Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 37.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Castelul Ferndean era o clădire străveche, de mărime potrivită, fără pretenţii arhi­tecturale şi îngropată în mijlocul pădurilor. Mai auzisem vorbindu-se de el. Domnul Rochester îl pomenise adesea şi se ducea uneori pe acolo. Tatăl lui cumpărase proprie­tatea pentru vânatul care se găsea din belşug pe-acolo. Ar fi arendat-o dacă ar fi găsit arendaş, dar nimeni nu voia s-o ia, pentru că era într-un loc depărtat şi nesă­nătos. Ferndean rămânea astfel nelocuit şi nemobilat, afară de două sau trei odăi pregătite pentru sezonul de vânătoare, când stăpânul venea pentru puţină vreme.

Ajunsei acolo cu puţin înainte de-a se înnopta. Cerul era întunecat, vântul rece şi cădea o ploaie măruntă de-ţi intra până la oase. Făcui ultima milă pe jos, după drumul briştei şi plătisem vizitiului suma făgăduită. Castelul nu se zărea nici chiar când te aflai foarte aproape de el, atât de deasă şi întunecată era pă­durea dimprejur. Porţi de fier, aşezate între stâlpi de granit, îmi arătară intrarea. După ce trecui de ele, mă găsii în semiîntunericul pricinuit de două şiruri de ar­bori. Printre copacii noduroşi cu trunchiul alb, pe sub bolţile ramurilor se-ntindea un drum năpădit de iarbă. O luai pe acolo, nădăjduind să ajung în curând la castel, dar drumul nu se mai sfârşea ci şerpuia tot mai departe, fără să se vadă nici urmă de castel sau de curte.

Credeam că o luasem greşit şi că mă rătăcisem. Întunericul serii şi bezna pădurilor mă înconjurau din toate părţile. Priveam în jurul meu, să caut alt drum, nu zării nici unul. Coroanele copacilor mari erau apropiate, frunzişul des, totul se înlănţuia strâns: nicăieri vreun luminiş.

Înaintai. În sfârşit, drumul se lumină, copacii se răriră puţin. Curând zării o îngrăditură, apoi o casă. Întunericul te făcea s-o deosebeşti anevoie dintre copaci, aşa de pră­pădite, umede şi verzi erau zidurile părăginite. După ce am trecut de un portal închis doar cu un zăvor, m-am pomenit în mijlocul unei curţi înconjurată de copacii pădurii; nu erau nici flori, nici răzoare, ci numai o alee largă, aşternută cu nisip, mărginită de pajişti şi care se pierdea apoi în desişul pădurii. Casa, văzută din faţă, avea două creste ascuţite, iar ferestrele erau înguste şi zăbrelite. Uşa de la intrare se arăta la fel de îngustă şi ajungeai la ea suind o treaptă. Era, aşa cum îmi spusese hangiul, un loc singuratic, tot atât de liniştit ca o bise­rică în timpul săptămânii. Doar ploaia ce cădea pe frun­zele pădurii mai gonea tăcerea.

"Poate fi oare viaţă pe aici?" mă întrebai.

Da, era cineva, căci auzii o mişcare, uşa îngustă se deschise şi o umbră păru a se arăta: cineva se pregătea să iasă.

Un om înainta şi se opri pe treaptă: un bărbat cu capul descoperit. Întinse mâna, ca şi cum ar fi vrut să-şi dea seama dacă plouă. În ciuda întunericului, îl recunoscui, era chiar stăpânul meu, Edward Fairfax Rochester.

Mă oprii în loc, îmi ţinui răsuflarea şi începui să-l examinez fără să fiu văzută, vai! fără să pot fi văzută de dânsul. A fost o întâlnire neaşteptată în care încântarea bucuriei era înabuşită de amarnica suferinţă! Nu-mi fu greu să mă stăpânesc să nu ţip şi să nu mai înaintez atât de repede.

Avea aceeaşi înfăţişare vânjoasă ca şi odinioară: mergea încă tot atât de drept, părul era încă tot negru ca pana corbului, trăsăturile nu erau schimbate, nici n-a­rătau ca ale unui om abătut. Într-un singur an nici un fel de suferinţă nu-i putuse slei puterea atletică, nici zdruncina făptura viguroasă. Dar ceva era schimbat în înfăţişarea lui! Chipul deznădăjduit şi zbuciumat mă făcu să mă gândesc la unele flori sălbatice sau la acele păsări de pradă care, rănite şi înlănţuite, devin primejdioase când te apropii de suferinţa lor. Doar vulturul închis în cuşcă, ai cărui ochi încercuiţi cu aur au fost stinşi de cruzimea omului, poate arăta ca acest Samson fără vedere.

Crezi oare, cititorule, că mă temeam de cruzimea lui oarbă? Dacă-ţi închipui aşa ceva, înseamnă că mă cu­noşti prea puţin. Îmi legănam durerea în nădejdea dulce că în curând voi putea depune un sărut pe acea frunte de stâncă şi pe acele buze pecetluite cu atâta asprime; dar încă nu sosise clipa aceea. Şi nu voiam deocamdată să mă apropii de dânsul.

Coborî singura treaptă a scării şi înainta încet, pe dibuite, spre pajişte. Unde era acum mersul lui îndrăz­neţ? Se opri, ca şi când n-ar fi ştiut încotro s-o ia. Ri­dică mâna, deschise pleoapele, privi în gol şi, trudindu-se mult, îşi îndreptă ochii spre cer şi copaci; îmi dădui seama că pentru el totul era cufundat într-o beznă pustie. Îşi ridică mâna dreaptă (căci ţinea la piept braţul stâng care-i fusese ciuntit) şi părea că vrea să-şi dea seama, de tot ce-l înconjoară, dar nu găsi decât gol: copacii erau la o depărtare de câţiva metri. Renunţă, încrucişă braţele şi rămase liniştit şi mut în ploaia ce cădea acum deasă pe capul lui descoperit. În clipa aceea, John se apropie de el.

— Vreţi să-mi luaţi braţul, domnule? întrebă el. A început să plouă tare. Ar fi mai bine să intraţi în casă.

— Lasă-mă.

John se depărtă, fără să mă fi văzut. Domnul Ro­chester încercă să se plimbe, dar zadarnic; totul era prea nesigur pentru el. Se îndreptă spre casă şi, după ce intră, închise uşa.

Atunci mă apropiai şi bătui: îmi deschise nevasta lui John.

— Bună ziua, Mary, zisei. Ce mai faci? Femeia tresări, ca şi când ar fi văzut o nălucă. O liniştii. La întrebarea ei grăbită: "Eşti cu adevărat dum­neata, domnişoară, care vii la acest ceas târziu, în locui ăsta singuratic!" îi răspunsei luându-i mâna şi apoi urmând-o în bucătărie, unde John şedea lângă un foc zdra­văn, îi lămurii în puţine cuvinte că aflasem tot ce s-a întâmplat după ce părăsisem Thornfieldul şi venisem să-i văd pe domnul Rochester. L-am rugat pe John să se ducă până la staţia de poştă, unde părăsisem brişcă şi să-mi ia geamantanul rămas acolo. În timp ce-mi sco­team şalul şi pălăria, întrebai pe Mary dacă nu puteam dormi acolo peste noapte. Aflai că lucrul acesta, deşi cam greu, era totuşi cu putinţă, îi spusei că rămân. Chiar în clipa aceea se auzi în salon sunând un clopoţel.

— Când intri în salon, spune stăpânului dumitale că vrea cineva să-i vorbească, dar nu-i spune cine, îi zisei eu bătrânei Mary.

— Nu cred c-o să te primească, spuse ea. Nu vrea să primească pe nimeni.

Când se întoarse, întrebai ce a spus domnul Rochester.

— Vrea să-ţi ştie numele şi ce doreşti, răspunse ea. Apoi turnă apă într-un pahar şi-l puse pe o tavă pe care se mai aflau două lumânări.

— Pentru asta a sunat? întrebai eu.

— El vrea totdeauna să aibă lumină seara.

— Dă-mi tava! I-o duc chiar eu.

I-o luai şi ea îmi arătă uşa salonului. Tava îmi tre­mura în mâini, o parte din apă se vărsă din pahar. Inima îmi bătea cu putere. Mary deschise uşa şi o închise apoi după mine.

Salonul avea o înfăţişare posomorâtă. Ardea un foc potolit, iar orbul stătea aplecat spre el, sprijinindu-şi capul de căminul înalt, demodat. Bătrânul Pilot stătea culcat departe de stăpânu-său. Se depărtase din calea orbului şi se ghemuise, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie călcat fără voie pe labe. Când intrai, Pilot ciuli urechile, se ridică lătrând, scheunând şi sărind în jurul meu, aproape să-mi trântească tava din mâini. Am pus-o pe masă, m-am apropiat de câine, mângâindu-l şi zicându-i încet:

— Jos, Pilot!

Domnul Rochester se întoarse maşinal să vadă de unde venea acel zgomot, dar neputând vedea nimic, se întoarse oftând.

— Dă-mi apa, Mary, zise dânsul.

Mă apropiai cu paharul acum numai pe jumătate plin. Pilot mă urmă, la fel de neastâmpărat.

— Ce este? întrebă domnul Rochester.

— Jos, Pilot! zisei din nou.

În clipa când vru să duca paharul la buze se opri şi păru că ascultă. Totuşi, bău şi puse paharul pe masă.

— Dumneata eşti, Mary, nu-i aşa? întrebă el.

— Mary e în bucătărie, i-am răspuns.

Întinse repede mâna, dar nu mă vedea, aşa încât nu mă putu atinge.

— Cine-i? Cine-i? întrebă el, silindu-se să mă vadă cu ochii săi stinşi. Zadarnică şi dureroasă trudă. Răspunde-mi, vorbeşte-mi! zise el cu glas tare şi poruncitor.

— Mai vreţi puţină apă, domnule? Am vărsat jumătate din pahar, zisei eu.

— Cine e? Ce e? Cine vorbeşte?

— Pilot m-a recunoscut, răspunsei eu. John şi Mary ştiu că sunt aici. Am sosit abia astă-seară.

— Dumnezeule mare! Ce nălucire, ce nebunie dulce mă cuprinde?

— Nu e nici o nălucire şi nici o nebunie. Aveţi mintea prea puternică, domnule, ca să vă lăsaţi înşelat de nălu­ciri, şi o sănătate prea viguroasă, ca să vă fie teamă de nebunie.

— Unde e cea care-mi vorbeşte? Să fie oare numai un glas? Oh! Nu pot s-o văd, dar trebuie s-o simt, sau inima va înceta să-mi mai bată şi capul o să-mi plesnească. Oricine eşti, lasă-mă să te ating, căci altminteri îmi pierd minţile!

Începu să bâjbâie. Îi oprii mâna care rătăcea şi o cu­prinsei într-ale mele.

— Sunt într-adevăr degetele ei! exclamă dânsul. De­getele ei gingaşe! Atunci chiar ea e aici!

Mâna lui puternică scăpă dintr-ale mele; îmi apucă braţul, umărul, gâtul, talia; mă strânse în braţe.

— E Jane? E într-adevăr ea? Da, da, ăsta-i chipul ei, talia ei.

— Şi e glasul ei, adăugai eu. E chiar ea întreagă. Şi inima ei, de asemenea! Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnule! Sunt fericită că mă aflu iar atât de aproape de dumneavoastră.

— Jane Eyre! Jane Eyre! atâta doar putea să spună.

— Da, stăpânul meu drag, răspunsei. Sunt Jane Eyre: te-am regăsit şi mă întorc la tine.

— Eşti chiar tu în carne şi oase? Eşti chiar tu, scumpa mea Jane?

— Mă atingeţi doar, domnule, şi mă ţineţi strâns: nu sunt rece ca un cadavru şi nici impalpabilă ca aerul.

— Iubita mea e în viaţă! Sunt negreşit mâinile ei, trăsăturile ei; dar nu pot fi atât de fericit după toate chinurile mele, e doar un vis. Un vis din nopţile acelea, când am visat că sărutam şi o ţineam strâns la piept ca acum şi simţeam că mă iubea şi că nu mă va părăsi!

— Ceea ce n-am să mai fac, domnule, începând cu această zi.

— N-o să mă părăsească niciodată, spunea năluca. Dar totdeauna mă trezeam şi vedeam că-i o batjocură deşartă. Mă regăseam singur şi părăsit: viaţa mi-era mereu în­tunecată, strivită, şi fără nădejde. Apa lipsea sufletului meu însetat şi pâine nu se afla pentru sufletul meu în­fometat. Dulce vedenie, care te cuibăreşti acum în braţele mele, şi tu ai să zbori; ai să pieri ca surorile tale. Dar, Jane, înainte de a pleca, sărută-mă, sărută-mă încă o dată.

— Aici, domnule, şi aici!

Îmi apăsai buzele pe ochii lui strălucitori altădată şi stinşi acum. Îi ridicai părul şi-i sărutai fruntea. Păru că se trezeşte deodată, pătruns de încredinţarea că nu era pradă unui vis.

— Tu eşti, Jane, nu-i aşa? zise el. Şi te-ai întors la mine va să zică?

— Da, domnule.

— Atunci nu zaci fără viaţă într-un şanţ sau în apele vreunui râu? Nu eşti o proscrisă dispreţuită, printre străini?

— Nu, domnule. Acum sunt o femeie liberă.

— Liberă! Ce vrei să spui, Jane?

— Unchiul meu din Madera a murit şi mi-a lăsat cinci mii de lire.

— Ah! exclamă el, asta-i ceva practic... e ceva real, aşa-i? Asta n-aş fi visat-o niciodată. Şi apoi, e într-a­devăr glasul ei atât de cald, atât de pătrunzător şi totuşi atât de mângâietor. Îmi încântă sufletul ofilit şi-i dă o nouă viaţă. Cum, Janet?! Eşti o femeie liberă? Eşti o femeie bogată?

— Da, domnule. şi dacă nu vreţi să mă lăsaţi să trăiesc alături de dumneavoastră, o să-mi pot ridica o casă lângă uşa dumneavoastră. Seara, când veţi avea nevoie o să veniţi să staţi în salonul meu.

— Dar dacă acum eşti bogată, Jane, ai fără îndoiala prieteni care vor avea grijă de tine şi nu-ţi vor îngădui să-ţi închini viaţa unui schilod, unui orb?

— V-arn spus, domnule, că sunt tot atât de liberă, pe cât de bogată. Sunt propria-mi stăpână.

— Şi vrei să rămâi cu mine?

— Negreşit, afară de cazul când dumneavoastră nu vreţi. Vă voi fi vecină, infirmieră şi îngrijitoare. V-am găsit singur, vă voi ţine tovărăşie, vă voi citi şi mă voi plimba cu dumneavoastră; o să şed lângă dumneavoastră, o să vă slujesc; o să fiu mâinile şi ochii dumneavoastră. Nu mai fiţi trist, dragul meu stăpân; cât oi trăi eu, n-o să fiţi singur, n-o să fiţi părăsit.

Nu răspunse. Părea serios şi adâncit în gânduri. Oftă şi întredeschise buzele să vorbească, dar le închise din nou. Eram cam stânjenită. Poate că fusesem prea grăbită să sar peste convenţii; poate că el, ca şi St. John, vedea o lipsă de ţinută în nechibzuinţa mea. Făcându-i această propunere, mă gândeam că o dorea şi că mă va cere de nevastă. Cu toate că n-o spusese, eram convinsă că o să-mi ceară numaidecât să fiu a lui. Dar văzând că nu face nici o aluzie şi se întunecă tot mai mult la faţă, mă gândii deodată că poate mă înşelasem şi mă purtasem prea uşuratic. Atunci încercai să mă desprind uşor din braţele lui, dar el mă trase cu putere mai aproape.

— Nu, nu, Jane, exclamă dânsul, nu trebuie să pleci ! Te-am ţinut în braţe, te-am auzit, am simţit mângâierea prezenţei tale, duioşia consolării tale, nu mă pot lipsi de aceste bucurii. Puţine lucruri mi-au mai rămas, pe tine cel puţin trebuie să te am. Lumea poate să râdă. Poate să-mi spună că sunt prost şi egoist; nu-mi pasă. Sufletul meu are nevoie de tine; vrea să fie mulţumit, sau se va răzbuna amarnic asupra trupului ce-l înlănţuie.

— Bine, domnule, voi rămâne lângă dumneavoastră; v-am făgăduit-o.

— Da, dar spunând că rămâi lângă mine, tu ai înţeles un lucru, iar eu altul. Poate că ai avea tăria să te hotărăşti să rămâi totdeauna cu mine, să mă slujeşti ca o mică infirmieră plină de bunăvoinţă (pentru ca ai un suflet mărinimos, care te îndeamnă te jertfeşti pentru cei pe care-i compătimeşti). Fără îndoială că asta s-ar cuveni să-mi fie de ajuns. N-ar trebui să am acum faţă de tine decât sentimente paterne. Nu-i aşa, că la asta te gândeşti? Hai, spune-mi!

— Gândesc ce vreţi dumneavoastră, domnule. Mă voi mulţumi să fiu îngrijitoarea dumneavoastră, dacă soco­tiţi că e mai bine aşa.

— Dar nu poţi să fii veşnic îngrijitoarea mea, Janet; eşti tânără, o dată şi o dată trebuie să te măriţi.

— Nu-mi pasă de măritiş.

— Trebuie să-ţi pese, Janet; dacă aş fi ca altădată, m-aş sili să te fac s-o doreşti; dar... un infirm fără ve­dere!

După aceste cuvinte, se cufundă iar în descurajarea lui. Eu, dimpotrivă, devenii mai veselă şi-mi recăpătai îndrăzneala; cuvintele lui de pe urmă îmi arătară unde se afla piedica şi, cum pentru mine nu era de loc o pie­dică, mă simţii din nou în largul meu. Reluai convorbi­rea cu şi mai multă vioiciune.

— E vremea ca cineva să vă facă iar bun şi milos, i-am zis mângâindu-i părul lung şi des, căci văd că v-aţi prefăcut într-un leu sau altă fiară de soiul ăsta. Aveţi un faux air(*1) de Nabucodonosor al acestor meleaguri; e adevărat, părul dumneavoastră îmi aminteşte de pe­nele vulturului, dar n-am observat încă dacă unghiile au început să vă semene cu ghearele răpitoarelor.

*1 Aparenţă falsă (fr.)

— La capătul acestui braţ nu-i nici o mână, nici unghii, zise el scoţând de la piept braţul lui ciuntit şi arătându-mi-l. Spectacol oribil, nu-i aşa.

— Da, e dureros să-l văd; şi e dureroasă priveliştea ochilor acestora şi a cicatricei lăsate de foc pe frunte; dar ceea ce e mai rău e că sunt în primejdie să vă iubesc mai mult din pricina asta şi să vă preţuiesc mai mult decât meritaţi.

— Credeam, Jane, că văzându-mi braţul şi cicatricele de pe obraz, o să simţi doar silă.

— Cum, credeţi una ca asta? Să nu-mi vorbiţi astfel, dacă nu vreţi să vă spun ceva ce nu ar fi de loc spre cins­tea judecăţii dumneavoastră. Dar acum lăsaţi-mă să mă duc să aţâţ focul şi să curăţ căminul. Puteţi desluşi un foc strălucitor?

— Da. Cu ochiul drept zăresc o licărire, o ceaţă ro­şie.

— Şi vedeţi lumânările?

— Foarte tulbure, fiecare e pentru mine o pată lumi­noasă.

— Pe mine mă zăriţi?

— Nu, iubita mea, dar sunt foarte recunoscător că te aud şi te simt.

— Când cinaţi?

— Nu cinez niciodată.

— Dar o să cinaţi astă-seară. Mi-e foame! Desigur că şi dumneavoastră, numai că nu vă gândiţi la asta.

Chemai pe Mary şi odaia căpătă curând o înfăţişare veselă. Am pregătit de asemenea o cină bună. Eram tul­burată şi în tot timpul mesei şi multă vreme după aceea am trăit marea plăcere şi bucurie de a-i vorbi. Mă simţeam în largul meu, nu-mi înfrânam deloc voioşia şi vioiciunea faţă de dânsul, căci ştiam că-i sunt pe plac. Se vedea bine că tot ce-i spuneam îl mângâie şi-l însufleţeşte. Încântă­toare certitudine ce dădea viaţă şi căldură întregii mele făpturi. În. prezenţa lui trăiam din plin, iar el trăia când eram eu de faţă. Cu toate că era orb, zâmbetul îi juca pe chip, bucuria îi strălucea pe frunte şi trăsăturile lui luau o înfăţişare mai caldă şi mai blândă.

După masă, începu să-mi pună multe întrebări, ca să ştie unde am fost, ce am făcut şi cum l-am regăsit, dar nu-i răspunsei decât pe jumătate; era prea târziu să mai intru în amănunte. De altfel, mă temeam să nu-i ating prea adânc sufletul plin de înfiorări şi nu voiam să-i deschid vreo rană – coarda unui izvor de tulburare. Deocamdată, tot ce voiam era să-l înveselesc ;vesel era şi dânsul dar numai când mă auzea. Dacă înceta puţin convorbirea, neliniştit, mă pipăia şi-mi zicea:

— Eşti totuşi o făptură omenească, Jane. Eşti sigură de asta, nu-i aşa?

— Da domnule Rochester, de asta nu mă îndoiesc.

— Dar cum se face că în această seară tristă şi în­tunecată te-ai găsit deodată lângă căminul meu singura­tic? Am întins mâna să iau un pahar de apă şi tu mi l-ai dat; ţi-am pus o întrebare, crezând că o să-mi răspundă nevasta lui John, şi în urechi mi-a răsunat glasul tău.

— Pentru că eu v-am adus tava, şi nu Mary.

— Ceasurile pe care le petrec cu tine sunt parcă vrăjite. Cine poate să spună ce viaţă tristă, întunecată şi fără speranţă am dus în ultimele luni? Nu făceam nimic, nu nădăjduiam nimic. Asemuiam ziua cu noaptea. Nu simţeam decât frigul, când lăsam focul să se stingă; foamea, când uitam să mănânc şi veşnic o mâhnire necontenită; une­ori mă cuprindea o dorinţă delirantă de-a o vedea iar pe draga mea Jane. Da: cu mai multă înflăcărare doream să o simt lângă mine decât să-mi recapăt vederea. Cum se poate ca Jane să fie lângă mine şi să-mi spună că mă iubeşte? N-o să plece tot aşa, pe neaşteptate, cum a ve­nit? Mă tem că mâine n-o s-o mai găsesc.

În starea în care se afla, un răspuns obişnuit, care să-l scoată din zbuciumul minţii lui tulburate, era cel mai bun mijloc de a-l linişti. Îmi trecui degetele peste sprâncenele lui; îi spusei că erau arse şi că mă voi îngriji eu sa le fac să crească din nou, la fel de groase şi negre ca înainte.

— De ce să-mi faci în vreun fel bine, spirit milostiv că iar o să vie clipa fatală când mă vei părăsi din nou? Ai să pari ca o umbră, iar eu n-o să ştiu unde şi cum ai pierit şi n-o să te mai pot regăsi.

— Aveţi un pieptănaş la dumneavoastră, domnule?

— De ce, Jane?

— Ca să vă pieptăn puţin coama asta neagră şi zbârlită. Dacă vă privesc de aproape, sunteţi îngrozitor. Spu­neţi că aş fi o zână; dumneavoastră, dumneavoastră se­mănaţi şi mai mult cu un moroi.

— Sunt tare urât, Jane?

— Da, domnule, totdeauna aţi fost urât, ştiţi prea bine.

— Cum? Cei la care ai stat nu te-au vindecat de răutate?

— Şi totuşi erau buni, de o sută de ori mai buni decât dumneavoastră. Se gândesc la lucruri la care dumnea­voastră nici n-aţi visat vreodată. Gândurile lor erau mai înălţătoare decât ale dumneavoastră.

— Cu cine dracu ai stat?

— Dacă vă tot frământaţi aşa, am să vă smulg tot părul şi cel puţin atunci n-o să vă mai îndoiţi că trăiesc.

— Cu cine ai stat, Jane?

— Astă-seară nu vă spun, domnule; trebuie să aştep­taţi până mâine. A-mi lăsa povestirea neisprăvită repre­zintă pentru mine o chezăşie că o să fiu chemată mâine la masa dumneavoastră ca s-o sfârşesc. Ah! trebuie să-mi amintesc că nu se cade să vin mâine dimineaţă numai cu un pahar de apă, ci să aduc cel puţin un ou, fără să mai vorbesc de şuncă.

— Spiriduş poznaş! Copil al zânelor, crescut de oa­meni! Lângă tine simt ceea ce n-am simţit de un an de zile. Dacă Saul te-ar fi avut în locul lui David, Satana ar fi fost alungată fără ajutorul harpei.

— Acum, domnule, iată-vă pieptănat cum trebuie şi vă las. Am călătorit trei zile şi cred că sunt obosită. Noapte bună.

— Numai o vorbă, Jane; nu erau decât doamne în casa în care ai locuit?

Râzând ieşii din cameră şi mai râdeam încă urcând scara. "O idee!" îmi zisei." Ăsta-i mijlocul cel mai nimerit ca să-l scot din mâhnirea lui, cel puţin pentru o vreme."

A doua zi, devreme de tot, îl auzii trecând dintr-o odaie într-alta. Cum coborî Mary, el o întrebă: "Domnişoara Eyre e aici?" Apoi: "Ce odaie i-ai dat? Nu-i umedă?", "Domnişoara Eyre s-a sculat? Du-te şi întreab-o dacă are nevoie de ceva şi când coboară."

Coborâi când socotii că era ora dejunului. Intrai încet în odaia unde stătea domnul Rochester şi-l putui privi, înainte ca el să-şi dea seama că sunt acolo. Mă cuprinse mâhnirea la vederea acestui spirit puternic, robit de un trup beteag. Şedea pe un scaun. Deşi era liniştit, nu se odihnea. Fără îndoială, aştepta. Pe trăsăturile lui era sculptată durerea obişnuită. Părea o lampă stinsă, care aştepta să fie aprinsă. Dar vai! nu el putea înteţi din nou flacăra ce-i lumina odinioară chipul; pentru asta avea nevoie de altcineva. Voiam să fiu fericită şi veselă, dar bărbatul acela, cândva atât de voinic şi acum lipsit de putere, mă emoţiona până în adâncul sufletului. To­tuşi, mă apropiai de el plină de vioiciune.

— Azi e într-adevăr foarte frumos, domnule, zisei. Nu mai plouă şi soarele străluceşte minunat. În curând o să vă plimbaţi.

Înteţisem flacăra chipului său: trăsăturile îi strălu­ceau.

— Ah! în sfârşit, vesela mea ciocârlie! exclamă el. Vino la mine. N-ai plecat, n-ai pierit? Acum un ceas ţi-am auzit surorile cântând în pădure. Dar pentru mine cântecul lor n-avea nici un farmec, tot aşa cum soa­rele care răsare n-are lumină. Urechea mea e nepăsătoare la toate melodiile de pe pământ şi nu tânjesc decât după glasul dragii mele Jane. Din fericire, nu tăcută. Prezenţa ei e singura rază ce mă poate încălzi.

Ochii mi se umplură de lacrimi auzind mărturisirea aceasta. Trecând peste neputinţe, părea un vultur regal înlănţuit, care ajunge să ceară hrană unei vrăbii. Dar nu voiam să plâng. Îmi ştersei repede ochii şi începui să pregă­tesc micul dejun.

Cea mai mare parte a dimineţii o petrecurăm în aer liber. Dusei pe domnul Rochester pe câmpii scăldate în lumină, dincolo de pădurea tristă şi umedă. Îi descrisei frunzişul de un splendid verde strălucitor, îi spusei cât de frumoase sunt florile şi gardurile vii, cât de încântător e cerul albastru. Căutai un loc frumos, la umbră. El se aşeză pe trunchiul uscat al unui copac, iar eu pe genunchii săi. De ce n-aş fi făcut-o, dacă eram amândoi mai feri­ciţi împreună decât despărţiţi? Pilot se culcă lângă noi: totul era liniştit. Înlănţuindu-mă cu braţele curmă de­odată tăcerea.

— Dezertoare, dezertoare nemiloasă! Oh, Jane, nu-ţi poţi închipui ce am simţit când am văzut că ai fugit de la Thornfield, că nu te pot găsi nicăieri şi când, după ce ţi-am cercetat odaia, mi-am dat seama că n-ai luat nici bani, nici lucruri care să-ţi fie de folos. Ai lăsat în cutioara lui micuţă şiragul de perle pe care ţi l-am dăruit, iar cuferele tale mai erau încă acolo legate şi încuiate, aşa cum le pregătiseşi pentru călătorie. "Ce se face iubita mea, mă întrebam, acum când e părăsită şi fără nici un ban?" Spune-mi, Jane, ce ai făcut?

Începui să-i povestesc tot ce se petrecuse în acel an, îndulcind mult întâmplările din cele trei zile, cât rătăci­sem lihnită de foame. Altminteri ar fi însemnat să-i pricinuiesc un chin zadarnic. Chiar puţinul pe care i l-am spus i-a sfâşiat inima mai adânc decât aş fi voit.

Îmi spuse că nu trebuia să-l părăsesc, fără să fi luat cu mine ceva bani pentru călătorie. Ar fi trebuit să-i spun ce am de gând, să mă destăinuiesc lui. Nu m-ar fi silit niciodată să-i fiu amantă. Oricât de aprig o fi părut în deznădejdea lui, mă iubea prea mult şi cu prea multă duioşie ca să se poarte ca un tiran. Decât să mă vadă ră­tăcind lipsită de prieteni prin lumea largă, mi-ar fi dă­ruit jumătate din avere, fără să ceară măcar o sărutare în schimb. Era convins, adăugă el, că îndurasem mai mult decât voiam să spun.

— Ei bine, răspunsei, oricare ar fi fost suferinţele mele, n-au ţinut mult.

Atunci pornii să-i povestesc cum am fost primită la Moor-House şi cum am căpătat un post de învăţătoare; apoi i-am vorbit de moştenire şi de felul în care mi-am descoperit rudele. Fireşte, numele lui St. John Rivers a fost pomenit adesea în povestirea mea. De aceea, când am sfârşit domnul Rochester începu imediat să vorbească des­pre el.

— Atunci acest St. John ţi-e văr? mă întrebă.

— Da.

— Ai pomenit des de el. Îl iubeşti?

— Era foarte bun, domnule; nu se putea să nu ţin la el.

— Bun. Asta înseamnă că e un bărbat de cincizeci de ani, respectabil, un om care se poartă bine? Ce vrei să spui? Lămureşte-mă.

— St. John n-are decât douăzeci şi nouă de ani, dom­nule.

— Asta înseamnă, cum spun francezii, jeune encore(*2). E un bărbat scund, rece şi urât? E unul dintre bărbaţii a căror calitate constă mai degrabă în a nu avea cusururi, decât în a avea însuşiri?

*2 Tânăr încă (fr.)

— E foarte activ, veşnic neobosit. Ţinta vieţii lui e să îndeplinească fapte mari şi frumoase.

— Dar de bună seamă că are mintea slabă. Nu cumva vrea binele, dar nu te poţi împiedica să ridici din umeri când îl auzi vorbind?

— Vorbeşte puţin, domnule, dar vorbeşte cu miez. Are judecata limpede şi firea neînduplecată, dar puternică.

— Atunci e un bărbat capabil?

— Da, într-adevăr.

— Foarte învăţat?

— Învăţat. St. John e un om care gândeşte adânc şi e şi foarte educat.

— Nu mi-ai spus oare că purtările lui nu-ţi plăceau? Era foarte înfumurat şi-i plăcea să facă morală?

— N-am vorbit niciodată de purtările lui; dar dacă nu mi-ar fi plăcut, ar fi însemnat că am gusturi foarte proaste; purtările lui sunt curtenitoare, liniştite şi cu adevărat vrednice de un gentilom.

— Am uitat ce mi-ai spus despre înfăţişarea lui. E de bună seamă un popă necioplit, strangulat de cravata albă şi înălţat pe tălpile greoaie ale botforilor. Nu-i aşa?

— St. John se îmbracă cu îngrijire. E înalt şi frumos; are ochi albaştri şi un profil grecesc.

— Să-l ia dracu! zise el în şoaptă. Apoi către mine: îl iubeai, Jane?

— Da, domnule Rochester, îl iubeam. Doar m-aţi mai întrebat o dată.

Fireşte, îmi dădui seama ce simţea domnul Rochester; îl cuprinsese gelozia şi-l muşca adânc, dar muşcătura era mântuitoare, căci îl smulgea din melancolia lui dureroasă. De aceea, n-am vrut să îndepărtez numaidecât şarpele.

— Poate că nu mai vrei să stai pe genunchii mei, dom­nişoară Eyre, îmi zise domnul Rochester.

— De ce nu, domnule Rochester?

— După ce i-ai făcut portretul, de bună seamă că o să ţi se pară prea izbitor contrastul. Mi-ai vorbit despre un Apollo graţios. E încă viu în închipuirea ta: înalt, fru­mos, cu ochii albaştri şi profilul grecesc. În clipa de faţă privirea ta se pleacă asupra unui Vulcan, asupra unui adevărat făurar, oacheş, cu umerii laţi, orb şi schilod pe deasupra.

— Nu m-am gândit niciodată la asta. Dar e adevărat că semănaţi cu un Vulcan, domnule.

— Atunci poţi să mă părăseşti; dar înainte de a pleca (mă strânse mai tare ca oricând), te rog să-mi răspunzi la una sau două întrebări.

După aceea tăcu.

— Ce întrebări, domnule Rochester?

Şi atunci începu un interogatoriu neiertător.

— St John, întrebă el, ţi-a găsit locul de învăţătoare înainte de a şti că-i eşti verişoară?

— Da.

— Îl vedeai des? Venea din când în când la şcoală?

— În fiecare zi.

— Să-ţi admire isprăvile, Jane? Căci eşti învăţată şi talentată.

— Da.

— A descoperit la dumneata lucruri pe care nu nădăj­duise să le afle? Ai însuşiri puţin obişnuite.

— Asta nu ştiu.

— Spui că aveai o locuinţă mică, lângă şcoală. Venea vreodată să te vadă acolo?

— Din când în când.

— Seara?

— Numai o dată sau de două ori. Domnul Rochester se opri puţin.

— Cât timp ai mai stat împreună cu el şi cu surorile lui, după ce aţi descoperit că sunteţi rude?

— Cinci luni.

— Rivers petrecea multă vreme alături de tine şi de surorile lui?

— Da. Salonul din spate ne slujea tuturor de sală de studiu. El se aşeza la fereastră, iar noi la masă.

— Învăţa mult?

— Da, mult de tot.

— Ce anume?

— Limba hindi.

— Dar tu ce făceai în timpul asia?

— La început învăţam germana.

— El te învăţa?

— Nu; el n-o cunoştea.

— Nu te învăţa nimic?

— Puţină hindi.

— Rivers te învăţa limba hindi?

— Da, domnule.

— Şi pe surorile lui?

— Nu.

— Numai pe tine?

— Numai pe mine.

— Ai vrut dumneata să înveţi?

— Nu.

— El ţi-a cerut?

— Da.

Domnul Rochester tăcu din nou.

— De ce? La ce-ţi putea sluji limba hindi?

— Voia să mă ia cu el în India.

— Ah, acum ajung la sursă. Voia să te ia de nevastă.

— Mi-a cerut, într-adevăr, să-i fiu soţie.

— Nu-i adevărat: e o poveste neruşinată, pe care o născoceşti ca să mă superi.

— Iertaţi-mă, dar e adevărul curat. Mi-a cerut de mai multe ori să mă mărit cu el şi nici dumneavoastră n-aţi fi putut să mi-o cereţi cu atâta stăruinţă.

— Domnişoară Eyre, îţi repet că poţi să mă părăseşti. De câte ori trebuie să-ţi repet acelaşi lucru? De ce te încăpăţânezi să-mi stai cocoţată pe genunchi, când eu ţi-am spus să pleci?

— Pentru că mă simt bine aici.

— Nu, Jane, nu te simţi bine aici, fiindcă inima ta nu-i aici: e lângă vărul dumitale, St. John. Oh, până acum am crezut că micuţa Jane e numai a mea! Chiar când m-ai părăsit, am crezut că mă iubeşti încă. Era unica mea bucurie în mijlocul tuturor amărăciunilor. Cu toate că am fost multă vreme departe unul de altul, cu toate că am vărsat multe lacrimi în urma despărţirii noastre, de câte ori plângeam după tine, Jane, niciodată nu mă gândeam că ai putea iubi pe un altul! Dar e de prisos să mă întristez. Jane, lasă-mă; du-te şi mărită-te cu Rivers.

— Atunci, domnule, alungaţi-mă departe de dumnea­voastră, îmbrânciţi-mă, căci de bună voie n-am să vă pă­răsesc.

— Mi-e drag glasul tău. El încă dă viaţă speranţei, mi se pare sincer. Când îl aud, mă simt de parcă sunt cu un an în urmă şi uit că între timp te-ai ataşat de altcineva. Dar nu sunt nebun. Pleacă, Jane...

— Unde trebuie să mă duc, domnule?

— Urmează-ţi drumul, alături de bărbatul pe care ţi l-ai ales.

— Cine-i acela?

— Ştii prea bine: acest St. John Rivers.

— Nu e bărbatul meu şi n-o să fie niciodată. Nu-l iubesc şi nu mă iubeşte. El iubeşte (aşa cum poate iubi el, nu ca dumneavoastră) pe o tânără frumoasă pe care-o cheamă Rosamond. Voia să se însoare cu mine doar fiindcă socotea că a găsit o nevastă potrivită pentru un misionar, ceea ce nu aflase la ea. E un om mare şi bun, dar aspru şi rece ca un gheţar. Nu vă seamănă, domnule. Nu mă simt fericită nici alături de el, nici cu el. N-are pentru mine nici îngăduinţă, nici dragoste; nu vede nimic atrăgător în fiinţa mea, nici măcar tinereţea; doar câteva însuşiri intelectuale. Atunci, domnule, trebuie să vă pă­răsesc şi să mă duc la el?

Mă înfiorai fără voie şi un instinct tainic mă apropie de stăpânul meu orb, pe care-l iubeam atâta. El zâmbi.

— Cum, Jane?! E adevărat oare? zise el. Aşa stau lucrurile cu Rivers?

— Da, domnule! Oh, nu trebuie să fiţi gelos. Voiam sa vă aţâţ puţin, ca să fiţi mai puţin mâhnit. Mă gândeam că furia e mai bună decât durerea. Doreaţi dragostea mea. Ah, dacă aţi putea vedea cât vă iubesc, aţi fi mândru şi fericit. Inima mea vă aparţine şi aşa o să fie totdeauna, chiar dacă soarta ne-ar despărţi pe veci.

Mă sărută din nou şi păru copleşit de gânduri triste.

— Oh, vederea mea stinsă! Puterile mele ciuntite! şopti el îndurerat.

Îl mângâiai, ca să-l smulg din visare. Ştiam la ce se gândeşte şi aş fi vrut să-i vorbesc dar nu îndrăzneam. Se trase o clipă într-o parte şi văzui o lacrimă strecurându-i-se pe sub pleoapele închise şi de-a lungul obrajilor lui dăltuiţi în stâncă. Inima mi se strânse de durere.

— Nu preţuiesc mai mult decât castanul acela bătrân şi lovit de trăsnet din livada Thornfieldului, zise el după scurt timp. Avea el oare dreptul, ars şi scorojit cum era, să ceară unui caprifoi îmbobocit să-i acopere trunchiul mort cu florile lui proaspete?

— Nu sunteţi un trunchi mort, domnule. Nu sunteţi un copac prăvălit de furtună; sunteţi tânăr şi voinic. În jurul rădăcinilor dumneavoastră, fără s-o cereţi măcar, vor creşte plante tinere, fiindcă se vor bucura de umbra dumneavoastră bogată; crescând se vor rezema de dumneavoastră şi vă vor înlănţui, pentru că puterea dumnea­voastră le va fi un sprijin sigur.

El zâmbi iar. Îl alinasem puţin.

— Vorbeşti de prieteni, Jane? mă întrebă dânsul.

— Da, răspunsei eu cam şovăind.

Mă gândeam la ceva mai mult, dar nu ştiam ce cuvânt să întrebuinţez. El îmi veni în ajutor.

— Ah! Jane. Dar am nevoie de o soţie.

— Dumneavoastră, domnule?

— Da. E, deci, ceva nou pentru tine?

— Fireşte: n-aţi pomenit încă nimic de asta.

— Şi această veste nu-i de loc binevenită, nu-i aşa?

— Asta atârnă de împrejurări, domnule; atârnă de alegerea dumneavoastră.

— O s-o faci tu pentru mine, Jane. O să mă supun hotărârii tale.

— Ei bine, domnule, alege-o pe aceea care te iubeşte cel mai mult.

— Am s-o aleg pe aceea pe care o iubesc cel mai mult. Jane, vrei să fii soţia mea?

— Da, domnule.

— Soţia unui orb sărman pe care va trebui să-l duci de mână?

— Da, domnule.

— Soţia unui schilod care e cu douăzeci de ani mai bătrân decât tine şi pe care va trebui să-l îngrijeşti?

— Da, domnule.

— E adevărat, Jane ?

— Cât se poate de adevărat, domnule.

— O, iubita mea! Dumnezeu să te binecuvânteze şi să te răsplătească!

— Domnule Rochester, dacă am făcut vreo faptă bună, dacă am avut vreodată un gând bun, dacă am rostit vre­odată o rugăciune sinceră şi curată, dacă vreodată am avut o dorinţă nobilă, sunt răsplătită acum. A fi soţia dumneavoastră înseamnă pentru mine a avea toată feri­cirea la care poate năzui cineva pe pământ.

— Fiindcă a te jertfi înseamnă pentru tine suprema fericire.

— A mă jertfi? Ce să jertfesc? Foamea pentru hrană, aşteptarea pentru împlinire. Oare jertfă-i a avea dreptul să-l îmbrăţişez pe cel pe care-l respect, să sărut buzele pe care le iubesc, să mă sprijin de cel în care am încre­dere? Dacă e aşa, negreşit că în jertfă stă suprema mea fericire.

— Dar, Jane, va trebui să-mi înduri beteşugurile, să treci neîncetat cu vederea peste ceea ce-mi lipseşte.

— Toate astea nu înseamnă nimic pentru mine. dom­nule. Vă iubesc încă şi mai mult decât în zilele măreţiei dumneavoastră trufaşe, când nu voiaţi decât să daţi şi să ocrotiţi, fiindcă acum vă pot fi folositoare.

— Până acum n-am putut îndura să fiu ajutat şi călău­zit, dar de acum înainte nu va mai fi aşa. Nu-mi plăcea să-mi pun mâna în cea a unei fiinţe străine, dar îmi place s-o simt strânsă de degetele micuţei Jane. Preferam singu­rătatea deplină supravegherii neîncetate a servitorilor, dar blânda stăpânire a Janei îmi va fi o veşnică bucurie, care mi se potriveşte. Dar eu mă potrivesc ei oare?

— Da, domnule, răspundeţi celor mai din adânci dorinţe ale fiinţei mele.

— Atunci nimic pe lume nu ne sileşte să aşteptăm; să ne căsătorim numaidecât.

Privirea şi vorba lui deveniseră înflăcărate: îşi găsea elanul de altădată.

— Trebuie să devenim o singură fiinţă fără întârziere. Îndată ce vor fi gata cele de trebuinţă, ne căsătorim.

— Domnule Rochester, de-abia acum bag de seamă că soarele a coborât spre asfinţit şi Pilot a plecat să-şi ia masa. Lăsaţi-mă să văd ce oră arată ceasul dumnea­voastră.

— Pune-ţi-l la cingătoare, Jane şi păstrează-l. Nu mai am nevoie de el.

— E aproape patru, domnule. Nu vă e foame?

— Peste trei zile, Jane, trebuie să ne căsătorim. Nu-i vreme, acum de bijuterii şi haine frumoase. Toate astea nu fac două parale.

— Soarele a zvântat pământul. domnule. Vântul nu mai bate şi e foarte cald.

— Ştii, Jane, că micul tău şirag de perle e acum legat sub cravata mea, în jurul gâtului meu pârlit de soare? Din ziua când mi-am pierdut singura mea comoară, îl port ca pe o amintire.

— Să ne întoarcem prin pădure, o să fim numai la umbră.

Dar el nu mă asculta şi-şi continuă gândul.

— Jane! mă iei drept un păgân ticălos, şi, totuşi, inima mi-e plină de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, binefăcă­torul. El nu vede aşa cum văd oamenii, ci mult mai lim­pede: nu judecă precum judecă oamenii, ci cu nesfârşit mai multă înţelepciune. Am greşit. Aş fi ofilit o floare imaculată şi i-aş fi întinat nepribănirea. Atotputernicul mi-a smuls-o din mâini. În trufaşa mea răzvrătire l-am blestemat aproape. În loc să-mi plec fruntea sub voia sa, l-am sfidat. Dreptatea dumnezeiască şi-a urmat drumul, nenorocirile m-au copleşit; am fost silit să trec prin va­lea umbrită a morţii. Pedepsele atotputernicului sunt cumplite: mi-a trimis o încercare ce m-a făcut smerit pe tot restul vieţii mele. Ştii că eram mândru de puterea mea dar cum mai pot fi acum, când trebuie să mă las dus de altul, ca un copil slab? Nu-i prea multă vreme, de când am recunoscut mâna lui Dumnezeu în soarta mea. Atunci a început să mă mustre cugetul, am început să mă pocăiesc şi să doresc împăcarea cu atotputernicul; am început să mă rog uneori: rugăciunile mele erau scurte, dar foarte sincere.

Acum câtăva vreme, sunt patru zile – cred – de atunci, era luni seară, mă aflam într-o ciudată stare sufletească; rătăcirea făcuse loc durerii, încăpăţânarea mâhnirii. De mult îmi spuneam că de vreme ce nu te pot găsi, erai probabil moartă. Târziu în seara aceea, să fi fost între unsprezece şi douăsprezece, înainte de a mă culca, l-am rugat pe Dumnezeu – dacă-i va fi voia – să mă ia curând din lumea asta şi să mă primească în veşnicie, unde aveam nădejdea să întâlnesc pe Jane.

Eram în odaia mea, în faţa ferestrei deschise. Îmi plă­cea să respir aerul îmbălsămat al nopţii, cu toate că nu vedeam nici o stea, iar prezenţa lunii n-o simţeam decât vag într-o lumină nedesluşită, năzuiam spre tine, Janet! Tot trupul şi sufletul meu te chemau! Întrebai pe Dumnezeu, cu inima chinuită şi smerită, dacă nu socotea că fusesem destul de deznădăjduit, îndurerat, chinuit, şi dacă voi mai putea gusta vreodată din fericire şi pace. Măr­turisii că tot ceea ce îndurasem fusese drept, dar spusei că o să-mi fie greu să mai îndur multă vreme acest chin. Fără voie, buzele dădură glas dorinţelor inimii mele şi strigai: "Jane! Jane! Jane!"

— Aţi rostit tare aceste cuvinte?

— Da, Jane. Şi dacă cineva m-ar fi auzit, m-ar fi cre­zut nebun, căci le-am strigat cu tăria omului cu mintea rătăcită.

— Spuneţi că asta s-a întâmplat lunea trecută, pe la miezul nopţii?

— Dar ce importanţă poate avea ziua? Ascultă ceva mai ciudat: ai să mă crezi superstiţios. E adevărat că totdeauna am avut în mine o doză de superstiţie. N-are a face! Ce-ţi spun acum e adevărat; cel puţin e adevărat că în urechile mele au răsunat cele ce-am să-ţi povestesc. Când am strigat: "Jane! Jane! Jane!"- un glas – de unde a venit nu ştiu, dar ştiu al cui era – mi-a răspuns: "Vin, aşteaptă-mă!" Şi după o clipă auzii o şoaptă în văzduh: "Unde eşti?" Aş vrea să-ţi spun, dacă aş putea, ce înrâurire au avut asupra mea cele ce ţi-am spus; dar e atât de greu să exprimi toate acestea prin câteva cuvinte searbăde. Vezi doar că Ferndean e ascuns în­tr-o pădure deasă, care înăbuşă toate zgomotele şi stinge orice ecou. Acel "unde eşti?" părea a fi fost rostit pe un munte, căci cuvintele le-am auzit repetate de un ecou ve­nit dinspre dealuri. În clipa aceea, o briză mai răcoroasă îmi atinse fruntea. Aş fi putut crede că Jane şi cu mine ne-am întâlnit într-un loc sălbatic; şi cred, într-adevăr, că ne-am întâlnit în gând. Cu siguranţă, Jane, că la ceasul acela dormeai neştiutoare; poate că sufletul tău îşi pă­răsise temniţa terestră şi venise să-l mângâie pe al meu, căci era glasul tău, de asta sunt pe deplin încredinţat...

Cititorule, tot luni, pe la miezul nopţii, primisem şi eu o înştiinţare ciudată; îi răspunsesem cu chiar acele cu­vinte. Ascultai povestirea domnului Rochester, dar fără să-i pomenesc despre ce mi se întâmplase şi mie. Coinci­denţa mi se păru prea inexplicabilă şi solemnă ca să mai pomenesc de ea sau s-o discut. Dacă aş fi vorbit despre asta domnului Rochester, l-aş fi impresionat adânc şi mintea lui, obosită de suferinţele trecute, nu mai avea nevoie să fie chinuită de o şi mai gravă problemă, care părea supranaturală. Am păstrat, aşadar, acele lucruri îngropate în sufletul meu şi le-am cântărit în inima mea.

— N-o să te miri, deci, urmă stăpânul meu, că aseară, când te-ai ivit aşa, pe neaşteptate, mi-a fost greu să cred că nu eşti doar o nălucă, un glas care o să se topească în tăcere şi nefiinţă, aşa cum se topise cu câteva zile înainte şoapta nopţii şi ecoul muntelui? Acum ştiu că toate sunt aievea şi mulţumesc lui Dumnezeu din adâncul sufletu­lui. Da, mulţumesc Domnului!

După ce mă dete jos de pe genunchi, se sculă, îşi des­coperi respectuos fruntea, plecă spre pământ ochii lui stinşi şi rămase într-o înclinare tăcută. N-am auzit decât ultimele cuvinte ale rugii sale:

— Mulţumesc celui care m-a zidit, zise el, pentru că şi-a amintit de mila lui în ceasul judecăţii şi-l rog smerit să-mi dea puterile trebuincioase să duc o viaţă mai curată decât în trecut!

Întinse braţul şi mă rugă să-l conduc. Luai mâna lui dragă şi o ţinui o clipă lipită de buze, apoi o petrecui după umărul meu, căci fiind mult mai mică decât el, îi puteam sluji de sprijin şi călăuză. Intrarăm în pădure şi ne îndreptarăm spre casă.