Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 7.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Primele trei luni petrecute la Lowood îmi părură un veac, dar nu veacul de aur: a fost pentru mine o luptă istovitoare cu tot felul de greutăţi. A trebuit să mă obişnuiesc cu reguli noi, cu îndatoriri cu care nu eram deprinsă. Teama de a nesocoti vreo obligaţie mă sleia mai mult decât suferinţele fizice, deşi nici acestea nu erau puţin lucru.

În cursul lunilor ianuarie, februarie şi o parte din martie, zăpezile mari şi apoi dezgheţul făcuseră drumu­rile de neumblat. Nu puteam ieşi dincolo de zidurile gră­dinii, decât pentru a ne duce la biserică; dar între aceste hotare trebuia să petrecem în fiecare zi un ceas în aer liber. Veşmintele noastre nu erau destul de groase ca să ne apere de un frig atât de straşnic. În loc de ghete aveam pantofi în care zăpada intra şi se topea uşor. Mâinile, nefiindu-ne apărate de mănuşi, degerau, ca şi picioarele. Ţin minte şi-acum suferinţa îngrozitoare pa care o înduram din această pricină în fiecare seară, căci picioarele mi se umflau, şi durerile cumplite care mă săgetau în fiecare dimineaţă, când încercam să vâr în pantofi degetele jupuite, umflate şi ţepene. Afară de asta, mâncarea era din ce în ce mai puţină şi mai rea. Copiii în creştere au mare poftă de mâncare, iar noi primeam de-abia atât cât să ne putem ţine pe picioare. Urmarea era terorizarea fetelor mai mici, căci de câte ori găseau prilej, cele mari, totdeauna flămânde, ameninţau pe cele mici c-o să le ia o parte din porţia lor. De multe ori am împărţit între două din ele preţioasa mea bucată de pâine neagră, ce ni se dădea o dată cu cafeaua, şi după ce dădeam celei de-a treia jumătate din ceaşca mea de cafea, înghiţeam restul plângând pe-ascuns de foame.

Duminicile de iarnă erau triste. Aveam de făcut două mile până la biserica din Brocklebridge, unde slujea di­rectorul nostru. Plecam dârdâind de frig. Când ajungeam acolo, ne era şi mai frig şi, înainte de a se sfârşi slujba de dimineaţă, eram aproape paralizate. Fiind prea de­parte ca să ne întoarcem la masă, căpătăm între slujbe pâine şi carne rece în porţii tot aşa de neîndestulătoare ca şi la mesele obişnuite.

După slujba de seară, ne întorceam pe un drum în pantă, neadăpostit din nici o parte. Vântul amarnic de iarnă sufla peste colinele înzăpezite – înspre miază­noapte – şi aproape ne jupuia pielea de pe obraji.

Îmi amintesc de domnişoara Temple cum păşea uşor şi repede de-a lungul rândurilor de eleve chinuite, strângându-şi la piept paltonul prin care pătrundea vântul în­gheţat. Cu îndemnurile şi pilda ei încuraja pe toată lumea şi tuturor le dădea puterea să-şi ţină firea şi să mărşăluiască înainte, "ca nişte ostaşi căliţi". Celelalte profesoare – sărmanele! – erau în mod obişnuit, ele însele, mult prea abătute, ca să-şi mai dea osteneala să încurajeze pe alţii.

Când ajungeam la Lowood, cât de mult doream toate lumina şi căldura unui foc zdravăn! Dar – celor mici cel puţin – nu le era îngăduit; amândouă căminele din clasă erau numaidecât împresurate de două şiruri de eleve mari, iar în spatele lor cele mai mici, îngrămădindu-se una într-alta, îşi ascundeau sub şorţuri braţele rebegite de frig.

Ne era sortită totuşi o mică bucurie: la cinci ni se împărţea o porţie dublă de pâine – o felie întreagă, în loc de o jumătate – şi o fărâmă de unt. Era ospăţul săptămânal la care visam de la o duminică la alta. De obicei mă străduiam să-mi păstrez măcar jumătate din această masă copioasă, fiindcă restul eram totdeauna silită să-l împart.

Duminica seara se repeta pe dinafară catehismul, ca­pitolele cinci, şase şi şapte din Evanghelia după Matei şi ascultam o predică lungă, citită de domnişoara Miller, care-şi trăda oboseala printr-un căscat cu neputinţă de oprit. Lectura era deseori întreruptă de vreo jumătate de duzină de fetiţe, care, doborâte de somn, începeau să joace rolul lui Evtihie(*1) şi cădeau, nu de la al treilea etaj, ci din banca a patra. Erau ridicate pe jumătate moarte şi, drept leac, erau silite să stea în picioare în mijlocul sălii, până la sfârşitul predicii; câteodată, totuşi, picioarele li se tăiau şi cădeau grămadă. Trupurile lor erau proptite atunci de scaunele mari ale monitoarelor.

*1 O legendă biblică vorbeşte despre tânărul troian Evtihie, care în timpul unei foarte lungi cuvântări a apostolului Pavel a ador­mit şi a căzut pe fereastră de la etajul al treilea.

N-am pomenit încă de vizitele domnului Brocklehurst. Cea mai mare parte a primei luni după sosirea mea el nu se arătă; îşi prelungise pesemne şederea la prietenul său, arhidiaconul. Pentru mine, absenţa aceasta era o uşurare. Nu trebuie să mai spun că aveam motivele mele să mă tem de sosirea lui. Dar de venit, a venit în cele din urmă.

Eram la Lowood de aproape trei săptămâni. Într-o după-amiază, pe când stam cu o tăbliţă pe genunchi şi mă chinuiam să sfârşesc de adunat un şir lung de cifre, ridicai distrată ochii spre fereastră şi zării pe cineva care tocmai trecea. Îl recunoscui aproape instinctiv şi când, două minute după aceea, toată şcoala, inclusiv profesoarele se ridicară en masse(*2), n-avui nevoie să privesc ca să văd pe cine salutau astfel. Un pas apăsat străbătu sala şi aceeaşi coloană neagră ce se încruntase aşa de crâncen la mine, atunci când mă cercetase pe covoraşul de lângă căminul din Gateshead, se ivi alături de domnişoara Temple, care se sculase şi ea în picioare.

*2 Toţi deodată (fr.)

Privii dintr-o parte această piesă arhitectonică. Nu mă înşelasem. Era domnul Brocklehurst, cu redingota sa închisă de sus până jos, şi părând mai lung, mai slab şi mai ţeapăn decât oricând.

Aveam temeiurile mele să mă tem de această arătare, îmi aminteam prea bine insinuările viclene ale doamnei Reed cu privire la felul meu de a fi, făgăduiala făcută de domnul Brocklehurst că va înştiinţa pe domnişoara Temple şi pe celelalte profesoare despre firea mea dezmăţată. Tot timpul mă temusem de îndeplinirea acestei făgăduieli: în fiecare zi mă aşteptam să-l văd pe "Omul care trebuie să vină", căci cele ce avea să spună despre convorbirea mea cu el şi despre viaţa mea trecută aveau să mă înfiereze pentru totdeauna, ca pe un copil ne­trebnic. Şi iată-l acum aici. Stătea în picioare lângă domnişoara Temple şi-i vorbea la ureche. Eram încre­dinţată că-i dezvăluia josnicia mea şi-i căutam privirea cu o îngrijorare dureroasă, aşteptându-mă dintr-o clipă în alta ca ochii ei negri să-mi arunce priviri de duşmă­nie şi dispreţ. Am ciulit urechile şi, deoarece se întâmplase să mă aflu chiar în faţă, am putut auzi aproape tot ce vorbeau. Subiectul convorbirii lor îmi linişti deocamdată temerile.

— Eu cred, domnişoară Temple, spunea domnul Brocklehurst, că aţa cumpărată la Lowton are să fie bună. Mi s-a părut tocmai potrivită pentru cămăşile de stambă şi m-am îngrijit şi de ace. Să-i spui domnişoarei Smith că am uitat să-mi notez acele pentru eleve, dar săptămâna viitoare va primi câteva testele. Sub nici un cuvânt să nu dea însă mai mult de unul fiecărei eleve. Dacă au mai multe, nu mai sunt destul de atente şi le pierd. Şi, să nu uit, domnişoară! Doresc ca ciorapii de lână să fie păstraţi mai bine. Când am venit aici ultima dată, am cercetat, trecând prin grădina bucătăriei, rufele ce se uscau pe frânghii şi am văzut o mulţime de ciorapi negri rupţi de tot; după mărimea găurilor sunt sigur că n-au fost ţesuţi la timp.

Şi tăcu.

— Instrucţiunile dumneavoastră vor fi împlinite, domnule, spuse domnişoara Temple.

— În afară de asta, urmă el, spălătoreasa mi-a spus că unele fetiţe au primit două guleraşe într-o săptămână; e prea mult, regulamentul nu îngăduie decât unul.

— Cred că vă pot explica pentru ce s-a întâmplat aşa, domnule. Agnes şi Catherina Johnstone au fost poftite joia trecută să ia ceaiul cu câteva prietene la Lowton şi le-am dat voie, numai pentru acest prilej, să pună guleraşe curate.

Domnul Brocklehurst dădu din cap:

— Bine, de astă dată treacă-meargă! Dar asemenea lucruri nu trebuie să se repete prea des. Mai e ceva care m-a mirat: verificând socotelile cu intendenta am con­statat că în ultimele cincisprezece zile s-a dat de două ori copiilor o gustare de pâine şi brânză. Ce-i cu asta? Mă uit în regulament şi nu văd nicăieri menţionată gus­tarea. Cine a introdus această inovaţie? Şi cu ce drept?

— Eu sunt răspunzătoare, domnule, reluă domnişoara Temple. Dejunul fusese aşa de prost, încât elevele nu l-au putut mânca şi n-am vrut să le las să rabde până la cinci.

— O clipă! După cum ştii, crescându-le pe aceste fete, scopul meu nu este să le deprind cu luxul şi răsfă­ţul, ci să le fac răbdătoare, tari şi sobre. Dacă se întâmplă o mică neplăcere, cum ar fi o mâncare stricată, care n-a fiert de ajuns sau a stat prea mult pe plită, nu trebuie să le dai o lecţie dăunătoare, înlocuind un bun pierdut cu altul şi mai de preţ, spre a le răsfăţa trupul şi a te abate de la ţelul acestei instituţii. Astfel de întâmplări ar trebui dimpotrivă să fie un prilej de întărire su­fletească pentru eleve. Ar fi fost momentul potrivit să li se predice neluarea în seamă a lipsurilor trecătoare; în asemenea prilejuri o cuvântare scurtă ar fi fost cum nu se poate mai binevenită. Un îndrumător înţelept n-ar fi pierdut o asemenea ocazie de a aminti suferinţele pri­milor creştini, chinurile mucenicilor, îndemnurile stăpânului nostru ceresc care poruncea ucenicilor să-şi ia crucea şi să-l urmeze. Cât de nimerit ar fi fost să li se repete cuvintele lui Cristos: "Omul nu trăieşte doar cu pâine, ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu" şi să li se amintească alinătoarea sentinţă: "..Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează din dragoste pentru mine!" O, doamnă! Dum­neata nu te-ai gândit, când le-ai dat copiilor pâine şi brânză în loc de porridge ars, că poate le hrăneşti, într-adevăr, trupul lor nemernic, dar nu ţii de loc seamă că le în­fometezi sufletul nemuritor!

Domnul Brocklehurst se opri din nou, ca şi cum ar fi fost copleşit de emoţie. Când începuse să vorbească, domnişoara Temple plecase ochii, dar acum privea drept înaintea ei; faţa sa, de obicei palidă ca marmura, părea a fi căpătat acum în plus răceala şi tăria ei, îndeosebi gura-i era aşa de bine închisă, încât doar dalta sculpto­rului ar mai fi fost în stare s-o deschidă, iar sprâncenele i se-mpreunaseră treptat, dându-i o înfăţişare de asprime împietrită.

Domnul Brocklehurst sta în picioare lângă cămin. Cu mâinile la spate, supraveghea maiestuos toată şcoala. Deo­dată ochii îi scăpărară ca şi cum privirea sa ar fi întâlnit ceva supărător. Se întoarse şi exclamă, cu mai multă aprin­dere decât până atunci:

— Domnişoară Temple, domnişoară Temple! Cine-i, cine-i copila asta cu păr buclat? Da, domnişoară, cu păr roşu şi buclat, numai bucle? Întinse bastonul arătând spre fetiţa care-l îngrozise. Mâna îi tremura.

— E Julia Severn, răspunse domnişoara Temple foarte liniştită.

— Julia Severn, domnişoară? Şi de ce are părul buclat? De ce se ţine ea atât de făţiş de regulile modei lumeşti, sfidând orice precept moral şi orice principiu al acestui institut? Aici, într-un aşezământ evanghelic, de caritate, să poarte părul numai bucle?

— Părul Juliei e buclat de la natură, răspunse domni­şoara Temple, din ce în ce mai liniştită.

— De la natură! Poate, dar noi nu trebuie să ne conformăm naturii. Eu vreau ca aceste fete să fie copii ai harului divin. Am spus de atâtea şi de atâtea ori că doresc să poarte părul pieptănat lins, simplu, modest. Domni­şoară Temple, părul acestei fetiţe trebuie tuns. Mâine di­mineaţă voi trimite un frizer. Dar mai văd şi altele care au mult prea bogată podoaba. Spune acelei fete înalte să se întoarcă, sau mai bine spune tuturor celor din prima bancă să se ridice şi să se întoarcă cu faţa la perete.

Domnişoara Temple îşi trecu batista peste buze, ca şi cum şi-ar fi stăpânit un surâs involuntar; totuşi dădu ordinul şi, când fetele din prima clasă înţeleseră ce li se cerea, se supuseră. Aplecându-mă peste bancă, le observai privirile şi strâmbăturile în vreme ce executau mişcarea. Păcat că nu putea şi domnul Brocklehurst să le vadă. Poate ar fi înţeles atunci că, în pofida grijii pe care o purta înfăţişării exterioare, ceea ce se afla înăuntru rămânea mult mai departe de înrâurirea sa decât şi-ar fi putut el închipui.

Cercetă câteva minute reversul acelor medalii vii, apoi rosti hotărârea. Glasul acela răsună în urechea mea ca glasul judecăţii de apoi:

— Toate fetele vor fi tunse! Domnişoara Temple vru să facă o observaţie.

— Domnişoară, urmă el, eu slujesc unui stăpân a cărui împărăţie nu e în lumea aceasta. Misiunea mea este să stârpesc în aceste fete dorinţele cărnii, să le învăţ să se îmbrace modest şi sobru, iar nu să-şi împletească părul şi să poarte veşminte costisitoare. Ei bine! toţi aceşti copii care stau în faţa noastră şi-au aranjat părul lung în cozi pe care deşertăciunea însăşi pare a le fi împletit... Da, repet, toate cozile astea trebuiesc tăiate. Gândeşte-te la timpul pe care l-au pierdut până acum... la...

Aici domnul Brocklehurst fu întrerupt. Trei doamne intrară în clasă. Nimerit ar fi fost să vină ceva mai înainte şi să audă predica lui asupra gătelilor, căci erau splendid îmbrăcate în catifele, mătăsuri şi blănuri. Două dintre ele (fete frumoase, de şaisprezece sau şaptesprezece ani) purtau pălării de castor garnisite cu pene de struţ, cum era moda pe atunci. O mulţime de bucle mici, pieptă­nate cu grijă, ieşeau de sub borul pălăriilor încântătoare. Doamna mai în vârstă era înfăşurată într-un minunat şal de catifea, brodat cu hermină, şi purta, după moda franceză, un rând de bucle false.

Acele doamne – care nu erau decât doamna şi dom­nişoarele Brocklehurst – fură primite cu respect de domnişoara Temple şi conduse la locurile de onoare de la capătul sălii. Se părea că veniseră în trăsură cu domnul Brocklehurst şi cercetaseră cu atenţie încăperile de la etaj, în vreme ce domnul Brocklehurst făcea socote­lile cu intendenta, cerceta pe spălătoreasă şi silea pe di­rectoare să-i asculte predicile. Deocamdată ele făcură câteva observaţii şi imputări domnişoarei Smith, care în­grijea rufăria şi inspecta dormitoarele, dar n-am avut timp să le ascult, atenţia mea fiind atrasă de altceva.

Până acum, tot trăgând cu urechea la convorbirea din­tre domnul Brocklehurst şi domnişoara Temple, nu ui­tasem să iau – în acelaşi timp – precauţiile necesare în ce priveşte siguranţa mea personală. Îmi ziceam că totul ar merge bine, dacă aş putea face aşa fel încât să nu fiu observată. De aceea m-am înfundat în bancă şi m-am prefă­cut foarte ocupată cu adunarea mea. Mă aşezasem aşa ca să-mi ascund obrazul în dosul tăbliţei. Poate aş fi scă­pat dacă tăbliţa mea trădătoare nu mi-ar fi alunecat din mână şi n-ar fi căzut cu zgomot mare la pământ. Toţi ochii se îndreptară spre mine. Am ştiut atunci că totul s-a sfârşit şi pe când mă aplecam să strâng cioburile tăbliţei de ardezie, mi-am adunat puterile ca să pot înfrunta orice.

Furtuna nu întârzie să se dezlănţuie:

— O fată zăpăcită! spuse domnul Brocklehurst; şi continuă de îndată: Mi se pare că-i eleva cea nouă. Apoi, mai înainte ca eu să-mi fi putut trage sufletul: Să nu uit că trebuie să vă spun ceva cu privire la ea. După asta strigă – Doamne, cât de tare mi se păru că strigă! – Să vină aici copila care a spart tăbliţa!

Singură nu m-aş fi putut mişca: eram paralizată. Dar două fete mai mărişoare, care se aflau lângă mine, mă puseră pe picioare şi mă împinseră spre temutul ju­decător. Domnişoara Temple mă ajută cu blândeţe să viu lângă el şi prinsei din fugă sfatul ei şoptit:

— Nu te speria, Jane. Am văzut că n-ai făcut-o dina­dins şi n-ai să fii pedepsită.

Aceste cuvinte blajine îmi străpunseră inima ca un pumnal.

"Peste o clipă mă va dispreţui şi nu va mai vedea în mine decât o făţarnică", îmi zisei. Şi atunci un acces de furie împotriva lui Reed, Brocklehurst şi-a celorlalţi îmi aprinse sângele. Eu nu eram Helen Burns.

— Apropiaţi scaunul ăsta, spuse domnul Brocklehurst, arătând un scaun foarte înalt, de pe care coborâse o mo­nitoare.

Scaunul fu adus.

— Aşezaţi copila pe el, zise dânsul.

Fui aşezată; de cine? N-aş putea spune. Starea în care mă aflam nu-mi îngăduia să reţin amănuntele. Îmi dădeam numai seama că fusesem ridicată la înăl­ţimea nasului domnului Brocklehurst, că dânsul se afla la o distanţă cam de un yard de mine şi o sumedenie de jachetele îmblănite de mătase portocalie şi purpurie, un nor de pene argintii se întindeau şi se legănau mai jos de mine.

— Doamnelor, spuse domnul Brocklehurst, întorcându-se către familia sa, domnişoară Temple, doamnelor profesoare şi elevelor, o vedeţi toate pe această fetiţă?

Fără îndoială că toate mă vedeau; simţeam privirile lor îndreptate ca nişte săgeţi de foc înspre obrajii mei învăpăiaţi.

— Vedeţi că-i încă tânără; observaţi că are chipul obişnuit al copilăriei. Dumnezeu i-a acordat cu dărnicie înfăţişarea noastră, a tuturor. Nici o sluţire nu arată că ar avea o fire deosebită. Cine ar putea crede totuşi că necuratul a şi găsit în ea o slujitoare şi o unealtă? Şi to­tuşi, deşi mă doare inima s-o spun, acesta-i adevărul.

Urmă o pauză în care avui timpul să-mi domolesc nervii, să-mi dau seama că trecusem Rubiconul şi că în­cercarea nu mai putea fi înlăturată; eram, deci hotărâtă s-o îndur cu tot curajul.

— Dragele mele copile, urmă cu patos preotul de mar­mură neagră, este aceasta o împrejurare tristă şi neno­rocită; căci am datoria să vă previn că fetiţa pe care o vedeţi şi care ar fi putut fi un mieluşel al Domnului este o mică osândită; nu-i o oiţă din turma credincioşilor ci, în chip vădit, o străină şi o vrăjmaşă. Fugiţi de ea; nu-i urmaţi pilda; dacă va fi nevoie, feriţi-vă de tovărăşia ei, îndepărtaţi-o din jocurile voastre şi nu staţi de vorbă cu ea. Iar dumneavoastră, doamnelor profesoare, trebuie s-o supravegheaţi îndeaproape: urmăriţi-i toate mişcările, cântăriţi-i bine cuvintele, cercetaţi-i faptele, pedepsiţi-i trupul ca să-i mântuiţi sufletul, dacă mântuirea ei mai este cu putinţă – pentru că această fetiţă (limba mea şovăie s-o spună), această copilă născută într-o ţară creştină e mai rea decât mulţi dintre păgânii care se roagă lui Brahma sau îngenunchează în faţa lui Juggernaut(*3). Căci această fetiţă este o... mincinoasă!

*3 În sanscrită Yagannatha, "stăpânul lumii", zeu venerat de hin­duşi ca încarnare a lui Vişnu. Statuia lui, aflată în templul din oraşul Puri de pe coasta Golfului Bengal, este purtată în fiecare an în procesiune pe un car uriaş, ale cărui roţi strivesc în învălmăşeală numeroşi pelerini.

Urmă o pauză de vreo zece minute, în timpul căreia, devenind deplin stăpână pe mine, putui vedea pe soţia şi fiicele preotului scoţând batiste din buzunar şi ducându-le la ochi. Cea mai în vârstă dintre doamne îşi legăna capul la dreapta şi la stânga, iar cele două mai tinere mur­murau fără încetare: "Îngrozitor!"

Drept încheiere, domnul Brocklehurst spuse:

— Toate aceste lucruri le-am aflat de la binefăcătoa­rea sa, de la acea doamnă evlavioasă şi milostivă care a luat-o sub ocrotirea sa ca pe o orfană şi a crescut-o ca pe propria ei fiică. Dar nenorocita copilă a plătit bunătatea şi dărnicia ocrotitoarei sale printr-o nerecunoştinţa atât de josnică şi înfiorătoare, încât preabuna doamnă Reed a fost silită s-o despartă de copiii săi, de teamă ca pilda rea să nu le întineze curăţenia. Binccredincioasa doamnă a trimis-o aici ca s-o vindece, aşa cum în vechime evreii îşi trimiteau bolnavii la lacul Bethesda. Doamnelor profesoare, domnişoară directoare, vă cer să nu lăsaţi ca apele să rămână neclintite în preajma ei(*4).

*4 Legenda biblică spune că apele lacului erau tămăduitoare nu­mai atunci când se pogora îngerul şi le tulbura.

După această încheiere sublimă, domnul Brocklehurst îşi încheie nasturele de sus al redingotei, mormăi ceva către familia sa care se ridică, se înclină înaintea dom­nişoarei Temple şi apoi toate mărimile ieşiră cu pompă din încăpere. În pragul uşii, judecătorul se întoarse şi spuse:

— Lăsaţi-o acolo încă o jumătate de ceas şi nimeni să nu-i vorbească în tot restul zilei.

Eram acolo, sus. Eu, care spusesem că n-aş putea în­dura ruşinea de a sta în picioare în mijlocul sălii, mă aflam acum pe acel piedestal al ruşinii expusă tuturor privirilor.

Nu pot arăta în cuvinte ceea ce simţeam, dar chiar în clipa când acele simţăminte îmi umpleau pieptul înăbuşindu-mi respiraţia şi sugrumându-mi gâtlejul, o fată trecu pe lângă mine; în trecere şi-a înălţat ochii. Ce lumină stranie strălucea în ei! Ce senzaţie nemaiîncercată arunca în fiinţa mea raza aceea! Şi senzaţia aceasta nouă m-a întărit. Era ca şi când un mucenic sau un erou, trecând pe lângă o victimă ori o roabă, îi dăruise o parte din forţele sale. Îmi stăpânii furia clocotitoare, înălţai capul şi mă înţepenii bine în scaun. Helen Burns întrebă pe domnişoara Smith ceva cu privire la lucrul ei. Fu certată fiindcă întreabă un lucru atât de simplu, dar întorcându-se la loc în bancă îmi zâmbi iarăşi. Ce surâs! Mi-l amintesc şi-acum: era prinosul unei inteligenţe vii şi-al unui curaj adevărat; el îi lumina trăsăturile lim­pezi, faţa-i slăbită şi cenuşiii ei ochi melancolici, ca oglin­direa unui chip de înger. Şi totuşi, Helen Burns purta pe braţ un bilet pe care erau scrise aceste cuvinte: "Fată dezordonată". Cu un ceas mai înainte o auzisem pe dom­nişoara Scatcherd pedepsind-o ca a doua zi să mănânce numai pâine goală şi apă, fiindcă pătase cu cerneală foaia caietului, pe când transcria un exerciţiu. Aşa-i alcătuită biata fire omenească! Pete ca cele ale Helenei Burns se află pe discul celei mai curate planete, dar ochi ca ai dom­nişoarei Scatcherd nu pot zări decât aceste nimicuri şi rămân orbi în faţa desăvârşitei străluciri a globului întreg.