Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 34.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Până când totul fu pus la punct, se apropie Crăciunul; venea vacanţa. Am închis şcoala din Morton, străduindu-mă însă ca despărţirea să nu rămână, cel puţin din partea mea, un lucru sterp. Norocul deschide mâna aşa cum deschide şi inima, iar a da ceva când ai primit mult nu înseamnă decât a uşura în­tr-un fel clocotul nepotolit al simţămintelor. De multă vreme băgasem de seamă cu bucurie că multe dintre şcolăriţele mele mă iubeau, iar la despărţire îmi dădui şi mai limpede seama: îmi arătară dragostea lor simplu şi cu tărie. Nemăsurată mi-a fost răsplata când am văzut că aveam într-adevăr un loc în inima curată a copilelor; le-am făgăduit că în fiecare săptămână voi veni să le văd şi vom face împreună lecţii, vreme de un ceas.

Domnul Rivers sosi în clipa când, după ce cercetasem clasele care cuprindeau acum şaizeci de eleve, încuiasem, şi cu cheia în mână, îmi luam cu duioşie rămas bun de la vreo şase din cele mai bune eleve ale mele: nici n-am putut găsi în casa vreunui fermier englez fete mai cuviincioase, mai vrednice de respect, mai modeste şi instruite. Şi asta-i mare lucru, fiindcă, la urma urmei ţăranii englezi sunt cei mai învăţaţi, mai cuviincioşi şi mai demni din Europa; de atunci am mai văzut paysannes şi Bauerinnen şi cele mai bune dintre ele îmi păreau ignorante, grosolane şi stupide faţă de fetele mele din Morton.

— Socoteşti că ţi-ai primit răsplata pentru un întreg sezon de muncă? mă întrebă domnul Rivers, după ce plecară copiii. Nu eşti fericită că ai făcut un adevărat bine semenilor dumitale?

— Fără îndoială.

— Şi n-ai muncit decât vreo câteva luni! Nu socoteşti că o viaţă închinată perfecţionării oamenilor ar fi bine folosită?

— Da; dar în ce mă priveşte n-aş putea s-o duc aşa într-una; vreau să mă bucur de însuşirile mele, tot atât de mult pe cât vreau să le cultiv pe cele ale altora. Acum trebuie să mă bucur de ele. Nu-mi abate gândurile spre şcoală; am plecat de acolo şi sunt hotărâtă să folosesc din plin vacanţa.

Chipul lui St. John deveni serios.

— Şi? Ce-i înflăcărarea asta neaşteptată? Ce ai de gând să faci?

— Să fiu activă, cât mai activă cu putinţă. Întâi vreau să te rog să dai drumul lui Hannah şi să cauţi pe alt­cineva să te slujească.

— Ai nevoie de ea?

— Da, aş vrea să meargă cu mine la Moor-House. Diana şi Mary vin peste o săptămână şi vreau să găsească totul în ordine.

— Înţeleg. Credeam că intenţionezi să pleci în vreo vacanţă. Hannah o să meargă cu tine.

— Atunci spune-i să fie gata mâine. Uite cheia de la şcoală; mâine dimineaţă o să-ţi dau şi pe cea de la casă.

St. John luă cheia.

— Pari foarte veselă că mi-o dai; nu-ţi înţeleg chiar pe de-a-ntregul veselia, fiindcă nu ştiu cu ce muncă ţi-ai pus în gând s-o înlocuieşli pe cea pe care ai părăsit-o. Ce gânduri, ce intenţii ai, care ţi-e acum scopul în viaţă ?

— Prima mea ţintă e să curăţ (înţelegi întreaga sem­nificaţie a acestui cuvânt?) să curăţ din pod până-n piv­niţă Moor-House-ul; a doua, să frec total cu ceară, cu ulei şi cu o grămadă de cârpe, până când fiecare lucru va străluci din nou; a treia, să aranjez scaunele şi mesele, paturile şi covoarele, cu o precizie matematică; după aceea am să stric atâta cărbune şi turbă ca să fac câte un foc bun în fiecare odaie; în sfârşit, cele două zile dinaintea sosirii surorilor dumitale vor fi folosite de mine şi de Hannah ca să batem ouăle, să alegem stafide, să râşnim mirodenii, să coacem cozonacii de Crăciun, să tocăm mărunt umplutura plăcintelor şi să împlinim ali­nturi culinare, pe care cuvintele nu le pot îndeajuns desluşi unui profan ca dumneata. Într-un cuvânt, am de gând ca până joia viitoare, când vor veni Diana şi Mary, totul să fie gata şi în stare perfectă; ambiţia mea e să le arăt ce înseamnă o primire cu adevărat drăgăstoasă.

St. John zâmbi şters; părea totuşi nemulţumit.

— Toate astea sunt bune deocamdată, zise el, dar, serios vorbind, nădăjduiesc că după ce-ţi va trece primul val de entuziasm o să priveşti ceva mai sus de farmecele vieţii casnice şi bucuriile de familie...

— E tot ce-i mai bun pe lume! îl întrerupsei eu.

— Nu, Jane, nu; lumea asta nu-i locul desfătării, nu căuta să faci din ea una ca asta; nu-i loc de odihnă, nu te lenevi.

— Dimpotrivă, vreau să fiu harnică.

— Jane, deocamdată te iert. Îţi las două luni să te bucuri în întregime de noua dumitale viaţă şi de fericirea de a-ţi fi găsit rudele; dar nădăjduiesc că pe urmă o să-ţi arunci ochii dincolo de Moor-House şi Morton, dincolo de iubirea frăţească, de liniştea egoistă şi de plăcerile uşuratice pe care ţi le dau civilizaţia şi belşugul. Nădăjduiesc că o să fii din nou tulburată de puterea energiei dumitale.

Îl privii mirată.

— St. John, zisei eu, găsesc că e aproape răutăcios din partea dumitale să vorbeşti aşa. Vreau să fiu fericită, să mă îmbăt de fericire, şi dumneata mă împingi spre zbucium! Cu ce scop?

— Cu scopul de a te îndemna să foloseşti cu chibzuinţă darurile cu care te-a înzestrat Dumnezeu şi de care, în­tr-o zi, îţi va cere cu siguranţă o socoteală foarte exactă. Jane, te voi veghea de-aproape şi cu grijă. Te previn. Şi voi încerca să înăbuş această înfrigurare fără rost care te împinge spre searbedele bucurii ale căminului. Nu te încredinţa cu atâta tărie legăturilor trupeşti; păstrează-ţi statornicia şi entuziasmul pentru o cauză vred­nică de ele, nu le risipi pe lucruri mărunte, trecătoare. Înţelegi, Jane?

— Da, ca şi cum mi-ai vorbi chinezeşte. Simt că am pricini binecuvântate să fiu fericită, şi vreau să fiu. La revedere!

Fericită am fost la Moor-House şi din greu am muncit acolo. Din greu a muncit şi Hannah şi a fost încântată văzând cât de veselă ştiam să fiu în mijlocul harababurii unei case întoarse pe dos, cu câtă îndemânare ştiam să perii, să scutur, să curăţ şi să gătesc. Iar după o zi sau două de cumplită neorânduială, am avut bucuria să ve­dem cum încetul cu încetul se face ordine în talmeş-balmeşul pe care-l pricinuisem. Făcusem mai înainte o călătorie la S... să cumpăr câteva mobile noi. Verişoarele mele îmi acordaseră o sumă de bani pentru asta şi-mi dădură carte-blanche(*1) să fac orice schimbare aş fi dorit. Odaile de culcare şi odaia unde stăteam de obicei fură aşezate aproape aşa cum erau, întrucât ştiam că Diana şi Mary aveau să se bucure mult mai mult regăsind mesele, scaunele şi paturile vechi, decât văzând o mobilă nouă, elegantă. Totuşi. unele schimbari erau necesare pentru a crea întoarcerii lor atmosfera pe care o doream. Cumpărai deci nişte covoare draguţe, nişte perdele de culoare închisă, câteva podoabe antice de porţelan şi de bronz, alese cu grijă, oglinzi, cuverturi, dulapuri şi cele trebuincioase gătelii; toate astea dădeau viaţă întregii locuinţe, fără să fie prea bătătoare la ochi.

*1 Depline puteri (fr.)

Mai rămăsese un salon şi o odaie de musafiri. Acolo am pus mobile de mahon vechi, tapisate în roşu; am întins preşuri de pânză pe coridor, şi pe ­scări am pus covoare. Când totul a fost gata, mi se păru că interiorul de la Moor-House devenise un adevărat model de tihnă modestă, deşi pe dinafară, mai ales în această perioadă a anului, continua să arate ca o clădire mare, rece şi pustie.

În sfârşit, sosi joia mult aşteptată. Fetele trebuiau să vină seara; cu mult înainte aprinseserăm peste tot focu­rile. Bucătăria strălucea de curăţenie. Hannah şi cu mine eram îmbrăcate şi totul se găsea în cea mai deplină ordine.

St. John sosi primul. Îl rugasem să nu vină până ce n-o fi totul rânduit şi nu fusese deloc greu să-l conving, de vreme ce numai gândul la dezordinea dezgustătoare şi trivială care domnea în casă îl speria de moarte. Mă găsi în bucătărie, unde vedeam de nişte prăjituri pe care le pusesem la copt pentru ceai. Apropiindu-se de cămin, mă întrebă: "Te mulţumeşte îndeajuns munca de jupâneasă?" Îi răspunsei poftindu-l să mă însoţească şi să vadă rezultatul muncii mele. După câteva nazuri, l-am convins totuşi să mergem împreună să vedem cum arata casa. Se mulţumi să arunce o privire prin odăile pe care i le arătai, dar nu intră în nici una; apoi îmi spuse că trebuie să fi avut multă bătaie de cap ca să fac o astfel de schimbare într-un timp atât de scurt. Nu rosti însă nici un cuvânt care să exprime mulţumire pentru felul cum arăta acum locuinţa sa.

Tăcerea asta mă îngheţă. M-am gândit că schimbăiile făcute au stricat poate vreo rânduială veche la care el ţinea; l-am întrebat pe un ton cam descurajat, dacă era cumva aşa.

— Nici vorbă, îmi răspunse el; dimpotrivă, am ob­servat că ai ţinut seama de vechea rânduială. Mă tem însă că te-ai îndeletnicit cu aceste treburi mult mai docil decât ar fi trebuit. De pildă, câte minute ţi-au trebuit să chibzuieşti cum ar fi bine să aranjezi odaia asta?

Apoi mă întrebă unde pusesem o carte; îi arătai volumul pe raft, luă cartea, se retrase la locul lui obişnuit de lângă fereastră şi începu să citească.

Asta nu mi-a plăcut, cititorule. St. John era bun, dar începui să simt că spunea adevărul când zicea că e aspru şi rece. Comoditatea şi plăcerile vieţii n-aveau farmec pentru el; nu simţea farmecul bucuriilor tihnite. E ade­vărat, trăia numai cu năzuinţa spre lucruri mari şi fru­moase, dar nu voia niciodată să se odihnească şi nu în­găduia odihna nici celor din jurul lui. Privindu-i fruntea de marmură înaltă, liniştită şi palidă, chipul lui frumos absorbit de studiu, am înţeles deodată că n-ar putea fi un soţ bun şi ca să fii soţia lui ar însemna o grea încer­care. Înţelesei ca printr-o revelaţie felul dragostei lui pentru domnişoara Oliver şi, ca şi el, mă gândeam că nu-i decât o dragoste a simţurilor. Înţelesei cât se dispreţuia din cauza influenţei neliniştitoare pe care această dra­goste o avea asupra lui, cât dorea s-o înăbuşe, s-o nimi­cească, şi câtă dreptate avea când se îndoia că i-ar putea aduce cândva – lui sau ei – o fericire trainică.

Văzui că era făcut din materia din care Natura îşi dăltuieşte eroii – creştini şi păgâni – făuritori de legi, oameni de stat, cârmuitori, era o temelie solidă pentru o cauză mare, dar la gura sobei, ar fi arătat mai tot­deauna ca o columnă rece, stânjenitoare, mohorâtă şi ne­lalocul ei.

"Nu se simte de fel în apele lui în salonul ăsta, îmi zisei. Munţii Himalaiei, tufişurile din ţinuturile Caffre, chiar şi mlaştinile bântuite de ciumă ale coastei Guineei i s-ar potrivi mai bine. Nu greşeşte când vrea să fugă de tihna vieţii de familie, căci nu ăsta-i elementul său; ta­lentele lui s-ar închirci şi nu s-ar putea dezvolta şi distinge în mod strălucit. Lui îi trebuie o viaţă de luptă şi de primejdii, în care e nevoie de curaj, energie şi tărie ca să vorbească şi să se agite, să fie comandant, pe câtă vreme în faţa acestui om până şi un băieţel vesel părea superior. Acum îmi dădusem seama de importanţa hotărârilor pe care le luase şi păreau îndreptăţite – ar fi potrivit ca misionar.

— Uite că sosesc! Sosesc! strigă Hannah, deschizând uşa salonului.

În aceeaşi clipă, bătrânul Carlo începu să latre vesel. Am alergat afară. Se înnoptase. Auzii un uruit de roţi şi Hannah aprinse numaidecât un felinar. Trăsura se oprise înaintea portiţei. Vizitiul deschise uşa şi două fe­mei binecunoscute coborâră una după alta. Peste o clipă faţa îmi era îngropată sub pălăriile lor, mângâiată întâi de obrajii lui Mary, apoi de buclele răvăşite ale Dianei. Râdeau şi mă sărutau; apoi veni rândul bătrânei Hannah; în sfârşit, Carlo, care era aproape nebun de bucurie, îşi primi şi el partea lui. Mă întrebară dacă totul merge cum trebuie şi când le răspunsei afirmativ, se grăbiră să intre.

Erau amorţite de lunga şedere în trăsura care le adu­sese de la Whitcross şi îngheţate de gerul nopţii, dar lumina veselă a focului le umplu de bucurie. Pe când vizitiul şi Hannah aduceau bagajele, fetele întrebară unde e St. John. Tocmai atunci apăru şi fratele lor din salon. Amândouă se aruncară de gâtul lui, iar el le răspunse fiecăreia cu o sărutare liniştită; şopti câteva cuvinte de bun sosit şi rămase un timp ascultând ce i se spune. Apoi, bănuind că surorile lui îl vor urma în salon, se retrase acolo ca într-un refugiu.

Le pregătisem lumânări să se urce în odăile lor, dar Diana vru mai întâi să dea câteva porunci pentru găzduirea vizitiului. Apoi mă urmară amândouă. Fură încântate de schimbările pe care le făcusem.; nu încetau să admire noile tapete, covoarele noi, vasele de porţelan bogat colo­rate; îşi manifestau zgomotos mulţumirea lor neţărmurită. Eram fericită, simţind că tot ce făcusem corespundea în mod desăvârşit dorinţei lor şi adăuga un mare farmec voioasei întoarceri.

Seara aceea a fost foarte plăcută. Fericitele mele verişoare fură atât de vorbăreţe, avură atâtea lucruri de povestit, încât tăcerea lui St. John trecu neobservată. El era într-adevăr mulţumit că-şi vede surorile, dar nu putea lua parte la încântarea şi nespusa lor bucurie; evenimentul zilei – întoarcerea surorilor lui – îi făcea plăcere, dar zgomotul vesel şi voioşia lor gureşă îl su­părau, îmi dădui seama că dorea ca ziua aceasta să termine mai repede, nădăjduind că ziua de mâine avea să-i aducă mai multă linişte. Pe la mijlocul serii, cam la un ceas după ceai, se auzi o bătaie în uşă, Hannah intră şi spuse că un băiat venise să-l cheme pe domnul Rivers la câpătâiul mamei lui care trăgea să moară.

— Unde locuieşte, Hannah? întrebă St. John

— Sus, la Whilcross-Brow. Sunt aproape patru mile până acolo şi drumul e numai mlaştini şi bălţi.

— Spune-i că vin.

— Aţi face mai bine să nu vă duceţi, domnule. E drumul cel mai primejdios pe care-l poate străbate cineva la vreme de noapte, iar peste mlaştini nu-i nici un drum. Şi-i o noapte atât de cumplită, bate aşa de tare vântul. Mai bine ar fi să-i spuneţi că va duceţi mâine dimineaţă...

Dar St. John ieşise deja pe coridor şi-şi îmbrăca mantaua. Plecă fără să facă nici o obiecţie, fără să murmure. Era nouă; nu se întoarse decât la miezul nopţii, obosit şi lihnit de foame, dar cu o înfăţişare mai fericită decât la plecare. Îşi împlinise datoria; făcuse o sforţare, îşi pusese la încercare puterea de a munci şi de a se învinge şi era deci mai mulţumit de sine însuşi.

Cred că în timpul săptămânii următoare, răbdarea lui a fost adesea pusă la încercare. Era săptămâna Crăciu­nului. Nimeni nu s-a mai ocupat de muncile obişnuite, ci timpul a fost petrecut în distracţii familiale. Aerul mlaştinilor, libertatea de care te bucuri acasă şi bunăstarea ce începea să se arate, toate aveau asupra celor două surori puterea unui elixir ameţitor. Veselia lor nu se curma de dimineaţă până seara, vorbeau toată ziua, tot ce spuneau avea haz, miez, era original şi plin de farmec pentru mine, căci nimic nu-mi făcea mai mare plăcere decât să le ascult şi să iau parte la discuţiile lor. St. John nu încerca să ne înfrâneze veselia, dar se ferea de ea. Rareori se afla acasă; parohia lui era mare şi casele grozav de împrăştiate. Toată ziua se ducea să-şi vadă săracii şi bolnavii.

Într-o dimineaţă, la micul dejun, după ce stătuse câtăva vreme pe gânduri, Diana îl întrebă dacă planurile i-au rămas neschimbate.

— Nimic nu s-a schimbat, răspunse dânsul, şi nimic n-o să mă facă să le schimb.

Atunci ne-a înşiiinţat că plecarea lui era hotărâtă în mod definitiv pentru anul următor.

— Şi Rosamond Oliver? întrebă Mary.

Se părea că aceste cuvinte îi scăpaseră fără voie, fi­indcă abia le rostise şi făcu un gest care arăta c-ar fi fost bucuroasă să-şi poată lua vorbele înapoi.

St. John ţinea o carte în mână; avea obiceiul puţin plăcut de a citi la masă; îşi închise cartea şi ne privi.

— Rosamond Oliver, zise el, se mărită cu domnul Granby, unul dintre gentilomii cei mai respectaţi din S... E nepotul şi moştenitorul lui sir Frederic Granby; domnul Oliver mi-a dat ieri această veste.

Surorile schimbară o privire, apoi ochii lor se aţintiră asupra mea. După aceea, câteşitrele ne uitarăm la dânsul: era senin ca şi cristalul.

— Căsătoria asta s-a pus la cale foarte repede, zise Diana. Nu cred să se cunoască de multă vreme.

— Numai de două luni. S-au întâlnit în octombrie la balul din S... Dar când nu există nici o piedică pentru căsătorie, cum e în cazul de faţă, când acea unire e iz­butită din toate punctele de vedere, întârzierile n-au nici un rost. Nunta o să se facă de îndată ce castelul din S... pe care li-l dăruieşte sir Frederic va fi gata să-i pri­mească.

Prima dată când am rămas singură cu St. John, după această veste, am fost ispitită să-l întreb dacă suferă, dar părea să aibă atât de puţină nevoie de simpatie, încât, în loc să încerc a-l mângâia, mi-a fost ruşine, când mi-am adus aminte de tot ce-i spusesem cândva. De altfel, pier­dusem obiceiul de a-i vorbi. Devenise iar ca de piatră şi simţeam că ar face să îngheţe orice încercare de apro­piere sau de a-i cere să-şi deschidă inima. Nu-şi ţinuse făgăduiala; nu se purta cu mine aşa cum se purta cu surorile lui; făcea totdeauna între ele şi mine mici de­osebiri, care nu contribuiau de fel la crearea unor le­gături mai calde între noi doi. Cu un cuvânt, acum când eram recunoscută ca ruda lui şi trăiam sub acelaşi acoperământ eu el, depărtarea dintre noi mi se părea mai mare decât pe vremea când eram doar învăţătoare la şcoala din sat. Amintindu-mi cât de departe mă lăsase odinioară să pătrund în taina gândurilor lui, cu greu puteam să-i înţeleg răceala de acum.

Aşa stând lucrurile, nu mică îmi fu mirarea când l-am văzut ridicând deodată capul, până atunci plecat peste pupitru, şi spunându-mi:

— Vezi, Jane? Am luptat şi am biruit.

Tresării auzindu-l vorbindu-mi astfel şi nu-i răspunsei numaidecât. În sfârşit, după o clipă de şovăială, îi spusei:

— Dar eşti sigur că nu faci parte dintre acei cuce­ritori a căror victorie a costat prea mult? O nouă ase­menea izbândă nu te-ar doborî cu totul?

— Nu cred; dar chiar dacă ar fi aşa, ce importantă are? N-o să mai lupt niciodată pentru aceeaşi cauză; izbânda de acum e unică şi hotărâtoare. De-aici încolo mi-e uşor să-mi urmez drumul. Mulţumesc lui Dumnezeu.

După ce rosti aceste cuvinte se cufundă iar în hârtiile şi tăcerea lui.

În curând, fericirea noastră (a Dianei, a lui Mary şi a mea) deveni mai potolită. Ne reluarăm vechile obi­ceiuri şi reîncepurăm studiile obişnuite. Atunci St. John rămase mai îndelung acasă. Uneori stătea ceasuri întregi în aceeaşi încăpere cu noi. În vreme ce Mary desena, Diana citea o Enciclopedie (spre marea mea admiraţie şi uimire), iar eu mă chinuiam cu germana, St. John studia o limbă orientală, de care credea că va avea nevoie pentru realizarea planurilor sale.

Continua să stea în colţul său, liniştit, cufundat în studiu, dar ochii lui albaştri părăseau adesea gramatica străină pe care o avea în faţă şi, rătăcind în jurul odăii, se aţinteau din vreme în vreme asupra noastră, tovară­şele sale de învăţătură, cu o ciudată încordare. Dacă era surprins, întorcea numaidecât privirea şi totuşi ochii aceia cercetători se întorceau neîncetat spre masa noastră nu ştiam ce putea să însemne asta. Mă miram de mulţumirea pe care o manifesta mereu într-o împrejurare care mi se părea fără nici o însemnătate, adică mă duceam la şcoala din Morton în fiecare săptămână şi ce mă mira mai mult era că de câte ori timpul nu era prielnic, dacă ningea, ploua sau bătea vântul, surorile lui îmi spuneau să nu mă duc la şcoală, el dimpotrivă, bătându-şi joc de grija lor, mă îndemna să nu mă tem de vremea proastă şi să-mi fac datoria.

— Jane nu-i atât de slabă cum credeţi voi, zicea el. Poate să îndure vântul de munte, ploaia sau câţiva fulgi de zăpadă tot aşa de bine ca oricare dintre noi. Consti­tuţia ei e zdravănă şi poate să înfrunte capriciile climei mai bine decât mulţi oameni ce ne par foarte vânjoşi.

De câte ori mă întorceam moartă de oboseală şi mu­rată de ploaie, nu îndrăzneam să mă plâng, deoarece îmi dădeam seama că văicărelile mele l-ar supăra. Curajul îi plăcea întotdeauna; slăbiciunea îl supăra în orice îm­prejurare.

Într-o zi căpătai totuşi îngăduinţa să rămân acasă, pentru că eram într-adevăr răcită. Surorile lui s-au dus la Morton în locul meu; eu am rămas să citesc din Schiller, iar el descifra nişte pagini orientale, încâlcite. Sfârşind traducerea, am vrut să mă apuc de o temă. Pe când îmi schimbam caietele, mă uitai la el şi văzui că mă cercetează cu ochii săi albaştri pătrunzători. Nu ştiu câtă vreme mă cercetă astfel. N-aş putea spune. Privirea lui era atât de vie şi totuşi atât de rece. Simţii cum teama pune stăpânire pe mine, de parcă aş fi avut alături o apariţie fantastică.

— Jane, îmi zise dânsul, ce faci?

— Învăţ germana.

— Aş vrea să laşi germana şi să înveţi limba hindi.

— Vorbeşti serios?

— Foarte serios şi am să-ţi spun de ce.

Atunci mă lămuri că şi el învăţa limba hindi; că pe măsură ce înainta, uita cele învăţate la început; ca i-ar fi de mare folos să aibă o elevă şi să repete mereu cu ea primele noţiuni ca să şi le întipărească astfel mai bine în minte. Adăugă că şovăise mult până să aleagă între mine şi surorile lui, dar că, în cele din urmă, m-a ales pe mine, pentru că eram în stare să-mi dau cea mai multă silinţă ca să învăţ un lucru, îmi ceru să-i fac acest serviciu adăugând că, de altfel, jertfa nu va fi de lungă durată, deoarece mai erau doar trei luni până la plecarea lui.

St. John nu era un om pe care să-l poţi refuza uşor. Simţeai că la el toate impresiile – fie triste, fie vesele – îi rămâneau acolo adânc întipărite în minte şi cu greu se ştergeau. Acceptai. Când se întoarseră verişoarele Diana începu să râdă văzându-şi fratele ocupat cu eleva lui şi arnândouă spuseră că St. John nu le-ar fi putut niciodată hotărî la aşa ceva. El răspunse liniştit:

— Ştiu.

Aflai în el un dascăl răbdător, îngăduitor, foarte pre­tenţios totuşi; îmi dădea mult de lucru şi, când răspun­deam aşteptărilor, mă lăuda în felul lui; încetul cu în­cetul, căpătă oarecare înrâurire asupra mea, ceea ce mă făcu să-mi pierd libertatea de gândire. Laudele şi ob­servaţiile sale, erau pentru mine mai stânjenitoare decât nepăsarea. Când se afla acolo, nu puteam nici să vorbesc, nici să râd în voie; un instinct mă înştiinţa fără încetare că vioiciunea mea l-ar supăra. Simţeam că nu-i plac decât îndeletnicirile serioase şi, cu toate silinţele mele, nu pu­team face altceva când era el de faţă. Mă vedeam stăpânită de un farmec ce mă îngheţa. Când îmi spunea: "du-te", mă duceam; "vino", veneam: "fă asta", făceam. Dar nu-mi plăcea deloc deplina mea supunere şi de multe ori aş fi preferat să-mi arate nepăsarea de altă­dată.

Într-o seară, când să ne culcăm, surorile lui şi cu mine îl înconjurarăm ca să-i spunem noapte bună. După obiceiul lui, le sărută pe amândouă, iar mie – tot potrivit obiceiului – îmi strânse mâna. Diana, care se întâmplă să fie în seara aceea mai nebunatică (voinţa fratelui, tiranica mea stăpână, nu avea nici o putere asupra acestei fete, pentru că voinţa ei reprezenta o forţă tot atât de puternică şi de sens contrariu), exclamă:

— St, John! Spui că Jane e a treia ta soră, dar văd că nu te porţi cu ea aşa cum te porţi cu noi; trebuie s-o săruţi şi pe ea.

Cu aceste cuvinte, mă împinse spre el. Gestul Dianei mi se păru cam îndrăzneţ şi eram stânjenită. St. John îşi plecă încet capul şi chipul său elin ajunse la înăl­ţimea chipului meu; ochii lui pătrunzători scormoniră pe-ai mei. Mă sărută. Nu există pe lume sărutări de marmură sau de gheaţă, şi de aceea pot socoti că sărutul vărului meu făcea parte dintr-o a treia clasa. E însă cu putinţă să existe sărutări prin care vrei să pui la încercare pe cel îmbrăţişat şi un astfel de sărut era al lui. După ce mă sărută, mă privi cercetător, ca să afle ce efect avusese asupra mea, dar nu era prea uşor de văzut: sunt sigură că nu roşisem; poate să mă fi îngălbenit puţin, fiindcă simţisem sărutul lui ca pe un fel de pecetluire a lanţurilor mele. De atunci n-a mai uitat niciodată să îndeplinească acest ritual. Liniştea şi seriozitatea pe care o arătam de fiecare dată păreau să aibă un anumit farmec pentru el.

În ce mă priveşte, cu fiecare zi doream să-i plac mai mult; dar pe zi ce trecea, simţeam că spre a izbuti ar fi trebuit să renunţ treptat-treptat la firea mea, să-mi înă­buş talentele, să dau o altă îndrumare gusturilor mele, să mă străduiesc a-mi însuşi idealul spre care, în chip firesc, nu simţeam nici o chemare. El voia să mă poarte spre înălţimi la care n-aş fi putut niciodată ajunge; ceas de ceas mă îndemna să năzuiesc spre culmea către care urca. Era imposibil să fac asemenea lucru, după cum era imposibil să-mi modelez trăsăturile neregulate după tiparul său ordonat şi clasic, sau să dau ochilor mei verzi şi schimbători strălucirea solemnă a ochilor săi albaştri ca marea.

Totuşi, nu numai autoritatea lui mă înrobise în ul­timul timp. De câtăva vreme, cu foarte mare uşurinţă mă cuprindea tristeţea; un rău ascuns mă rodea şi-mi seca orice izvor de bucurie, iar acel rău era nesiguranţa.

S-ar putea să-ţi închipui, cititorule, că datorită tuturor acestor schimbări de situaţie şi avere îl uitasem pe dom­nul Rochester. Oh, nu, nici o clipă măcar. Amintirea lui mă urmărea mereu. Nu era un abur pe care să-l poată risipi razele soarelui şi nici un chip desenat pe nisip, care să poată fi şters de bătaia vuitului; era un nume săpat în marmură şi sortit să dăinuie cât şi ea. Dorinţa de a afla ce se întâmplase cu dânsul mă chinuia în per­manenţă. Când eram la Morton, în fiecare seară mă în­torceam în căsuţa mea ca să mă pot gândi la asta, iar acum, la Moor-House, mă închideam în fiecare noapte în odaia mea ca să visez la dânsul.

În corespondenţa cu privire la moştenire, pe care fu­sesem nevoită s-o port cu domnul Briggs, îl întrebasem dacă ştie unde se află acum domnul Rochester şi cum o duce cu sănătatea, însă, aşa cum bănuise St. John, nu ştia nimic. Atunci îi scrisei doamnei Fairfax, cerându-i amănunte. Eram încredinţată că astfel o să capăt veşti şi convinsă că răspunsul va veni repede. M-a cuprins uimirea când am văzut că trec cincisprezece zile fără să primesc nimic; dar când, după două luni de aşteptare, poşta tot nu-mi aduse nici un răspuns, simţii că mă cu­prinde o nelinişte dureroasă.

Am scris din nou, gândindu-mă că poate scrisoarea dintâi se pierduse. Noua încercare îmi învioră speranţele, care ţinură câteva săptămâni, ca şi cele dintâi; apoi, ca şi acelea, se spulberară. N-am primit nici un rând, nici un cuvânt. După o jumătate de an de aşteptare zadarnică, nădejdea mea pieri cu totul şi deznădejdea mă copleşi.

O primăvară frumoasă strălucea în jurul meu, dar nu mă puteam bucura de ea. Vara se apropia. Diana încerca să mă înveselească. Îmi spuse că par suferindă şi vru să meargă cu mine la mare. St. John se împotrivi, spunând că n-aveam nevoie de petreceri, ci mai curând de muncă; pentru că viaţa mea nu avea o ţintă şi trebuia să găsesc una; şi, poate ca să-mi înlocuiască ceea ce socotea el că-mi lipseşte, prelungi lecţiile de hindi şi deveni din ce în ce mai pretenţios. Iar eu, ca o fiinţă slabă de minte ce eram, nu încercam să mă împotrivesc. N-aveam putere.

Într-o zi, mă aşezai să învăţ, cuprinsă de o tristeţe mai adâncă decât cea obişnuită şi care-mi fusese prilejuită de o dezamăgire crâncenă. Dimineaţa, Hannah îmi spusese că am o scrisoare şi când coborâi s-o iau, aproape sigură că voi găsi veştile pe care atât de mult le doream, văzui că-i doar o scrisoare de afaceri din partea domnului Briggs. O deznădejde amară mă făcu să izbucnesc în lacrimi şi acum, când privirea mi-era aplecată pe literele încâlcite şi stilul înflorit al unui scriitor indian, ochii mi se umplură din nou de lacrimi.

St. John mă chemă lângă dânsul să-i citesc, dar nu puteam vorbi; cuvintele mi se înecară în hohote de plâns. În încăpere eram numai noi doi. Diana cânta la pian în salon, iar Mary lucra în grădină. Era o foarte frumoasă zi de mai, senină, cu soare cald şi mângâiată de o boare uşoară de vânt. St. John nu păru de loc uimit de starea mea. Nu mă întrebă care-i pricina şi se mul­ţumi să-mi spună:

— Jane, să aşteptăm câteva clipe, până te linişteşti.

Pe când mă sileam să-mi stăpânesc repede durerea, el rămase calm şi răbdător, sprijinit de pupitrul lui şi privindu-mă ca un medic care cercetează cu ochi reci o criză aşteptată şi cu totul de înţeles pentru el. După ce-mi înăbuşii hohotele de plâns, îmi ştersei lacrimile şi şoptii că nu mă simţeam bine, îmi reluai lecţia pe care reuşii s-o duc până la capăt. St. John strânse cărţile, ale lui şi ale mele, închise pupitrul şi-mi zise:

— Acum, Jane, ai să te plimbi cu mine.

— S-o chem pe Diana şi pe Mary.

— Nu. Azi nu vreau decât o singură tovarăşă şi tova­răşa aceea eşti dumneata. Îmbracă-te, ieşi prin bucă­tărie şi ia-o pe drumul ce duce sus, spre Marsh-Glen. Vin şi eu peste câteva minute.

Eu nu cunosc cale de mijloc; niciodată în viaţa mea, de câte ori am avut de-a face cu potrivnici neînduplecaţi, tari, n-am cunoscut cale de mijloc între deplina supunere şi revolta făţişă. Totdeauna am păstrat-o cu credinţă pe-cea dintâi, până-n clipa când am izbucnit, uneori cu vio­lenţă vulcanică. Şi întrucât în clipa aceea nici împreju­rările nu mă îndreptăţeau şi nici nu eram în stare să mă revolt, ascultai supusă poruncile lui St. John şi peste zece minute ne plimbam împreună pe sălbatica poteca ce străbătea vâlceaua.

Vântul bătea dinspre apus, aducând de peste dealuri mirosul bălăriilor şi al stufului. Cerul era de un albastru fără pată. Râul ce aluneca de-a lungul vârtoapei, umflat de ploile primăverii, curgea îmbelşugat şi limpede, arun­când scăpărări aurii furate de la soare şi safire împru­mutate bolţii. Am înaintat şi am părăsit potecile, ca să păşim pe o iarbă moale, verde ca smaragdul, presărată cu flori albe şi mărunte şi cu steluţe mici, galbene. Eram înconjuraţi de stânci, căci valea înainta şerpuind în însăşi inima munţilor.

— Să stăm aici, zise St. John, când am ajuns la cele dintâi stânci ce străjuiau un fel de trecătoare, dincolo de care puhoiul se prăvălea în cascadă şi unde ceva mai departe, muntele scutura veşmântul de iarbă şi flori şi păstra drept strai doar haţişurile şi doar stânca drept nestemată; mai departe totul devenea nespus de săl­batic şi aerul limpede se prefăcea în negură; acolo se păstra nădejdea pierdută a singurătăţii şi ultimul refugiu al tăcerii.

Mă aşezai. St. John sta lângă mine. Îşi aruncă privirea înspre trecătoare şi o coborî în adâncul prăpastiei. Ochii lui urmăriră puhoiul, apoi se îndreptară spre cerul fără pată. Îşi scoase pălăria şi lăsă ca vântul să-i răvăşească părul şi să-i mângâie fruntea. Părea că se contopeşte cu duhul acelei prăpăstii, iar ochii-i parcă-şi luau rămas bun de la ceva.

— Da, zise el tare, îi voi revedea, o să-i revăd în visurile mele, când voi dormi pe malurile Gangelui, şi încă o dată într-un ceas mai îndepărtat când un alt somn îmi va mângâia pleoapele pe malurile unui fluviu mai în­tunecat!

Ciudată mărturie a unei dragoste stranii! Era pasiunea austeră a unui patriot pentru ţara lui.

El se aşeză. O jumătate de ceas nu vorbirăm deloc, nici el mie, nici eu lui; după aceea, îmi zise:

— Jane, peste şase săptămâni plec; mi-am cumpărat un bilet pentru vaporul care pleacă la 20 ale lunii iunie.

— Dumnezeu te va avea în paza lui, fiindcă pentru el te osteneşti.

— Da, murmură el, asta-i slava şi bucuria mea. Sunt slujitorul unui stăpân care nu dă greş; nu mă aflu sub călăuzire omenească, supus legilor şubrede şi cârmuirilor rătăcitoare a viermilor, semenii mei. Regele meu, dăriutorul meu de legi, stăpânul meu e însăşi desăvârşirea. Mi se pare ciudat că toţi cei care mă înconjoară nu ard de dorinţa de a se strânge sub acelaşi steag şi a porni spre aceeaşi ţintă.

— Nu toţi au tăria dumitale, şi ar fi o nebunie pentru cei slabi să dorească a păşi alături de cei puternici.

— Nu vorbesc de cei slabi; nici nu mă gândesc la ei, vorbesc de cei care sunt vrednici de această menire şi-n stare s-o împlinească.

— Aceia sunt puţini şi greu de găsit.

— Adevăr grăieşti: dar când i-ai găsit, trebuie să-i îmboldeşti, să-i îndemni să se străduiască, să le arăţi darurile pe care le-au primit şi să le desluşeşti pricinile pentru care li s-au dat, să le vorbeşti în numele cerului şi să le oferi, de-a dreptul din partea lui Dumnezeu, un loc printre cei aleşi.

— Dacă sunt cu adevărat născuţi pentru această menire, oare nu inima lor le-o va spune cea dintâi?

Mi se părea că o vrajă se ţesea în jurul meu şi mă temeam să aud rostindu-se vreun cuvânt fatal, care avea să-i dea fiinţă aievea şi să mi-o arate în faţa ochilor.

— Dar ce-ţi spune inima dumitale? întrebă St. John.

— Inima mea e mută... inima mea e mută, răspunsei înfiorată.

— Atunci voi vorbi eu în locul ei, reluă acelaşi glas adânc şi neobosit. Jane, vino cu mine în Indii: vino ca soţie a mea, ca tovarăşă a muncii mele.

Valea şi cerul se învârtiră în jurul meu, iar munţii se înălţară în văzduh! Era ca şi când aş fi auzit o chemare din cer, ca şi când un sol nevăzut mi-ar fi strigat: "Vino, ajută-ne!" Dar eu nu eram apostol, nu puteam să întâmpin crainicul şi nu-i puteam primi porunca.

— Oh, St. John, am strigat, ai milă de mine!

Ruga se adresa însă cuiva care nu cunoştea nici mila, nici remuşcarea, atunci când era vorba să împlinească ceea ce el socotea că-i o datorie. Urmă:

— Dumnezeu şi firea te-au creat ca să fii soţia unui misionar. Ai darurile minţii, nu farmecele trupului; eşti făcută pentru muncă, nu pentru dragoste. Trebuie să fii nevasta unui misionar şi ai să fii. O să fii a mea! Te cer cu stăruinţă, nu pentru desfătarea mea, ci pentru slujba stăpânului meu.

— Nu sunt vrednică de asta, nu asta-i chemarea mea, răspunsei.

Se aşteptase la aceste prime obiecţii şi n-a fost de loc mâniat. Stătea sprijinit de stânca din spatele său, cu braţele încrucişate pe piept şi părea foarte liniştit. Mi-am dat seama că era pregătit pentru o lungă şi dureroasă luptă şi se înarmase cu răbdare ca s-o ducă până la capăt, hotărât să iasă biruitor.

— Jane, reluă el, umilinţa e temelia tuturor virtuţilor creştineşti. Ai dreptate să spui că nu eşti vrednică de această muncă. Dar cine e vrednic oare? Oare cei care au fost într-adevăr chemaţi de Dumnezeu s-au socotit vreodată vrednici de acea chemare? Eu, de pildă, nu sunt decât ţărână şi cenuşă şi, la fel cu apostolul Pavel, recu­nosc în mine pe cel mai mare dintre păcătoşi; dar nu vreau să fiu împiedicat de acest sentiment al nevredniciei mele. Îmi cunosc stăpânul. E tot atât de drept, pe cât e de puternic, şi, deoarece şi-a ales o unealtă slabă pentru îndeplinirea unei fapte mari, va înlocui lipsurile mele prin bogăţiile nesfârşite ale proniei sale. Gândeşte aşa cum gândesc eu, Jane, şi ai încredere cum am şi eu. Îţi cer să te reazemi pe stânca veacurilor; nu te îndoi că va putea susţine povara slăbiciunii tale omeneşti.

— Nu înţeleg viaţa misionarilor, spusei eu, nu le-am cercetat niciodată faptele.

— Ei bine, eu, oricât de umil aş fi, îţi pot da ajutorul de care ai nevoie. Pot să-ţi arăt ceas cu ceas menirea dumitale, să fiu totdeauna alături de dumneata, să te ajut în fiecare clipă. O să fac toate astea la început, dar îţi cunosc puterea şi ştiu că în curând o să fii tot atât de tare ca şi mine şi n-o să mai ai nevoie de sprijinul meu.

— Dar de unde voi lua puterea de a îndeplini aceasta menire? N-o am în mine. Când îmi vorbeşti, nu mă simt nici tulburată, nici înflăcărată; nu se aprinde nici o flacără în mine, nici un glas nu mă sfătuieşte şi nu mă îmbărbătează; nu mă simt chemată spre o viaţă nouă. Ah, cât aş vrea să te pot face să vezi cum mai seamănă acum mintea mea cu o temniţă, lipsită de soare, în adâncurile căreia cineva zace înlănţuit, cât de teamă mi-e să nu mă convingi să încerc a face un lucru pe care nu-l pot înfăptui.

— Am să-ţi dau un răspuns, ascultă-mă. De când te cunosc, te-am examinat necontenit: zece luni de zile ai fost subiectul cercetărilor mele. Te-am supus la încercări ciudate; ce-am văzut, ce încheiere am tras? Când ai fost învăţătoare la şcoala din sat, ai ştiut să îndeplineşti cu exactitate şi bun simţ o sarcină ce nu se potrivea nici cu obiceiurile, nici cu gusturile dumitale, am văzut că ai îndeplinit-o cu tact şi pricepere; ai ştiut să te înfrângi. Vâzând liniştea de care ai dat dovadă când ai primit vestea averii venite pe neaşteptate, mi-am dat seama că nu eşti dornică de bogăţie, că banii n-au asupra dumitale o putere care să treacă peste marginile cuviinţei. Când, cu hotărâre neclintită, ţi-ai împărţit averea în patru, păstrându-ţi numai o parte şi renunţând la celelalte trei, ca să înfăptuieşti o dreptate abstractă, am recunoscut un suflet care-şi află bucuria în flacăra şi chinurile sacri­ficiului. Când, ca să-mi faci pe plac, ai lăsat un studiu ce ­te interesa şi ai început unul ce mă interesa pe mine şi când ţi-am văzut siguranţa şi tăria neclintită în faţa piedicilor ce ţi se iveau în cale, am înţeles că ai toate însuşirile pe care le căutam. Jane, eşti ascultătoare, har­nică, dezinteresată, credincioasă, statornică şi curajoasă, foarte blândă şi foarte îndrăzneaţă; nu mai fi neîncreză­toare în propriile dumitale puteri, eu am o încredere nemărginită în dumneata: ajutorul dumitale o să-mi fie nepreţuit. Vei fi directoare de şcoală în India şi o să-mi fii tovarăşă şi ajutoare nepreţuită printre femeile indiene.

Mă simţeam apăsată de o armură de fier: vedeam cum, cu paşi înceţi, dar siguri, St. John e aproape de izbândă. Puteam închide ochii mult şi bine. Ultimele cuvinte rostite de St. John îmi luminau calea pe care socotisem la început că mi-e cu neputinţă să păşesc. Pe măsură ce vorbea el, menirea ce-mi apăruse atât de nebuloasă prindea fiinţă şi se contura tot mai desluşit sub mâna lui creatoare. Îmi aştepta răspunsul; i-am cerut un sfert de ceas de gândire, înainte de a cuteza să i-l dau.

— Cum vrei! răspunse dânsul.

Şi ridicându-se se depărtă puţin, se aşeză pe iarbă şi aşteptă în tăcere.

"Sunt silită să văd şi să recunosc, îmi zisei, că pot face ceea ce-mi cere. Pot, dacă totuşi viaţa mi-e cruţată: dar simt că nu pot trăi mult sub razele soarelui din India. Ei şi ce-i cu asta? Pe el puţin îl interesează. Când o venii ceasul morţii, mă va încredinţa cu chip senin Dumne­zeului care m-a dăruit lui. Îmi dau foarte limpede seama de asta. Părăsind Anglia, aş părăsi un pământ iubit dar gol pentru mine. Domnul Rochester nu se află în India şi chiar dacă s-ar afla, ce însemnătate ar mai putea avea pentru mine? Trebuie să trăiesc fără el: nimic nu-i mai nesăbuit decât aşteptarea în fiecare zi a unei schim­bări imposibile, care să ne unească. Aşa cum mi-a spus St. John: într-o zi tot va trebui să caut altceva în viaţă, ceva care să înlocuiască ce-am pierdut. Ceea ce-mi pro­pune el nu-i oare opera cea mai măreaţă pe care o poate hărăzi Dumnezeu şi pe care o poate omul primi? Prin grijile ei nobile şi rezultatele ei sublime, oare nu-i cu adevărat singura menită să umple golul lăsat de acţiunile smulse şi nădejdile spulberate?

Cred că trebuie să spun da! Şi totuşi, mă cutremur! Vai! dacă îl urmez pe St John, mă lepăd de o jumătate din mine; dacă plec în India, merg spre o moarte tim­purie. Şi cum o să-mi trec răstimpul dintre clipa când plec din Anglia spre India şi cea când voi pleca din India spre mormânt? Şi asta o văd limpede de tot; ca să-l mul­ţumesc pe St. John voi lupta atât de mult încât fiecare nerv al meu o să sufere, dar am să-l mulţumesc; o să îndeplinesc tot ce ar putea aştepta de la mine. Dacă plec cu el, dacă fac sacrificiul pe care mi-l cere, îl voi face pe deplin. Voi depune totul pe altar: inima, viaţa, în fine jertfa întreagă. El nu mă va iubi niciodată, dar o să mă admire. Îi voi face dovada unei tării sufleteşti cum n-a mai văzut el încă şi ale cărei izvoare nu le poate bănui. Da, pot face faţă unor împrejurări tot atât de grele ca şi cele pe care le învinge el, şi fără să mă plâng mai mult. Da, pot deci consimţi la tot ce-mi cere. Numai un lucru nu pot primi, căci mă înspăimântă prea mult. M-a rugat să-i fiu soţie, dar n-are pentru mine mai multă inimă de soţ decât stânca aceea uriaşă şi sălbatică, la poalele căreia clocoteşte torentul. Ţine la mine aşa cum ţine un ostaş la o armă bună; asta-i tot. Dacă n-aş fi măritată cu el, nu m-ar durea; dar pot primi aşa ceva? Pot vedea cum îşi înfăptuieşte cu răceală planul, pot suporta ceremonia căsătoriei, să primesc verigheta de la el, să-ndur toate formele dragostei (căci nu mă îndoiesc ca nu le-ar observa cu stricteţe) şi să ştiu că gândul e absent? Aş putea îndura ca fiecare plăcere să fie o jertfă adusă principiilor lui? Nu, un astfel de martiriu ar fi groaznic. Nu vreau să-l îndur. Ca soră, l-aş putea însoţi – dar nu ca soţie. O să i-o spun."

Mu uitai la el; stătea întins, liniştit ca o coloană în­tinsă la pământ, cu faţa întoarsă spre mine. Ochii lui sclipitori, pătrunzători, mă cercetau cu atenţie. Se ridică repede şi se apropie de mine.

— Sunt gata să merg în India, zisei eu, dacă pot merge liberă.

— Răspunsul dumitale cere lămuriri, nu-i desluşit.

— Până acum, reluai, ai fost fratele meu adoptiv, eu sora dumitale adoptivă. Să trăim tot aşa, căci ar fi mai bine să nu ne căsătorim. El clătină din cap.

— În asemenea împrejurări nu ajunge o frăţie adop­tivă. Ar fi cu totul altceva dacă mi-ai fi, într-adevăr, soră: te-aş lua cu mine şi nu mi-aş mai căuta soţie. Dar lucru­rile sunt altfel, legătura noastră trebuie să fie sfinţită şi pecetluită prin căsătorie, altminteri nu se poate: se împotrivesc piedici de fapt. Nu le vezi, Jane? Gândeşte-te puţin şi bunul dumitale simţ te va lămuri.

Mă gândii câtăva vreme, dar reveneam mereu la acelaşi lucru: nu ne iubeam aşa cum trebuie să se iu­bească un soţ şi o soţie şi, deci, nu trebuia să ne căsătorim.

— St. John, zisei, te socotesc fratele meu; dumneata mă priveşti ca pe o soră; să continuăm a trăi aşa.

— Nu putem, nu putem, îmi răspunse el cu glas tăios şi hotărât; e cu neputinţă. Ai spus că pleci cu mine în India. Adu-ţi aminte că ai spus asta.

— Cu o condiţie.

— Da, da. Dar ceea ce e însemnat e că primeşti să părăseşti Anglia, să mă ajuţi în viitoarea mea îndelet­nicire. Aproape te-ai şi înhămat la plug; eşti prea con­secventă ca să dai înapoi. Nu trebuie să te gândeşti decât la un lucru: care-i calea cea mai bună către săvârşirea faptei pe care o plănuieşti; simplifică-ţi interesele dumi­tale complicate, simţurile, gândurile, dorinţele, idealu­rile; topeşte-le pe toate într-un singur ţel: acela de a împlini cu prisosinţă, cu tărie, misiunea încredinţată de slăvitul nostru stăpân şi pentru asta îţi trebuie un ajutor; nu un frate – e o legătură prea slabă – ci un soţ. Nici eu nu am nevoie de o soră, căci într-o zi mi-ar putea fi răpită. Îmi trebuie o soţie: o singura tovarăşă asupra căreia aş putea să-mi exercit influenţa în timpul vieţii şi pe care aş putea s-o păstrez până la moarte.

Cuvintele acestea mă îngroziră; eram influenţată de puterea lui până în măduva oaselor – forţa mă înlănţuia.

— Atunci, St, John, caută-ţi alta, i-am spus, care ţi s-ar potrivi mai bine.

— Care s-ar potrivi mai bine planului meu, chemării mele, vrei să zici? Îţi repet: nu vreau să te căsătoreşti cu trupul bicisnic, cu omul cel muritor, cu simţurile egoiste ale omului – ci cu misionarul.

— Bine! Atunci voi dărui misionarului puterea mea, fiindcă numai de ea are nevoie. Dar nu mă voi dărui pe mine însămi. Ar însemna să dau şi coaja, nu numai miezul. De ea nu are nevoie; o păstrez.

— Nu poţi, nu trebuie. Crezi că Dumnezeu va fi mul­ţumit cu această jumătate de jertfă? O să primească o ofrandă ciuntită? Eu pledez cauza lui Dumnezeu şi te înrolez sub stindardul său; în numele lui, nu pot primi o închinare împărţită; trebuie să fie întreagă.

— Oh, zisei eu, inima mi-aş da-o lui Dumnezeu. Dar dumneata... dumneata n-ai nevoie de ea!

N-aş putea spune, cititorule, că nu era puţină bat­jocură stăpânită în cuvintele mele şi în sentimentul ce le însoţea. Până atunci mă temusem în tăcere de St. John, pentru că nu-l înţelesesem. Îmi insuflase respect, fiindcă mă tratase cu nesiguranţă. Până atunci nu ştiam ce era sfânt în el şi ce era muritor. Dar în această convorbire aflai multe lucruri, începeam să-i pot analiza firea. Îi vedeam slăbiciunile, le înţelegeam. Am înţeles că aflându-mă acolo, la marginea hăţişului, împreună cu făptura aceea frumoasă ce stătea dinainte-mi, mă aflam la picioa­rele unui om supus greşelii, ca şi mine. Vălul căzu de pe asprimea şi despotismul lui. Simţindu-i calităţile, i-am simţit şi cusururile şi am căpătat curaj. Eram alături de un egal şi puteam vorbi cu el, mă puteam împotrivi lui, dacă voiam.

Când auzise ultima mea frază rămăsese tăcut. În ccea ce privesc ochii lui, care mă cercetau cu amănunţime, se citea uimirea. Părea că se întreabă: "Îşi bate joc? Îşi bate jos de mine ? Ce să-nsemne asta?"

— Să nu uităm, zise el după puţină vreme, că e vorba de un lucru sfânt, de un lucru de care nu putem vorbi cu uşurinţă, fără să păcătuim. Nădăjduiesc, Jane, că eşti sinceră când spui că ţi-ai aduce inima prinos Domnului. Asta e tot ce-ţi cer; de îndată ce inima ta se va desprinde de ce-i omenesc şi se va închina ziditorului, venirea îm­părăţiei sale pe pământ va fi ţinta celor mai înfrigurate strădanii ale dumitale. Vei fi gata să faci tot ce trebuie pentru asta. Ai să vezi că strădaniile dumitale şi ale mele vor fi mai puternice dacă noi vom fi uniţi – cu trup şi suflet – prin căsătorie, singura legătură ce poate asigura o permanentă corespondenţă cu destinul şi idea­lurile făpturii omeneşti şi, trecând peste toate ca­priciile neînsemnate, peste toate piedicile josnice, peste gingăşia sentimentelor, peste toate scrupulele cu privire la gradul, felul, tăria sau rezistenţa unei simple încli­naţii personale, te vei grăbi să primeşti această căsătorie.

— Crezi? l-am întrebat eu scurt.

Privii atunci armonia trăsăturilor lui frumoase, dar ciudat de ameninţătoare în asprimea lor liniştită: frun­tea poruncitoare, dar nu senină; ochii strălucitori, adânci, cercetători dar niciodată blânzi; statura impunătoare, încercai să-mi închipui că i-aş fi soţie. Oh !Peste putinţă! Puteam fi duhovnicul lui, tovarăşul lui. Aşa aş fi putut străbate eu el oceanul; aş fi putut munci sub soarele orientului. În pustiurile Asiei să-i întăresc curajul, hotărârea, evlavia; să accept liniştită stăpânirea lui; să zâmbesc netulburată în faţa ambiţiei lui de neînvins; să-l despart pe creştin de om, să admir profund pe unul şi să iert uşor pe celălalt. Legată numai altfel de el, e neîndoielnic că aş suferi adesea, trupul meu ar îndura un jug apăsător; dar inima şi gândul mi-ar fi libere. Aş avea totdeauna un suflet liber spre care să mă întorc şi în clipele de singurătate aş putea să mă întreţin cu sentimentele mele adevărate, pe care nimic mi le-ar în­cătuşa. Aş păstra în cugetul meu ascunzişuri care mi-ar aparţine cu totul şi la care el n-ar putea ajunge; acolo ar creşte simţămintele proaspete, ferite de austeritatea lui, care astfel nu le-ar putea ofili, de pasul lui războinic care le-ar putea strivi. Dar era cu totul peste putinţă ca soţie, totdeauna lângă dânsul, neîncetat închisă, îmblânzită, silită să-mi înăbuş flacăra firii mele, să nu scot nici un ţipăt şi să las văpaia mocnită să-mi mistuie încetul cu încetul viaţa, asta ar fi fost de neîndurat.

— St. John! exclamai eu, după ce mă gândii la toate aceste lucruri.

— Ce-i? întrebă el cu răcelă de gheaţă.

— Îţi repet, primesc să plec cu dumneata ca misionară, ca tovarăşă, dar nu ca soţie. Nu pot să mă mărit cu dumneata, căci nu pot să fiu o părticică din dumneata.

— Trebuie să devii o părticică din mine, răspunse el cu tărie. Altfel totul e zadarnic. Cum aş putea merge eu, un bărbat care n-am încă treizeci de ani, în India, cu o tânără de nouăsprezece ani, dacă nu mi-e soţie? Dacă nu suntem căsătoriţi, cum am putea trăi împreună, uneori în singurătate, alteori în mijlocul triburilor sălbatice?

— Se poate prea bine, răspunsei eu scurt; e tot atât de uşor ca şi când aş fi sora dumitale adevărată, sau tot un bărbat şi preot cum eşti dumneata.

— Se ştie că nu-mi eşti soră şi nu te pot trece drept soră. Dacă am încerca, ar însemna să atragem asupră-ne bănuieli josnice. De altfel, cu toate că ai mintea sănătoasă a unui bărbat, ai şi inima unei femei, aşa că ar fi cu neputinţă.

— Ar fi foarte cu putinţă, zisei eu cu oarecare dispreţ. Ar fi prea cu putinţă. E adevărat că am inima de femeie, dar nu faţă de dumneata. Pentru dumneata am numai statornicia unui tovarăş; sinceritatea, credinţa, frăţia unui frate de arme; dacă vrei, respectul şi supunerea unui neofit faţă de iniţiatorul lui. Dar absolut nimic mai mult; poţi fi fără grijă.

— Asta doresc – spuse el vorbindu-şi sie însuşi – doar atâta vreau şi, dacă mi se ridică piedici în cale, ele trebuie doborâte. Jane, nu te vei căi dacă te măriţi cu mine! Fii sigură! Trebuie să ne căsătorim – îţi repet, nu există altă cale şi fără îndoială că după căsătorie va fi destulă dragoste care să facă unirea noastră dreaptă chiar în ochii dumitale.

M-arn sculat sprijinindu-mă do stâncă şi nu m-am putut opri să-i strig:

— Dispreţuiesc ideea dumitale despre dragoste, dispre­ţuiesc acest fals sentiment pe care mi-l dăruieşti. Da, St. John, când mă îmbii c-un asemenea simţământ, te dispre­ţuiesc şi pe dumneata!

El mă privi ţintă, muşcându-şi buza măiestrit desenată. Ar fi greu de spus dacă era uimit sau îndârjit, căci a ştiut să se stăpânească.

— Nu mă aşteptam să aud astfel de cuvinte din gura dumitale. Eu n-am făcut şi n-am spus nimic vrednic dle dispreţ.

Blândeţea lui m-a mişcat; am fost cucerită de stăpânirea lui nobilă şi liniştită.

— Iartă-mi cuvintele, St. John, dar e vina dumitale că m-ai întărâtat, făcându-mă să vorbesc atât de necugetat. Ai vorbit despre un lucru asupra căruia părerile noastre sunt diferite, un lucru despre care ar trebui să nu mai vorbim niciodată. Chiar numai cuvântul dragoste e pentru noi un măr al discordiei. Te gândeşti ce ar fi dragostea însăşi? Ce ne-am face noi? Ce-am simţi? Dragă vere, uită planul dumitale de căsătorie.

— Nu, zise el. E un plan pe care-l alcătuiesc de mult; singurul care mă poate face să-mi ating marele ţel: dar nu mai vreau să te rog acum. Mâine plec la Cambridge; am acolo o seamă de prieteni de la care vreau să-mi iau rămas bun. Voi lipsi cincisprezece zile. Între timp o să te gândeşti la propunerea mea, fără să uiţi însă că dacă n-o primeşti, nu pe mine mă refuzi, ci pe Dumnezeu. Se slujeşte de mine, numai pentru a-ţi deschide calea unei nobile misiuni; dacă vrei să-mi fii soţie, poţi păşi pe acea cale; dacă nu, te osândeşti pe viaţă la un trai de tihnă egoistă şi întunecime stearpă. Bagă de seamă să nu fii socotită printre cei care au alungat de la ei credinţa cea adevărată şi prin aceasta sunt mai de osândit decât necredincioşii!

A tăcut. Întorcându-şi încă o dată faţa de la mine, "Privi spre râu şi cătă spre coline."

Dar de astă dată îşi înăbuşi sentimentele în adâncul sufletului, pentru că nu mai eram vrednică să le aud rostite cu glas tare. Tăcerea pe care o păstră, în timp ce mergeam alături spre casă, mă făcu să înţeleg ce simţea faţă de mine. Citii pe chipul lui dezamăgirea unei firi pentru acela care a dat de împotrivire tocmai acolo unde nu se aştepta decât la supunere; dezaprobarea unui judecător rece şi neclintit, care aflase la altul sentimente şi idei ce lui i se păreau de neîngăduit. Într-un cuvânt, bărbatul ar fi vrut să mă silească la ascultare şi numai creştinul sincer îndura răutatea mea cu atâta răbdare şi lăsa atât de lungă tihna gândirii şi remuşcării mele.

În seara aceea, după ce-şi sărută surorile, socoti nimerit să nu-mi dea nici mâna şi părăsi odaia în tăcere. Cum însă, fără să fiu îndrăgostită, simţeam totuşi multă simpatie pentru el, am fost atât de mâhnită de această voită uitare, încât m-au podidit lacrimile.

— După câte văd, zise Diana, v-aţi certat în timpul plimbării; du-te după el; te aşteaptă şi se plimbă pe sală; îl împaci lesne.

În împrejurări de astea nu sunt de loc trufaşă. Îmi place să fiu mai degrabă fericită, decât demnă. Fugii după el. Era la piciorul scării.

— Noapte bună, St. John, zisei.

— Noapte bună, Jane, îmi răspunse el liniştit.

— Dă-mi mâna.

Ce atingere uşoară şi rece îmi înfiora degetele! Ceea ce se întâmplase în timpul zilei nu-i plăcuse de loc. Pri­etenia nu-l putea încălzi, nici lacrimile nu-l puteau mişca. Deci cu el nu vor fi niciodată împăcări fericite, zâmbete vesele, cuvinte mărinimoase; totuşi, creştinul era răbdă­tor şi paşnic.

Când l-am întrebat dacă-i gata să mă ierte, mi-a răs­puns că n-are obiceiul să-şi aducă aminte de jigniri, că n-are nimic de iertat, deoarece nu fusese jignit.

După ce-mi spuse asta, plecă. Aş fi preferat să mă lovească.