Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 35.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

N-a plecat a doua zi la Cambridge, aşa cum spusese; şi-a amânat plecarea cu o săp-tămână întreagă şi în vremea asta mă făcu să simt cât de grea pedeapsă poate da un om bun, dar aspru, conştiin­cios, dar neînduplecat, când se crede jignit. Fără să facă ceva duşmănos, fără un singur cuvânt de reproş, se silea să-mi arate că mă dispreţuieşte.

Nu pentru că St. John ar fi nutrit în mintea lui gândul unei răzbunări necreştineşti; nu pentru că ar fi vrut, dacă ar fi putut, să-mi atingă măcar un fir de păr din cap; din fire şi din principiu, dispreţuia o răzbunare meschină. Pentru vina de a-i fi arătat dispreţul meu şi de a-i fi spus că-i dispreţuiesc dragostea mă iertase; nu uitase însă nimic şi ştiam că n-avea să uite toată viaţa. Vedeam din felul cum mă privea, că între el şi mine plu­teau totdeauna vorbele acelea, ca şi când ar fi fost scrise în văzduh; de câte ori îi vorbeam, i se părea că ele răsună şi ecoul lor se făcea simţit în fiecare dintre răspunsul pe care mi le da.

Nu se ferea să stea de vorbă cu mine; dimpotrivă, mă chema în fiecare dimineaţă la el. Cred că omul corupt dintr-însul simţea o plăcere pe care creştinul curat n-o găsea: aceea de a arăta cu câtă îndemânare putea, în timp ce vorbea şi se purta ca de obicei, să lipsească fiecare frază de ţinuta şi interesul care, altădată, dădeau un anumit farmec aspru vorbirii şi purtărilor sale. Pentru mine nu mai era un om viu, ci un om de marmură. Ochii lui semănau cu o piatră albastră, strălucitoare şi rece; limba lui, nimic altceva decât o unealtă a vorbirii.

Toate acestea însemnau pentru mine un chin rafinat şi lent; alimentau un foc mocnit de indignare şi o înfi­orată tulburare a durerii care mă chinuia şi mă zdrobea. Simţeam cum, dacă aş fi soţia lui, acest om bun, nepri­hănit ca izvorul din adâncul neatins de soare, ar fi putut să mă ucidă repede fără ca un singur strop de sânge să picure din vinele mele, fără a primi nici cea mai uşoara pată pe conştiinţa-i limpede ca un cristal.

Simţeam asta mai cu seamă când făceam vreo încer­care să mă apropii. Nici o clipire nu răspundea bună­voinţei mele. El nu suferea de loc din pricina răcelii dintre noi, nu dorea împăcarea, şi, cu toate că de multe ori la­crimile mele îmbelşugate udaseră pagina pe care stă­team amândoi aplecaţi, ele nu-l impresionau decât aşa cum ar impresiona pe un om a cărui inimă e cu adevărat de piatră sau de metal. În tot acest timp, se purta cu suro­rile lui mai drăgăstos decât altădată. Se temea probabil ca simpla lui răceală nu-i destul de usturătoare pentru a mă convinge că eram alungată din inima sa şi voia să-i adauge forţa contrastului. Sunt încredinţată că n-o făcea din răutate, ci pentru a-şi respecta principiile. Cu o seară înainte de plecarea lui la Cambridge, îl văzui plimbându-se singur prin gradină. Uitându-mă la el, îmi amintii că acest bărbat, oricât de depărtat ar fi fost acum de mine, îmi salvase odinioară viaţa, eram chiar rude şi vrui să fac o ultimă sforţare spre a-i câştiga prietenia. Mă apropiai de el văzândul sprijinindu-se de portiţa grădinii. Am vorbit imediat despre lucrul care-l interesa.

— St. John, zisei cu, îmi pare foarte rău că eşti supă­rat pe mine. Hai să fim iar prieteni.

— Nădăjduiesc că suntem prieteni, zise el liniştit, privind mai departe răsăritul lunii, pe care îl contempla când m-apropiasem de el.

— Nu, St. John, reluai eu, nu mai suntem prieteni ca altădată. Ştii bine.

— Crezi? Atunci te înşeli. Cât despre mine, nu-ţi do­resc nici un rău; îţi doresc numai binele.

— Te cred, St. John. Doar ştiu bine că nu eşti în stare să doreşti răul nimănui, dar dat fiind că-ţi sunt rudă, doresc altă dragoste decât această iubire de aproape, pe care o arăţi şi străinilor.

— Desigur, zise el, dorinţa dumitale e dreaptă şi sunt departe de a te privi ca pe o străină.

Aceste cuvinte, spuse pe ton liniştit şi rece, erau jignitoare şi derutante. Dacă m-aş fi lăsat mânată de furie şi mândrie, l-aş fi părăsit numaidecât, dar în mine sălăşluia ceva cu mult mai puternic decâte aceste senti­mente. Respectam adânc calităţile şi principiile vărului meu, îi preţuiam prietenia şi pentru mine pierderea ei era o foarte dureroasă încercare; nu voiam să părăsesc atât de repede speranţa de a o recâştiga.

— În felul ăsta trebuie să ne despărţim, St. John? Când o să pleci în India, o să mă părăseşti fără să-mi spui măcar o singură vorbă bună?

Nu se mai uită la lună şi mă privi drept în faţă.

— Când o să plec în India o să te părăsesc, Jane? Cum, nu vii cu mine?

— Mi-ai spus că nu pot, decât dacă mă mărit cu dumneata.

— Şi nu vrei să te măriţi cu mine? Nu-ţi schimbi hotărârea?

Cititorule, cunoşti oare, aşa cum cunosc eu, spaimele pe care aceste fiinţe reci le pot strecura prin şuvoiul de gheaţă al întrebărilor lor? Ştii cât de mult seamănă mânia lor cu furia unei avalanşe şi supărarea lor cu sfărâmarea gheţurilor pe mare?

— Nu, St. John, spusei. Nu mă mărit cu dumneata, stărui în hotărârea mea.

Avalanşa se mişcă şi înaintă puţin, dar nu se rostogoli încă. Întrebă din nou :

— De ce nu primeşti?

— Acum câtva timp, pentru că nu mă iubeai; astăzi, pentru că mă urăşti aproape. Dacă m-aş mărita cu dum­neata m-ai omorî; mă omori de pe acum.

Obrajii şi buzele lui îşi pierduseră culoarea.

— Te-aş omorî? Te şi omor? Cuvintele astea sunt dintre cele care n-ar trebui rostite. Sunt necumpătate, nedemne de o femeie şi neadevărate. Ele trădează o nefericită stare a minţii; ar merita mustrări mai aspre; sunt de neiertat; dar datoria unui om e să-şi ierte semenul de şaptezeci şi şapte de ori câte şapte.

Acum totul era sfârşit. Deşi dorisem din suflet să-i şterg urmele celei dintâi jigniri, îi săpasem în inimă o altă jignire şi mai adâncă. O săpasem cu fierul roşu.

— Acum, zisei, o să mă urăşti de-a binelea; e zadar­nic să încerc o împăcare: văd că mi-am făcut din dum­neata un duşman neîndurat.

Aceste cuvinte provocară o nouă rană, cu atât mai gravă, cu cât se apropiau de adevăr. Buzele lui livide se strânseră o clipă. Văzui ce furie dezlănţuisem în el şi mi se strânse inima de durere.

— Îmi tălmăceşti greşit cuvintele! strigai eu apucându-i mâna. Te încredinţez că n-am avut de gând nici să te supăr, nici să te jignesc.

El zâmbi cu amărăciune şi-şi trase repede mâna dintr-a mea.

— Acuma, zise după o scurtă tăcere, de bună seamă ca-ţi iei cuvântul înapoi şi n-o să mai vrei în nici un fel să mergi în India?

— Ba da. Vreau să merg ca o tovarăşă a dumitale.

Se lăsă o tăcere foarte lungă. N-aş putea spune ce luptă se dădea în inima lui între Natură şi Har; văzui numai în ochii lui cum scânteiau licăriri ciudate şi umbre stranii îi treceau peste faţă. În cele din urmă zise:

— Am mai arătat cât e de absurd ca o femeie de vârsta dumitale să plece cu un bărbat ca mine. Am arătat-o în aşa fel, încât nu are rost să mai vorbeşti vreodată de acel plan şi-mi pare rău – pentru dumneata – că te aud vorbind din nou aşa.

Îl întrerupsei: tot ceea ce semăna a reproş avea darul să mă îmbărbăteze pe dată.

— St. John, fii înţelegător, căci în clipa asta baţi câmpii. Pretinzi că eşti jignit de ceea ce ţi-am spus. Nu eşti într-adevăr jignit, fiindcă având o judecată atât de sănătoasă nu poţi fi nici atât de neînţelegător, nici atât de vanitos, încât să nu înţelegi cum trebuie gândurile mele. Îţi spun din nou: îţi voi fi, dacă vrei, duhovnic; dar niciodată soţie.

Se făcu din nou galben ca moartea, dar ca şi mai înainte îşi stăpâni furia şi-mi răspunse pe un ton afectat, dar liniştit:

— Nu pot primi ca o femeie care nu-i a mea să mă ajute a-mi duce misiunea la capăt. Se pare că nu poţi pleca, împreună cu mine: dar dacă eşti sinceră în pro­punerea pe care mi-o faci, când voi ajunge în oraş, am să vorbesc cu un misionar însurat, a cărui nevastă are nevoie de cineva ca s-o ajute. Averea dumitale îţi va îngădui să te lipseşti de ajutorul Societăţii Misionarilor şi astfel vei mai putea scăpa de ruşinea de a nu-ţi fi res­pectat cuvântul şi de a fi dezertat din oştirea în care ai făgăduit să intri.

Dar – aşa după cum ştii şi tu, cititorule – eu nu fă­cusem nici o făgăduială hotărâtă şi nu mă obligasem la nimic. De aceea felul lui de a vorbi mi se păru mult prea aspru şi mult prea tiranic. Răspunsei:

— Nu-i vorba nici de ruşine, nici de făgăduială încăl­cată, nici de dezertare. Nu sunt nicidecum obligată să plec în India, mai ales cu nişte străini. Cu dumneata aş fi cutezat, pentru că te admir, am încredere în dumneata şi te iubesc ca o soră, deşi sunt încredinţată că n-aş putea să trăiesc prea mult în acel climat, ori cu cine aş merge.

— Ah, te temi de soarta dumitale! zise el, strângând din buze.

— E adevărat. Dumnezeu nu mi-a dăruit viaţa ca s-o irosesc. Încep să cred că tot ce-mi ceri seamănă cu o sinucidere. De altfel, înainte de a părăsi Anglia pentru tot­deauna, vreau să mă conving dacă nu sunt mai folosi­toare rămânând în ţară, decât pierind.

— Ce vrei să spui?

— Zadarnic aş încerca sa te lămuresc, dar există un lucru asupra căruia am de multă vreme îndoieli dureroase şi nu pot pleca înainte de-a le limpezi într-un fel.

— Ştiu încotro ţi se îndreaptă ochii şi de ce ţi-e legată inima dar ceea ce te interesează e nedrept şi nelegiuit. De multă vreme ar fi trebuit să-ţi înăbuşi acest sentiment şi să roşeşti când te gândeşti la asta. Ţi-e gândul la domnul Rochester.

Era adevărat şi o mărturisii prin tăcerea mea.

— Atunci, urmă St. John, o să porneşti în căutarea domnului Rochester?

— Trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu el.

— În cazul acesta nu-mi rămâne decât să te pomenesc în rugăciunile mele şi să rog din adâncul sufletului pe Dumnezeu să nu te osândească la chinul cel veşnic. Am crezut că recunosc în dumneata o aleasă. Dar Dumnezeu nu vede ca noi oamenii: facă-se voia lui!

Deschise poarta, ieşi şi coborî în vale. În curând nu-l mai zării. Întorcându-mă în salon, am găsit pe Diana stând în picioare dinaintea ferestrei; părea dusă pe gânduri. Era mai înaltă decât mine; îmi puse mâna pe umăr, se-aplecă şi-mi privi lung obrazul.

— Jane, îmi zise ea, eşti agitată şi palidă; sunt sigură că ai ceva pe suflet. Spune-mi ce se petrece între tine şi St. John. V-am privit pe fereastră o jumătate de ceas. Iartă-mi această îndeletnicire de spioană, dar de multă vreme mi-am închipuit ceva, nici eu nu ştiu bine ce! St. John e o făptură ciudată.

Se opri şi, văzând că tac, urmă numaidecât:

— Sunt convinsă că frate-meu şi-a pus în gând ceva deosebit în legătură cu tine. Multă vreme ţi-a arătat un interes pe care nu l-a avut niciodată faţă de nimeni. Cu ce scop? Aş vrea să te iubească. Te iubeşte. Jane? Spune-mi.

Puse mâna ei rece pe fruntea mea fierbinte.

— Nu, Di, răspunsei eu. Câtuşi de puţin.

— Atunci de ce ochii lui te urmăresc totdeauna? De ce vrea mereu să fie singur cu tine? Socoteam ca vrea să se însoare.

— Vrea, într-adevăr; mi-a cerut să-i fiu soţie. Diana bătu din palme.

— Tocmai la asta ne gândeam şi asta nădăjduiam şi noi! exclamă dânsa. Te măriţi cu el, Jane? Şi o să rămână în Anglia?

— Nici vorbă de aşa ceva, Diana. Propunându-mi să mă căsătoresc cu el, unica lui dorinţă e să aibă o tovarăşă vrednică, care să-l ajute a-şi îndeplini misiunea lui în India.

— Cum? Vrea să pleci cu el în India?

— Da.

— Ce nebunie! exclamă dânsa. Sunt sigură că n-ai putea trăi nici trei luni acolo. N-o să te duci. N-ai primit; nu-i aşa, Jane?

— N-am primit să-l iau de bărbat.

— Şi deci l-ai supărat? întrebă ea.

— Foarte rău. Cred că n-o să mă ierte niciodată şi, totuşi, i-am spus că l-aş însoţi ca o soră.

— A fost o nebunie curată din partea ta, Jane. Gândeşte-te ce sarcină zdrobitoare îţi luai, într-o ţară unde oboseala omoară chiar şi pe cei voinici, iar tu eşti slabă! Îl cunoşti pe St. John. Ţi-ar cere lucruri cu neputinţă de făcut; cu el nu ţi-ar fi îngăduit să te odihneşti nici în ceasurile cele mai arse de zăpuşeală şi, din nenorocire, am observat că te străduieşti să faci orice îţi cere. Sunt uimită c-ai găsit curajul să-i refuzi mâna. Aşadar, nu-l iubeşti, Jane?

— Nu, nu ca soţ.

— E frumos totuşi.

— Iar eu, Di, vezi, sunt atât de urâtă. Nu ne-am potrivi de loc.

— Urâtă? Tu? Ba de loc. Eşti mult prea drăguţă şi prea bună ca să te pârjolesti de vie la Calcutta!

Şi ea mă rugă din nou să nu primesc propunerea de a-i întovărăşi fratele.

— Trebuie să renunţ, răspunsei eu, căci adineauri, când i-am repetat că sunt gata să-i slujesc de ajutor, a fost jignit de lipsa mea de cuviinţă. Părea că socoteşte ciudată propunerea mea de-al însoţi fără să fiu mări­tată cu el, ca şi când n-aş fi sperat de la început să găsesc în el un frate şi să-l socotesc un simplu om.

— Ce te face să spui că nu te iubeşte, Jane?

— Ar trebui să-l auzi vorbind despre asta. Mi-a spus de multe ori că nu se însoară pentru el, ci pentru îndeplinirea datoriei lui; că sunt făcută pentru muncă, nu pentru dragoste. De bună seamă că-i adevărat, dar părerea mea e că dacă nu sunt făcută pentru dragoste, nu sunt făcută nici pentru căsătorie. Di, n-ar fi crud să fii legată pentru toată viaţa de un bărbat care n-ar vedea în tine decât o unealtă folositoare?

— O, da! N-ar fi omenesc şi n-ar fi de îndurat. Nici să nu mai vorbim de-aşa ceva!

— Apoi, urmai eu, deşi n-am pentru el decât o dra­goste de soră, totuşi, dacă aş fi silită să-i fiu nevastă, poate că darurile cu care e înzestrat m-ar face să simt pentru el o dragoste ciudată, nemiloasă şi chinuitoare, căci uneori există în privirea, în purtările, în vorba lui, o măreţie eroică. Oh, atunci aş fi nespus de nenorocită! Nu ar avea nevoie de dragostea mea şi, dacă i-aş arăta-o, m-ar face să simt că iubirea e un sentiment de prisos, pe care nu mi l-a cerut niciodată şi care nu mi se potriveşte, Ştiu că aşa ar fi.

— Şi totuşi St. John e bun, spuse Diana.

— Da, e un om bun, un om mare, dar urmărindu-şi ţelurile lui minunate calcă fără milă peste nevoile şi sen­timentele oamenilor de rând. Iată de ce ei ar face mai bine să nu-i iasă în cale fiindcă s-ar putea ca, văzându-şi de drum, să-i calce în picioare. Uite-l că vine! Te las, Diana.

Văzând că deschide poarta grădinii, mă urcai repede în odaia mea.

Dar fui silită să-l întâlnesc din nou la cină. În timpul mesei fu la fel de liniştit ca totdeauna. Credeam că abia îmi va adresa un cuvânt şi eram convinsă că nu renunţase la planurile în privinţa căsătoriei ; în curând văzui însă că mă înşelasem puţin în ambele privinţe – îmi vorbi ca de obicei, sau aşa cum obişnuia să-mi vorbească de câtăva vreme cu cea mai riguroasă politeţe. Fără îndoială că rugase duhului sfânt să-i ajute să-şi stăpânească mânia şi credea că m-a iertat încă o dată.

Când sosi ora lecturii de seară, el alese capitolul al 21-lea din Apocalips.

Totdeauna era plăcut să asculţi cum picurau de pe buzele lui cuvintele Bibliei. În nici o altă împrejurare glasul său frumos nu suna aşa de dulce şi de plin, nici­odată purtarea sa nu devenea atât de impunătoare, în nobila sa simplitate, ca în clipa când rostea cuvântul Domnului.

În seara aceea, luna se vedea strălucind prin fereastra fără perdele, făcând aproape să nu mai fie nevoie de lumina făcliei de pe masă. Tihna domnea în cercul nostru familial. Totul făcea ca vocea lui să capete mai multă solemnitate, să dea fiori şi mai puternici. St. John era plecat asupra Bibliei şi citea paginile în care e înfăţişată priveliştea unui nou cer şi a unui nou pământ: cum va veni Dumnezeu să locuiască printre oameni, cum le va şterge lacrimile, cum nu vor mai fi nici moarte, nici durere, nici suferinţă, nici plânsete, fiindcă tot ceea ce va fi fost mai înainte se va fi şters.

Când a citit versetul din urmă, am fost înfiorată în chip ciudat, mai ales fiindcă am simţit, din schimbarea abia perceptibilă a glasului său, că ochii-i erau îndrep­taţi spre mine. Iată ce cuprindea acel verset:

"Cel ce biruieşte va moşteni acestea şi vor fi fii lui Dumne­zeu şi el îmi va fi mie fiu. Cât despre – şi St. John urmă cu glas încet şi limpede – fricoşi şi necredincioşi... şi tot soiul de mincinoşi – partea lor este în iezerul care arde cu focul şi pucioasă ; ceea ce este moartea a doua."

Din clipa aceea am ştiut ce soartă socotea St. John că mă aşteaptă. Când rosti ultimele cuvinte cutremurătoare ale acestui verset, glasul lui era pătruns de un simţământ, liniştit, potolit, de izbândă, împletit cu arzătoare dorinţă. Credea că numele său fusese scris în cartea cea mare şi râvnea ceasul în care va fi primit în cetatea unde "împă­raţii pământului îşi aduc toată slava şi cinstea lor într-însa, cetate ce nu are lipsă nici de soare, nici de lună ca să lumineze în ea, fiindcă slava Domnului o luminează".

Îşi înfăţişă toată dârzenia în rugăciunea ce urmă după citirea Bibliei. Zelul lui sobru se arăta iarăşi. Se ruga lui Dumnezeu, cuprins de înflăcărare şi hotărât să izbândească. Cerea putere pentru inimile slabe, lumină pentru acei care se rătăcesc de turmă, întoarcerea chiar în al unsprezecelea ceas, pentru cei care erau legaţi de plăcerea cărnii şi de lucrurile materiale.

Stăruia fierbinte ca lui să i se hărăzească o parte din chinul celui osândit focului. Ardoarea este întotdea­una de-o mare solemnitate. Întâi am fost uimită de rugă­ciunea lui, dar când îl auzii urmând şi însufleţindu-se astfel, am fost mişcată şi, în sfârşit, cuprinsă de respect. Simţea atât de sincer ce-i bun şi mare în ţelul lui, încât cei ce-l auzeau rugându-se nu puteau simţi altfel decât dânsul

După ce sfârşi rugăciunea, ne luarăm rămas bun de la el. Trebuia să plece a doua zi dis-de-dimineaţă. După ce-l sărutară, Diana şi Mary părăsiră odaia; mi s-a părut că le ceruse asta în şoaptă, îi întinsei mâna şi-i urai călătorie bună.

— Mulţumesc, Jane, îmi zise el. După cum am spus, o să mă întorc de la Cambridge peste cincisprezece zile; îţi las acest răgaz să te gândeşti. Dacă m-aş supune mândriei omeneşti, nu ţi-aş mai vorbi de căsătorie, dar nu ascult decât de datoria mea şi nu urmăresc decât cel mai de căpetenie scop al meu: slăvirea lui Dumnezeu. Stăpânul meu a fost îndelung răbdător; voi fi şi eu. Nu te pot părăsi în ora pierzaniei ca pe-un vas al mâniei; căieşte-te, hotărăşte-te cât mai e vreme. Aminteşte-ţi că suntem sor­tiţi să trudim cât este ziuă, ţine seama că "vine noaptea când nici un muritor nu va mai trudi". Aminteşte-ţi de soarta bogatului din parabolă, care a avut toate bucuriile în această viaţă. Deie-ţi Domnul tăria de a alege acea bogaţie de care nimeni nu te poate prăda!

Îmi pusese mâna pe cap, în timp ce rostise ultimele cuvinte. Vorbise cu sinceritate şi blândeţe. Privirea lui nu era aceea a unui îndrăgostit care-şi implora iubita, ci a unui păstor care-şi rechema oaia rătăcită, sau mai bine, cea a unui înger păzitor care se-ngrijea de sufletul ce-i fusese încredinţat. Toţi oamenii de talent, fie că au simţire sau nu, fie că sunt plini de zel, novici sau stăpâni cu condiţia să fie sinceri – au momente în care subjugă şi domină. Am simţit pentru St. John o veneraţie atât de adâncă, încât m-am pomenit deodată la punctul pe care-l evitam de atât de multă vreme. Eram ispitită să încetez orice luptă, să mă las târâtă de puhoiul voinţei sale, să mă înec în vâltoarea vieţii lui şi s-o jertfesc pe a mea. Mă stăpânea aproape tot aşa cum mă stăpânise altădată domnul.....Rochester, dar cu totul în alt chip. În amândouă cazurile, eram nebună. Să fi cedat altădată, ar fi însemnat să trec peste principii; să fi cedat acum, ar fi însemnat să nesocotesc dreapta judecată. În clipa de faţă, când a trecut criza dureroasă, în oglinda liniştită a vremii văd limpede toate astea. Atunci nu-mi dădeam seama de nebunia mea.

Stăteam nemişcată înaintea ierofantelui meu. Uitam că-l refuzasem; temerile mi se risipeau; strădaniile mele erau zădărnicite. Imposibilul, adică această căsătorie cu St. John, devenea – repede – Posibilul. Totul se schim­base dintr-o dată. Credinţa mă cuprindea, îngerii îmi făceau semne, chemându-mă; Dumnezeu îmi poruncea; viaţa mi se învăluia ca un sul de pergament, porţile morţii se deschideau, lăsându-mă să văd, dincolo de ele, veşnicia. Mi se părea că spre a fi fericită acolo, puteam jertfi totul în viaţa asta de-o clipă. Odaia lu­necoasă mi se părea plină de vedenii.

— Acum te-ai putea hotărî? mă întrebă misionarul.

Glasul lui era blând; şi mă trase prieteneşte spre el. Oh, cu cât era mai tare blândeţea decât puterea! Mă pu­team împotrivi mâniei lui St. John; bunătatea lui mă făcea, însă, să mă îndoi ca o trestie şi, totuşi, îmi dădeam tot timpul seama că dacă mă înduplec, mă voi căi într-o zi. Un ceas de rugăciune solemnă nu-i putuse schimba firea; îl înălţase doar.

— M-aş putea hotărî dacă aş fi singură, răspunsei eu. Aş putea să jur că m-aş mărita cu dumneata dacă aş fi încredinţată că asta e voinţa lui Dumnezeu; după aceea întâmple-se orice!

— Rugăciunile mele au fost ascultate! exclama St. John.

Îmi apăsă mai tare mâna pe cap ca şi când ar fi vrut să mă ştie în deplina lui stăpânire ; mă strânse în braţe, aproape ca şi când m-ar fi iubit (spun aproape pentru că puteam să-mi dau seama de deosebire, căci ştiam ce înseamnă să fii iubită dar ca şi el, lăsasem deoparte dragostea şi nu mă gândeam decât la datorie). Pe dinaintea ochilor mei trecut-au nori şi luptam să-i îndepărtez. Doream din tot cufletul cu sinceritate, cu aprindere, să fac ce era bine şi numai atât rugam cerul: "Arată-mi, arată-mi calea ce trebuie s-o urmez!" Niciodată nu fusesem atât de tul­burată. Cititorul va putea să judece dacă ceea ce se petrecu atunci a fost urmarea smintelii mele.

Casa era pe deplin liniştită, căci probabil, afară de St. John şi de mine, toată lumea dormea. Singura făclie ce ne lumina se stinse; luna şi-arunca în odaie razele-i strălucitoare. Inima îmi bătea repede; îi auzeam zvâcnirile. Deodată, bătăile fură oprite de o senzaţie de nedescris ce mă înfiora din creştet şi până-n tălpi. Nu era ceva asemănător unei descărcări electrice, dar era tot atât de ascuţită, de ciudată, de pătrunzătoare. S-ar fi spus că până atunci cea mai încordată activitate a sim­ţurilor mele nu fusese decât o toropeală din care acum mi se poruncea să mă smulg. Simţurile mele se trezeau într-o aşteptare încordată; ochii şi urechile mele aşteptau, în timp ce carnea tremura pe mine.

— Ce-ai auzit? Ce-ai văzut? mă întrebă St. John. Nu vedeam nimic, dar auzeam de undeva un glas strigându-mi: "Jane! Jane! Jane!" Atâta tot.

— Oh, Doamne! Ce-i asta? suspinai eu.

Aş fi putut spune: "Unde-i?" Căci acel glas nu părea a fi venit din odaie, nici din casă şi nici din grădină; nu pornea din văzduh, nici din străfundurile pământului, nici din cer. Îl auzisem; dar unde şi cum nu puteam spune cu nici un chip. Era glasul unei fiinţe omeneşti, un glas cunoscut şi tare iubit, cel al lui Edward Fairfax Rochester. Era trist, dureros, sălbatic, înfricoşător şi părea că mă roagă.

— Am să vin, strigai eu. Aşteaptă-mă! Oh, am să vin! Am mers să deschid uşa şi m-am uitat pe coridor; era întuneric. Am fugit în grădină; era pustie. Unde eşti? strigai eu.

Munţii din spatele Marsh-Glenului repetară stins: "Unde eşti?" Ascultai. Vântul bătea încet printre brazi; în jurul meu nu era decât singurătatea mlaştinilor şi zgomotul nopţii.

— La o parte cu orice superstiţie! strigai eu, văzând un spectru negru înălţându-se din tisele întunecate. "Asta nu-i una din fantomele tale; nu-i urmarea vrajei tale: e opera firii. A fost stârnită şi nu-i de mirare – s-a străduit din răsputeri."

Mă îndepărtai repede de St. John, care venise după mine şi voia să mă oprească. De astă dată îmi venise mie rândul. Puterea mea era în joc şi mă simţeam foarte tare. Îi spusei să nu-mi pună întrebări, să nu facă obser­vaţii, îl rugai să plece: trebuia şi voiam să fiu singură. Se supuse numaidecât. Când ai destulă tărie să porun­ceşti, e uşor să te faci ascultat. Mă urcai şi mă încuiai în odaia mea; îngenuncheai şi mă rugai în felul meu, adică cu totul deosebit de cel al lui St. John, dar tot atât de fierbinte. Mi se părea că sunt aproape de tot de un duh puternic şi că sufletul meu se prosterna cu re­cunoştinţă la picioarele lui. Mă sculai după această ru­găciune de mulţumire, luai o hotărâre şi mă culcai lumi­nată şi decisă. Aşteptam cu nerăbdare ziua ce avea sa vină.