suntem hrănite cu nectar şi ambrozie. O bucurie aproape la fel de mare ne-a făcut zâmbetul de mulţumire cu care ne privea dom­nişoara Temple pe când ne potoleam foamea cu acea mâncare minunată pe care ne-o împărţise cu dărnicie. După ce terminarăm ceaiul şi tava fu luată, ne chemă iarăşi lângă foc; ne aşezarăm de o parte şi de cealaltă a fotoliului său, şi dânsa începu să discute cu Helen. Era, într-adevăr o favoare să le poţi asculta.

Domnişoara Temple avea totdeauna ceva senin în înfă­ţişare, ceva nobil în ţinută, în vorba ei exista acea rafinată precauţiune care înlătură exagerarea sau patima. Cei care o priveau şi o ascultau simţeau nu numai mare plăcere, dar şi adâncă admiraţie. Aşa mi se întâmplă şi mie; Helen Burns, însă, m-a uimit.

Mâncarea întremătoare, focul strălucitor, prezenţa şi bunătatea profesoarei noastre iubite, sau poate, mai mult decât toate, ceva ce se petrecea în acel suflet ales îi întărea toate puterile fiinţei; şi ele se arătaseră începând prin a-i colora obrajii până atunci totdeauna palizi şi lipsiţi de sânge: pe urmă îi luminară ochii, dându-le treptat o strălucire blândă şi dintr-o dată mi se dezvălui o frumuseţe mai mare decât a domnişoarei Temple, dar nu o frumuseţe a culorilor gingaşe a genelor lungi sau a sprâncenelor bine desenate, ci o frumuseţe a cugetului, a bunătăţii şi a dragostei. Sufletul îi sta pe buze şi cuvintele îi curgeau ca dintr-un şipot tainic. Oare poate o fată de patrusprezece ani să aibă un suflet îndeajuns de mare şi îndeajuns de puternic spre a cuprinde în el izvorul năval­nic al unei elocinţe pure şi înflăcărate? Asta era trăsătura caracteristică a cuvintelor Helenei în acea seară pe care eu nu o voi uita niciodată; spiritul său părea că se grăbeşte să trăiască, într-un timp nespus de scurt, cât mulţi alţii într-o viaţă întreagă.

Domnişoara Temple şi Helen vorbiră de lucruri care-mi erau străine; despre popoare şi timpuri trecute; des­pre ţinuturi îndepărtate; despre taine ale firii descperite sau numai bănuite. Vorbiră despre cărţi. Cât de mult citiseră! Ce comori de cunoştinţe stăpâneau! Numele scriitorilor francezi le păreau atât de familiare. Dar mi­rarea mea ajunsese la culme când domnişoara Temple o întrebă pe Helen dacă mai găsea timp să repete latina pe care o învăţase de la tatăl ei; apoi, luând o carte din bibliotecă, îi spuse să citească şi să traducă o pagină din Vergiliu. Helen se supuse şi admiraţia mea creştea cu fiecare clipă. Când sfârşi, clopotul vestea ceasul culcării. Nu mai puteam rămâne. Domnişoara Temple ne îmbră­ţişă şi, strângându-ne la piept, ne zise:

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, copiii mei!

O îmbrăţişa pe Helen ceva mai îndelung decât pe mine. O lăsă să plece mai greu; pe Helen o urmări cu privirea, pentru ea oftă mâhnită a doua oară şi-şi şterse o lacrimă de pe obraz.

Când am ajuns în dormitor, am auzit glasul domnişoa­rei Scatcherd. Inspecta sertarele. Era tocmai la cel al Helenei Burns şi când fata intră fu aspru certată. I se spuse că a doua zi i se vor agăţa de umăr o duzină de lucruri prost rânduite.

— Este adevărat că sertarele mele erau într-o neorânduială ruşinoasă, îmi spuse Helen încet. Aveam de gând să le aranjez, dar am uitat.

A doua zi, domnişoara Scatcherd scrise cu litere mari pe o bucată de carton cuvântul "Dezordonată", apoi îl prinse – ca pe nişte phylactere(*1) în jurul frunţii Helenei, fruntea aceea albă, înaltă, blândă şi inteligentă. Până seara, fata suferi răbdătoare pedeapsa, fără mânie, căci socotea că a meritat ispăşirea. În clipa când dom­nişoara Scatcherd plecă, după lecţia de seară, alergai la Helen, îi smulsei hârtia de pe frunte şi o aruncai în foc. Furia aceea de care Helen nu era capabilă mie îmi sângerase inima toată ziua şi lacrimi fierbinţi îmi curseră de-a lungul obrajilor. Vederea tristei ei resemnări mă făcea să sufăr îngrozitor.

*1 Talismane (fr. veche)

Trecuse aproape o săptămână de la cele povestite, când domnişoara Temple primi răspuns din partea dom­nului Lloyd. Pare-se că povestirea lui întărea spusele mele.

Directoarea strânse toată şcoala, arătă că luase informaţii asupra greşelilor de care fusese învinuită Jane Eyre de către domnul Brocklehurst şi spuse că e cât se poate de fericită să comunice că o găsise nevinovată. Profesoarele îmi strânseră mâna şi mă sărutară; un mur­mur de satisfacţie trecu printre colegele mele.

Uşurată de o povară atât de copleşitoare, hotărâi să mă pun pe lucru şi să-mi croiesc un drum prin mijlocul tuturor greutăţilor.

Muncii mult şi izbânzile fură pe măsura trudei; me­moria mea, care nu era prea credincioasă, se îmbunătăţi prin practică şi exerciţiul îmi ascuţi mintea. După câteva săptămâni, fui trecută într-o clasă superioară şi nu eram de două luni la Lowood, când mi se îngădui să iau lecţii de franceză şi desen. În aceeaşi zi, învăţai primele două timpuri ale verbului "etre" şi desenai cea dintâi casă (ai cărei pereţi, în treacăt fie zis, erau mai înclinaţi decât ai vestitului turn din Pisa). În seara aceea, ducându-mă la culcare, uitai să-mi servesc în gând cina alcătuită din cartofi prăjiţi, pâine albă şi mult lapte proaspăt, cum aveam obiceiul să fac spre a-mi potoli stomacul flămând. Mă mulţumii, în loc de cină, să privesc mii de gravuri închipuite care se desprindeau din întuneric. Îmi ima­ginam că erau toate făcute de mine. Vedeam case, copaci, stânci şi ruine pitoreşti, cirezi de vite, ca în tablourile lui Cuyp(*2), picturi frumoase reprezentând fluturi care zbu­rau pe trandafiri îmbobociţi, păsări ciugulind cireşele coapte, sau un cuib de prigorii acoperit cu ramuri de iederă şi cu ouşoare cât mărgăritarul într-însul. Mă tru­deam să-mi închipui cum va fi ziua când voi putea tra­duce cu uşurinţă o cărticică franţuzească de poveşti, pe care mi-o arătase doamna Pierrot. Am adormit înainte de-a izbuti să dezleg problema într-un chip mulţumitor.

*2 Albert Cuyp (1620-1691), pictor şi gravor olandez

Solomon a avut dreptate: "Mai de preţ este un blid de linte acolo unde e dragoste, decât un bou îngrăşat acolo unde e ură".

Acum n-aş fi dat Lowoodul şi toate privaţiunile lui pentru Gateshead şi belşugul său zilnic.