Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 36.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

În sfârşit se lumină de ziuă. M-am sculat la răsăritul soarelui. Timp de un ceas ori două mi-am aşezat lucrurile din cameră, am făcut ordine în sertare şi în dulap, ca să le las în starea cerută de o scurtă absenţă. În vremea asta l-am auzit pe St. John ieşind din odaie. Se opri în faţa uşii mele. M-am temut să nu bată la uşă, dar se mulţumi să-mi strecoare o foaie de hârtie pe sub uşă. O luai şi citii:

"Aseară m-ai părăsit prea pe neaşteptate. Dacă ai mai fi stat puţin ai fi putut pune mâna pe crucea creştină şi pe cununa îngerilor. Mă întorc peste cincisprezece zile şi voi aştepta hotărârea dumitale. Între timp, roagă-te să nu cazi in ispită. Cred că sufletul ţi-e puternic dar trupul dumitale e slab. Am să mă rog pentru tine in fiecare ceas.

Al dumitale St. John"

"Sufletul meu vrea să facă ceea ce e drept, i-am răs­puns în gând, iar trupul meu sper că e destul de puternic ca să împlinească voinţa cerului, atunci când ea îmi va fi limpede cunoscută. Oricum, va fi de ajuns de puternic să cerceteze, să răscolească, să afle o ieşire din acest nor de îndoială şi să ajungă la limanul certitudinii."

Cu toate că eram în întâi iunie, dimineaţa se arăta rece şi posomorâtă, iar ploaia deasă bătea în geamuri. L-am auzit pe St. John deschizând uşa din faţă; m-am uitat pe fereastră, l-am văzut cum străbate grădina. Apucă pe drumul ce trecea peste mlaştinile ceţoase spre Whitcross; de acolo trebuia să ia diligenţa.

"Peste câteva ore, îmi zisei, voi porni pe acelaşi drum ca şi tine; am să iau şi eu diligenţa la Whitcross. Am pe cineva în Anglia de la care vreau să primesc veşti, înainte de a pleca pentru totdeauna."

Mai rămâneau două ceasuri până la masa de dimi­neaţă. Începui să mă plimb încet prin odaie, gândindu-mă la întâmplarea ce mă făcuse să iau această hotărâre ne­aşteptată, îmi amintii senzaţia care mă zguduise, căci o retrăiam în întreaga ei ciudăţenie. Mi-aduceam aminte glasul pe care-l auzisem. Din nou mă întrebai de unde putea veni, dar tot atât de zadarnic ca şi înainte: mi se părea că vocea era în mine, nu în lumea dinafară, îmi spusei că s-ar putea să fie doar o impresie nervoasă, o nălucire. Şi totuşi, nu puteam crede aşa ceva. Mai de­grabă semăna cu o inspiraţie. Copleşitoarea explozie su­fletească, ce se dezlănţuise ca şi cutremurul de pământ care zdruncinase temeliile închisorii lui Pavel şi Silas, deschisese uşile celulei sufletului meu şi-i trăsese ză­voarele; îl deşteptase din somn, şi el se trezise tremurând, ascultând înfiorat. Apoi de trei ori un strigăt vibrase în urechea mea speriată, în inima şi în sufletul meu care nu se temeau şi nu se clătinau, căci acest strigăt n-avea nimic surprinzător, nici înspăimântător, ci mai degrabă părea vesel de sforţarea pe care o putuse face fără spriji­nul corpului stânjenitor.

"Peste câteva zile, îmi zisei punând capăt visării mele, voi şti ceva despre cel al cărui glas părea că mă chemase în noaptea trecută. Scrisorile au fost zadarnice: o să fac eu însămi cercetări."

La dejun le înştiinţai pe Diana şi Mary că plec şi că voi lipsi cel puţin patru zile.

— Pleci singură, Jane?

— Da, plec ca să aflu ceva veşti despre un prieten, de soarta căruia sunt îngrijorată.

Mi-ar fi putut spune ca ele erau singurele mele prietene căci le-o spusesem adesea – şi eram convinsă că în clipa aceea şi-aduceau aminte de cuvintele mele – dar cu gingăşia lor sufletească, nu făcură nici o obser­vaţie. Numai Diana mă întrebă dacă sunt sigură că-s des­tul de sănătoasă ca să călătoresc, fiindcă, după câte spusese ea, eram foarte palidă. Răspunsei că numai neliniştea mă făcea să sufăr şi că nădăjduiam să mă potolesc în curând.

Mi-a fost uşor să-mi fac pregătirile, căci n-am fost tulburată nici de întrebări, nici de bănuieli. Odata ce le-am zis că nu puteam să le dau desluşiri, primiră cu bunăvoinţă şi cuminţenie tăcerea pe care eu eram cu atât mai ispitită s-o rup. Mă lăsară să fac ce vreau; la fel m-aş fi purtat şi eu cu ele în împrejurări asemănătoare.

Plecai de la Moor-House pe la trei şi, puţin după patru, mă aflam lângă stâlpul din Whitcross, aşteptând diligenţa ce trebuia să mă ducă la Thornfield. O auzii de departe, datorită liniştii ce domnea peste colinele singu­ratice şi drumurile pustii. Acum un an, coborâsem într-o seară de vară din aceeaşi trăsură în acelaşi loc, deznă­dăjduită, fără nici o ţintă. Făcui semn şi diligenţa se opri. M-am urcat, fără să mai fiu nevoită de astă dată să dau tot ce am pentru un loc în diligenţă. Eram din nou pe drumul Thornfieldului. Mă simţeam ca un po­rumbel călător care se întoarce acasă.

Călătoria a ţinut treizeci şi şase de ceasuri. Plecasem din Whitcross într-o marţi după-amiază, iar joi de dimi­neaţă surugiul opri să adape caii, la un han, în mijlocul unui peisaj ale cărui tufişuri verzi, ogoare întinse şi dealuri scunde mi-erau cunoscute. Cât de încântătoare mi se părură! Ce culori minunate avea verdeaţa în comparaţie cu mlaştinile mohorâte din Morton, în North-Midland. Da, cunoşteam acea privelişte şi ştiam că sunt aproape de ţintă....

— Cât mai e până la Thornfield Hall? întrebai pe unul din grăjdarii hanului.

— Peste timp, doar două mile, doamnă.

"În sfârşit, călătoria mea s-a terminat", îmi zisei.

Coborâi din diligenţă şi lăsai geamantanul în grija hangiului. Îmi plătii locul, dădui un bacşiş surugiului şi plecai. Soarele lumina firma hanului şi citii aceste cu­vinte în litere de aur: "La stema Rochesterilor". Deci mă şi aflam pe moşiile stăpânului meu; inima îmi zvâcni în piept, dar îndată după aceea se întristă din nou. Îmi trecuse prin minte un gând:

"Domnul Rochester a părăsit poate Anglia şi chiar dacă ar fi la Thornfield Hall, spre care te zoreşti, cine-i acolo alături cu el? Soţia lui nebună. Nu poţi face nimic aici; nu vei îndrăzni să-i vorbeşti, nici să-l cauţi. Te osteneşti zadarnic. Ai face mai bine să te opreşti. Cere veşti oamenilor de la han; îţi vor spune ei ce vrei să ştii, te vor lămuri pe deplin. Du-te şi întreabă-l pe omul acesta, dacă domnul Rochester e la castel."

Era un gând înţelept şi, totuşi, nu-l puteam accepta. Mă temeam de un răspuns care m-ar cufunda în deznă­dejde. A prelungi îndoiala, însemna a prelungi nădejdea, încălzită de razele ci mai puteam privi castelul, înaintea mea se-ntindeau movila şi câmpiile pe care le străbătusem în dimineaţa când fugisem, surdă, oarbă, ne­sigură, urmărită de o furie răzbunătoare ce mă gonea fără zăbavă. Chiar înainte de a mă fi hotărât, eram în mijlocul ogoarelor. Cât de repede mergeam! Uneori fugeam chiar. Cu ce înfrigurare priveam înainte, căutând cu ochii pă­durile bine cunoscute! Cu câtă căldură salutam copacii, pe care îi cunoşteam, pajiştile şi colinele ce se zăreau printre dânşii!

În sfârşit, zării pădurea plină de cuiburile negre ale ciorilor; un croncănit puternic tulbură liniştea dimi­neţii. Mă cuprinse o încântare ciudată şi înaintai cu mai mare grabă. Străbătui încă un lan şi apucai pe o potecă; se zăreau zidurile împrejmuitoare ale curţii şi dependin­ţele. Casa era încă ascunsă în dosul arborilor.

"Am s-o văd mai întâi din faţă, îmi zisei; cel puţin crenelurile îndrăzneţe ce izbesc privirea şi să văd fereastra odăii stăpânului meu: poate stă acum în faţa ei, ştiu că se trezeşte devreme sau poate că se plimba prin livadă sau pe poteca dinaintea casei. De l-aş putea cel puţin zări! să fiu doar atât de nebună să fug spre el şi, totuşi, n-o pot şti, nu pot fi sigură. Şi dacă aş face una ca asta ce s-ar putea întâmpla? Dumnezeu să-l aibă în pază! Dacă aş putea gusta încă o dată fericirea pe care mi-o dăruieşte privirea lui, cine ar suferi? Dar aiurez; poate că în clipa asta el priveşte răsăritul soarelui de pe cres­tele Pirineilor sau de pe ţărmurile mărilor liniştite ale Sudului."

Mergeam de-a lungul zidului scund al livezii şi tocmai coteam după colţ, între doi stâlpi de piatră, cu ghiulele tot de piatră în vârf, era o poartă ce dădea spre pajişti. Stând în dosul unui stâlp, puteam privi pe furiş toată faţada casei; îmi întinsei cu precauţiune capul, să mă încredinţez dacă nu era trasă vreuna din jaluzelele dor­mitorului, să zăresc din locul acela ferit ferestrele, crene­lurile, faţada – totul.

Ciorile care îmi zburau pe deasupra capului se uitau poate la mine. Ce-or fi gândit? La început trebuie să le fi părut foarte atentă şi foarte sfioasă, apoi, încetul cu încetul, foarte cutezătoare şi neliniştită. Mai întâi am aruncat o ochire scurtă, apoi am privit îndelung; după aceea am ieşit din ascunzătoare şi-am înaintat pe pajişte. Deodată mă oprii în faţa intrării principale şi privii cu îndrăzneală. Poate că s-or fi întrebat: "Ce să însemne sfiala prefăcută de la început şi purtarea smertă de acum?"

Ascultă o comparaţie, cititorule:

Un îndrăgostit îşi găseşte iubita adormită pe-un mal aşternut cu muşchi şi vrea să arunce o privire asupra chipului ei frumos, fără s-o trezească. Se furişează prin iarba, grijuliu să nu facă vreun zgomot; se opreşte, închipuindu-şi că ea s-a mişcat; se dă înapoi – pentru nimic în lume n-ar vrea să fie zărit. Totul e liniştit, el se apropie şi se apleacă deasupră-i; un văl uşor acoperă chipul ei. Îl ridică şi se apleacă spre ea; acum ochii săi parcă-i şi văd aievea frumuseţea caldă, înfloritoare şi fermecătoare în tihna ei. Cât de grăbită e prima lor privire! Dar cât de încremeniţi rămân! Cum mai tresare! Cuprinde brusc şi cu tărie în braţe trupul pe care cu o clipă mai înainte nu îndrăznea să-l atingă nici cu un deget! Strigă un nume şi-şi scapă povara şi-o priveşte rătăcit, o prinde apoi în braţe şi strigă şi priveşte, fiindcă acum nu se mai teme s-o trezească prin nici un zgomot – cu nici o mişcare! Credea că iubita sa doarme tihnită; o găseşte împietrită în moarte!

Îmi îndreptasem privirile cu o bucurie temătoare spre o casă arătoasă, dar nu zării decât o ruină înnegrită de luni.

Nu era nevoie să mă ascund în dosul unui stâlp ca să pot privi jaluzelele ferestrelor, cu teama de-a nu trezi pe cei care dormeau acolo! Nu era nevoie să pândesc încordată scârţâitul uşilor deschise sau zgomotul paşilor pe drumul pietruit ori de-a lungul aleilor cu prundiş! Pajiştea, câmpiile erau călcate în picioare şi părăginite; portalul n-avea uşi; partea din faţă era aşa cum o vă­zusem într-unul din visurile mele: un zid foarte înalt şi foarte şubred, găurit de ferestre fără pervaz; nu mai era nici acoperiş, nici creneluri, se năruise totul.

De jur împrejur domnea tăcerea morţii şi singurătatea unui pustiu sălbatic. Nici o mirare că scrisorile mele ră­măseseră fără răspuns; era ea şi cum le-aş fi trimis în cripta unui cimitir. Pietrele înnegrite arătau clar că fo­cul mistuise castelul. Dar cine-i dăduse foc? Cum se întâmplase nenorocirea? Distrugerea marmurei, a ghip­sului şi a lemnului fusese singura pierdere pricinuită de foc? Sau vieţi omeneşti fuseseră nimicite, asemenea ca­sei? Cine căzuse victimă? Groaznică întrebare, la care nimeni nu-mi putea răspunde. Nu era nici un semn şi nici o mărturie mută.

Plimbându-mă în jurul pereţilor ruinaţi, străbătând castelul pustiit, îmi dădui seama că trebuie să fi ars de mult. Zăpezile iernii se adunaseră în troiene sub bolta înnegrită şi ploile pătrunseseră prin găurile acelea unde odată fuseseră ferestre. Primăvara îşi aruncase semnele de odinioară pe grămada de dărâmături arse; iarba şi buruienile răsăreau ici şi colo printre pietrele şi bârnele prăuşite ; în timpul acesta, însă, unde era nefericitul stăpân al acelor dărâmături? În ce ţară? Cine avea grijă de el? Fără să vreau, ochii mi se îndreptaseră spre turnul ce­nuşiu al vechii biserici şi-mi spusei: "Să fie oare alături de Damer de Rochester, la adăpostul strâmtei case de marmură a Rochesterilor?"

Trebuia să capăt un răspuns la aceste întrebări şi nu-l puteam afla decât la han. Mă întorsei numaidecât acolo. Hangiul îmi aduse chiar el dejunul. Îl rugai să închidă uşa şi să stea pe un scaun, pentru că aveam să-i pun câteva întrebări; dar când el îmi făcu pe voie, abia dacă ştiam cu ce să încep, într-atât mă temeam de răspunsul lui. Şi totuşi, priveliştea de paragină pe care o avusesem sub ochi mă pregătise pentru o povestire tristă. Hangiul era un om între două vârste şi cu o înfăţişare respecta­bilă.

— Cunoşti, fără îndoială, castelul din Thornfield, în­drăznii eu să-i spun în cele din urmă.

— Da, doamnă; am stat acolo pe vremuri.

— Dumneata? "Oricum, nu pe vremea mea, îmi zisei, căci chipul tău îmi e străin."

— Am fost valetul răposatului domn Rochester, adă­ugă dânsul.

"Răposat"! Mi s-a părut că primesc drept în inimă lovitura pe care tocmai încercasem s-o evit.

— Răposat! şoptii eu. A murit, va să zică?

— Vorbesc de tatăl domnului Edward, actualul stăpân, explică el.

Am simţit din nou că răsuflu şi sângele îmi zvâcni iarăşi cu putere în vine. Cuvintele astea mă înştiinţau lămurit că domnul Edward – domnul Rochester al meu (Dumnezeu aibă-l în paza lui oriunde s-ar afla!) – era cel puţin în viaţă. Dragi vorbe! Acum mi se părea că aş putea să ascult tot ce mi-ar fi fost dezvăluit. Dacă nu era în mormânt puteam suporta gândul că şi-a aflat adăpost chiar şi la celălalt capăt al pământului.

— Domnul Rochester locuieşte acum la castelul Thornfield? întrebai eu. Cunoşteam dinainte răspunsul, dar doream să amân cât puteam mai mult orice întrebare directă despre locul unde se afla.

— Nu, doamnă – oh, nu! Nu stă nimeni la castel. Se vede că sunteţi străină de locurile astea, fiindcă alt­minteri aţi fi ştiut ce s-a întâmplat toamna trecută. Cas­telul Thornfield nu mai e decât o dărâmătură: a ars ta­man în vremea secerişului. A fost o nenorocire groaz­nică! Atâtea lucruri de preţ au fost nimicite; abia dacă s-au putut scăpa câteva mobile. Focul s-a dezlănţuit în toiul nopţii şi până să vină pompierii de la Millcote, cas­telul era o pălălaie de flăcări. Era o privelişte îngrozi­toare. Am fost de faţă la prăpăd.

— În toiul nopţii! şoptii eu. Da, acesta era la Thornfield ceasul nenorocirilor. Se ştie cum a izbucnit focul?

— S-a bănuit, doamnă, sau mai degrabă ar trebui să spun că am fost cu toţii siguri. Nu ştiţi, poate, zise ei apropiindu-şi scaunul de masă şi vorbind mai încet, că o nebună era închinsă în casă.

— Am auzit vorbindu-se despre aşa ceva.

— Da, doamnă, şi era păzită cu mare străşnicie. Mulţi ani de zile nu era sigur că există, fiindcă nimeni n-o văzuse, dar se zvonea doar că ar fi cineva ascuns în castel. Se spunea că domnul Edward o adusese cu el din străinătăţi pe femeia aceea, iar unii spuneau că era o fostă iubită de-a lui. Anul trecut însă s-a întâmplat un lucru ciudat – foarte ciudat.

Mă temeam că o să-l aud povestindu-mi chiar păţania mea şi mă silii să-l readuc la fapte.

— Şi nebuna? am întrebat.

— Nebuna, doamnă, era nevasta domnului Rochester. Lucrul ăsta s-a descoperit într-un chip ciudat. La castel era o tânără guvernantă, de care domnul Rochester...

— Dar ce-a fost cu focul? îl întrerupsei.

— Am să ajung şi acolo, doamnă... de care s-a în­drăgostit domnul Edward. Servitorii spun că n-au văzut niciodată pe cineva îndrăgostit mai nebuneşte decât pe dumnealui – se ţinea scai de ea. Servitorii îi spionau, fiindcă aşa au ei obiceiul. O iubea cum nimeni nu-şi poate închipui, dar la drept vorbind nu era deloc frumoasă, că era mică, slabă; ca o fetiţă. N-am văzut-o niciodată dar am auzit pe Leah, fata din casă, vorbind despre ea şi Leah ţinea la ea foarte mult. Domnul Rochester avea patruzeci de ani şi fata n-avea nici douăzeci. Ştiţi, când oamenii se îndrăgostesc la vârsta asta de fe­mei tinere, parcă sunt fermecaţi. Ei, şi domnul Rochester voia s-o ia de nevastă.

— O să-mi povesteşti asta mai lârziu, zisei. Aş vrea să ştiu mai curând ce-a fost cu focul. A fost cumva bă­nuită nebuna?

— Chiar aşa, doamnă, aţi nimerit-o: fără doar şi poate că ea a pus focul. Era păzită de una, Grace Poole, o femeie pricepută în meseria ei şi vrednică de toată în­crederea. N-avea decât un cusur, cusur obişnuit la oa­meni de ăştia: avea totdeauna lângă ea o sticlă de rachiu şi din când în când trăgea câte o duşcă. Poate fi iertată: avea o viaţă aşa de grea. Numai că era cam primejdios, fiindcă, după ce bea, adormea adânc şi atunci nebuna, vicleană ca o vrăjitoare, îi lua cheile din buzunar, ieşea din odaie şi rătăcea prin casă, şi făcea toate ticăloşiile ce-i treceau prin cap. Se spune că o dată a încercat să-şi ardă soţul de viu, în patul lui, dar nu cunosc bine întâmplarea. În noaptea de-atunci, a dat întâi foc perdelelor din odaia de-alături de ea, apoi a coborât şi a dat foc odăii unde stătuse guvernanta (s-ar fi zis că ştia ceva din ce se întâmplase şi avea pică pe ea). A dat foc patu­lui. Noroc că nu dormea nimeni în el, căci fata fugise cu două luni înainte. Domnul Rochester o căutase, de-ai fi crezut că-i lucrul cel mai de preţ pe care-l avea în lume, dar n-a mai auzit niciodată pomenindu-se de ea. A suferit atât, încât a căzut într-un fel de aiureală; nu fusese niciodată o fire potolită, dar acum ajunsese primejdios. Voia să fie într-una singur; a trimis-o pe doamna Fairfax, îngrijitoarea, la nişte prieteni de-ai ei, care locuiau departe, dar s-a purtat frumos cu ea şi i-a făcut şi o pensie pe viaţă. Merita, că era femeie cumsecade. Pe domnişoara Adèle, o domnişoară pe care o creştea dânsul, a trimis-o la un pension. Domnul Rochester a rupt legăturile cu toată lumea şi s-a închis ca un pustnic în castel.

— Cum! N-a plecat din Anglia?

— El să plece? Da' de unde! Nu trecea pragul casei decât noaptea, când se plimba ca o nălucă pe câmpii şi prin livadă. S-ar îi zis că şi-a pierdut minţile şi eu cred că într-avevăr şi le pierduse; înainte de a fi dat ochii cu gândăcelul acela de guvernanta fusese omul cel mai vioi, cel mai îndrăzneţ şi cel mai de treabă pe care-l văzusem vreodată. Nu-i plăcea, ca altora băutura, cursele sau cărţile; de altfel, fără să fie bărbat prea frumos, era tare curajos şi avea o voinţă de fier. L-am cunoscut de copil şi, dacă ar fi fost după mine, domnişoara aceea, Eyre, mai bine şi-ar fi rupt gâiul înainte de a veni la Thornfield Hall.

— Va să zică domnul Rochester era la castel când a izbucnit focul?

— Da, fireşte, şi s-a urcat în mansardă când totul era în flăcări, i-a trezit pe servitori şi i-a ajutat să coboare chiar el, apoi s-a întors s-o scape pe nebună. Ea însă era pe aco­periş, deasupra crenelurilor, dădea din mâini şi scotea nişte urlete aşa de groaznice că s-auzeau cale de-o poştă. Am văzut-o cu ochii mei: era o femeie voinică şi avea un păr lung, negru, care flutura în lumina flăcărilor. L-am văzut şi eu pe domnul Rochester urcându-se pe acoperiş prin luminator. L-am auzit strigând: "Bertha!" Pe urmă s-a apropiat de ea, dar nebuna a scos un ţipăt înspăimântător, a sărit – şi într-o clipă n-a mai rămas decât o grămadă de carne pe caldarâm.

— Moartă?

— Moartă! Moartă ca şi piatra pe care s-a prăbuşit.

— Doamne, Dumnezeule!

— Da, doamnă: era îngrozitor! Se înfioră şi el.

— Şi după aceea? zisei.

— După aceea? A ars casa până la temelii de-au mai rămas doar câteva ziduri în picioare.

— A murit cineva?

— Nu, deşi poate că ar fi fost mai bine.

— Ce vrei să spui!

— Bietul domn Edward! exclamă el. Nu credeam că trăiesc s-o văd şi pe asta! Unii spun că era o pedeapsă dreaptă fiindcă a tăinuit căsătoria dintâi şi a vrut să-şi ia altă nevastă, pe când a lui trăia încă; eu, însă, îl com­pătimesc.

— Spui că trăieşte! exclamai eu.

— Da, da, dar mulţi cred că ar fi fost mai bine să fi murit.

— De ce? Cum? Sângele îmi îngheţă din nou.

— Unde e? întrebai. E în Anglia?

— Da, e în Anglia; acum nu mai poate părăsi ţara; a rămas aici pentru totdeauna.

Ce cumplită mi-era agonia! Şi omul acesta părea că vrea să mi-o prelungească.

— Bietul domn Edward e orb! zise el în sfârşit.

Mă temeam de ceva mai rău; îmi fusese teamă să nu fie nebun. Mi-am adunat toate puterile, să întreb care era pricina acelei nenorociri.

— Curajul şi bunătatea lui, doamnă. N-a vrut să plece din castel până n-a ieşit toată lumea. Când doamna Rochester s-a aruncat de pe acoperiş, el a coborât scara cea mare şi în clipa aceea scara s-a surpat. A fost scos viu de sub dărâmături, dar era foarte greu rănit; un ochi i se scursese şi o mână era atât de zdrobită, că dom­nul Carter, chirurgul, a fost silit să i-o taie numaidecât. Celalalt ochi i s-a umflat, aşa că şi-a pierdut cu desăvârşire vederea şi acuma, săracul, e orb şi ciung.

— Unde-i? Unde stă?

— La Ferndean, o proprietate de a sa, la vreo treizeci de mile de-aici. E un loc pustiu.

— Cine stă cu el?

— Bătrânul John şi nevastă-sa; n-a vrut pe nimeni alul. Se zice că e rău de tot.

— Ai vreo trăsură pe-aci?

— Avem o brişcă, doamnă, o brişcă foarte arătoasă.

— Pregăteşte-o numaidecât şi spune vizitiului că dacă ajungem la Ferndcan înainte de a se înnopta, o să-i plă­tesc şi lui şi dumitale de două ori preţul pe care-l ceri de obicei.