Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 5.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Era în dimineaţa zilei de 19 ianuarie. Tocmai bătuse ora cinci când Bessie intră cu o lumânare în iatacul meu şi mă găsi în picioare şi aproape îmbrăcată. Sculată de o jumătate de ceas, mă spălasem pe dată şi mă îmbrăcasem la lumina lunii ce tocmai sta să apună şi ale cărei raze se strecurau prin fereastra strâmtă, lângă culcuşul meu. Trebuia să plec din chiar în ziua aceea. Diligenţa trecea pe la poarta castelului la şase dimineaţa.

Numai Bessie se sculase. După ce aprinse focul începu să-mi încălzească mâncarea. Copiii mănâncă rareori, când sunt preocupaţi de gândul unei călătorii. În ce mă priveşte, nu putui mânca nimic. În zadar mă rugă Bessie să iau măcar o linguriţă sau două din laptele pregătit special pentru mine, ori măcar o înghiţitură de pâine. Atunci înveli într-o hârtie câţiva pesmeţi şi mi-i vârî în săculeţ, apoi, după ce-mi puse paltonul şi pălăria, se înveli cu un şal şi părăsirăm împreună odaia copiilor. Când ajunsei în faţa dormitorului doamnei Reed, Bessie mă întrebă dacă vreau să-mi iau rămas bun de la stăpâna sa.

— Nu, Bessie, răspunsei. Aseară, când ai coborât la cină, ea a venit la patul meu şi mi-a spus că azi dimineaţă nu va fi nevoie să le deranjez, nici pe ea, nici pe verişoarele mele. Mi-a mai spus să nu uit că mi-a fost totdeauna cea mai bună prietenă, să vorbesc despre ea cum se cuvine şi să-i fiu recunoscătoare pentru tot ce-a făcut spre binele meu.

— Şi ce i-ai răspuns, domnişoară?

— Nimic. Mi-am ascuns faţa sub plapumă şi m-am întors cu faţa la perete.

— Rău ai făcut, domnişoară Jane.

— Nu, Bessie, am făcut bine. Stăpâna dumitale n-a fost niciodată prietena mea. Dimpotrivă, a fost duşmanca mea.

— Oh, domnişoară Jane, nu vorbi aşa!

— Adio, Gateshead! exclamai eu coborând prin hol şi îndreptându-mă spre poarta cea mare.

Luna apusese şi era întuneric beznă. Bessie purta un felinar cu care lumina treptele umede ale peronului şi aleile cu pietriş pe care dezgheţul le muiase de curând. Dimineaţa aceea de iarnă era rece şi pătrunzătoare, dinţii îmi clănţăneau în timp ce zoream pe alee. În odaia por­tarului era lumină. Când am ajuns acolo, am găsit-o pe nevasta portarului aţâţând focul. De cu seară, geamantanul meu fusese coborât, legat cu frânghii şi pus la uşă. Era şase fără câteva minute, iar când bătu ceasul, un zgomot de roţi vesti sosirea diligenţei; mă îndreptai spre uşă şi văzui lumina unui felinar apropiindu-se repede prin întuneric.

— Pleacă singură? întrebă nevasta portarului.

— Da.

— Se duce departe?

— La cincizeci de mile.

— Lung drum! Mă mir că doamna Reed îndrăzneşte s-o lase să se ducă singură atât de departe.

O diligenţă trasă de patru cai şi a cărei imperială era înţesată de călători sosise şi se oprise în faţa porţii. Surugiul şi conducătorul strigau să ne zorim. Geamantanul meu fu ridicat, iar eu smulsă din braţele lui Bessie pe când eram agăţată de gâtul ei şi o sărutam.

— Ai grijă de copil! strigă ea conductorului, când mă săltă înăuntru.

— Da, da! răspunse el.

Uşa fu închisă şi se auzi an glas strigând:

— Gata. Diligenţa porni.

Aşa mă despărţii de Bessie şi de Gateshead Hall, aşa fui dusă în goană spre tărâmuri necunoscute, pe care le credeam îndepărtate şi tainice.

Nu-mi amintesc decât vag de călătoria mea; ştiu doar că ziua mi s-a părut nesfârşită şi credeam c-am străbă­tut sute de mile. Am trecut prin mai multe oraşe şi în­tr-unul din ele, unul foarte mare, diligenţa s-a oprit. Caii fură schimbaţi şi călătorii coborâră pentru masă. Conduc­torul mă duse într-un han, unde voi să-mi dea ceva de mâncare, dar fiindcă nu-mi era foame, mă lăsă într-o încăpere uriaşă, unde se găsea câte un cămin la fiecare capăt, un policandru atârnat în mijlocul tavanului şi în partea de sus a unuia dintre pereţi o mică galerie roşie, plină de instrumente muzicale. Copleşită de gânduri ciu­date, mă plimbai mult timp prin odaia aceea. Mi-era grozav de teamă să nu vină cineva să mă răpească, de­oarece eram încredinţată că există hoţi de copii. Nu se afla poveste de-a lui Bessie în care să nu fi fost vorba de isprăvile lor.

În cele din urmă ocrotitorul meu se întoarse şi mă aşeză iarăşi în diligenţă. După ce se urcă pe capră, suflă în corn, dădu bice cailor şi diligenţa porni în goană pe "drumul de piatră" ce ducea către L....

Seara se vestea umedă şi cam ceţoasă. Când ziua se stinse spre a face loc amurgului, înţelesei că eram într-adevăr departe de Gateshead. Nu mai treceam prin oraşe, iar priveliştile se schimbaseră. Zarea era închisă de co­line înalte, cenuşii, întunericul creştea pe măsură ce cobo­ram în vale, de jur împrejurul nostru nu erau decât păduri dese. Multă vreme după ce se lăsase noaptea întu­necoasă auzii vântul sălbatic, gonind năvalnic printre copaci. Legănată de acele sunete, am adormit în sfârşit. Aţipisem nu demult, când oprirea bruscă a diligenţei mă trezi. În faţa mea se afla o străină pe care o luai drept servitoare; la lumina felinarului putui să-i văd faţa şi veşmintele.

— E aici o fetiţă cu numele de Jane Eyre? întrebă străina.

— Da, răspunsei eu.

Atunci fui ridicată şi scoasă din diligenţă. Geaman­tanul fu dat jos şi diligenţa plecă îndată. Eram amorţită de şederea îndelungată, iar zgomotul şi zguduiturile dili­genţei mă buimăciseră. M-am străduit să-mi vin în fire şi privii în jurul meu. Vântul, ploaia şi întunericul stăpâneau văzduhul. Izbutii, totuşi, să întrezăresc un zid şi în el o poartă deschisă. Pe acolo trecui împreună cu noua mea călăuză, care închise poarta cu grijă şi trase zăvorul. Aveam în faţa mea o casă, sau mai bine zis un şir de case, care se întindeau pe o suprafaţă destul de vastă. FaţAdèle lor aveau un mare număr de ferestre, dintre care numai câteva erau luminate. Trecurăm pe o alee largă acoperită cu pietriş şi plină de băltoace, la capă­tul căreia dădurăm de o uşă. Intrarăm, servitoarea mă conduse într-o odaie unde ardea focul şi mă lăsă singură acolo.

Rămăsei în picioare în faţa căminului, căutând să-mi încălzesc degetele ţepene; apoi privii în jurul meu.

Nu era nici o lumânare, dar flacăra jucăuşă a focului îmi arăta, în răstimpuri, pereţii tapetaţi, covoarele, per­delele şi mobilele de mahon strălucitor. Mă aflam în­tr-un salon, nu atât de spaţios sau elegant cum era cel de la Gateshead, dar destul de confortabil. Îmi dădui os­teneala să înţeleg ce reprezenta unul dintre tablourile atârnate pe perete, când intră cineva cu o lumânare. În spatele său venea altă persoană.

Cea dintâi era o femeie înaltă. Avea părul şi ochii negri, fruntea largă şi palidă, trupul înfăşurat în parte într-un şal, înfăţişarea gravă şi portul nobil.

— Copilul e prea mic ca să fie trimis singur, spuse ea, punând pe masă sfeşnicul în care ardea lumânarea.

Mă cercetă cu atenţie încă un minut sau două, apoi adăugă:

— Trebuie s-o culcăm numaidecât, pare obosită. Eşti trudită, copila mea? mă întrebă ea, punându-mi mâna pe umăr.

— Puţin, doamnă.

— Şi ţi-e foame, desigur. Înainte de a se duce la culcare, dă-i să mănânce, domnişoară Miller. E prima oară când îţi părăseşti părinţii ca să vii la şcoală, fetiţo?

Îi răspunsei că n-am părinţi şi ea mă întreba de cînd au murit, câţi ani am şi cum mă cheamă, dacă ştiu să citesc, să scriu şi să cos. După aceea mă mângâie cu blândeţe pe obraz, spunându-mi:

— Sper că ai să fii o fetiţă cuminte.

Apoi mă dădu în seama domnişoarei Miller.

Doamna care mă părăsise putea să aibă cam douăzeci şi nouă de ani; cea care mă însoţea acum părea cu câţiva ani mai tânără. Prima mă uimise cu înfăţişarea, cu glasul şi cu privirea ei. Domnişoara Miller era mai ştearsă, avea un obraz rumen, dar înfăţişarea o arăta istovită de griji. Mersul şi mişcările ei repezi dovedeau că trebuia să aibă multe îndatoriri. Părea a fi supraveghetoare şi aflai mai târziu, într-adevăr, că asta era slujba ei la Lowood. Mă duse din odaie în odaie, prin coridoarele întor­tocheate ale unei case mari. O linişte desăvârşită, care mă cam sperie, domnea în partea pe unde trecuserăm. Un murmur de glasuri se auzi de îndată. Intrarăm într-o sală lungă şi spaţioasă. La ambele capete erau câte două mese mari de brad, luminate fiecare de două lumânări. De jur împrejur şedeau, pe bănci, fete de toate vârstele, mergând de la nouă ori zece şi până la douăzeci de ani. La lumina aceea pâlpâitoare, mi se păru că sunt nespus de multe, cu toate că, de fapt, nu erau mai mult de optzeci. Purtau toate acelaşi costum: rochii de culoare cafenie şi de croială ciudată, iar pe deasupra rochiei şorţuri lungi de pânză. Era ora de meditaţie şi-şi prepa­rau lecţiile pe a doua zi, murmurul pe care-l auzisem era provocat de şoaptele lor.

Domnişoara Miller îmi făcu semn să mă apropii şi sa mă aşez pe o bancă, lângă uşă; pe urmă, îndreptându-se spre capătul acelei odăi lungi, strigă:

— Monitoarele să strângă cărţile!

De la diferite mese se ridicară patru fete înalte, luară cărţile şi le puseră la o parte. Domnişoara Miller strigă din nou:

— Monitoarele să aducă cina!

Cele patru fete ieşiră şi se întoarseră după câteva clipe, aducând fiecare câte o tavă cu un număr de porţii dintr-un fel de mâncare pe care la început nu-l putui recunoaşte, în mijloc văzui o cană şi un urcior. Porţiile fură împărţite elevelor şi cele cărora le era sete luară puţină apă din cana care servea tuturor. Când veni rândul meu, am băut, căci eram tare însetată, dar nu mă atin­sei de mâncare; emoţiile şi oboseala călătoriei făcuseră să-mi piară pofta. Tava trecu pe lângă mine şi atunci pu­tui vedea că mâncarea servită era o budincă de ouă, tăiată în felii.

După ce se termină masa, domnişoara Miller citi ru­găciunea şi fetele urcară scările, două câte două. Sfârşită de oboseală, dădui puţină atenţie dormitorului; mi se păru, totuşi, foarte lung, ca şi sala de studiu. În noaptea aceea urma să dorm cu domnişoara Miller, care mă şi ajută să mă dezbrac. După ce mă întinsei în aşternut, aruncai o privire asupra şirului nesfârşit de paturi; în fiecare se urcară, curând, câte două eleve. După zece minute, singura lumânare care ne lumina a fost stinsă şi adormii în mijlocul unei întunecimi şi linişti depline.

Noaptea trecu repede. Eram prea obosită ca să am vreme măcar să visez. Doar o dată m-am trezit şi am auzit vântul mugind furios şi ploaia căzând în rafale. De-abia atunci observai că domnişoara Miller se culcase lângă mine. Când am deschis iar ochii, se auzea sunetul unui clopot. Toate fetele erau în picioare şi se îmbrăcau. Zorile nu mijiseră încă şi încăperea era luminată de o can­delă sau două. Mă sculai în silă, pentru că era un frig straşnic, dar mă spălai totuşi la un lighean la care făceau coadă şase eleve şi, tremurând, mă îmbrăcai cum putui. După ce se sfârşi toaleta, clopotul sună din nou. Toale elevele se aşezară în rând, două câte două, şi în această ordine coborâră scara şi intrară într-o sală de studiu slab luminată. Rugăciunile fură citite de domnişoara Miller care, după ce sfârşi, strigă:

— Aşezaţi-vă pe clase!

Urmă o zarvă care ţinu câteva minute, deşi domnişoara Miller nu mai contenea să strige: "Tăcere! Păstraţi or­dinea!" Când zgomotul încetă pe deplin, băgai de seamă că elevele se grupaseră în patru semicercuri, în faţa a patru jilţuri aşezate la patru mese. Toate şcolăriţele aveau câte un volum în mână. O carte mare, ce părea a fi Biblia, sta pe fiecare masă, în faţa jilţului gol. Urmă o pauză de câteva clipe, în timpul căreia nu se auzea decât murmurul nedesluşit, pe care-l face totdeauna un număr mare de oameni. Domnişoara Miller trecu de la clasă la clasă cerând să înceteze acel zgomot surd, ce se prelungea.

Clinchetul unui clopot îndepărtat îmi izbi urechile şi imediat trei doamne intrară în încăpere. Fiecare din ele se aşeză în faţa unei mese. Domnişoara Miller se aşeză pe scaunul al patrulea, cel mai apropiat de uşă, în jurul căruia nu erau adunate decât fetiţe foarte mici. Mi se porunci să iau loc în această ultimă clasă şi m-am pomenit la capătul băncii.

Începură lecţiile. Se spuseră temele din ziua aceea şi câteva texte din Scriptură. Urmă apoi o lectură lungă din Biblie, care ţinu un ceas. Când se sfârşiră toate aceste exerciţii, se făcuse ziuă de-a binelea. Neobosit, clopotul sună a patra oară. Elevele se rânduiră din nou şi se în­dreptară spre sufragerie. Cât mă bucuram că am să pot mânca ceva! Mâncasem aşa de puţin în ajun, încât eram pe jumătate leşinată de foame.

Sufrageria era o sală mare, scundă şi întunecoasă. Pe două mese lungi fumegau castroanele, dar aroma abu­rilor nu deschidea de loc pofta de mâncare. Când fetele simţiră mirosul mâncării, fu o mişcare generală de nemul­ţumire. Din fruntea coloanei unde se aflau fetele înalte din clasa cea mai mare, se auziră şoapte:

— O, ce scârbos! Iar a ars porridge-ul!

— Linişte! strigă un glas. Nu era al domnişoarei Miller, ci al unei profesoare dintr-o clasă superioară, o femeie scundă, negricioasă, bine îmbrăcată, dar a cărei înfăţişare avea ceva morocănos. Se aşezase la capătul pri­mei mese, iar o altă doamnă, cu o înfăţişare mai plăcută, prezida la a doua. M-am uitat degeaba după cea care mă conduse cu o seară înainte, căci n-am zărit-o. Domni­şoara Miller stătea la capătul mesei unde mă aflam eu. În sfârşit, o femeie mai vârstnică şi care părea străină se aşeză la a patra masă, în faţa domnişoarei Miller. Am aflat mai târziu că era profesoara de franceză. Se rosti o rugăciune lungă şi se cântă un imn religios. O servitoare aduse ceai pentru profesoare şi masa începu. Înfometată şi foarte slăbită, am înghiţit cu lăcomie câteva linguri din porţia mea, fără să mă gândesc la gus­tul mâncării, dar când foamea mi s-a mai potolit puţin mi-am dat seama că e greţoasă: porridge-ul ars are un gust aproape la fel de respingător ca şi cartofii putrezi. Foamei înseşi i se face greaţă de aşa ceva. Fiecare fată mişca încet lingura, gusta hrana, încerca s-o înghită şi pe urmă mai toate renunţau. Dejunul se sfârşi, fără ca cineva să fi mâncat. Fetele rostiră rugăciunea de mulţu­mire, pentru ceea ce nu primiseră, şi se cântă din nou un imn religios. Din sufragerie trecurăm în sala de medi­taţie. Am ieşit printre cele din urmă şi am văzut o pro­fesoară gustând din porridge şi uitându-se apoi la cele­lalte; întreaga atitudine a profesoarelor exprima nemulţu­mirea. Una dintre ele – cea voinică – murmură:

— Ce mâncare groaznică! E o ruşine!

Lecţiile reîncepură de-abia după un sfert de ceas, în care timp clasa vuia de atâta gălăgie. Se părea că în acest scurt răgaz e îngăduit să vorbeşti, chiar tare şi slobod, şi nu era fată să nu se folosească de acest drept. Toate discuţiile se învârteau în jurul dejunului, de care elevele îşi băteau joc în voie. Sărmane fiinţe! Era singura lor mângâiere. În sală nu se afla altă profesoară în afară de domnişoara Miller. Fetele cele mari o înconjuraseră şi vorbeau cu ea serioase şi triste. Am auzit rostindu-se numele doamnei Brocklehurst. Domnişoara Miller dădu din cap, ca şi cum ar dezaproba ce se spunea, dar nu părea că se sileşte să potolească nemulţumirea generală, pentru că, desigur, o împărtăşea.

Ceasornicul bătu de nouă ori; domnişoara Miller veni în mijlocul încăperii şi exclamă:

— Linişte! La locurile voastre!

Disciplina se înscăuna: în cinci minute ordinea înlocui zarva, iar babiloniei de mai înainte îi urmă o rela­tivă linişte. Profesoarele îşi reluaseră cu punctualitate posturile; şi totuşi şcoala întreagă parcă era în aştep­tare. Rânduite în bănci, cele optzeci de fete stăteau drepte şi nemişcate. Era o adunare ciudată: toate aveau părul lins pe frunte şi pieptănat pe după urechi, fără cea mai mică buclă; toate purtau, rochii cafenii, închise la gât şi cu guleraş îngust. Pe rochii se cususe un buzu­nar de pânză ce le slujea ca sac pentru lucru şi semăna puţin cu chimirele highlanderilor(*1). Purtau ciorapi de lână şi pantofi grosolani ţărăneşti încheiaţi cu catarame de aramă. Vreo douăzeci dintre ele, îmbrăcate în felul acesta, erau fete pe deplin dezvoltate sau, aş putea spune, chiar femei tinere. Costumul acela le stătea prost şi le dădea, până şi celor mai chipeşe, o înfăţişare ciudată.

*1 Ţărani din munţii Scoţiei

Le priveam şi le cercetam din când în când şi pe pro­fesoare. Nu-mi plăcea nici una. Cea voinică părea cam grosolană, cea scundă părea iute şi rea, iar franţuzoaica era repezită şi caraghioasă. Cât despre sărmana domni­şoară Miller, era stacojie, părea obosită peste măsură. Pe când le priveam ba pe una, ba pe alta, toată şcoala se ridică deodată în picioare ca împinsă de un singur resort.

Ce se întâmplase? Nu auzisem nici un ordin: eram nedumerită. Dar, înainte de-a mă lămuri, fetele se aşe­zaseră la loc. Cum toţi ochii se îndreptaseră spre un singur punct, privii şi eu în aceeaşi direcţie şi observai în sală persoana care mă primise în ajun. Stătea în fundul lungii încăperi, lângă foc, căci la fiecare capăt al sălii se afla câte un cămin. Privea serioasă şi tăcută cele două rânduri de fete. Domnişoara Miller se apropie de ea, pentru a-i pune o întrebare, iar după ce primi răspunsul se întoarse la locul ei şi spuse tare:

— Monitoarea clasei întâi să aducă globurile!

În vreme ce se îndeplinea porunca, doamna necu­noscută se plimba încet prin odaie. Cred ca înclinarea către respect mi-e adânc înrădăcinată în suflet, fiindcă îmi amintesc parcă şi acum respectul admirativ cu care îi urmăream paşii. Văzută în plină lumină a zilei, mi se păru frumoasă, înaltă şi bine făcută. În ochii ei căprui strălucea o mare bunăvoinţă; sprâncenele-i lungi şi bine desenate scoteau în evidenţă albeaţa frunţii. Părul ei, castaniu foarte închis, era strâns în bucle mici pe tâmple, după moda vremii. Nu se purtau pe atunci nici panglicuţe, nici bucle lungi.

Rochia, de asemeni croită după moda timpului, era de culoare purpurie şi garnisită cu o podoabă de modă spaniolă din catifea neagră, iar la cordonul ei strălucea un ceas de aur (ceasornicele erau mai rare atunci decât astăzi). Dacă va întregi acest portret, adăugându-i nişte trăsături noi, un obraz palid dar senin şi o ţinută nobilă, cititorul va avea în minte, atât de desăvârşită pe cât sunt în stare să zugrăvească cuvintele, icoana domnişoarei Temple, Maria Temple, după cum aflai mai târziu că o cheamă, văzând numele ei scris pe o carte de rugăciuni pe care mi-o încredin­ţase s-o duc la biserică.

Directoarea şcolii din Lowood (căci ea era) se aşeză în faţa mesei, pe care fuseseră rânduite globurile, strânse prima clasă în jurul ei şi începu o lecţie de geografie. Clasele mai mici fură chemate de celelalte profesoare şi vreme de un ceas urmară lecţiile de gra­matică şi de istorie, apoi de scriere şi de aritmetică. Lecţiile de muzică le preda domnişoara Temple, dar numai câtorva eleve mai mari. Ceasul vestea sfârşitul orei hotărâte pentru fiecare lecţie. Când sună în cele din urmă douăsprezece, directoarea se ridică.

— Am de spus un cuvânt elevelor din Lowood, zise ea.

Murmurul care urma fiecărei lecţii izbucnise şi acum, dar când se auzi glasul domnişoarei Temple, încetă dintr-o dată. Ea urmă:

— Vi s-a dat azi dimineaţă o mâncare pe care n-aţi putut-o mânca. Trebuie să vă fie foame. Am dat dispoziţii să vi se dea o gustare cu pâine şi brânză.

Profesoarele o priviră uimite.

— Iau asupra mea toată răspunderea, adăugă ea, vrând, parcă, să lămurească pe ceilalţi, şi părăsi imediat sala.

Pâinea şi brânza fură aduse şi împărţite, spre marea mulţumire a întregii şcoli, apoi ni se dădu ordin să ne jucăm în grădină. Fiecare îşi puse o pălărie ordinară de pai, legată cu panglici din stambă vopsită, şi un palton de stofă cenuşie. Eu fui îmbrăcată ca şi celelalte şi urmându-le ajunsei afară, în aer liber.

Grădina era mare, înconjurată de ziduri înalte, spre a opri orice privire necuviincioasă. Pe una din laturi se gă­sea o galerie acoperită. Mijlocul, înconjurat de alei lungi, era împărţit în straturi mici. Fiecare elevă primea în grijă unul dintre ele, aşa încât nu exista strat care să nu-şi aibă stăpânul său. Vara, când pământul era acoperit de flori, acele grădiniţe deveneau desigur încântătoare, dar la sfârşitul lui ianuarie, totul era uscat de vânt şi părăginit.

Tremuram şi mă uitam în jurul meu. Nu era o zi po­trivită pentru plimbări în aer liber; deşi nu ploua, se lăsase o ceaţă deasă, gălbuie, ce se prefăcu apoi într-o burniţă măruntă. Pământul mustea încă din cauza ploii puternice din ajun. Cele mai voinice dintre fete alergau de colo până colo şi înjghebau jocuri repezi, altele, palide şi slabe, se înghesuiau căutând adăpost şi căldură sub galerie. Se auzea deseori, pe măsură ce le pătrundea umezeala, o tuse seacă ieşind din piepturile lor chinuite de tremur.

Până acum încă nu vorbisem cu nimeni şi nimeni nu se sinchisea de mine. Mă simţeam destul de singură; dar singurătatea nu mă apăsa prea tare, căci eram obişnuită cu ea. Mă rezemai de un stâlp al galeriei, strângându-mi la piept paltonul subţirel şi încercând să uit frigul ce mă cuprindea şi foamea care mă chinuia. Îmi petrecui tot timpul privind în juru-mi şi gândindu-mă. Observaţiile mele erau prea nedesluşite şi frag­mentare ca să merite a fi rechemate în memorie. Abia dacă ştiam unde mă aflu. Gateshead şi viaţa mea tre­cută pluteau la o depărtare care îmi părea nemărginită; prezentul era nelămurit şi ciudat, iar asupra viitorului nu-mi puteam face nici o părere. Privii grădina, care aducea foarte mult a grădină de mânăstire, pe urmă privirile mi se opriră asupra casei, formată dintr-o aripă cenuşie şi veche şi alta ce părea cu totul nouă. Partea cea nouă, unde se aflau sala de studii şi dormitoarele, era luminată de ferestre cu multe ochiuri şi apărate de zăbrele, ceea ce o făcea să semene cu o biserică. Pe o placă mare, aşezată deasupra intrării, se vedea urmă­toarea inscripţie:

"Aşezământul Lowood. Această aripă, a fost reclădită în anul... de Naomi Brocklehurst, de la Brocklehurst Hall, din acest comitat." "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pre Tatăl vostru carele este în ceruri." (Maici, V. 16).

După ce am citit şi recitit aceste cuvinte, mi-am dat scama că aş avea nevoie de lămuriri, deoarece singură nu le puteam pătrunde pe deplin înţelesul. Chibzuiam încă la ce-ar putea să însemne "aşezământ" şi mă stră­duiam să văd ce legătură putea fi între partea întâi a inscripţiei şi versetul din Biblie, când o tuse seacă mă făcu să întorc capul. Văzui o fată care sta lângă mine pe banca de piatră. Ţinea în mână o carte şi părea cu totul cufundată în lectură. De unde eram, puteam citi titlul: Rasselas(*2). Numele acesta mă izbi prin ciudăţenia lui şi mi se păru prin urmare atrăgător. Întorcând o pagină, fata ridică ochii, iar eu folosii prilejul ca să-i vorbesc.

*2 Este vorba de romanul didactic intitulat Rasselas, prinţ al Abisiniei – operă a scriitorului englez Samuel Johnson (1709-1784)

— E interesantă cartea asta? o întrebai.

Mă gândeam chiar s-o rog să mi-o împrumute o dată.

— Mie îmi place, îmi răspunse ea după o scurtă pauză, în care timp mă cercetă cu privirile.

— Despre ce-i vorba? urmai eu.

Nu puteam pricepe de unde luasem îndrăzneala de a începe în felul acesta convorbirea cu o străină. Era ceva împotriva firii şi obiceiurilor mele, dar îndeletnicirea în care o găsisem cufundată trezise fără îndoială în sufletul meu oarecare simpatie. Şi mie îmi plăcea să citesc, însă, ce-i drept, numai lucruri uşoare şi copilăreşti, întrucât nu eram încă în stare să pricep cărţile serioase şi cu miez.

— Poţi să te uiţi la ea, îmi spuse fata, dându-mi cartea.

Cercetând-o zorită, m-am încredinţat că titlul era mai captivant decât cuprinsul. Rasselas mi se păru o carte plicticoasă pentru gustul meu neformat. Nu pomenea nimic de zâne şi duhuri, n-avea nici o poză strălucitoare pe paginile cu litere înghesuite. O înapoiai deci proprietarei sale.

Fata o primi la fel de liniştită, fără să-mi spună nimic. Era gata să-şi reînceapă lectura, când o întrerupsei iar.

— Poţi să-mi spui, întrebai eu, ce înseamnă inscripţia săpată pe placa de deasupra uşii? Ce-i aceea "Aşezământul Lowood"?

— Casa unde ai venit să locuieşti.

— De ce se numeşte aşezământ? E deosebită într-un fel oarecare de alte şcoli?

— E o şcoală ţinută în parte din mila obştească. Şi tu, şi eu, şi toate celelalte eleve suntem întreţinute din mila publică, suntem copii ai milei. Desigur că eşti or­fană. Tatăl sau mama ta au murit, nu-i aşa?

— Amândoi au murit de multă vreme. Nici nu mi-i aduc aminte.

— Ei bine, toţi copiii pe care ai să-i vezi aici au pierdut cel puţin pe unul dintre părinţi şi de aceea s-a dat şcolii numele de aşezământ pentru creşterea orfanilor.

— Plătim ceva, sau suntem ţinute fără plată?

— Noi sau prietenii noştri plătesc cincisprezece lire sterline pe an.

— Atunci de ce ni se spune copii ai milei?

— Pentru că cele cincisprezece lire nefiind îndestulătoare pentru întreţinerea şi educaţia noastră, ce lipseşte se adună prin subscripţie.

— Şi cine sunt subscriitori?

— Diferiţi oameni miloşi, caro locuiesc prin împre­jurimi, sau chiar la Londra.

— Dar această Naomi Brocklehurst cine-i?

— Este doamna care a clădit aripa cea nouă a casei, după cum arată şi inscripţia, şi al cărei fiu suprave­ghează şi conduce aici totul.

— Pentru ce?

— Fiindcă el este administratorul şi conducătorul.

— Atunci casa nu-i a acelei doamne care are ceas de aur şi care a spus că vom căpăta pâine şi brânză?

— Domnişoara Temple? Oh, nu! Aş fi vrut să fie a ei, dar ea trebuie să dea socoteală domnului Brocklehurst pentru tot ce face. El ne cumpără hrană şi îmbrăcăminte.

— Şade aici?

— Nu. Locuieşte într-un castel mare, la două mile de Lowood. E pastor şi se spune că face mult bine.

— Ai spus că doamna aceea înaltă se numeşte domnişoara Temple?

— Da.

— Dar pe celelalte profesoare cum le cheamă?

— Cea pe care o vezi aici, roşie la faţă, e domnişoara Smith. Ea croieşte şi supraveghează lucrul nostru, fiindcă noi singure ne facem rochiile, paltoanele şi celelalte veşminte. Cea scundă, cu păr negru, este domnişoara Scatcherd. Predă istoria şi gramatica şi conduce clasa a doua. În sfârşit, cea învelită în şal şi care poartă batista legată de cordon cu o panglică galbenă este doamna Pierrot. E din Lille, din Franţa, şi predă franceza.

— Îţi iubeşti profesoarele?

— Destul de mult.

— O iubeşti şi pe cea scundă cu părul negru, pe doamna...? Nu pot pronunţa numele cum îl pronunţi tu.

— Domnişoara Scatcherd are o fire iute, trebuie să iei seama să n-o superi. Doamna Pierrot nu-i o fiinţă rea.

— Dar domnişoara Temple e cea mai bună, nu-i aşa?

— Da, domnişoara Temple e foarte bună, înţeleaptă şi-i mai mare peste celelalte profesoare pentru că-i cea mai învăţată dintre toate.

— Eşti de mult la Lowood?

— De doi ani.

— Eşti orfană?

— Mama a murit.

— Te simţi bine aici?

— Mă întrebi cam prea multe. Deocamdată ţi-am spus destule. Acum aş vrea să citesc puţin.

Dar în clipa aceea clopotul sună, vestind prânzul. Toată lumea părăsi grădina. Cu greu s-ar fi putut spune că mirosul ce umplea sufrageria era mai atrăgător decât cel care ne întâmpinase dimineaţă. Mâncarea fu adusă în două vase uriaşe, cositorite, din care se înălţa un abur gros cu miros de grăsime râncedă. Ni se servi un fel de mâncare alcătuit din bucăţi de carne cu cartofi fără nici un gust, amestecaţi şi fierţi laolaltă. Fiecare elevă căpătă o porţie destul de mare. Mâncai cât putui, întrebându-mă dacă în fiecare zi voi mânca aşa de prost.

După masă, trecurăm imediat în sala de studiu. Reîncepură lecţiile şi ţinură până la cinci.

În timpul după-amiezii nu se petrecu decât un singur fapt deosebit. Fata cu care vorbisem în grădină fu dată afară de la lecţia de istorie de către domnişoara Scatcherd şi pusă să stea în picioare în mijlocul clasei. Pedeapsa asta mi se păru foarte umilitoare, mai ales pentru o fată de vârsta ei: părea să aibă treisprezece-paisprezece ani. Mă aşteptam să arate că suferă şi-i e ruşine; dar, spre marea mea mirare, nu plânse şi nici măcar nu roşi. Stătea liniştită – deşi gravă – şi era ţinta tuturor privirilor. "Cum poate îndura asta cu atâta linişte şi tărie? mă gândeam eu. Dacă aş fi în locul ei, aş vrea să mă-nghită pământul. Dar ea pare că nici nu se gândeşte la pedeapsa pe care-o suferă şi la situaţia tristă în care se află, parcă nici nu vede nimic împreju­rul ei. Am auzit vorbindu-se de oameni care visează treji şi mă întreb dacă nu-i cumva cazul ei. Are ochii aţintiţi în podea, dar sunt sigură că n-o vede. Privirea-i parcă pătrunde înăuntrul fiinţei, în însăşi inima sa. Se gândeşte la trecut; prezentul nu înseamnă nimic în faţa ei. Fata asta-i o enigmă pentru mine; o fi bună, o fi rea?"

Puţin după cinci, ni se dădu altă masă: o ceaşcă mică de cafea şi o jumătate de felie de pâine neagră. Am băut cafeaua şi am mâncat cu nesaţ pâinea; dar aş mai fi dorit încă o dată pe atâta: eram încă flămândă. Pe urmă ni se dădu o jumătate de ceas recreaţie, apoi iar studiu. În sfârşit, cana de apă, felia de budincă de ovăz, rugăciunea – şi toată lumea se duse la culcare.

Aşa a trecut prima mea zi la Lowood.