Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 32.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Continuam să mă ocup de şcoală cu toată hărnicia şi devotamentul de care eram în stare. La început a fost cu adevărat greu. În ciuda strădaniilor mele, mi-a trebuit câtăva vreme până să pot pătrunde firea şcolăriţelor. Văzându-le atât de neştiutoare şi amorţite, credeam că nu mai era nici o nădejde şi că toate vor rămâne la fel de neajutorate, dar după scurt timp, îmi dădui seama că mă înşelasem: existau şi între ele diferenţe, ca şi între copiii cu educaţie, şi, când am ajuns să ne cunoaştem, acele diferenţe se măriră repede. Încetă uimirea pe care le-o pricinuia felul meu de a fi, purtările mele, băgai de seamă că unele dintre cele necioplite şi cu înfăţişare greoaie erau înzestrate cu o minte într-adevăr ageră, unele chiar îndatoritoare şi drăguţe şi am găsit printre ele multe pilde de curăţenie sufletească, de demnitate înnăscută şi însuşiri minunate care-mi câştigară bu­năvoinţa şi admiraţia. În curând simţiră plăcerea de a-şi face bine temele, de a fi curate, de a-şi învăţa regulat lecţiile şi a avea purtări liniştite şi ordonate. Iuţeala pro­greselor lor fu în unele privinţi uimitoare şi curând am simţit o mândrie justificată şi am fost fericită; de alt­fel, începusem să le îndrăgesc pe elevele mai bune, după cum şi ele mă iubeau pe mine. Printre şcolăriţe, aveam câteva fiice de fermieri, care erau mai mari, aproape femei în toată firea. Ştiau să citească, să scrie, să coasă. Le învăţai gramatica, geografia, istoria şi lucrături mai fine de mână; găsii printre ele firi bune, dornice să în­veţe şi să se ridice. Adeseori, seara, petreceam câteva ceasuri plăcute la ele acasă. Părinţii lor (fermierul şi ne­vasta) mă copleşeau cu atenţii. Mă bucuram de ospitali­tatea lor simplă şi o răsplăteam printr-o consideraţie şi un respect scrupulos faţă de sentimentele lor, respect cu care poate nu fuseseră obişnuiţi şi care-i încânta şi le făcea bine, pentru că, fiind astfel ridicaţi în ochii lor, voiau să fie vrednici de consideraţia ce li se arăta.

Îmi dădeam seama că sunt iubită. De câte ori mă plim­bam, auzeam de peste tot salutări rostite cu căldură şi eram întâmpinată cu zâmbete prieteneşti. A trăi încon­jurată de respectul tuturor, chiar numai de cel al oame­nilor care muncesc, înseamnă să trăieşti liniştit şi feri­cit sub lumina soarelui. Simţămintele senine înmuguresc şi înfloresc la razele sale. În acea epocă a vieţii mele, sufletul îmi era mai adesea plin de recunoştinţă decât doborât de mâhnire, dar totuşi, ca să-ţi spun totul, citi­torule, în mijlocul acelei vieţi liniştite şi rodnice, după ce-mi petreceam ziua printre elevele mele într-o muncă cinstită, iar seara desenam şi citeam, cu mulţumire, sin­gură, vise ciudate mă urmăreau în timpul nopţii: vise diferite, zbuciumate, furtunoase. În mijlocul acelor scene neobişnuite din vis, a aventurilor grozave şi romantice, întâlneam totdeauna pe domnul Rochester în clipa de supremă încercare. Atunci mi se părea că sunt în braţele lui, că-i aud glasul, că-i întâlnesc privirea, că-i ating mâinile şi obrazul, credeam că-l iubesc şi că sunt iubită de el; nădejdea de a-mi petrece zilele lângă el se aprindea cu toată puterea de altădată. Apoi mă sculam şi-mi aminteam unde eram şi ce făceam; tremurând tulburată, m-aşezam pe patul meu simplu de brad; noaptea liniştită şi neagră era martora chinurilor şi deznădejdii mele; ea asculta izbucnirile patimii mele. A doua zi, la ora nouă, deschideam cu punctualitate şcoala şi, liniştită, împăcată, mă pregăteam pentru datoriile zilei.

Rosamond Oliver îşi ţinu făgăduiala de a mă vizita. De obicei venea când îşi făcea călare plimbarea de dimi­neaţă. Venea în galop mic până la uşă, pe poneiul ei, ur­mată de un servitor în livrea. Nu se poate închipui nimic mai încântător decât acea tânără amazoană, în costumul ei purpuriu, cu toca ei de catifea neagră, pusă cu multă graţie pe buclele lungi ce-i mângâiau obrajii şi-i flutu­rau pe umeri. Aşa intra în şcoală şi trecea prin mijlocul ţărăncuţelor uimite. Venea de obicei la ceasul când domnul Rivers citea catehismul. Mă tem că privirea fetei pătrun­dea adânc în sufletul tânărului pastor. Un fel de instinct îl vestea când intra ea, chiar dacă n-o vedea, chiar când nu se uita spre uşă. Cum apărea, el roşea, trăsăturile-i marmoreene se schimbau aproape pe nesimţite, cu toate sforţările ce voiau să le păstreze neclintite. Chiar liniştea lor arăta o înflăcărare mai aprigă decât ar fi putut-o vădi muşchii zguduiţi sau privirile săgetătoare.

Cu siguranţă că ea îşi cunoştea puterea şi domnul Rivers nu i-o ascundea, fiindcă nu putea. Cu tot stoicismul lui, când ea i se adresa sau îl privea cu un zâmbet cald, mâinile îi erau stăpânite de tremur şi faţa i se înroşea. Părea că-i spune cu privirile ceea ce buzele sale nu puteau rosti : "Te iubesc şi ştiu că-ţi plac. Tac, nu pentru că mă îndoiesc de izbândă; dacă ţi-aş dărui inima, cred că ai primi-o. Dar inima aceasta a şi fost depusă pe un altar sfânt; flăcările o înconjoară şi în curând nu va mai rămâne decât cenuşa jertfei."

Atunci ea se îmbufna ca un copil dezamăgit; vioiciunea-i radioasă îi era adesea potolită, ca şi cum un nor ar fi trecut peste ea; îşi trăgea repede mâna dintr-a lui şi se îndepărta în grabă din faţa aceluia ce era totodată un mucenic. Fără îndoială că St. John ar fi dat lumea-ntreagă ca s-o urmeze, s-o reţină, s-o păstreze acolo în clipa când ea pleca, dar nu voia să piardă nici o şansă de a cuceri cerul, nici să abandoneze, pentru dragostea ei, nădejdea raiului adevărat şi veşnic. De altfel, o sin­gură patimă nu putea îndestula firea lui de corsar, de poet şi de preot. Nu putea şi nu voia să renunţe la vastul câmp de luptă al misionarului pentru saloanele şi pacea din Vale Hall. Toate cele arătate le aflai într-o discuţie când, în ciuda rezervei lui, avui îndrăzneala să-i smulg această mărturisire.

Domnişoara Oliver îmi făcuse de mai multe ori cinstea să mă viziteze acasă. În curând o cunoscui bine, căci nu era prefăcută şi nu tăinuia nimic; era cochetă, dar bună; pretenţioasă, dar nu egoistă. Lumea fusese totdeauna îndatoritoare faţă de dânsa, dar nu făcuse din ea o fiinţă cu totul răsfăţată. Era pripită, dar avea suflet bun. Era mândră de chipul ei (nici n-ar fi putut să nu fie înfumurată când orice privire aruncată în oglindă îi arăta o asemenea revărsare de frumuseţe), dar nu afectată. Nu făcea de loc caz de bogăţie, fiind darnică, simplă, destul de deşteaptă, veselă, vioaie şi uşuratică. Într-un cuvânt, o fiinţă pe de-a-ntregul fermecătoare, chiar pentru o ob­servatoare rece ca mine, dar fără să fie cu adevărat inte­resantă şi fără să lase o impresie puternică. Era departe de a semăna, de pildă, cu surorile lui St. John. Totuşi, o iubeam aproape ca şi pe Adèle, numai că faţă de o copilă pe care o îngrijeşti şi o înveţi capeţi o afecţiune mai puternică decât cea pe care o poţi avea pentru o prietenă adultă, la fel de atrăgătoare.

Avea pentru mine o simpatie uneori capricioasă. Spunea că semăn cu domnul Rivers: "Numai că nu eşti nici pe departe atât de drăguţă, afirma ea, deşi eşti plăcută şi gingaşă; dar el e un înger". Totuşi, eram "bună, învă­ţată, liniştită şi dârză ca el" şi a face din mine o învă­ţătoare de sat era un lusus naturae(*1), spunea dânsa. Era sigură că din istoria vieţii mele s-ar putea face un roman minunat.

*1 Un joc al naturii (lat.)

Într-o seară, când cu zburdălnicia ei copilărească şi curiozitatea ei necugetată, dar nicidecum jignitoare, sco­tocea în bufetul şi masa bucătărioarei mele, a găsit două volume franceze, un volum de Schiller, o gramatică şi-un dicţionar german şi printre altele un mic portret al uneia dintre elevele mele cu un adevărat chip de înger, câteva privelişti după natură, luate în valea Morton şi prin împrejurimi.

La început a fost mirată, apoi încântată de plăcere.

— Dumneata ai făcut desenele astea? mă întrebă ea. Ştii franţuzeşte şi nemţeşte? Ce comoară de fată, ce mi­nune eşti! Desenezi mai bine decât profesorul meu de la pensionul din S... Vrei să-mi faci portretul ca să i-l arăt tatii?

— Cu plăcere, i-am răspuns.

Încercam fiorul unei adevărate plăceri de artist, la gândul că o să am un model atât de desăvârşit şi de încântător. Purta o rochie de mătase albastru-închis, care-i lăsa gâtul şi braţele goale, iar drept orice altă podoabă n-avea decât frumosul păr castaniu, ce-i flutura pe gât cu tot farmecul sălbatic al buclelor ei naturale. Luai o bucată de carton fin şi desenai cu grijă contururile chipu­lui ei fermecător. Mă gândii să colorez desenul, dar, cum era târziu, o rugai să-mi pozeze şi în altă zi.

Mă lăudă atât de mult tatălui ei, încât el o întovărăşi în seara următoare. Era un bărbat înalt, între două vârste, cu trăsături masive şi cu părul încărunţit. Stând în picioare lângă fiică-sa, părea un foişor năpădit de muşchi lângă o floricică strălucitoare. Mi se păru un om taciturn, poate mândru, dar fu foarte prietenos cu mine. Schiţa portre­tului fetei lui îi plăcu mult. Mă rugă să fac un portret cât voi putea de bun şi să vin în ziua următoare să petrec seara la Vale Hall.

M-am dus. Era o casă mare, frumoasă, şi care arăta bogăţia proprietarului. Tot timpul cât am stat acolo, Rosamond a fost veselă şi însufleţită. Tatăl ei se arătă foarte prietenos, şi când începu să vorbească după ceai cu mine,îşi exprimă în mod călduros admiraţia pentru ceea ce făcusem la şcoala din Morton şi spuse că după câte vede şi aude, sunt prea învăţată pentru un astfel de post, şi ca se teme că l-aş schimba curând pentru altul mai potrivit cunoştinţelor mele.

— Oh! da, fireşte tată, exclamă Rosamond, e destul de învăţată să fie guvernantă într-o familie din lu­mea mare.

"Prefer de o mie de ori să fiu aici decât în oricare familie de seamă din ţară"', gândii eu.

Domnul Oliver îmi vorbi cu mult respect despre dom­nul Rivers şi despre toţi ai lui. Îmi spuse că sunt o familie veche, că strămoşii lor fuseseră bogaţi, că odinioară tot Mortonul le aparţinuse şi că, chiar acum, ultimul urmaş al familiei putea, dacă voia, să-şi dovedească legăturile de rudenie cu cele mai strălucite neamuri. Socotea că-i un păcat ca un bărbat atât de tânăr şi frumos, plin de talente, să plece ca misionar; înseamnă să risipească o viaţă de mare preţ. Era vădit deci că domnul Oliver nu vedea nici o piedică în faţa căsătoriei dintre St. John şi Rosamond. Socotea obârşia tânărului preot, îndeletni­cirea lui sfântă, numele lui vechi, ca pe nişte compensaţii îndestulătoare pentru lipsa de avere.

Era 5 noiembrie, într-o zi de sărbătoare. După ce-mi ajutase să deretic prin casă, mica mea jupâneasă plecase foarte mulţumită de onorariul de un penny pe care i-l dădusem pentru a-i răsplăti râvna. Toată casa strălucea de curăţenie: pe jos era aşternut un strat proaspăt de nisip, portiţa sobei fusese lustruită, iar scaunele frecate cu grijă. Mă îmbrăcasem curat şi puteam să-mi petrec după-amiaza după pofta inimii mele.

Un ceas am tradus câteva pagini dintr-o carte ger­mană, după aceea mi-am luat paleta şi creioanele şi m-am apucat de o muncă plăcută şi uşoară. Voiam să sfârşesc portretul domnişoarei Oliver. Capul îl isprăvisem; nu mai aveam decât să adaug câteva trăsături de penel fondului, să mai dau unele umbre draperiilor, o urmă de carmin pe buzele pârguite, o mişcare mai graţioasă unor bucle, o culoare mai închisă umbrei lăsată de gene dedesubtul ochilor azurii. Desăvârşirea acestor amănunte fermecă­toare mă absorbise cu totul, când cineva bătu zorit în uşa ce se deschise numaidecât. St. John Rivers intră.

— Am trecut să văd cum îţi petreci ziua liberă. Nă­dăjduiesc că nu dusă pe gânduri? zise el. Da, văd că nu: asta-mi place. Când desenezi, te simţi mai puţin singură. După cum vezi, încă n-am încredere în dumneata, cu toate că până acum te-ai purtat minunat. Ţi-am adus carte, ca să-ţi treci timpul deseară.

Puse pe masă un poem apărut de curând, una dintre acele opere de valoare atât de des hărăzite publicului norocos din vremea aceea – epoca de aur a literaturii moderne.

Vai! cititorii din vremea noastră nu sunt atât de noro­coşi. Dar curaj! N-am să mă opresc aci ca să învinuiesc şi să mă vait. Ştiu că poezia n-a murit, nici geniul nu s-a pierdut, nici Mammon n-a dobândit puterea de a le încătuşa sau ucide; amândouă vor arăta iarăşi, într-o bună zi, că trăiesc şi-şi vor afirma existenţa, prezenţa şi puterea. Îngeri puternici, aflaţi la adăpost în cer, zâmbesc când sufletele josnice izbândesc şi cele slabe îşi plâng restriştea. Poezia distrusă? Geniul alungat? Nu! medio­critate, nu; nu îngădui invidiei să-ţi strecoare în cuget acest gând. Nu, ele nu numai că trăiesc, ci domnesc şi răsplătesc, iar fără înrâurirea lor divină răspândită pretutindeni, te-ai afla în iad – în iadul propriei tale nimicnicii.

Pe când priveam cu nesaţ paginile sclipitoare ale lui Marmion(căci era Marmion), St. John se aplecă să-mi cerceteze desenul. Tresări, dar se ridică fără să spună nimic. Înălţai ochii spre el, însă îmi ocoli privirea. Îi cunoşteam gândurile şi puteam să citesc desluşit în inima lui. În clipa aceea eram mai liniştită şi mai calmă decât el. Aveam asupra lui, în mod trecător, superioritatea că-mi dădeam seama ce se petrece cu dânsul, fără ca el s-o ştie. Mă gândii să-i fac puţin bine, dacă pot.

"Cu toată dârzenia şi puterea lui de a se stăpâni, îmi zisei, îşi impune o sarcină prea grea. Ferecă în el toate sentimentele şi-şi ascunde toate chinurile; nu destuinuieşte nimic; nu-şi deschide niciodată inima. Sunt sigură că-i va face bine să-i vorbesc puţin despre această fru­moasa Rosamond, pe care socoteşte că nu se cuvine s-o ia de soţie. Am să-l fac să vorbească."

Îi spusei să ia loc dar, ca de obicei, îmi răspunse că n-are vreme.

"Foarte bine, mi-am zis în gând, stai în picioare dacă vrei, dar n-o să pleci tocmai acum. Nu te las; în privinţa asta sunt foarte hotărâtă. Singurătatea e cel puţin tot atât de dureroasă pentru dumneata ca şi pentru mine. O să încerc întâi să descopăr izvorul tainic al tăriei tale şi să găsesc vreo spărtură în pieptul acesta de marmură, ca să-ţi torn câteva picături din balsamul simpatiei...

— Seamănă portretul ăsta? întrebai eu plină de cutezanţă.

— Dacă seamănă? Cu cine să semene? Nu m-am uitat mai de aproape.

— Ba te-ai uitat, domnule Rivers.

Brutalitatea mea neaşteptată şi ciudată îl făcu aproape să tresară. Mă privi uimit.

"Oh! asta nu-i încă nimic, îmi zisei. Am de gând să nu mă las intimidată de oricare răceală din partea dumitale; sunt hotărâtă să merg foarte departe."

Urmai:

— L-ai privit de aproape şi cu băgare de seamă; dar n-am nimic împotrivă să te mai uiţi la el.

Mă ridicai şi i-l pusei în mână.

— E un portret foarte reuşit, zise el; culorile sunt dulci şi luminoase, desenul corect şi gingaş.

— Da, da, ştiu. Dar ce zici despre asemănare? Cu cine seamănă portretul?

Stăpânindu-şi o oarecare şovăială răspunse:

— Cred că... cu domnişoara Oliver.

— Fireşte... Şi acum, domnule, ca să te răsplătesc pen­tru că ai ghicit atât de bine, am să-ţi fac o copie îngri­jită şi fidelă, chiar de pe această miniatură, numai să-mi făgăduieşti că o primeşti. Nu vreau să-mi pierd vremea şi să mă ostenesc făcând un lucru pe care i-ai socoti nevrednic de dumneata.

El se uita mereu la portret. Cu cât îl privea mai mult, cu atât îl ţinea mai strâns şi părea că-l soarbe din ochi.

— Seamănă! şopti el; ochii sunt bine făcuţi; culoarea, lumina, expresia, totul e desăvârşit. Parcă zâmbeşte!

— Ţi-ar plăcea să ai unul la fel, sau te-ar supăra? Spune-mi. Când o să fii în Madagascar, la Capul Bunei Speranţe, sau în India, o să-ţi pară bine să ai o astfel de amintire la îndemână sau vederea ei o să-ţi trezească gânduri supărătoare?

Ridică pe furiş ochii, mă privi nehotărât şi tulburat, apoi se uită la portret.

— Sigur că aş vrea să-l am; dar dacă ar fi cuminte şi înţelept din partea mea, asta-i altă întrebare.

De când eram convinsă că Rosamond îl plăcea cu adevărat şi că tatăl ei nu s-ar împotrivi la căsătorie, şi cum aveam mintea mai puţin aprinsă decât St. John, mă hotărâsem să mă trudesc din răsputeri ca această căsătorie să se facă. Eram sigură că devenind posesorul frumoasei averi a domnului Oliver, ar fi putut face tot atât de mult bine în jurul lui ca şi în cazul când s-ar fi dus să-şi risipească geniul şi puterile sub soarele tro­picelor. Stăpânită de acesta convingere, răspunsei:

— După câte pot judeca eu, cred că ar fi mai înţelept şi mai cuminte dacă ţi-ai lua de îndată originalul.

Între timp el se aşezase pe un scaun; pusese portre­tul în faţa lui, pe masă, şi, cu fruntea sprijinită în palmă, îl privea transportat. Văzui că nu era supărat, nici jignit de îndrăzneala mea. Mi-am dat seama chiar că, vorbindu-i atât de făţiş despre un subiect de care el socotea că nu te poţi apropia, vorbindu-i pe şleau, îl făceai să simtă o bucurie, o nesperată uşurare. Oamenii închişi la suflet au adesea mai multă nevoie decât cei expansivi să audă vorbindu-li-se în mod deschis despre sentimentele şi dure­rile lor. Cel mai stoic în aparenţă e la urma urmei tot om, şi, a te precipita – cu îndrăzneală şi bunăvoinţă "în tăcuta mare" a sufletului său, înseamnă adesea a-i face binele cel mai de seamă.

— Te place, sunt sigură, zisei, aşezându-mă în dosul scaunului său, iar tatăl ei te respectă. Apoi e o fată minu­nată: e într-adevăr cam nechibzuită, dar dumneata ai de-ajuns de multă minte pentru amândoi. Ar trebui s-o iei de nevastă.

— Mă place oare? întrebă dânsul.

— Fireşte, mai mult ca pe oricine; totdeauna vorbeşte de dumneata; nici un subiect n-o încântă atât de mult şi totdeauna se străduieşte să revină la el.

— E foarte plăcut să auzi acest lucru. Mai vorbeşte-mi un sfert de ceas.

Îşi scoase ceasul şi-l puse pe masă, ca să măsoare timpul.

— Dar de ce să mai vorbesc? întrebai eu. Dacă în răstimp pregăteşti vreun argument zdrobitor să mi-l arunci împotrivă, sau făureşti vreun nou lanţ cu care să-ţi încă­tuşezi inima?

— Nu-ţi închipui lucruri atât de teribile. Închipuie-ţi că cedez şi inima mi se moaie, cum se întâmplă de pildă acum. Dragostea omenească mă pătrunde ca un izvor proaspăt ce inundă cu valuri răcoroase ogorul pe care l-am pregătit cu atâta grija şi muncă, pe care plin de râvnă l-am însămânţat cu gânduri bune şi renunţare de sine, iar acum e înghiţit sub un val de nectar, iar semin­ţele noi sunt duse de ape, roase de o otravă îmbătătoare. Mă văd întins pe un divan din salonul de la Vale Hall, la picioarele logodnicei mele Rosamond Oliver. Ea îmi vorbeşte cu glasu-i blând, mă priveşte cu ochii pe care mâna dumitale îndemânatică i-a redat atât de bine, îmi zâmbeşte cu buzele-i de mărgean. Ea e a mea, sunt al ei; această viaţă, această lume trecătoare îmi ajunge. Taci! Nu spune nimic! Inima mi se umple de încântare, simţirile mele se desfată – îngăduie să se scurgă în pace vremea pe care am hotărât-o !

Îi făcui pe voie. Tictacul ceasornicului zorea neîntre­rupt. St. John respira repede şi înăbuşit: tăcui. Sfertul de ceas trecu în mijlocul acelei linişti. Îşi puse ceasornicul la loc, lăsă portretul jos, se ridică de pe scaun şi rămase în picioare în faţa căminului.

— Acum, zise el, am vrut să dărui această clipă scurtă patimii şi nălucirii; mi-am odihnit tâmplele la sânul ispi­tei şi mi-am pus de bună voie gâtul sub jugul ei de flori; am gustat din cupa ei. Culcuşul era arzător; o viperă e ascunsă în cunună; vinul e amar; făgăduielile ei sunt departe, iar propunerile false. Le văd şi le ştiu.

Îl privii uimită.

— E ciudat, urmă el, că în clipa când iubesc mai fier­binte pe Rosamond Oliver, când o iubesc cu toată puterea celei dintâi pasiuni al cărei obiect e neasemuit de frumos, graţios şi fermecător, capăt în acelaşi timp încredinţarea tare şi deplină că ea n-ar fi o nevastă bună pentru mine, că nu e tovarăşa care-mi trebuie şi că în mai puţin de un an de căsătorie mi-aş da seama de asta, iar după luni de beţie ar urma, o ştiu prea bine, o grămadă de regrete.

Nu mă putui opri să exclam:

— E într-adevăr ciudat!

— În timp ce o parte a fiinţei mele este –adânc impre­sionată de farmecele ei, o altă parte este tot aşa de pro­fund izbită de cusururile sale. Ea nu mi-ar înţelege năzu­inţele; nu m-ar putea ajuta cu nimic în atingerea idea­lurilor mele. Rosamond să sufere, să muncească, să fie apostol? Rosamond să fie nevasta unui misionar? Nu, asta nu se poate!

— Dar nu trebuie să fii neapărat misionar. Poţi renunţa la planul ăsta.

— Să renunţ? Oare nu ştii că aceasta-i chemarea mea? Marea mea înfăptuire? Temeliile pe care le aşez pe pământ pentru locuinţa mea cerească? Speranţa mea că voi fi socotit printre acei care şi-au înăbuşit orice ambiţie pentru dorinţa glorioasă de a-şi îndrepta semenii, de a aduce lumina cunoaşterii în împărăţiile întunericu­lui, de a înlocui războiul cu pacea, sclavia cu libertatea, ereziile cu credinţa, teama iadului cu nădejdea raiului? Să renunţ la planul ăsta, care mi-e mai scump decât sângele ce-mi curge în vine? Niciodată! Într-acolo trebuie să-mi îndrept privirile, pentru acest ţel trebuie să trăiesc.

După o lungă tăcere l-am întrebat:

— Şi domnişoara Oliver? Îţi este indiferent dac-o vezi nenorocită?

— Domnişoara Oliver este înconjurată de curtezani şi linguşitori. În mai puţin de o lună chipul meu o să i se şteargă din minte. O să mă uite şi o să se mărite pro­babil cu cineva care s-o facă mult mai fericită decât aş fi putut s-o fac eu.

— Vorbeşti cu răceală, dar lupta asta te chinuie. Te-ai şi schimbat.

— Nu, dacă am slăbit puţin, asta-i din cauza grijilor pe care mi le pricinuiesc planurile mele a căror îndeplinire e încă nesigură. Plecarea mea era mereu amânată; azi dimineţă am aflat că cel care trebuia să mă înlocuiască, a cărui sosire o aştept de atâta vreme nu va veni decât peste trei luni sau chiar peste şase.

— Tremuri şi roşeşti de câte ori domnişoara Oliver vine la şcoală.

Uimirea apăru din nou pe faţa lui: nu-şi închipuise că o femeie ar putea îndrăzni să vorbească astfel unui bărbat. Eu una eram în largul meu. Nu mă pot simţi legată de fiinţe cu minţi puternice şi rafinate – fie ei bărbaţi sau femei – până ce nu trec de hotarele convenţionale, până ce nu le cuceresc încrederea şi nu dobândesc un loc chiar lângă vatra inimii lor.

— Eşti originală şi de loc sfioasă, îmi zise el. Firea ţi-e tot atât de curajoasă, pe cât de pătrunzătoare ţi-e privirea; dar te încredinţez că-mi răstălmăceşti în bună parte emoţiile. Le crezi mult mai puternice şi mai adânci decât sunt, mă simpatizezi mai mult decât aş avea dreptul să-ţi cer. Când obrajii mi se înroşesc şi când tremur îna­intea domnişoarei Oliver, nu mă plâng; îmi dispreţuiesc slăbiciunea, ştiu că e josnică; e o simplă înfrigurare a cărnii. Dar îţi mărturisesc cu toată sinceritatea: nu-i o zvârcolire a sufletului. Sufletul mi-e tot atât de neclintit ca o stâncă din adâncul mării zbuciumate. Cunoaşte-mă aşa cum sunt: ca om rece şi aspru.

Am zâmbit neîncrezătoare.

— Mi-ai smuls mărturisirea pe negândite, continuă el, şi acum mult atârnă de discreţia dumitale. Mă aflu înaintea-ţi în starea în care m-am născut: despuiat de man­tia mânjită de sânge cu care creştinismul acoperă hido­şeniile omeneşti. Aşa cum sunt: un om rece, aspru, ambi­ţios. Dintre toate simţămintele, numai dragostea pentru Dumnezeu are o putere statornică asupra mea. Raţiunea, nu simţirea, mi-e călăuză; ambiţia mea e nemăsurată; dorinţa mea de a mă ridica mai sus, de a face mai mult decât alţii, e nesăturată. Cinstesc răbdarea, stăruinţa, hăr­nicia, talentul, fiindcă acestea sunt căile pe care oamenii ajung la ţeluri mari şi urcă pe înălţimi semeţe. Îţi pri­vesc drumul cu interes, fiindcă te socotesc o femeie har­nică, ordonată, energică, nu fiindcă te-aş compătimi în mod deosebit pentru încercările prin care ai trecut sau în gheara cărora încă te mai zbaţi.

— Te arăţi a fi un simplu filozof păgân.

— Nu, între mine şi filozofii deişti este o mare deosebire: eu cred; şi cred în Scriptură. Ai grşit epitetul. Nu sunt un filozof păgân, ci creştin – un discipol al sectei lui Isus. Ca discipol al său, eu adopt doctrinele sale imaculate, milostive, binefăcătoare. Le am şi am jurat să le răspândesc. Am fost crescut de mic la sânul religiei şi ea mi-a dezvoltat însuşirile. Din grăuntele mărunt, dragostea a crescut un copac care-şi dăruie umbra: filantropia. Din rădăcina sălbatică, nodu­roasă, a dreptăţii omeneşti a răsărit sentimentul justiţiei divine. Din ambiţia de a dobândi putere şi faimă pentru fiinţa mea nevrednică, a zămislit ambiţia de a întinde împărăţia stăpânului meu, de a înfăptui victoria în numele crucii, de a propovădui Scriptura la toată zidirea. Atâta a făcut religia pentru mine; a folosit cât se poate de bine aluatul meu, a plivit şi a altoit natura. Dar n-a putut s-o smulgă din rădăcini, nici nu va izbuti, până ce această făptură muritoare nu va trece în nemurire.

După ce spuse aceste cuvinte, îşi luă pălăria ce se afla pe masă lângă paleta mea şi mai privi o dată portretul.

— E frumoasă, şopti el. E într-adevăr trandafirul lumii!

— Nu vrei să-ţi fac portretul ei?

Cui bono?(*2) Nu.

*2 la ce bun (lat.)

Acoperii portretul cu foaia de hârtie fină pe care aveam obiceiul să-mi sprijin braţul când pictam, ca să nu mur­dăresc cartonul. Nu ştiu ce zărise deodată pe acea foaie goală; dar ceva îi atrase privirea. O luă repede, privi marginea; îmi aruncă o privire ciudată şi cu totul de neînţeles, o privire ce părea că-mi cercetează amănunţit chipul şi îmbrăcămintea, căci şi-o plimbă asupra mea cu iuţeala şi pătrunderea unui fulger. Buzele se întredeschiseră ca şi când ar fi vrut să vorbească, dar îşi sugrumă cuvintele, oricare ar fi fost.

— Ce este? întrebai.

— Nimic, răspunse el; şi cu dibăcie rupse o bucăţică de la marginea foii, punând hârtia la locul ei.

Peticul mic de hârtie pieri în mănuşă, grăbit îşi luă rămas bun şi dispăru.

La rândul meu, cercetai hârtia, dar nu văzui decât vreo câteva pete de culoare pe care le făcusem ca să-mi încerc nuanţele de culoare. Mă gândii la această întâmplare o clipă sau două; dar neputând descoperi taina şi încre­dinţată de altfel că nu putea avea mare însemnătate, o lăsai baltă şi curând nu mă mai gândii la ea.