Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 38. ÎNCHEIERE
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Cititorule, m-am căsătorit cu dânsul. Cununia noastră a fost simplă; n-am fost decât el, eu, preotul şi diaconul. Când ne-am întors de la bise­rică, eu am intrat în bucătărie, unde Mary pregătea masa, în vreme ce John curăţa cuţitele.

— Mary, spusei eu, m-am cununat azi dimineaţă cu domnul Rochester.

Îngrijitoarea şi bărbatul ei făceau parte dintre acei oameni discreţi, cuviincioşi, cărora le poţi oricând spune o veste însemnată, fără teamă că o să te trezeşti cu urechile sparte de ţipete ascuţite, nici că va trebui să înduri apoi un puhoi de vorbe, prin care ei să-şi arate uimirea. Mary ridică ochii şi mă privi. Lingura de care se slujea să stropească friptura de pui ce se rumenea pe foc rămase – câteva clipe – atârnată în aer şi tot atâta vreme cuţi­tele lui John scăpară de tortura frecatului. În cele din urmă, aplecându-se deasupra fripturii, Mary îmi zise doar:

— E adevărat, domnişoară? Cu atât mai bine, fireşte!

După câteva clipe adăugă:

—V-am văzut ieşind cu stăpânul, dar nu ştiam că vă duceţi la biserică să vă cununaţi. Şi-şi văzu de treabă.

Când mă întorsei spre John îl văzui căscând o gură atât de mare, încât mi se păru că-i ajunge până la urechi.

— I-am spus eu nevesti-mii că aşa o să se întâmple, zise el. Ştiam că domnul Edward (John era un servitor vechi şi-l cunoscuse pe stăpânul său încă pe când era cel mai tânăr din familie, de aceea îi spunea adesea pe nu­mele de botez) are să facă asta şi eram încredinţat că n-o să aştepte mult. Sunt sigur că a făcut bine. Vă urez multă fericire! şi se trase politicos de favoriţi.

— Mulţumesc, John, răspunsei. Uite, domnul Rochester mi-a spus să vă dau asta, dumitale şi lui Mary, şi le pusei în mână o hârtie de cinci lire.

Fără să mai aştept, plecai din bucătărie. Puţin după aceea, trecând pe dinaintea uşii, auzii următoarele cu­vinte: "I se potriveşte mai bine decât oricare dintre doam­nele alea măreţe". Apoi: "Sunt altele mai chipeşe, dar dânsa e bună şi nu face mofturi. Şi apoi e lesne de văzut că pentru el e tare frumoasă".

Scrisei numaidecât la Moor-House şi la Cambridge, pentru a-mi înştiinţa verii de ceea ce săvârşisem; în scrisoarea mea dădui toate lămuririle trebuincioase. Diana şi Mary îmi încuviinţară întru totul hotărârea. Diana îmi scrise chiar că o să vină să mă vadă de-ndată ce se va termina luna de miere.

— Ar face mai bine să nu aştepte până atunci, Jane – îmi spuse domnul Rochester când îi citii scrisoarea – căci pentru noi luna de miere va străluci toată viaţa şi lumina ei nu se va stinge decât pe mormântul tău sau al meu.

Nu ştiu cum a primit St. John această veste; n-a răspuns niciodată scrisorii pe care i-am trimis-o atunci. Îmi scrise totuşi, după şase luni, dar fără să pomenească de domnul Rochester sau de căsătoria mea. Scrisoarea lui era chiar prietenoasă, deşi foarte serioasă. De atunci a fost coresponden­ţa noastră, fără să fie prea intensă, foarte regulată. Nădăjduieşte, îmi scria el, că sunt fericită şi e încredinţat că nu sunt dintre aceia care tră­iesc fără Dumnezeu şi nu iau aminte decât la lucruri pământeşti.

Nu-i aşa că n-ai uitat-o încă de tot pe micuţa Adèle, cititorule? Cât despre mine, îmi aminteam mereu de ea. Domnul Rochester mi-a dat curând voie să mă duc s-o văd la pensionul unde fusese trimisă. Am fost mişcată de bucuria neţărmurită pe care a simţit-o când m-a văzut. Mi s-a părut palidă şi slabă şi mi-a spus că nu e fericită. Regimul şcolii era prea aspru, iar studiile prea grele pen­tru o fetiţă de vârsta ei. O luai cu mine. Voiam să-i fiu iar guvernantă, dar în curând mi-am dat seama că nu se poate. Altcineva îmi cerea toată vremea şi toate grijile: bărbatul meu avea neapărată nevoie de ele. Căutai un pension mai apropiat şi cu un regim mai blând, ca s-o pot vedea mai des şi s-o aduc uneori acasă. Am avut grijă să nu-i lipsească nimic din tot ce-ar fi putut să-i aducă vreo mângâiere. Se obişnui repede cu noua ei reşedinţă, se simţi foarte bine acolo şi făcu progrese mari la învăţătură. Pe măsură ce crescu, o serioasă edu­caţie englezească corijă în mare măsură defectele ei fran­ţuzeşti. Când plecă de acolo, găsii în ea o tovarăşă plă­cută şi binevoitoare. Era ascultătoare, avea suflet bun şi se purta frumos. Prin atenţia ei plină de recunoştinţă faţă de mine şi de ai mei, m-a răsplătit cu prisosinţă pen­tru neînsemnatele atenţii ce le avusesem vreodată faţă de ea.

Povestirea mea se apropie de sfârşit. Am să mai adaug doar câteva cuvinte despre viaţa mea de soţie şi despre cei ale căror nume au fost atât de des pomenite aici, iar apoi am să închei.

Au trecut zece ani de când sunt măritată şi acum ştiu ce înseamnă să trăieşti pentru şi cu fiinţa pe care o iu­beşti mai mult decât orice pe lume. Mă socotesc nespus de fericită, mai fericită decât pot arăta cuvintele, pentru că sunt viaţa bărbatului meu, aşa precum el e a mea; niciodată o femeie n-a fost mai legată de bărbatul ei; niciodată vreuna n-a fost mai mult carne din carnea lui, sânge din sângele lui.

Nu suntem obosiţi unul de tovărăşia celuilalt, aşa cum nu suntem obosiţi de bătăile inimilor noastre; de aceea noi suntem împreunaţi. A fi împreună e pentru noi a fi liberi în singurătatea noastră şi veseli ca în compania unor tovarăşi. Vorbim cât e ziua de lungă şi e ca şi când viaţa ar medita mai limpede şi cu mai multă însufleţire. Am toată încrederea în el şi el în mine. Firile noastre se potrivesc şi de aci rezultă o înţelegere desăvârşită.

Domnul Rochester a rămas orb în cei dintâi doi ani ai căsătoriei noastre; poate că asta ne-a apropiat aşa de mult şi a făcut legătura dintre noi atât de strânsă; căci eu eram vederea lui, cum sunt şi acum mâna lui dreaptă. Eram, cum spunea el adesea, lumina ochilor lui; prin mine citea cărţile şi vedea natura. Nu eram niciodată obosită să privesc pentru el şi să-i descriu lanurile, râurile, oraşele, copacii, norii şi razele soarelui, priveliştile ce ne înconjurau şi să înlocuiesc prin cuvintele mele ceea ce lumina nu mai putea arăta ochilor lui. Nu eram niciodată obosită să citesc pentru el şi să-l duc oriunde voia să meargă, să fac ce dorea, şi simţeam o încântare deplină, nemărginită – deşi tristă – să-i fac aceste servicii, pen­tru că mi le cerea el, fără să simtă nici ruşine dureroasă, nici înjosire sfâşietoare. Mă iubea atât de sincer, că nu-i venea de loc greu să-mi ceară ajutor. Ştia că îl iubesc cu o dragoste fără hotare şi că, slujindu-l, nu făceam alt­ceva decât să îndeplinesc dorinţa mea cea mai vie. Eram căsătorită de doi ani. Într-o dimineaţă, pe când scriam o scrisoare pe care el mi-o dicta, se apropie şi se aplecă spre mine, spunându-mi:

— Jane, ai la gât ceva ce străluceşte?

Aveam un ceas de aur cu lanţ. I-am răspuns că da.

— Şi o rochie albastru deschis?

Aveam. Atunci el îmi spuse că de câtăva vreme i se păruse doar că întunericul ce-i acoperă unul din ochi se lu­minează, dar că acum era sigur.

Am plecat la Londra. S-a dus la un oculist de seamă şi la un ochi şi-a recăpătat vederea. Nu vede prea bine, nu poate nici să citească, nici să scrie prea mult timp, dar poate umbla singur. Pământul nu mai e pentru el o prăpastie întunecată, iar când i-a fost pus în braţe cei dintâi copil, a putut vedea că băiatul i-a moştenit ochii, ochii lui de altădată, atât de mari, de strălucitori şi de negri. Cu acest prilej, recunoscu din nou, cu inima plină de mulţumire, că Dumnezeu a fost milostiv chiar când l-a pedepsit.

Edward şi cu mine suntem fericiţi, cu atât mai mult cu cât cei pe oare-i iubim sunt şi ei fericiţi. Diana şi Mary Rivers s-au măritat amândouă. În fiecare an vin să ne vadă sau ne ducem noi să le vedem. Bărbatul Dianei e căpitan de marină; e un ofiţer brav şi un bărbat minunat. Mary s-a căsătorit cu un preot, prieten şi coleg cu fratele ei şi, prin însuşirile şi talentele lui, vrednic de această căsătorie. Căpitanul Fitzjames şi domnul Wharton îşi iubesc, într-adevăr, nevestele şi sunt iubiţi de ele.

Cât despre St. John Rivers, el a părăsit Anglia şi a plecat în India. A păşit pe calea pe care şi-a ales-o şi pe care o urmează şi acum. Niciodată un pionier mai ne­obosit şi mai hotărât nu s-a aventurat în mijlocul munci­lor şi pericolelor; a rămas mereu hotărât, credincios şi devotat. Lucrează pentru fraţii lui cu tărie, râvnă şi cre­dinţă; le arată drumul spinos al desăvârşirii. Ca un uriaş, doboară prejudecăţile ce devin piedici în calea către Dom­nul. E foarte aspru, pretenţios şi chiar ambiţios, dar străşnicia lui e străşnicia războinicului. Inimă mare, care-şi apără convoiul de pelerini împotriva atacului ori­cărui Apollyon, el împlineşte zisele apostolului care vor­beşte în numele lui Crist când spune: "Cine vrea să mă ur­meze să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi ur­meze mie" Ambiţia sa e aceea a spiritului nobil al cărui ţel o să ocupe un loc în primele rânduri ale celor care sunt răscumpăraţi, care stau fără păcat în faţa tronului lui Dumnezeu, care împărtăşesc cele din urmă izbânzi mă­reţe ale mântuitorului, care sunt chemaţi, aleşi şi credin­cioşi.

St. John nu s-a căsătorit; n-o s-o facă niciodată.

Până acum şi-a împlinit singur datoria şi truda se apro­pie de sfârşit.

Slăvitul lui soare coboară spre apus. Ultima scri­soare pe care am primit-o de la dânsul mi-a stors lacrimi dar mi-a umplut sufletul de o bucurie cerească: îşi pre­simţea răsplata sigură şi-şi zărea de pe acum cununa. Ştiu că data viitoare o să-mi scrie o mână străină pentru a mă înştiinţa că bunul şi credinciosul slujitor al Dom­nului a fost în sfârşit chemat de stăpânui său. Şi la ce bun să plâng!

Ultimul ceas al lui St. John nu va fi umbrit de teama morţii. Nici un nor nu-i va întuneca mintea, inima lui va rămâne cutezătoare, nădejdea lui neclintită, credinţa lui nezdruncinată: chiar cuvintele lui o dovedesc.

"Stăpânul meu, scrie el, m-a înştiinţat în fiecare zi şi îmi vesteşte mai lămurit mântuirea: «Venirea mea aproape" şi cu fiecare ceas ce trece, răsună cu multă înflăcărare: Amin! Vino, Doamne şi mântuieşte-mă!

< Prev. Chapter  |  Next Chapter >