Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 6.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Ziua următoare începu la fel, ne-am sculat şi ne-am îmbrăcat la lumina candelei. În dimineaţa aceea, însă, am fost silite să ne lipsim de ceremonia spălatului, pentru că apa îngheţase în ur­cioare. Vremea se schimbase de cu seară şi un vânt aspru dinspre nord-est şuierase toată noaptea prin crăpăturile ferestrelor, făcându-ne să tremurăm în paturi şi îngheţând apa din căni.

Timp de un ceas şi jumătate, cât a durat rugăciunea şi citirea Bibliei, am simţit că-s aproape gata să mor de frig. În sfârşit, veni şi vremea mesei. De data aceasta porridge-ul nu era ars, şi se putea mânca, dar porţiile erau destul de mici şi mie cel puţin mi-ar fi trebuit de două ori pe atât.

În ziua aceea am fost repartizată ca elevă în clasa a patra(*1) şi a trebuit să mă supun tuturor îndatoririlor obişnuite. Până acum nu fusesem decât spectatoare la Lowood; acum devenisem actriţă. Nefiind obişnuită să învăţ pe dinafară, lecţiile mi se părură lungi şi grele, iar trecerea rapidă de la un obiect la altul mă buimăci. De aceea m-am bucurat când, la trei după amiază, domnişoara Smith mi-a dat o fâşie de muselin, lungă de doi yarzi(*2), un degetar şi ace şi m-a trimis într-un capăt al sălii, poruncindu-mi să tivesc fâşia de muselin. La ora aceea, aproape toată lumea cosea, afară, totuşi, de elevele unei singure clase, care citeau tare, adunate în jurul domnişoarei Scatcherd. În sală domnea liniştea, aşa încât auzeai cu uşurinţă subiectul lecţiei, puteai observa cum se descurcă fiecare copil şi asculta mustrările sau laudele profesoarei. Era ora de istoria Angliei. Printre cele care citeau se găsea şi fata întâlnilă de mine pe galeria din grădină; la începutul lecţiei se aflase în rândurile din faţă, dar pentru vreo greşeală de pronunţare, sau pentru că nu respectase cum trebuie punctuaţia, fu aşezată tocmai în fund. Domnişoara Scatcherd continua, chiar după ce-o pedepsise în felul acela, să-i facă observaţii şi-i adresa într-una cuvinte cam de soiul acestora:

*1 În şcolile engleze clasele urmează ordinea descrescătoare

*2 1 yard = 0,92 metri

"Burns (se pare că acesta-i era numele; aici tuturor fetelor li se spune pe numele de familie, aşa cum se face în alte părţi numai cu băieţii), Burns, stai drept, nu mai ţine piciorul într-o parte." "Burns, îţi scoţi bărbia în afară într-un fel neplăcut; îndreaptă-ţi-o." "Burns, ţi-am spus să ţii capul sus; nu vreau să te văd în faţa mea cu o asemenea ţinută." Şi tot aşa o ţinea mereu.

După ce citi capitolul de două ori, cărţile fură închise şi începură întrebările. Lecţia cuprindea o parte din domnia lui Carol I. Era vorba despre diferite chestiuni în legătură cu impozitele şi taxele ce se plăteau pentru vapoare. Cea mai mare parte dintre eleve nu puteau răspunde, dar cum se ajungea la domnişoara Burns, toate greutăţile erau numaidecât înlăturate. Se părea că ea ţine minte pe dinafară toată lecţia şi la orice întrebare are răspunsul gata.

Mă aşteptam s-o aud pe domnişoara Scatcherd lăudând-o. Dimpotrivă, o auzii strigând deodată:

— Murdaro şi nesuferito, azi dimineaţă nu ţi-ai cu­răţat unghiile!

Fata nu răspunse nimic şi tăcerea ei mă miră, "De ce, îmi ziceam eu, nu spune că nu s-a putut spăla nici pe mâini, nici pe faţă pentru că apa a fost în­gheţată?"

Dar în acea clipă, domnişoara Smith mă rugă să-l ţin o jurubiţă de aţă, aşa încât n-o mai putui urmări pe Burns. Câtă vreme a depănat jurubiţa, domnişoara Smith mi-a vorbit din când în când, întrebându-mă dacă am mai fost vreodată la şcoală, dacă ştiam să brodez iniţiale, să cos, să tricotez, aşa că n-am mai putut să iau seama la purtarea domnişoarei Scatcherd. Când mă întorsei la locul meu, ea tocmai dăduse un ordin a cărui semnificaţie n-am priceput-o. O văzui însă pe Burns părăsind îndată sala, îndreptându-se spre o cămăruţă unde se închideau cărţile şi întorcându-se după mai puţin de un minut cu un mănunchi de vergi legate la un loc. Făcând o reve­renţă respectuoasă, ea dădu acea unealtă prevestitoare de rău domnişoarei Scatcherd şi, fără a i se fi spus, îşi desfăcu liniştită bluza. Profesoara o lovi cu îndirjire de douăsprezece ori peste umeri şi gât. Nici o lacrimă nu căzu din ochii fetei. Eu mă oprisem din lucru, căci la această privelişte degetele începură să-mi tremure şi mă cuprinse o furie neputincioasă, dar nici o trăsătură de pe chipul melancolic al domnişoarei Burns nu se schimbă, nici un muşchi nu-i tresări.

— Nesimţitoareo! exclamă domnişoara Scatcherd. Oare nimic n-o să te facă să te îndrepţi şi să nu mai fii atât de neglijentă? Du vergile înapoi!

Burns se supuse. O privii pe furiş când ieşea din că­măruţa unde se închideau cărţile. Îşi punea batista la loc în buzunar şi dâra unei lacrimi strălucea pe obrazul ei palid.

La Lowood, recreaţia de seară era ceasul cel mai plăcut. Colţul de pâine şi cafeaua care ni se dădeau la cinci, fără să potolească foamea, ne însufleţeau totuşi. Lunga constrângere de peste zi slăbea; sala de studiu era mai călduroasă decât dimineaţa. Făceau foc mare ca să înlocuiască lumânarea ce nu era adusă decât ceva mai târziu. Văpaia roşiatică din cămin, zarva de astă dată în­găduită, în sfârşit zumzetul nedesluşit al tuturor glasuri­lor strecurau în noi o dulce senzaţie de libertate.

În seara zilei când o văzusem pe domnişoara Scatcherd bătându-şi eleva cu vergile, mă plimbam, ca de obicei, printre bănci, mese şi grupe vesele de eleve, singură, dar fără să mă simt totuşi stingherită. Când tre­ceam prin faţa ferestrelor, ridicam din când în când obloanele şi mă uitam afară. Cădeau fulgi deşi şi zăpada se îngrămădise lângă perete. Apropiindu-mi urechea de fereastră, putui desluşi, cu tot zgomotul dinăuntru, jal­nicul vâjâit ai vântului.

Dacă aş fi părăsit un cămin drag şi părinţi iubitori e probabil că acesta ar fi fost ceasul când aş fi suferit cel mai rău din pricina despărţirii. Vântul mi-ar fi sfâşiat sufletul, şi haosul acela întunecat mi-ar fi tulburat li­niştea; dar în starea în care mă aflam, amândouă nu-mi provocau decât o aţâţare ciudată. Cuprinsă de neastâmpăr şi de un fel de febră, doream ca vântul să şuiere mai sălbatic, lumina slabă ce mă înconjura să se preschimbe în beznă, iar zumzetul nedesluşit să devină vuiet nă­prasnic.

Sărind peste bănci, târându-mă pe sub mese, îmi făcui drum până la cămin şi, îngenunchind lângă apărătoarea de fier, o găsii pe Burns stând pe gânduri, tăcută, despărţită de tot ce se petrecea în sală datorită tovărăşiei unei cărţi, pe care o citea la lumina jarului.

— Tot Rasselas? o întrebai, aşezându-mă în spa­tele ei.

— Da, îmi răspunse ea, am terminat-o chiar adi­neauri.

După cinci minute, închise într-adevăr cartea. M-am bucurat.

"Acum, mă gândii eu, poate o să vrea să vorbească puţin cu mine." Mă aşezai lângă dânsa, pe podea.

— Care este celălalt nume al dumitale, Burns? în­trebai eu.

— Helen.

— Eşti de departe?

— Dintr-un ţinut de la nord, la hotarul cu Scoţia.

— Te mai întorci vreodată acolo?

— Nădăjduiesc; dar nimeni nu ştie ce-ascunde viitorul.

— Desigur că doreşti să pleci de la Lowood?

— Nu, de ce să doresc? Am fost trimisă la Lowood ca să învăţ. La ce mi-ar folosi să plec înainte de a ter­mina şcoala?

— Dar domnişoara Scatcherd este atât de crudă cu tine!

— Crudă? Nu! E aspră. Nu-i plac defectele mele.

— Dacă aş fi în locul tău, aş urî-o; m-aş împotrivi, dacă m-ar bate cu vergi; i le-aş smulge şi le-aş rupe în faţa ei.

— Cred că nu. Dar dacă ai face-o, domnul Brocklehurst te-ar da afară din şcoală şi le-ai pricinui mare supărare rudelor. E mai bine să înduri cu răbdare o durere pe care o suferi singură, decât să faci un fapt necugetat ale cărui urmări supărătoare ar apăsa asupra întregii familii. Şi, de altfel, Biblia ne porunceşte să răsplătim răul cu binele.

— Dar e cumplit să fii bătută cu vergile, sau pusă să stai în picioare în mijlocul unei săli pline de lume, mai ales la vârsta ta. Eu sunt cu mult mai mică şi n-aş putea îndura aşa ceva.

— Şi totuşi ar fi de datoria ta să te supui fără să cârteşti, dacă nu poţi altfel. Ar fi o slăbiciune şi o nerozie să spui "nu pot", când ştii că ţi-e sortit să înduri.

O ascultai mirată. Nu puteam înţelege această doctrină a resemnării şi pricepeam şi mai puţin bunăvoinţa pe care o arăta ea celor ce-o pedepseau. Simţeam că Helen Burns judeca orice lucru în lumina unei flăcări nevă­zute de mine. Mă gândeam că ar fi posibil ca Helen să aibă dreptate şi eu să greşesc, dar nu ţineam să adâncesc problema asta; am lăsat-o deoparte, aşteptând o vreme mai potrivită.

— Spui că ai defecte, Helen. Care sunt? Mie mi se pare că eşti o fată foarte bună.

— Atunci învaţă de la mine să nu judeci după aparenţe. Aşa cum spune domnişoara Scatcherd, sunt foarte neîngrijită; pun rareori lucrurile la locul lor şi nu mi le las niciodată acolo unde trebuie; sunt neglijenta, uit regulile stabilite, citesc când ar trebui să-mi pregă­tesc lecţiile, n-am nici o metodă; câteodată, spun ca şi tine, că nu pot îndura să fiu supusă unor reguli stricte. Asta o supără mult pe domnişoara Scatcherd, care, bineînţeles, e pricepută şi destoinică.

— Şi aspră şi crudă, adăugai eu.

Dar Helen nu vru să aprobe această adăugire şi tăcu.

— Domnişoara Temple e tot aşa de severă cu tine ca şi domnişoara Scatcherd?

Când auzi numele domnişoarei Temple, un zâmbet blând îi lumină figura serioasă.

— Domnişoara Temple, spuse ea, este foarte bună. Îi vine greu să fie aspră chiar cu elevele cele mai rele. Ea vede greşelile mele şi mă dojeneşte cu blândeţe; dacă fac ceva vrednic de laudă, mă răsplăteşte cu dărnicie, iar o dovadă a caracterului meu urât este că până şi mustrările ei aşa de domoale, aşa de drepte, n-au avut puterea de-a mă face să-mi îndrept greşelile; chiar laudele ei, pe care eu le preţuiesc atât de mult, nu mă pot face mai îngrijită şi mai stăruitoare.

— E de mirare, spusei eu. E atât de uşor să fii ordonată!

— Pentru tine, nu mă îndoiesc. Dimineaţa, în clasă, am observat că erai foarte atentă; gândurile nu-ţi rătă­ceau în altă parte când domnişoara Miller explica lecţia şi te întreba, pe câtă vreme ale mele rătăcesc totdeauna. Adeseori, când ar trebui s-o ascult pe domnişoara Scatcherd şi să reţin tot ce spune, nici nu-i aud glasul. Cad într-un fel de visare. Îmi pare câteodată că sunt în Northumberland, iar zgomotul din jurul meu parcă ar fi murmurul unui râuleţ ce curge prin Deepden, pe lângă casa noastră. Când îmi vine rândul, sunt trezită din visare; dar, ca să aud mai bine susurul râuleţului din visurile mele, n-am ascultat ce se spunea şi nu ştiu la ce-ar trebui să răspund.

— Şi totuşi, ce bine ai răspuns azi dimineaţă.

— A fost doar o întâmplare: lecţia pe care o citeam mă interesase. În loc să visez la Deepden, mă minunam cum de un om căruia îi plăcea dreptatea putea fi aşa de nedrept, aşa de nebun ca regele Carol I. Mă gândeam cât a fost de jalnic că omul ăsta înzestrat cu atâta cinste şi conştiinţă n-a putut vedea dincolo de prerogativele co­roanei. O, dacă ar fi fost el în stare să prevadă şi şi înţeleagă încotro tindeau ceea ce numiră năzuinţele veacului! Şi totuşi îl iubesc, îl respect, îl compătimesc pe acest biet rege ucis! Duşmanii lui au fost mai vinovaţi decât el; ei au vărsat un sânge pe care n-aveau dreptul să-l verse. Cum au îndrăznit să-l ucidă?

Helen vorbea acum pentru sine. Uitase că nu eram în stare s-o înţeleg prea bine, că nu ştiam nimic sau aproape nimic despre acest subiect. Am adus-o iar la starea înţelegerii mele.

— Dar când domnişoara Temple îşi predă lecţiile, gân­durile îţi mai rătăcesc?

— Nu, fireşte; sau, oricum, rar de tot. Fiindcă domnişoara Temple are totdeauna să-mi spună ceva mai nou decât gândurile mele; graiul ei îmi pare deosebit de blând şi ceea ce mă învaţă ea este adesea tocmai ce do­ream eu să aflu.

— Atunci te porţi bine cu domnişoara Temple?

— Da, adică sunt bună într-un chip pasiv; nu mă străduiesc, merg încotro mă împing pornirile mele. O bunătate ca asta nu are nici un merit.

— Dimpotrivă. Eşti bună cu cei care sunt buni cu tine. E ceea ce mi-am dorit totdeauna. Dacă am fi blânzi şi ascultători faţă de cei cruzi şi nedrepţi, totul s-ar petrece numai după voia celor haini; de nimic nu le-ar mai fi teamă şi deci niciodată nu s-ar mai schimba, ci, dimpotrivă, s-ar face din ce în ce mai răi. Când suntem bătute pe nedrept, ar trebui să lovim şi noi, aşa de straşnic, încât persoana care a fost nedreaptă să nu mai aibă niciodată poftă să reînceapă...

— Când o să fii mai mare, sper că o să-ţi schimbi părerile. Eşti încă o copilă neştiutoare.

— Dar eu, Helen, simt că trebuie să nu pot suferi pe cei care nu mă iubesc, orice aş face spre a le fi pe plac; trebuie să mă împotrivesc celor care mă pedepsesc pe nedrept. Lucrul ăsta e tot aşa de firesc ca şi a iubi pe cei care îmi arată dragoste şi a primi o pedeapsă, dacă recunosc că o merit.

— Păgânii şi sălbaticii susţin asemenea păreri, dar creştinii şi popoarele civilizate le resping.

— Cum? Nu înţeleg.

— Nu violenţa domoleşte ura şi nu răzbunarea le­cuieşte nedreptatea.

— Atunci ce?

— Citeşte Noul Testament, ascultă ce spune Cristos şi vezi ce face el. Cuvântul lui să-ţi fie poruncă şi purtarea sa pildă să-ţi fie.

— Şi ce spune el?

— Spune: "Iubeşte pe duşmanii tăi, binecuvântează pe cei care te blestemă şi fă binele celor care te urăsc şi te dispreţuiesc".

— Atunci ar trebui s-o iubesc pe doamna Reed? Nu pot. Să-l binecuvântez pe fiul ei John? E peste pu­terile mele.

La rândul ei, Helen îmi ceru lămuriri. Şi atunci începui să înşir, aşa cum mă pricepeam, povestirea ne­norocirilor şi a urii mele. Sălbatică şi crudă, când eram aţâţată, spusei ce simţeam, fără s-ascund ceva, fără cruţare.

Helen mă ascultă răbdătoare până la sfârşit. Mă aşteptam să facă vreo observaţie, dar ea rămase mută.

— Ei bine, exclamai eu, nu-i doamna Reed o femeie cu inimă de piatră, o femeie fără suflet?

— Fără îndoială că n-a fost bună cu tine, pentru că nu-i plăcea firea ta, după cum domnişoarei Scatcherd nu-i place a mea. Dar cât de amănunţit îţi aduci aminte toate cuvintele şi faptele ei! Ce impresie adâncă a făcut asupra sufletului tău nedreptatea ei! Mie nici o nedrep­tate nu mi-a lăsat urme atât de adânci. N-ai fi mai feri­cită dacă ai încerca să-i uiţi asprimea şi emoţiile adânci pe care le-a stârnit în sufletul tău? Mi se pare că viaţa-i prea scurtă ca s-o petrecem hrănindu-ne ura sau ţinând minte nedreptăţile. Oare pe lumea asta nu suntem toţi împovăraţi de greşeli? Eu sunt încredinţată că va veni în curând o vreme când ne vom putea lipsi de trupu­rile astea care ne duc în ispită. Atunci, scăpând de apăsă­toarea noastră temniţă de carne, vom scăpa şi de înjosire şi păcat; atunci nu ne va mai rămâne decât scânteia spiri­tului, principiul impalpabil al vieţii şi al gândirii, curat ca în clipa când a ieşit din mâna Ziditorului. El se va întoarce de unde a purces, pentru a fi transmis – poate unei fiinţe superioare omului. Poate că va urca pe rând treptele slavei; poate, în sfârşit, palida rază a sufletului omenesc se va preface în strălucitoarea lumină a sera­fimilor! Dar este oare sigur că acest principiu nu va degenera cumva dinspre om înspre duhul răului? Nu, nu pot să cred. Credinţa mea e cu totul alta. Nimeni nu mi-a arătat-o şi vorbesc rar despre ea; ea este însă bucuria mea şi mă leg de dânsa, căci ea aduce nădejdea în sufletele tuturora. Socotesc veşnicia o odihnă ne­curmată, un lăcaş de lumină, nu o prăpastie şi un loc de spaimă. Şi afară de asta, cu această credinţă pot deosebi foarte limpede pe criminal de crima lui; pot să iert cu toată sinceritatea pe primul şi să urăsc pe cea de-a doua; cu această credinţă dorinţa de răzbunare nu-mi poate otrăvi sufletul, nicicând josnicia nu mă scârbeşte prea adânc, iar nedreptatea niciodată nu mă zdrobeşte. Trăiesc liniştită, îndreptându-mi ochii către sfârşitul vieţii mele!

Capul lui Helen, care se lăsa în jos pe măsură ce vorbea, se plecă şi mai mult când sfârşi ultima frază. Văzui din privirea ei că nu mai vrea să discute cu mine, ci vrea să stea de vorbă cu propriile ei gânduri.

Totuşi, nu i se lăsă mult timp pentru gândire. O mo­nitoare, o fată înaltă, necioplită, care intră aproape chiar în clipa când sfârşeam convorbirea, strigă, cu accent puternic din Cumberland:

— Helen Burns, dacă nu faci rânduială în sertare şi nu-ţi strângi numaidecât lucrul, o rog pe domnişoara Scatcherd să vină să vadă şi dânsa.

Trezindu-se din visare, Helen oftă; se ridică şi se supuse monitoarei fără să răspundă şi fără să zăbovească.