Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 33.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Când a plecat domnul St.John începuse să ningă şi viscolul a ţinut toată noaptea. În ziua următoare, un vânt puternic aduse vârtejuri reci şi orbitoare de zăpadă; către seară valea era înzăpezită şi aproape de nestrăbătut. Trăsesem obloanele şi pusesem o scoarţă la uşă, pentru a împiedica zăpada să pătrundă pe dedesubt. Am făcut focul şi, după ce am stat aproape un ceas lângă vatră, ascultând vuietul turbat al viscolului, am aprins lumânarea, am luat Marmion şi am pornit să-l citesc.

"Din dealurile Norham, cât e zarea,
Un văl de umbră pune înserarea
În vechile castele-nsingurate;
Iar limpedele Tweed suspină-n vale,
Prin adâncimea apelor domoale,
Târându-şi unda largă mai departe.
Lucirea asfinţitului, gălbuie,
Pe piatra sură-a turnurilor suie
Şi flutură pe vârfuri de donjon
În taină munţii Cheviot se-alină,
Când părăsiţi de palida lumină,
Ascultă-n noapte-al valurilor zvon."

Armonia versurilor mă făcu să uit repede viforul. Auzii un zgomot: credeam că vântul zgâlţâie uşa. Dar nu: era St. John Rivers care răsucise clanţa şi pătrun­sese înăuntru venind din uraganul îngheţat, din bezna urlătoare. Stătea în faţa mea; mantaua ce-l acoperea era albă ca un gheţar. Rămăsei aproape năucită, căci nu mă aşteptam să am în acea seară un oaspete venit din valea troienită.

— Ai vreo veste proastă? întrebai. S-a întâmplat ceva?

— Nu. Aşa de repede te sperii? îmi răspunse dânsul scoţându-şi mantaua şi atârnându-şi-o de uşă. Întinse apoi, cu un gest indiferent, scoarţa pe care o deranjase intrând şi îşi scutură zăpada de pe ghete.

— O să-ţi murdăresc pe jos, zise el, dar cel puţin de data asta va trebui să mă ierţi.

Apoi se apropie de foc.

— Mi-a fost greu să vin până aici, continuă el, încălzindu-şi mâinile la foc. La un moment dat, m-am cufundat până la brâu; noroc că zăpada e încă afânată.

Nu mă putui opri să spun:

— Dar de ce ai venit?

— E o întrebare cam neospilalieră, pusă unui musafir, dar fiindcă mă întrebi, o să-ţi răspund că am venit doar să vorbesc cu dumneata. Cărţile mele tăcute şi odaia goală m-au obosit. De altfel, de ieri încoace nu-mi mai găsesc locul, ca un om căruia i s-a spus o jumătate de poveste şi e nerăbdător să afle sfârşitul.

Se aşeză. Îmi amintii purtarea lui ciudată din ajun şi mă cuprinse îngrijorarea; în orice caz, dacă era nebun, nebunia lui se dovedea foarte calmă şi potolită. Niciodată trăsăturile lui frumoase nu amintiseră marmura şlefuită atât de mult ca în clipa aceea, când îşi dădu la o parte părul ud de zăpada topită, lăsând razele focului din cămin să strălucească în voie pe fruntea şi obrajii lui atât de palizi ;urmele grijii şi ale mâhnirii adânc întipărite pe chipul său m-au întristat. Aşteptam cu nădejdea că va spune un cuvânt pe care să-l pot cel puţin înţelege. Dar continua să-şi ţină mâna la bărbie şi degetul pe buze: se gândea. M-a uimit înfăţişarea mâinii lui la fel de slăbită ca şi chipul. Fără voie mă cuprinse mila şi mă văzui îndemnată să spun:

— Aş vrea ca Diana sau Mary să vină să stea cu dumneata. Nu-i bine să trăieşti singur, prea nu te-ngrijeşti de sănătatea dumitale.

— Nici vorbă, răspunse el. Mă îngrijesc eu, când e nevoie. Acum mă simt foarte bine. Ce te alarmează în starea mea?

Spuse aceste cuvinte cu nepăsare şi dus pe gânduri, ceea ce-mi dovedi că grija mea i se părea cu totul de prisos. Tăcui.

Îşi mişca domol degetul pe buza de sus şi privirea lui rătăcea visătoare pe grătarul poleit de luminile jucăuşe ale flăcărilor. Socotind că trebuie neapărat să spun ceva, îl întrebai dacă nu cumva ajungea până la el frigul de la uşa aflată în spatele său.

— Nu, nu, îmi răspunse scurt şi aproape supărat. "Bine, îmi zisei, taci dacă vrei. Am să te las să te gândeşti şi mă voi întoarce la cartea mea."

Aşa că am potrivit mucul lumânării şi am reluat lec­tura lui Marmion.

În curând se sculă în picioare. Mişcarea mă făcu să ridic ochii, îl văzui scoţând din portofelul de marochin o scrisoare pe care o citi în tăcere, o împături şi o puse la loc, tot aşa de tăcut; după asta rămase iarăşi pe gânduri. Nu izbuteam să citesc nimic pe acel chip cu nepu­tinţă de pătruns. Dar nici nu admiteam, în nerăbdarea mea, să rămân mută. Poate să mă repeadă, dacă vrea, dar de vorbit tot voi vorbi.

— Ai primit în ultimul timp veşti de la Mary şi de la Diana? l-am întrebat.

— Nu, nici o veste de la scrisoarea pe care ţi-am arătat-o acum o săptămână.

— Nu s-a schimbat nimic în planurile dumitale? părăseşti Anglia mai curând decât te-aşteptai?

— Nu cred, ar fi o fericire prea mare.

Respinsă astfel, schimbai vorba. Pomenii de data asta despre şcoală şi despre elevele mele.

— Mama micuţei Mary Garrett e mai bine. Mary s-a întors azi la şcoală şi săptămâna viitoare o să am patru eleve noi de la Foundey Close. Dacă n-ar fi fost zăpada, ar fi venit de azi.

— Adevărat?

— Domnul Oliver plăteşte pentru două dintre ele.

— Da?

— Are de gând să ospăteze toata şcoala de Crăciun.

— Ştiu.

— Dumneata l-ai sfătuit?

— Nu.

— Atunci cine?

— Cred că fiică-sa.

— Probabil; e atât de bună!

— Da.

O nouă tăcere. Ceasul bătu opt. Zgomotul îl smulse din reverie; îşi întinse picioarele, se ridică şi se întoarse-spre mine.

— Lasă-ţi o clipă cartea, zise el, şi apropie-te puţin de foc.

Eram din ce în ce mai uimită şi, negăsind explicaţia minunii, l-am ascultat.

— Acum o jumătate de ceas, zise el, ţi-am vorbit despre nerăbdarea mea de a cunoaşte urmarea unei povestiri; dar m-am gândit mai bine să iau eu rolul povestitorului, ca să fii dumneata cel care ascultă. Înainte de a începe, te încunoştinţez că povestirea o să ţi se pară cam banală, dar amănuntele învechite îşi recapătă uneori prospeţimea, dacă-s rostite de alte buze. De altfel, veche sau nu, e scurtă.

Acum douăzeci de ani, un biet pastor (nu interesează acum numele lui) se-ndrăgosti de o tânără bogată; fata îl iubea şi ea şi se mărită cu el, în ciuda împotrivirii tuturor rudelor sale, care nu mai vrură să ştie de dânsa după căsătorie. Doi ani după aceea amândoi îndrăzneţii muriseră şi se odihneau liniştiţi împreună, unul lângă celălalt sub aceeaşi loc de veci ( am văzut mormântul ce alcătuia o părticică din pardoseala de piatră a unui cimitir uriaş, care înconjoară mohorâta catedrală, neagră ca funinginea, dintr-un mare oraş manufacturier, în comitatul... De pe urma lor rămăsese o fată care fu primită încă de la naştere în braţele carităţii, la fel de reci ca troienele de zăpadă în care aproape m-am înecat astă-seară. Copila părăsită fu dusă în locuinţa unei bogate rude a mamei ei, fu crescută de o mătuşă numită (acum ajung la nume) doamna Reed din Gateshead. Tresari? Ai auzit cumva vreun zgomot ? Pesemne-i un guzgan care umblă printre grinzile clasei de alături. Înainte de a o repara şi transforma, era un hambar şi hambarele sunt de obicei pline de guzgani. Dar să ne continuăm povestirea. Doamna Reed o ţinu pe orfană zece ani. Nu ştiu dacă a fost fericită sau nu; nimeni nu mi-a spus-o. După aceea, copila fu trimisă într-un loc pe care îl cunoşti, întrucât e vorba de şcoala din Lowood, unde ai stat şi dumneata atâta timp. Se pare că a făcut acolo o carieră foarte onorabilă, din elevă ajungând institutoare – ca dumneata. Sunt într-adevăr uimit de asemănarea ce există, cel puţin în unele amă­nunte, între povestea ei şi povestea dumitale. Fata aceea a plecat din Lowood şi s-a făcut guvernantă. Vezi, şi aici cele două destine se aseamănă. Ca guvernantă a crescut pe pupila unui oarecare domn Rochester.

— Domnule Rivers! exclamai eu.

— Îmi dau seama ce simţi, zise el, dar stăpâneşte-te o clipă. Aproape c-am sfârşit; ascultă-mă până la capăt. Nu ştiu nimic despre domnul Rochester decât că a propus o căsătorie onorabilă acelei fete, dar chiar în faţa alta­rului ea a descoperit că cel cu care venise acolo avea o soţie încă în viaţă, deşi nebună. Cum s-a purtat după aceea domnul Rochester şi ce explicaţii a dat el tinerei fete, despre asta se pot face numai presupuneri. Cert e că atunci când a fost nevoie de prezenţa tinerei guvernante şi a căutat-o, s-a aflat că plecase; nimeni nu ştie unde şi cum. Părăsise noaptea castelul din Thornfield şi toate cercetările au rămas zadarnice; întregul ţinut a fost bătut în lung şi-n lat, fără să se poată afla despre ea. Totuşi, în ultima vreme, găsirea ei e o problema de extremă urgenţă; s-au dat anunţuri în toate ziarele; eu însumi am primit o scri­soare din partea unui oarecare domn Briggs, avocat, care mi-a dat toate aceste amănunte. Nu-i o poveste ciudată?

— Te rog să-mi spui un singur lucru, zisei eu, şi de vreme ce ştii atât de multe, fireşte că-mi poţi răs­punde. Ce-i cu domnul Rochester? Unde-i? Ce face? E sănătos?

— Nu ştiu nimic despre domnul Rochester; scrisoa­rea nu pomeneşte decât de tentativa lui de a comite o înşelătorie şi o ilegalitate; despre asta ţi-am vorbit. Ar trebui mai curând să întrebi de numele guvernantei şi de împrejurarea care cere cu urgenţă prezenţa ei.

— Nimeni nu s-a dus la Thornfield? Nimeni nu l-a văzut pe domnul Rochester?

— Cred că nu.

— I s-a scris?

— Bineînţeles.

— Şi ce-a răspuns? Unde-i scrisoarea lui?

— Domnul Briggs îmi spune că răspunsul n-a fost redactat de domnul Rochester, ci de o doamnă care sem­nează Alice Fairfax.

Mi-am simţit sufletul îngheţat de groază. Aşadar, te­merile mele cele mai rele erau probabil întemeiate. După cum se vede, părăsise Anglia şi în deznădejdea lui se întorsese spre vechile-i vizuini de pe continent. Şi ce narcotice căutase pentru suferinţele-i crâncene? Cu ce voia să-şi aline teribila-i patimă? Nu îndrăzneam să răs­pund la această întrebare. Oh, bietul meu stăpân! El, care-mi fusese aproape soţ. El, cel căruia atât de des îi spusesem "dragul meu Edward"'!

— Omul acela trebuie să fi fost un om rău, observă domnul Rivers.

— Nu-l cunoşti; nu-l judeca aşa! strigai eu înflă­cărată.

— Foarte bine, de altfel am altceva mai bun de făcut decât să mă ocup de el; trebuie să-mi sfârşesc povestirea. Deoarece nu-mi ceri numele guvernantei, am să ţi-l spun eu. Aşteaptă! Îl am aici; e mai bine ca lucrurile de seamă să fie puse cu grijă pe hârtie, negru pe alb.

Tacticos, îşi scoase din nou portofelul, îl deschise şi căută ceva. Dintr-o despărţitură trase o bucăţică de hârtie mototolită ce părea că fusese ruptă în grabă. Recunoscui după formă şi după petele de ultramarin, lac şi vermilion că e bucata ruptă din hârtia ce acoperea portretul domnişoarei Oliver. St. John se ridică, o ţinu înaintea ochilor şi eu citii, scrise de mine cu cerneală de China, cuvintele "Jane Eyre". Le scrisesem de bună seamă într-o clipă în care gândurile îmi rătăceau aiurea.

— Briggs, urmă el, îmi vorbea de o Jane Eyre; anun­ţurile din ziare vorbeau de o Jane Eyre; eu cunoşteam o Jane Elliott. Recunosc că aveam bănuieli, dar n-am că­pătat certitudinea decât ieri după amiază. Îţi mărturi­seşti numele şi renunţi la pseudonim?

— Da, da. Dar unde-i domnul Briggs? Poate ştie mai mult decât dumneata despre domnul Rochester.

— Briggs e la Londra. Nu cred să ştie ceva referitor la domnul Rochester, nu-l interesează acest domn. Dând atenţie amănuntelor, uiţi lucrul cel mai însemnat şi nu mă întrebi pentru ce te caută domnul Briggs şi de ce are nevoie de dumneata.

— Adevărat. De ce?

— Ca să-ţi spună că unchiul dumitale, domnul Eyre din Madera, a murit; ţi-a lăsat toată averea şi acum eşti bogată. Pentru asta te caută şi pentru nimic altceva.

— Eu bogată?

— Da, da; dumneata eşti o moştenitoare bogată. Urmă o clipă de tăcere.

— Va trebui desigur să-ţi dovedeşti identitatea, urmă St. John, dar asta n-o să fie greu şi atunci o să capeţi imediat averea. E în acţiuni engleze. Briggs are testa­mentul şi toate hârtiile trebuincioase.

Întorsesem o filă nouă din cartea vieţii mele! E fru­mos, cititorule, să scapi de sărăcie ca să te îmbogăţeşti deodată; e chiar foarte frumos; dar nu-i ceva pe care-l înţelegi numaidecât şi de care te poţi bucura pe deplin din prima clipă. Şi apoi sunt în viaţă alte bucurii mai îmbătătoare, care-ţi dau mai mulţi fiori. O avere e o fericire mare, dar pământească: n-are nimic ideal. Totuşi se leagă de ea e solid, liniştit, iar bucuria pe care o simţi nu se poate manifesta cu entuziasm; nu sări, nu ţipi, nu strigi ura! Când afli că eşti bogat, începi să te gândeşti la răspunderi, la încurcături. La o adică, eşti mulţumit, dar ai griji mari. Te stăpâneşti şi primeşti ves­tea despre norocul ce-a dat peste tine cu figura serioasă. De altfel, cuvintele: testament, moştenire, merg mână în mână cu moarte şi înmormântare. Unchiul murise şi el era unica mea rudă. De când auzisem că există, nutri­sem nădejdea să-l văd o dată; acum nu mai era cu pu­tinţă. Apoi banii mi se dădeau numai mie, iar nu unei familii care s-ar fi bucurat de ei; numai mie. Desigur era un noroc; o să fiu atât de fericită, de independentă! O simţeam bine şi gâdul acesta făcea să-mi bată inima cu putere.

— În sfârşit, ridici capul, îmi zise domnul Rivers. Cre­deam că te-a privit Meduza şi te-ai schimbat în stană de piatră. Poate că acum ai să mă întrebi ce avere ai.

— Cât?

— Oh, o bagatelă! Nici nu merită osteneala să-ţi mai spun. Se zice că ar fi vorba de douăzeci de mii de lire.

— Douăzeci de mii de lire?

Eram din nou uluită. Mă gândisem la vreo patru sau cinci mii. Vestea îmi tăie o clipă răsuflarea. Domnul St. John, pe care până atunci nu-l auzisem niciodată râzând, începu să râdă.

— Dacă ai fi săvârşit un omor, zise el, şi dacă ai fi aflat că ai fost descoperită, ai avea o înfăţişare mai pu­ţin speriată ca acum.

— E o sumă mare. Nu crezi că e o greşeală?

— Câtuşi de puţin.

— Poate că n-ai citit bine cifrele şi nu sunt decât două mii?

— E scris în litere, nu în cifre: douăzeci de mii. Mă simţeam asemeni unui om fără prea multă poftă de mâncare, dar care se pomeneşte dintr-o dată singur înaintea unei mese pregătite pentru o sută de persoane. Domnul Rivers se ridică şi-şi puse mantaua.

— Dacă noaptea n-ar fi aşa de urâtă – spuse el – aş trimite-o pe Hannah să-ţi ţină tovărăşie. Pari atât de nenorocită, că nu-i bine să te las singură. Dar biata Hannah n-ar putea răzbate prin troiene cu aceeaşi uşu­rinţă ca mine. Picioarele ei nu sunt aşa de lungi, încât mă văd silit să te las pradă mâhnirii dumitale. Bună seara.

Pusese mâna pe clanţă, când îmi veni un gând nebun.

— Stai o clipă! strigai eu.

— Ei, ce-i?

— Aş vrea să ştiu de ce tocmai dumitale ţi-a cerut domnul Briggs amănunte despre mine; de unde te cu­noaşte şi ce l-a făcut să creadă că dumneata, care lo­cuieşti într-un ţinut atât de izolat cum e acesta, l-ai putea ajuta să mă descopere.

— Oh! zise el, fiindcă sunt preot, iar preoţii sunt dese­ori consultaţi în asemenea cazuri ciudate.

Puse din nou mâna pe clanţă.

— Nu, nu mă mulţumesc cu atât, strigai eu.

Într-adevăr, în răspunsul său evaziv şi grăbit era ceva care, în loc să-mi aline curiozitatea, mi-o aţâţa şi mai mult.

— E ceva tare ciudat în toate astea, adăugai eu, şi vreau să ştiu totul.

— Altă dată.

— Nu; astă-seară! Chiar astă-seară!

Şi cum el făcu un pas în odaie, mă aşezai în dreptul uşii. Părea stânjenit.

— Poţi fi sigur că n-o să pleci înainte de a-mi spune tot.

— Aş prefera să-ţi spun altă dată.

— Nu, ai să-mi spui acum! Trebuie!

— Aş vrea s-o afli mai degrabă de la Diana sau de la Mary.

Împotrivirea lui nu făcea decât să-mi sporească ne­răbdarea. Voiam să ştiu tot – şi numaidecât. I-o spusei.

— Dar, răspunse el, ţi-am spus că sunt un om aspru şi greu de înduplecat.

— Şi eu sunt o femeie aspră, de care e cu neputinţă sa scapi.

— Sunt rece, urmă el, şi pasiunea nu mă poate cuceri.

— Eu sunt înflăcărată, şi focul topeşte gheaţa. Fla­căra căminului a făcut să se topească toată zăpada de pe mantaua dumitale; apa a curs pe nisipul care pare acum o pastă înmuiată. Domnule Rivers, dacă vrei să-ţi ispăşeşti înalta crimă că mi-ai murdărit nisipul din bucătărie, spune-mi ceea ce vreau să ştiu...

— Bine, zise el. Cedez stăruinţei, dacă nu înflăcărării dumitale, tot aşa cum piatra se lasă străpunsă de pică­tura de apă ce cade necontenit; de altfel, va trebui s-o spui o dată. Ce mi-e acum, ce mi-e mai târziu? Te cheamă Jane Eyre?

— Fireşte; asta a fost lămurit mai dinainte.

— Ştii poate că am acelaşi nume cu dumneata? Că am fost botezat St. John Eyre Rivers?

— Nu! Îmi amintesc că am văzut litera E în iniţialele dumitale însemnate pe cărţile ce mi le-ai împrumutat în diferite rânduri. Dar nu m-am întrebat niciodată ce nume ar putea reprezenta aceasta literă. Dar atunci. .... Fireşte...

Tăcui; nu voiam să nutresc, şi mai puţin încă să ex­prim, gândul ce-mi trecuse prin minte – care prindea fiinţă, care, într-o clipă, se schimba pentru mine într-o puternică probabilitate. Toate împrejurările se împleteau, se potriveau, într-o ordine închegată. Lanţul, până atunci doar nişte inele separate, fără formă, începea să se întindă acum drept înaintea mea; fiecare verigă era zdravănă, iar întregul desăvârşit. Înainte ca St. John să deschidă gura, instinctul îmi vesti toate astea. Dar cum nu mă pot aştepta ca şi cititorii să aibă aceeaşi înţelegere in­tuitivă, am să repet lămurirea pe care mi-a dat-o dom­nul Rivers.

— Mama mea era născută Eyre, zise el. Avea doi fraţi, unul preot care s-a căsătorit cu miss Jane Reed din Gateshead; celălalt, John Eyre, era negustor şi a plecat mai târziu la Funchai, în Madeira. Domnul Briggs, avocatul domnului Eyre, ne-a scris în august trecut ca să ne vestească moartea unchiului nostru şi să ne spună că-şi lăsase averea fiicei fratelui său, preotul, nevrând să ştie de noi din pricina unei certe dintre tata şi el, pe care n-a uitat-o niciodată. Acum câteva săptămâni ne-a scris din nou ca să ne arate că moştenitoa­rea nu putea fi găsită şi să ne întrebe dacă ştim ceva despre dânsa. Un nume, scris din întâmplare pe o bucată de hârtie, m-a făcut s-o descopăr. Restul îl ştii.

Vru să plece iar, dar mă proptii cu spatele de uşă.

— Lasă-mă să vorbesc, zisei; dă-mi răgaz să răsuflu şi să mă gândesc.

Mă oprii, el rămase în picioare înaintea mea, cu pălăria în mână, şi părea destul de liniştit. Am urmat.

— Mama dumitale a fost sora tatei?

— Da.

— Era, aşadar, mătuşa mea?

El dădu din cap.

— Unchiul meu John era unchiul John al dumitale? Dumneata, Diana şi Mary sunteţi copiii surorii, iar eu sunt fiica fratelui său.

— Sigur că da.

— Atunci voi trei îmi sunteţi veri: jumătate din sângele nostru are acelaşi izvor.

— Da, suntem veri.

Îl privii. Mi se părea că regăsisem un frate – un frate de care puteam fi mândră, pe care-l puteam iubi – şi două surori pline de însuşiri alese, la care ţinusem mult şi pe care le iubisem din toată inima, chiar când nu văzusem în ele decât nişte străine. Aceste două fete, pe care le admirasem cu un amestec amar de simpatie şi deznădejde, când, îngenuncheată pe pământul umed privisem pe fereastra scundă şi zăbrelită de la Moor-House, aceste fete îmi erau rude apropiate. Tânărul înalt, arătos, care mă ridicase aproape moartă de pe pragul casei lui, mi-era de asemenea rudă de sânge. Fericită descoperire pentru o biată părăsită! Iată într-adevăr bo­găţia! O bogăţie a sufletului, un izvor de dragoste curată şi adevărată! Era o fericire puternică, nespus de dulce şi îmbătătoare, ce nu semăna cu cea pe care o încercasem aflând că am bani mulţi; fiindcă, deşi ştirea era bine­venită, nu simţisem decât o bucurie cumpătată. În încântarea fericirii mele neaşteptate, împreunai mâiniie; inima îmi bătea să se rupă, vinele-mi zvâcneau cu putere.

— Oh, sunt fericită! Sunt fericită! strigai eu.

St. John zâmbi.

— Nu ţi-am spus că în loc să te ocupi de lucrurile însemnate, te interesezi de fleacuri? rosti el. Ţi-ai păstrat cumpătul când ţi-am spus că eşti bogată, iar acum iată cum te-ai aprins pentru un lucru neînsemnat.

— Ce vrei să zici? O fi poate neînsemnat pentru dumneata care ai surori şi nu-ţi pasă de o verişoară. Dar eu, eu care n-aveam pe nimeni? Trei rude sau două, dacă nu vrei să te numeri printre ele, s-au născut în clipa asta pentru mine. Da, repet, sunt fericită!

Mă plimbam agitată prin odaie. Apoi mă oprii, su­focată aproape de gândurile ce mă copleşeau, prea nă­valnice ca să le primesc, să le pun în ordine. Mă gândeam la tot ce s-ar putea întâmpla şi avea să se întâmple în curând; priveam pereţii albi şi credeam că văd un cer spuzit de stele, şi parcă fiecare mă călăuzea spre o ţintă sau spre o bucurie. În sfârşit, eram în stare să fac ceva pentru cei care-mi scăpaseră viaţa şi pe care până acum îi iubisem cu o dragoste neputincioasă. Erau subjugaţi şi eu puteam să-i dezrobesc; erau răzleţiţi şi eu îi puteam strânge laolaltă; independenţa şi bogăţia care erau ale mele puteau fi şi ale lor. Nu eram patru? Douăzeci de mii de lire împărţite în mod egal însemna cinci mii de lire pentru fiecare. Era de ajuns şi prea de ajuns. Dreptatea ar fi fost înfăptuită, iar fericirea noastră asigurată. Bogăţia nu mă mai copleşea, nu mai era un simplu morman de aur, ci o bogăţie de viaţă, de nădejdi şi de bucurii.

Nu ştiu cum arătam în momentele când mintea mi-era năpădită de toate aceste gânduri, dar în curând am ob­servat că domnul Rivers aşezase un scaun la spatele meu şi încerca, plin de blândeţe, să mă facă să şed. Mă sfătuia să fiu liniştită. Îi spusei că mintea nu-mi era nicidecum tulburată; îi dădui mâna deoparte şi reîncepui să mă plimb prin odaie.

— Mâine ai să le scrii Dianei şi lui Mary, spusei eu, şi-o să le rogi să se înapoieze numaidecât. Diana mi-a spus că ea şi sora ei s-ar socoti bogate dacă ar avea câte o mie de lire; de aceea, cred că fiecare o să fie mulţumită cu cinci mii.

— Spune-mi de unde pot lua un pahar cu apă, răs­punse St. John. Ar trebui să faci un efort ca să te po­toleşti.

— Lasă prostiile! Ce efect va avea asupra dumitale această moştenire? Te va reţine în Anglia, te va hotărî să te însori cu domnişoara Oliver şi să trăieşti ca toţi muritorii de rând?

— Baţi câmpii ; ţi s-a tulburat mintea. Te-am vestit pe neaşteptate şi noutăţile te-au tulburat atât de mult că nu te mai poţi stăpâni.

— Domnule Rivers, mă faci să-mi pierd răbdarea! vorbesc cu destulă judecată. Dumneata nu mă înţelegi sau mai bine zis te prefaci că nu mă înţelegi.

— Poate că dacă o să vorbeşti mai lămurit, o să te înţeleg mai bine.

— Nu te-ai lămurit! Ce poate fi mai lămurit? E foarte uşor de înţeles că împărţind cele douăzeci de mii de lire între nepot şi cele trei nepoate ale unchiului John, fie­căruia îi vor reveni câte cinci mii de lire. Doresc să scrii surorilor dumitale, arătându-le ce moştenire au căpătat.

— Adică ce moştenire ai căpătat dumneata.

— Ţi-am spus cum văd eu lucrurile în cazul de faţă şi-n alt fel nu le pot vedea. Nu sunt o egoistă brutală, câineşte de nedreaptă sau o ticăloasă nerecunoscătoare. De altfel, vreau să am un cămin, vreau să am rude; mi-e drag Moor-House şi vreau să trăiesc acolo; le iubesc pe Diana şi pe Mary şi vreau sa fiu toată viaţa legată de ele. Îmi va plăcea şi-mi va prinde bine să am cinci mii de lire; dar douăzeci m-ar chinui şi m-ar apăsa pe suflet. Apoi, dacă aceşti bani sunt ai mei în faţa legii, nu sunt şi în faţa dreptăţii. Nu vă dau decât ce mi-ar fi cu totul nefolositor; nu vreau nici ciorovăieli, nici îm­potriviri; să ne înţelegem între noi şi să hotărâm numaidecât.

— Te laşi dusă de primul impuls, trebuie să te gândeşti câteva zile, ca să putem pune temei pe vorbele dumitale.

— Oh! dacă te îndoieşti doar de sinceritatea mea, atunci nu mă tem de nimic. Recunoşti că am dreptate?

— Într-adevăr, îmi dau seama că ai oarecare drep­tate, dar e împotriva tuturor obiceiurilor. Afară de asta, toata averea îţi aparţine pe drept. Unchiul a câştigat-o prin strădaniile lui şi avea dreptul s-o lase cui voia. Ţi-a lăsat-o dumitale. La urma urmelor, legea îţi îngăduie s-o păstrezi şi poţi s-o socoteşti a dumitale fără mustrări de cuget.

— Pentru mine, răspunsei, e o chestie de sentiment şi de conştiinţă. Trebuie să mă las călăuzită de sentimente; am atât de rar prilejul s-o fac. Chiar dacă ai discuta, ai ridica cine ştie ce obiecţii şi m-ai sâcâi un an întreg, n-aş putea renunţa la plăcerea fără seamăn pe care am întrezărit-o, aceea de a plăti în parte o da­torie nespus de mare şi de a-mi câştiga prieteni pentru tot restul vieţii.

— Vorbeşti aşa acum, spuse St. John, pentru că nu ştii ce înseamnă să ai avere şi prin urmare nici ce în­seamnă să te bucuri de ea. Nu ştii ce-ai putea ajunge cu douăzeci de mii de lire, ce loc ai putea ocupa în lume; nu ştii ce viitor s-ar deschide înaintea dumitale; nu ştii...

— Iar dumneata, îl întrerupsei, nu-ţi poţi închipui cu câtă ardoare năzuiesc spre o dragoste frăţească. N-am avut niciodată un cămin, nici fraţi, nici surori; trebuie şi vreau să le am acum. Nu-i aşa că o să mă recunoaşteţi ca rudă şi o să mă primiţi printre voi?

— Jane, o să-ţi fiu frate, iar surorile mele or să-ţi fie surori, fără să-ţi cerem jertfa drepturilor dumitale bine întemeiate.

— Frate-meu? Da, la mii de leghe depărtare! Su­rori? Da, robind la străini. Iar eu bogată, îndopată cu aur, fără ca vreodată să-l fi câştigat, ori să-l fi me­ritat! Dumneata, fără un ban! Straşnică egalitate şi frăţie! O, legătură de suflet! O, dragoste adâncă!

— Dar, Jane, dorinţa dumitaie de a avea o familie şi o fericire casnică poate fi împlinită prin alte mijloace decât cele de care vorbeşti; te poţi mărita.

— Iar vorbeşti prostii! Să mă mărit! Nu vreau sa mă mărit şi n-o să mă mărit niciodată.

— Nu mai vorbi aşa. Cuvintele astea atât de necuge­tate sunt încă o dovadă că vorbeşti fără să cugeţi.

— Nu, nu! Ştiu ce spun! Ştiu ce simt şi cât de vajnic mi se răzvrăteşte întreaga fiinţă la simplul gând al mă­ritişului. Nimeni nu s-ar căsători cu mine din dragoste şi nu vreau ca omul care m-ar lua să facă o simplă afacere. Nu vreau un străin care ar fi cu totul deosebit de mine şi cu care nu m-aş putea înţelege. Am nevoie de rude, vreau să spun de oameni care simt ca şi mine. Mai spune-mi o dată că ai să-mi fii frate. Când ai rostit aceste cuvinte, sufletul mi s-a topit de fericire. Dacă poţi, repetă-le, rostindu-le din toată inima.

— Cred ca pot. Ştiu că mi-am iubit totdeauna surorile şi ştiu că dragostea mea e întemeiată pe stima ce-o am pentru ele şi calităţile şi admiraţia ce-o port destoiniciei lor. Şi dumneata eşti deşteaptă şi te porţi cum trebuie. Semeni în obiceiuri şi gusturi cu Diana şi cu Mary; prezenţa dumitale mi-a fost totdeauna plăcută şi de câte ori am stat de vorbă cu dumneata, am găsit o alinare. Simt că-ţi pot face cu uşurinţă şi în chip firesc loc în inima mea, şi simt că te socotesc o a treia soră, mai tânără.

— Îţi mulţumesc. Pentru astă-seară mi-e de ajuns. Acum ai face bine să pleci, căci dacă mai rămâi, ai putea să mă superi iar cu îndoielile dumitale urâcioase.

— Dar şcoala, domnişoară Eyre? Cred că acum va trebui s-o închidem.

— Nu. Voi rămâne până găseşti altă învăţătoare.

Zâmbi mulţumit, îmi strânse mina şi plecă. N-am nevoie să povestesc amănunţit lupta pe care a trebuit s-o duc şi să arăt argumentele la care a trebuit să recurg până să se împartă moştenirea aşa cum doream. Am avut o sarcină foarte grea; dar eram pe deplină hotărâtă şi verii mei văzură în cele din urmă că sunt cu adevărat neclintită în gândul de a face o împărţire dreaptă a averii; cum, pesemne, în inimile lor simţiseră că am dreptate şi, pe deasupra, trebuie să fi fost conştienţi că în locul meu ar fi făcut acelaşi lucru, până la urmă se învoiră măcar să încredinţeze rezolvarea unor arbitri. Au fost aleşi ca arbitri domnul Oliver şi un destoinic om de legi. Amândoi mi-au dat dreptate şi aşa am izbândit. St. John, Diana, Mary şi cu mine ne primirăm moşte­nirea.