Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 4.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

După convorbirea avută cu domnul Lloyd şi după discuţia dintre Bessie şi Abbot, pe care am relatat-o mai sus, nădejdea într-o apropiată schimbare a situaţiei mele devenise îndeajuns de mare pentru a-mi trezi dorinţa de a mă însănătoşi. Doream în­sănătoşirea şi o aşteptam în linişte, dar totul rămânea ca mai înainte. Zilele şi săptămânile treceau, mă înzdrăvenisem şi totuşi nu se mai pomenea nimic despre ceea ce mă interesa aşa de mult. Doamna Reed arunca uneori câte o privire aspră asupra mea, dar rareori îmi vorbea: de când cu boala mea, trăsese o linie de separaţie mai accentuată ca oricând între mine şi propriii ei copii. Dor­meam singură într-un mic iatac. Eram condamnată să mănânc singură, îmi petreceam tot timpul în odaia co­piilor, pe când verii mei şedeau în salon. Mătuşa nu lăsa, cu toate acestea, să-i scape vreun cuvânt despre trimite­rea mea la şcoală. Aveam, totuşi, certitudinea instinctivă că nu mă va mai suferi mult timp sub acelaşi acoperământ, căci privirea ei, atunci când cădea asupră-mi, trăda o duşmănie adâncă şi nepotolită.

Eliza şi Georgiana, urmând desigur îndrumările ce li se dăduseră, îmi vorbeau cât puteau mai puţin. John se strâmba la mine de câte ori mă întâlnea. Într-o zi încercă să mă bată dar numaidecât mă împotrivii, mânată de acelaşi simţământ de mânie adâncă şi revoltă deznădăj­duită ce mă mai cuprinsese o dată, aşa încât socoti că-i mai cuminte să mă lase în pace. Se îndepărtă, ameninţându-mă şi strigând că i-am rupt nasul. Într-adevăr, lo­visem acea parte proeminentă a obrazului său cu toată tăria de care fusese în stare pumnul meu; când îl văzui speriat, fie de lovitură, fie de privirea mea, simţii o ar­zătoare dorinţă să mă folosesc de avantajul câştigat şi să-l învăţ minte, dar el şi ajunsese la maică-sa. Îl auzeam spunându-i pe ton plângăreţ că "scârboasa" de Jane Eyre se repezise la el ca o pisică turbată. Maică-sa îl întrerupse cu asprime:

— Nu-mi mai vorbi despre creatura asta. John. Ţi-am spus să nu te mai apropii de ea: nu merită s-o iei în seamă şi nu vreau să te mai văd nici pe tine, nici pe su­rorile tale jucându-vă cu ea.

Eram foarte aproape şi mă sprijineam de balustrada scării. Strigai deodată fără să mă mai gândesc la ce spuneam:

— Da ei nu sunt vrednici să se joace cu mine!

Doamna Reed era o femeie destul de grasă, dar auzind aceste vorbe ciudate şi îndrăzneţe, urcă repede scara. Mă urcă val-vârtej în odaia copiilor şi mă îmbrânci lângă patul meu, interzicându-mi să părăsesc locul acela şi să mai rostesc vreun cuvânt în tot restul zilei.

— Ce-ar zice unchiul Reed, daca ar fi aici? întrebai eu aproape fără voie.

Spun fără voie, căci cuvintele acelea le rostea gura mea fără ca mintea să fi voit să le spună. Era în mine o putere care vorbea şi căreia eu nu mă puteam împotrivi.

— Cum? exclamă doamna Reed, aproape şoptit.

Ochii verzi, de obicei reci şi stăpâniţi, se tulburară şi căpătară o expresie de teamă: luă mâna de pe braţul meu, părând că se îndoieşte dacă sunt copil sau nălucă. Intrasem în horă, trebuia să joc.

— Unchiul Reed e în cer, urmai eu; el vede tot ce faci şi ce gândeşti; tata şi mama văd şi ei şi ştiu că mă ţii închisă toată ziua şi că-mi doreşti moartea.

Doamna Reed îşi reveni curând. Mă zgâlţâi cu putere şi, după ce mă trase zdravăn de urechi, plecă fără să mai spună vreun cuvânt.

Bessie mă mai dăscăli vreme de un ceas; îmi dovedi că eram cea mai rea şi cea mai părăsită fată care a locuit vreodată sub un acoperiş. Eram ispitită s-o cred, fiindcă nu simţeam în inima mea decât porniri rele.

Trecu noiembrie, decembrie şi jumătate din ianuarie. Crăciunul şi Anul nou se sărbătoriră la Gateshead cu veselia obişnuită; s-au schimbat daruri şi s-au dat os­peţe. Eu eram, fireşte, înlăturată de la aceste bucurii. Partea mea de veselie era să fiu de faţă, în fiecare zi, la găteala Elizei şi Georgianei, să le văd coborând în salon cu rochiile lor de muselină uşoară, cu eşarfele lor stacojii şi cu părul lor inelat cu grijă; să pândesc apoi vânzoleala valeţilor, să ascult sunetul pianului şi al harpei, clin­chetul de pahare şi de porţelanuri, în clipa cânu se adu­ceau în salon gustările. Când se deschidea uşa, murmurul întretăiat al convorbirilor ajungea până la mine. Dacă îndeletnicirea asta mă obosea, plecam de la scară, ca să intru în pustia şi tăcuta odaie a copiilor. Acolo, deşi cam tristă, nu mă simţeam totuşi nefericită. La drept vorbind, nu aveam nici cea mai mică dorinţă să mă aflu în socie­tate, căci în societate eram foarte arareori luată în seamă. Dacă Bessie ar fi fost bună cu mine, aş fi preferat să-mi petrec serile cu ea, decât să stau ceasuri întregi sub pri­virea cruntă a doamnei Recd, într-o încăpere plină de doamne şi domni. Dar Bessie, de îndată ce erau îmbrăcate tinerele ei stăpâne, avea obiceiul să se îndrepte înspre regiunile pline de viaţă ale bucătăriei sau ale odăii jupânesei, şi lua de obicei lampa cu ea: aşa că, până în clipa când murea focul, mă aşezam lângă cămin cu păpuşa pe genunchi, aruncând din când în când câte o privire cerce­tătoare în juru-mi, spre a mă încredinţa că afară de mine nu se mai afla nici o nălucă în acea odaie plină de umbre.

Când jarul devenea roşu întunecat, mă dezbrăcăm re­pede, trăgând cum mă pricepeam de noduri şi de şireturi şi căutam, în pătucul meu, un adăpost împotriva frigului şi a întunericului. În acest pătuc luam de fiecare dată păpuşa cu mine. Oamenii au totdeauna nevoie să iubească ceva şi, negăsind nici un lucru mai vrednic de dragostea mea, o iubeam din toată inima pe păpuşa aceea zdrenţăroasă ca o sperietoare de ciori în miniatură. Acum îmi aduc aminte cu mirare de sinceritatea absurdă cu care iubeam acea mică jucărie, ce mi se părea aproape vie şi în stare să simtă. Nu puteam adormi fără să învelesc păpuşa în cămaşa mea de noapte şi când o ştiam acolo, în siguranţă şi la căldură, eram oarecum fericită, fiindcă o credeam şi pe ea mulţumită.

Ceasurile mi se păreau lungi până la plecarea musafi­rilor. Ascultam paşii lui Bessie pe scară: venea câteodată să ia degetarul sau foarfecă, ori să-mi aducă drept cină o prăjitură sau o plăcintă cu brânză. Dacă începeam să mănânc, se aşeza lângă patul meu şi, când sfârşcam, îmi aşeza păturile şi sărutându-mă de două ori îmi spunea: "Noapte bună, domnişoară Jane". Când se purta astfel, Bessie îmi părea fiinţa cea mai bună, cea mai frumoasă şi cea mai blândă de pe pământ: doream din tot sufletul s-o văd totdeauna aşa de bună şi de binevoitoare şi do­ream să nu mă certe, să nu-mi mai dea de lucru peste puterile mele cum era de-atâtea ori îndemnată să facă.

Bessie Lee era, cred, o fată vrednică, fiindcă făcea totul cu îndemânare şi pesemne că povestea minunat, căci basmele cu care mi-a fermecat copilăria mi-au ră­mas ca o imagine de neşters. Era şi frumoasă, dacă nu mă înşală cumva aducerile-aminte; era o femeie mlădie, cu păr negru, cu ochi de culoare închisă. Îmi amintesc trăsăturile ei fine, culoarea albă şi sănătoasă a feţei; era însă iute şi cu toane. Totuşi, deşi se arăta nepăsătoare faţă de principii şi faţă de dreptate, o preferam tuturor celorlalţi de la Gateshead Hall.

Ne aflam în 15 ianuarie. Pendula bătuse nouă dimi­neaţa. Bessie coborâse la micul dejun: verii mei nu fu­seseră încă chemaţi de doamna Reed. Eliza îşi punea pă­lăria şi rochia cea mai călduroasă, şi se ducea să dea de mâncare găinilor. Era cea mai plăcută îndeletnicire a ei: dar îi plăcea – nu mai puţin – sa vândă ouă menajerei şi să strângă banii astfel căpătaţi. Avea un adevărat ta­lent pentru negustorie şi o pronunţată tendinţă de a strânge bani, care se vădea nu numai prin vânzarea ouălor şi a puilor, dar şi în îndelungile tocmeli cu grădinarul pentru răsaduri de flori, seminţe şi puieţi. Grădinarul avea poruncă de la doamna Reed să-i cumpere toate roAdèle grădinii pe care dorea ea să le vândă, iar Eliza şi-ar fi vândut şi părul din cap, dacă ar fi putut scoate vreun câştig frumos din asta. În ce priveşte banii, la început îi ţinea ascunşi prin diferite unghere, înveliţi în zdrenţe sau în bigudiuri vechi, dar unele ascunzători fiind des­coperite de servitoare, Eliza se temu că într-o zi va pierde toată comoara şi consimţi s-o încredinţeze mamei sale, cu o dobândă cămătărească de 50 sau 60 la sută, pe care o pretindea necruţător la fiecare trimestru, ţinând cu mare grijă, într-o cărţulie, socoteala câştigului.

Georgiana sta pe un scaun înalt în faţa unei oglinzi, îşi împletea în păr flori artificiale şi pene ponosite pe care le găsise într-un dulap din mansardă. În timpul acesta eu îmi făceam patul. Primisem poruncă strictă de la Bessie ca patul să fie gata făcut înainte de înapoierea ei (căci Bessie mă folosea acum adeseori ca pe un fel de ajutoare a ei, punându-mă să curăţ odaia şi să şterg fo­toliile de praf). După ce am întins cuvertura pe pat şi am împăturit cămaşa de noapte, m-am dus la fereastră, unde zăceau împrăştiate câteva cărţi cu poze şi jucării. Am vrut să le rânduiesc, dar Georgiana mi-a poruncit cu asprime să-i las în pace lucrurile (fiindcă farfurioarele, ceşcuţele, scaunele acelea mici erau averea ei). Neavând ce face, începui să suflu în florile de gheaţă ce se prin­seseră pe geam şi făcui astfel un ochi, prin care priveam afară pământul nemişcat şi împietrit de un ger aspru. De la fereastră se zărea locuinţa portarului şi aleea pe unde intrau trăsurile, iar după ce topisem de ajuns din frun­zişul argintiu de pe geam, văzui deschizându-se porţile. O trăsură intră, îndreptându-se spre casă. O priveam cu nepăsare cum se apropie; veneau adesea trăsuri la Gateshead Hall, dar niciodată nu aduceau musafiri care să mă intereseze. Caleaşca se opri în faţa uşii. Se auzi sunând şi noul-venit fu primit. Cum toate acestea nu-mi spuneau nimic, îmi îndreptai atenţia asupra unui prigor flămând, care se aşezase şi ciripea în ramurile desfrunzite ale unui cireş din faţa zidului, sub fereastra mea. Îmi mai rămăsese pâine şi lapte de la micul dejun: făcui fi­rimituri dintr-un rest de pâinişoară şi încercai să deschid fereastra, vrând să risipesc firimiturile pe marginea ei, când Bessie urcă repede scara şi intră în odaie strigând:

— Domnişoară Jane, scoate şorţul. Ce faci aici? Te-ai spălat azi dimineaţă pe obraz şi pe mâini?

Înainte de a răspunde, încercai iar să deschid fereastra, fiindcă ţineam să dau eu însămi păsării firimiturile de pâine. Izbutii, aruncai o parte din firimituri pe jos şi abia pe ramurile pomului pe urmă. Închizând fereastra, răs­punsei liniştită:

— Nu, Bessie, de-abia am terminat de şters praful.

— Ce fetiţă sâcâitoare şi neîngrijită! Ce făceai acolo? Eşti roşie, de parcă ai fi făcut vreo poznă. De ce ai deschis fereastra?

Fui cruţată de osteneala de-a mai răspunde, căci Bessie părea prea zorită ca să mai asculte lămuririle. Mă trase la lavoar, luă săpun, apă şi un prosop ordinar şi-mi freca fără milă faţa şi mâinile. Din fericire pentru mine termină repede, apoi îmi netezi părul cu o perie ţepoasă, îmi scoase şorţul şi împingându-mă pe scară îmi porunci să cobor repede în sufragerie, unde eram aşteptată.

Tocmai mă pregăteam să întreb cine m-aştepta şi dacă mătuşa era jos, dar Bessie şi dispăruse, închizând uşa după ea.

Am coborât încet. De aproape trei luni nu mai fuse­sem chemată la doamna Reed. Închisă atâta timp în odaia copiilor, sufrageria şi salonul ajunseseră pentru mine locuri impunătoare în care mi-era teamă să intru.

Ajunsei în antreul gol, în faţa uşii sufrageriei. Acolo m-am oprit intimidată şi tremurând. Teama de pedepse nedrepte făcuse din mine o mică fiinţă bănuitoare şi fri­coasă. Nu îndrăzneam nici să mă întorc sus în odaia co­piilor, nici să pătrund în salon; rămăsei pe loc zece mi­nute, şovăind. Deodată clopotul din sufragerie sună cu putere: trebuia să intru.

...Cine m-o fi aşteptând? mă întrebam eu în timp ce apăsam cu amândouă mânile clanţa înţepenită care, o clipă sau două, rezistă opintirilor mele. Pe cine voi vedea cu mătuşa Reed? Un bărbat sau o femeie? Apăsai din toate puterile pe clanţă şi uşa se deschise. Înaintai, făcând res­pectuos o reverenţă, şi privii în jurul meu. Ceva întune­cat şi lung – un fel de coloană îngustă – îmi atrase pri­virea. Îmi dădui seama, în cele din urmă, că era un om întunecat, îmbrăcat în negru, care sta în picioare în faţa căminului. Capul acelui străin ciudat părea o mască în­fiptă într-o săgeată lungă.

Doamna Reed sta la locul ei obişnuit, lângă foc. Îmi făcu semn să mă apropii. O ascultai şi ea mă prezentă străinului, spunând:

— Iată fetiţa despre care v-am vorbit.

Străinul întoarse încet capul spre mine şi, după ce aţinti asupră-mi cercetătorii săi ochi cenuşii ce clipeau pe sub genele stufoase, întrebă, pe un ton solemn şi cu o voce de bas:

— E micuţă, câţi ani are?

— Zece ani.

— Aşa de mult? întrebă el cu îndoială şi mai prelungi cercetarea câteva va minute; pe urmă mi se adresă mie:

— Cum te cheamă, fetiţo?

— Jane Eyre, domnule.

Rostind aceste cuvinte, m-am uitat la el. Era foarte mare, dar poate că mi s-a părut aşa, fiindcă pe atunci eram eu foarte mică. Avea trăsături prelungi, şi mi se părea că de altfel toate celelalte caracteristici ale înfă­ţişării sale îl arătau aspru şi făţarnic.

— Ei bine, Jane Eyre, tu eşti fetiţă cuminte?

Nu puteam răspunde da: toţi cei în mijlocul cărora trăiam credeau tocmai dimpotrivă; tăcui deci. Doamna Reed răspunse în locul meu printr-o clătinare din cap plină de înţeles. Adăugă repede:

— Cu cât vom vorbi mai puţin despre asta, cu atât va fi poate mai bine, domnule Brocklehurst.

— Îmi pare rău că aud una ca asta. Trebuie să vor­besc câteva clipe cu ea.

Şi, renunţând la poziţia sa perpendiculară, se aşeză într-un jilţ, în faţa doamnei Reed.

— Vino încoa', îmi zise.

Păşii peste covoraş; străinul mă aduse drept în faţa lui. Acum, când chipurile noastre se aflau la aceeaşi înăl­ţime, putui să-i văd mai bine faţa. Ce nas mare! Şi ce gură! Şi ce dinţi mari, ieşiţi în afară!

— Nu-i nimic mai trist decât să vezi un copil rău, urmă el, mai ales o fetiţă rea. Ştii unde se duc după moarte cei afurisiţi?

Răspunsul meu fu prompt şi ortodox:

— În iad.

— Şi poţi să-mi spui ce este iadul?

— Este o prăpastie plină de flăcări.

— Ţi-ar place să fii aruncată în acea prăpastie şi să stai în vecii vecilor?

— Nu, domnule.

— Şi ce trebuie să faci ca să te fereşti de-o asemenea soartă?

Mă gândii puţin; de astă dată, auzindu-mi răspunsul, fu uşor să-i găsească slăbiciunea.

— Trebuie să fiu sănătoasă şi să nu mor.

— Şi cum îţi poţi păstra sănătatea? Copii mai mici decât dumneata pier zilnic. Acu o zi, două, am îngropat un copil numai de cinci ani; dar era bun şi sufletul său e acum în cer. Ar trebui să-ţi fie teamă că nu s-ar putea spune acelaşi lucru despre dumneata, dacă ai fi chemată pe lumea cealaltă.

Neputându-i risipi îndoielile, mi-am pironit ochii la picioarele lui mari şi am oftat, dorind să mă aflu la capătul pământului.

— Sper că acest oftat vine din inimă, reluă domnul Brocklehurst, şi te căieşti că ai necăjit atâta pe nobila dumitale binefăcătoare.

"Binefăcătoare! Binefăcătoare! spusei eu în gându-mi. Toţi îi spun doamnei Reed binefăcătoarea mea. Dacă este aşa, atunci o binefăcătoare este ceva foarte neplăcut."

— Îţi faci rugăciunea dimineaţa şi seara? îşi urmă el interogatoriul.

— Da, domnule.

— Citeşti Biblia?

— Câteodată.

— O faci cu plăcere ? Îţi place s-o citeşti?

— Îmi plac Apocalipsul, cartea lui Daniel, Facerea, Samuel, câteva fragmente din Exod şi unele părţi din Regi şi din Cronici şi îmi plac cărţile lui Iov şi a lui Toma.

— Dar Psalmii? Sper că-ţi plac.

— Nu, domnule.

— Nu? Vai, ce ruşine! Eu am un băieţel mai mic decât dumneata, care ştie şase psalmi pe dinafară şi când e întrebat ce-i place mai mult, să mănânce turtă dulce sau să înveţe un verset din psalmi, răspunde: "îmi place mai mult să învăţ un verset, pentru că îngerii cântă psalmi şi eu vreau să fiu un mic înger pe pământ". Atunci i se dau două bucăţi de turtă, ca răsplată pentru cuvioşia lui.

— Psalmii nu sunt interesanţi, spusei eu.

— Asta dovedeşte că ai un suflet rău. Trebuie să îi ceri lui Dumnezeu să ţi-l schimbe, să-ţi dea altul nou şi curat, să-ţi ia inima asta de piatră şi să-ţi dăruiască una de carne.

Eram să întreb prin ce operaţie s-ar putea face această schimbare, când interveni doamna Reed poruncindu-mi să stau jos. Apoi luă ea în mână firul convorbirii:

— După câte îmi amintesc, domnule Brocklehurst, spuse ea, v-am pomenit în scrisoarea mea de acum trei săptămâni că această fetiţă n-are tocmai firea şi senti­mentele pe care le-aş fi dorit eu. Dacă o primeşti în şcoala din Lowood, mi-ar face plăcere să li se ceară sub­directoarei şi institutoarelor s-o supravegheze îndeaproape şi mai presus de orice să se ferească de cusurul ei cel mai mare: pornirea de a minţi. Spun toate astea în faţa ta, Jane, adăugă ea, ca să nu încerci să amăgeşti pe domnul Brocklehurst.

Era firesc să mă tem şi s-o urăsc pe doamna Reed, căci niciodată nu uita să mă jignească adânc. Niciodată n-am fost fericită când se afla ea de faţă. Oricâtă silinţă mi-aş fi dat s-o ascult şi să-i fiu pe plac, strădaniile mele erau totdeauna respinse şi în schimbul lor nu căpătam decât jigniri, ca acelea arătate mai sus. Pentru mine, în­vinuirea aceea adusă de faţă cu un străin fu grozav de dureroasă. Începeam să întrezăresc cum mi se spulberă speranţele într-o viaţă nouă şi simţeam, fără să-mi dau prea bine seama, că ea seamănă ură şi rea voinţă pe drumul ce-l voi străbate în curând. Mă vedeam transformată, în ochii domnului Brocklehurst, într-o fetită pre­făcută şi periculoasă. Oare ce puteam face spre a şterge această nedreptate? "Nimic, nimic", mă gândii. Mă stră­duiam să-mi reţin un oftat şi-mi ştersei repede câteva lacrimi, dovezi neputincioase ale suferinţelor mele.

— La un copil, minciuna e într-adevăr un cusur jal­nic, spuse domnul Brockleburst. Se înrudeşte cu înşelă­toria şi acela care înşală în timpul vieţii va primi răs­plata greşelilor sale într-o groapă de flăcări şi de pu­cioasă. Vă asigur însă că va fi supravegheată; voi vorbi eu cu domnişoara Temple şi cu institutoarele.

— Aş dori, urmă doamna Reed, să primească o edu­caţie potrivită cu starea ei, să devină folositoare şi sme­rită, în ce priveşte vacanţa, vă voi cere s-o petreacă tot la Lowood.

— Hotărârile dumneavoastră sunt foarte chibzuite, doamnă, răspunse domnul Brocklehurst: smerenia e o virtute creştină şi ea este neapărat trebuitoare, mai ales elevelor din Lowood. Pentru asta cer eu neîncetat să li se insufle elevelor acest sentiment pios. Am studiat mult timp mijloacele de a le nimici prealumeasca lor mândrie şi zilele astea am avut o îmbucurătoare dovadă a izbânzii mele. Cea de a doua fiică a mea, Augusta, s-a dus cu mamă-sa să viziteze şcoala şi la întoarcere a exclamat: "O, dragă tată, ce liniştite şi simple sunt toate fetele de la Lowood, cu părul pieptănat după urechi, cu şorţurile lungi şi cu buzunăraşele de la rochii cusute! Sunt îmbră­cate ca şi copiii săraci!" Apoi adăugă: "Se uitau la ro­chia mea şi a mamei, ca şi când n-ar mai văzut niciodată mătase".

— Iată o stare de lucruri pe care o aprob întru to­tul, urmă doamna Reed. Să fi căutat în toată Anglia şi n-aş fi găsit ceva mai potrivit pentru Jane Eyre şi pen­tru firea ei. Modestie, dragă domnule Brocklehurst, asta cer: modestie în toate privinţele.

— Fireşte, doamnă, modestia este una dintre datoriile cunoscute şi la Lowood ; noi am respectat-o în toate: hrană şi haine simple, un trai bun, pe care am avut grijă să nu-l exagerăm, obiceiuri aspre şi sobre: acestea sunt regulile şcolii.

— Foarte bine, domnule. Atunci pot nădăjdui că această copilă va fi primită ca elevă la Lowood, că va fi crescută aşa cum se cuvine stării sale şi în vederea îndatoririlor ce-i vor reveni în viilor?

— Doamnă, fiţi fără grijă, va fi dusă în această gră­dină de plante alese şi sper că privilegiul de nepreţuit al admiterii sale îi va trezi recunoştinţa.

— O voi trimite atunci cât mai curând cu putinţă, domnule Brocklehurst, e o răspundere ce începea să dea pe afară.

— Negreşit, doamnă, adăugă el. Sunt silit să-mi iau rămas bun. Nu mă voi întoarce la Gatesheade Hall decât peste o săptămână sau două, pentru că arhidiaconul, cel mai bun prieten al meu, nu-mi îngăduie să-l părăsesc mai curând, dar voi înştiinţa pe domnişoara Temple să-şi aştepte noua elevă şi astfel primirea domnişoarei Jane se va face fără nici o greutate. La revedere, doamnă.

— La revedere, domnule Brocklehurst. Salută din par­te-mi pe doamna şi domnişoara Brocklehurst, pe Augusta, pe Theodore şi pe domnul Broughlon Brocklehurst.

— Nu voi uita, doamnă. Micuţo, zise el întoreându-se către mine. Iată o carte intitulată Călăuza copilului. Vei citi rugăciunile ce se găsesc în ea, dar mai cu osebire partea unde se vorbeşte despre moartea năprasnică şi îngrozitoare a Martha G..., o fetiţă rea, care avea obiceiul să înşele şi să mintă.

Spunând aceste cuvinte, domnul Brocklehurst îmi dădu o broşură subţire, cusută într-o copaia tare şi după ce porunci să i se aducă trăsura, ne părăsi.

Am rămas singură cu doamna Reed. Câteva minute se scurseră în linişte. Ea lucra, iar eu o priveam.

Doamna Reed să tot fi avut la vremea aceea treizeci şi şase sau treizeci şi şapte de ani. Era o femeie voinică şi cu umeri drepţi, cu mădulare puternice. Nu era înaltă şi – cu toate că era corpolentă – nu părea obeză. Faţa cam mare, maxilarele dezvoltate şi puternice. Avea frun­tea joasă, bărbia proeminentă, gura şi nasul destul de regulate; ochii lipsiţi de bunătate străluceau sub sprâncenele-i rare, pielea era negricioasă şi opacă, părul foarte blond. Era sănătoasă tun, nu ştia ce-i boala. Gospodină harnică şi pricepută, ţinea sub mâna ei la fel de bine fermele, ca şi casa. Numai copiii îi sfidau câteodată autori­tatea şi râdeau de ea. Se îmbrăca totdeauna cu gust şi ştia să se poarte aşa fel încât să-şi scotă totdeauna în evidenţă toaletele.

Stând pe un scăunaş, nu departe de jilţul ei, îi pu­tusem cerceta toate trăsăturile. Ţineam în mână cartea, unde se povestea moartea năprasnică a unei mincinoase, spre care-mi fusese îndreptată atenţia ca spre o foarte nimerită prevenire.

Cele petrecute, tot ce-i spusese doamna Reed domnu­lui Brocklehurst, tonul convorbirii lor, erau încă proas­pete, crude şi dureroase în sufletul meu. Fiecare cuvânt mă străpunsese ca o săgeată şi stam acolo frământată de o ură arzătoare.

Doamna Reed ridică ochii de pe lucru şi-i pironi asupra mea, iar degetele i se opriră.

— Pleacă de aici, întoarce-te în odaia ta! îmi po­runci ea.

Fără îndoială că privirea mea, sau nu ştiu ce altceva o jignise. Cu toate că se stăpânise, tonul ei era foarte îndârjit. Mă ridicai şi mă îndreptai spre uşă, dar mă întorsei, mă îndreptai spre fereastră, prin mijlocul odăii, apoi mă apropiai de doamna Reed.

Trebuia să vorbesc! Fusesem călcată în picioare fără milă şi trebuia să ripostez. Dar cum? Care erau puterile mele, ca să lupt cu această duşmancă? Toată energia mea răbufni în aceste cuvinte făţişe:

— Eu nu sunt prefăcută. Dacă aş fi prefăcută, ţi-aş spune că te iubesc; dar eu îţi spun că nu te iubesc. După John Reed, pe dumneata te urăsc mai mult decât orice pe lume. Cartea asta despre mincinoşi s-o dai fiicei dumitale, Georgiana; ea minte, nu eu!

Degetele doamnei Reed rămaseră nemişcate, ochii ei de gheaţă continuau să mă privească la fel de reci.

— Ce mai ai să-mi spui? mă întrebă ea, pe un ton mai potrivit faţă de o femeie în toată firea, decât faţă de un copil.

Privirea aceea, glasul acela îmi aţâţară şi mai cumplit ura. Îmboldită de o furie nespusă, tremurând din creştet până în tălpi, urmai:

— Sunt fericită că nu-mi eşti rudă; cât voi trăi n-am să-ţi mai spun vreodată mătuşă, niciodată nu voi veni să te văd când voi fi mare, iar de mă va întreba cineva dacă te iubesc şi cum te-ai purtat cu mine, îi voi spune că numai amintirea dumitale îmi face rău şi că ai fost crudă faţă de mine, de o cruzime necruţătoare.

— Cum de îndrăzneşti să afirmi aşa ceva, Jane Eyre!

— Cum de îndrăznesc, doamnă Reed? Cum de în­drăznesc? Îndrăznesc pentru că acesta-i adevărul. Crezi că eu nu am simţire şi pot trăi fără să mă iubească ci­neva cât de puţin, fără ca vreun om să fie bun cu mine? Nu, nu pot trăi astfel, şi dumneata n-ai milă. Îmi voi aminti totdeauna asprimea şi violenţa cu care m-ai îmbrâncit înapoi în odaia roşie, cum m-ai încuiat acolo, să pier, deşi mă zbăteam ca-n ceasul morţii. Şi, totuşi, înăbuşită de suferinţă, îţi strigasem: "Fie-ţi milă, mă­tuşă Reed, îndură-te de mine!" M-ai pedepsit în felul ăsta pentru că fusesem bătută şi trântită pe jos fără nici o vină de către nemernicul dumitale fiu. Voi spune ade­vărul tuturor celor care mă vor întreba. Oamenii cred că eşti bună, dar inima dumitale e aspră şi rea. Dumneata eşti prefăcută!

Când sfârşii de vorbit, mă cuprinse sentimentul cel mai ciudat pe care-i încercasem vreodată: aveam impresia că s-a sfărâmat un lanţ nevăzut şi am cucerit o libertate neaşteptată. Simţământul acesta nu-mi venise din senin, căci doamna Reed părea speriată; lucrul îi căzuse de pe genunchi. Ridică mâinile, se mişcă agitată în fotoliu şi, după faţa ei contractată, s-ar fi spus că era gata să plângă.

— Jane, îmi spuse ea, te înşeli. Ce ai? De ce tremuri aşa de tare? Vrei să bei puţină apă?

— Nu, doamnă Reed.

— Doreşti altceva, Jane? Te încredinţez că aş vrea să-ţi fiu prietenă.

— Dumneata nu. Mai înainte ai spus domnului Brocklehurst că sunt rea şi mincinoasă, dar toţi cei de la Lowood îţi vor cunoaşte purtarea.

— Jane, astea-s lucruri pe care tu nu le înţelegi; apucăturile rele ale copiilor trebuiesc îndreptate.

— Minciuna nu-i una din apucăturile mele! strigai cu glas sălbatic, ascuţit.

— Dar eşti pătimaşă, Jane, trebuie să recunoşti asta; şi acum întoarce-te în odaia ta, draga mea copilă, şi culcă-te puţin.

— Eu nu sunt draga dumitale copilă, şi nu pot să mă culc. Trimite-mă la şcoală cât mai repede cu putinţă, doamnă Reed, căci urăsc casa asta.

— Oh! da, am s-o trimit cât mai repede cu putinţă, murmură doamna Reed, sotto voce, strângându-şi lucrul.

După asta părăsi în grabă odaia.

Fusesem lăsată singură, stăpână pe teren. Fusese bă­tălia mea cea mai grea şi întâia mea izbândă. Rămăsei o clipă pe covoraşul unde stătuse domnul Brocklehurst, bucurându-mă de singurătatea cuceritorului. Mai întâi îmi zâmbii şi mă simţii uşurată; dar această plăcere sălbatică mi se potoli tot aşa de repede ca şi bătăile iuţi ale inimii. Un copil nu se poate lua la harţă cu cei mari, aşa cum făcusem eu, nu-şi poate da drumul furiei, fără să încerce apoi durerile remuşcării şi înţepătura de gheară a căinţei. Câtă vreme o învinuisem şi-o ameninţasem pe doamna Reed, ardeam ca un foc viu, mistuitor, de bălării uscate, dar tot aşa cum vâlvătăile unui asemenea foc nu mai lasă, după ce s-au stins, decât cenuşă, sufletul meu fu zdrobit când, după o jumătate de ceas de gândire, re­cunoscui nebunia purtării mele şi mă simţii apăsată de tristeţea unei situaţii în care eram urâtă, cu aceeaşi pasiune cu care uram.

Gustasem întâia oară răzbunarea. Mi se păru plăcută, caldă şi întremătoare, ca un vin aromat, dar gustul pe care mi-l lăsase, metalic şi arzător, mi se păru ca de otravă. Atunci m-aş fi dus eu dragă inimă să cer iertare doamnei Reed; dar ştiam, parte din experienţă şi parte din instinct, că acum m-ar fi respins cu şi mai multă duşmănie şi mi-ar fi trezit astfel din nou toate impulsurile clocotitoare ale firii mele.

Aş fi vrut să fac ceva mai bun decât să azvârl cuvinte sălbatice, aş fi vrut să pot nutri un sentiment mai puţin vinovat decât cel al unei mânii posomorâte. Luai o carte cu poveşti arabe şi mă silii să citesc, dar nu înţelesei nimic, căci gândurile-mi parcă se rătăceau mereu în spaţiul dintre mine şi paginile care de obicei mi se păruseră fermecătoare. Deschisei uşa sufrageriei şi ieşii afară. Tu­fişurile erau tăcute şi încremenite. O promoroacă neagră, pe care n-o topiseră nici razele soarelui, nici bătaia vân­tului, acoperea pământul. Mi-am învelit capul şi braţele cu poala fustelor şi m-am dus să mă plimb într-o parte a parcului, cu totul singuratică. Nu mai găseam însă nici o bucurie sub acei copaci tăcuţi, printre conurile pi­nilor, îngheţate vestigii ale toamnei, care acopereau pă­mântul. În mijlocul acelor frunze moarte, îngrămădite de vânt şi înţepenite de îngheţ, mă rezemai de grilaj şi privii câmpul gol cu iarba arsă de ger, pe care turmele nu mai păşteau. Era o zi foarte cenuşie, cu un cer întu­necat ce prevestea ninsoarea. Din când în când fulgi de omăt cădeau, fără a se topi, pe poteca tare şi pe pământul argintat de chiciură. Stam acolo, copilă mâhnită şi ne­norocită şi şopteam: "Ce să fac, ce să fac ?" Deodată am auzit un glas limpede strigând:

— Domnişoară Jane, unde eşti? Hai la masă.

Era Bessie. Ştiam şi de aceea nu m-am mişcat; dar în curând zgomotul uşor ai paşilor ei îmi ajunse la urechi. Bessie trecu pe potecă şi se îndreptă spre mine.

— Scârboasă mică, îmi spuse ea, de ce nu răspunzi când te chem?

Venirea lui Bessie îmi făcu mai mare plăcere decât gândurile care mă copleşiseră, deşi, ea, ca de obicei, nu era bine dispusă. După lupta cu doamna Reed, din care ieşisem învingătoare, nu-mi mai păsa de furia trecătoare a unei servitoare şi eram gata să viu să mă încălzesc la inima ei tânără. Mă agăţai de gâtul ei, zicându-i:

— Haide, Bessie, nu mă mai certa.

Nu fusesem niciodată aşa de deschisă şi de puţin sfioasă. Acest fel de a fi îi plăcu lui Bessie.

— Eşti o fetiţă ciudată, domnişoară Jane, îmi spuse ea privindu-mă: o mică hoaţă hoinară, căreia îi place singurătatea. Te duci la şcoală, nu-i aşa?

Făcui un semn afirmativ.

— Şi nu-ţi pare rău c-o părăseşti pe sărmana Bessie?

— Ce-i pasă lui Bessie de mine? Ea totdeauna mă dojeneşte.

— Pentru că eşti ciudată, sfioasă şi sperioasă. Dacă ai fi mai îndrăzneaţă...

— Da, ca să capăt mai multe lovituri!

— Prostii! Dar, de altfel, e adevărat că nu se poartă bine cu dumneata. Mama, când a venit să mă vadă săptămâna trecută, a spus că pentru nimic în lume n-ar vrea să vadă pe unul dintre copiii ei în locul dumitale. Dar, haide, am o veste bună pentru dumneata.

— Nu cred, Bessie.

— Ce vrei să spui, fetiţo? De ce sunt ochii aşa de trişti? Ei bine, află că domnişorul, doamna şi domnişoa­rele s-au dus să ia ceaiul la una din cunoştinţele lor, iar dumneata îl vei bea cu mine. Voi spune bucătăresei să-ţi facă un cozonăcel şi pe urmă ai să mă ajuţi să scotocesc sertarele, pentru că în curând va trebui să-ţi fac bagajul. Doamna vrea să părăseşti castelul peste o zi sau două. Vei alege ce jucării vrei să-ţi iei.

— Bessie, făgăduieşte-mi că n-ai să mă mai dojeneşti până la plecare.

— Bine, n-am să te mai dojenesc; dar fii foarte cuminte şi să nu-ţi mai fie frică de mine. Nu-ţi fie teamă dacă vorbesc cam repezit, căci teama asta mă aţâţă mai mult decât orice.

— Nu cred că mă tem acum de dumneata, Bessie, pentru că sunt obişnuită cu purtările dumitale; dar în curând va trebui să mă tem de alţii.

— Dacă te vei teme, n-au să te poată suferi.

— Aşa cum faci dumneata, Bessie?

— Eu nu te urăsc, domnişoară. Cred că te iubesc mai mult decât pe ceilalţi.

— Nu mi-o arăţi.

— Ce copil încăpăţânat! N-ai mai vorbit niciodată aşa. Ce te-a făcut aşa de cutezătoare?

— În curând voi fi departe de dumneata, Bessie, şi de altfel...

Era să pomenesc de cele petrecute între mine şi doamna Reed, dar gândindu-mă puţin, mi-am dat seama că era mai bine să nu vorbesc despre asta.

— Şi va să zică îţi pare bine că mă părăseşti?

— Ba de fel, Bessie; chiar în clipa asta încep să simt puţină mâhnire.

— Numai în clipa asta, şi patimă. Cât de rece îmi vorbeşti, domnişorica mea. Sunt sigură că dacă ţi-aş cere să mă săruţi, n-ai vrea. Sau ai vrea numai aşa, puţin.

— O, ba da, vreau să te sărut şi chiar cu mare plăcere. Apleacă puţin capul.

Bessie şi-a aplecat obrazul şi ne-am sărutat. Apoi, cu inima pe deplin întărită, o urmai spre casă. După-amiaza trecu în pace şi linişte. Seara, Bessie îmi spuse poveştile cele mai frumoaso pe care le ştia şi cântă cele mai gin­gaşe cântece ale ei. Chiar şi pentru mine, viaţa avea ra­zele ei de soare.