Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 31.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Găsisem în sfârşit o casă, casa mea. Era o locuinţă modestă cu o bucătărie cu pereţii albi şi pământ pe jos, cu mobilierul alcătuit din patru scaune vopsite şi o masă, un ceas, un dulap cu câteva farfurii şi un set de ceai. Deasupra se afla o a doua odaie de aceeaşi mărime cu bucătăria cu un pat de brad şi un dulap cu sertare pentru haine. Bunătatea şi bunăvoinţa prietenelor mele m-a bucurat nespus, gândindu-se că voi avea nevoie de atâtea lucruri într-o casă.

E seara şi tocmai am lăsat-o liberă, dăruindu-i o portocală, pe fata orfană care mă ajută in cursul zilei. Stau singură la gura sobei. În dimineţa asta şcoala satului s-a deschis. Am douăzeci de eleve. Numai câteva ştiu să citească, să scrie sau să coasă. Au cel mai aspru accent din tot ţinutul. Până acum ne-a fost greu să ne înţelegem. Unele au purtări proaste şi sunt tot atât de necioplite, de neînţelegătoare, pe cât sunt de neştiu­toare; altele, dimpotrivă, sunt supuse, vor să înveţe şi au înclinaţii care-mi plac. Nu trebuie să uit că aceste ţărăncuţe grosolan îmbrăcate sunt făcute din sânge şi din carne, ca şi vlăstarele celor mai nobile familii, iar sămânţa desăvârşirii, rafinamentului, deşteptăciunii, a sen­timentelor alese este înăscută în sufletele lor ca şi în cele de obârşie foarte aleasă. Datoria mea e să dezvolt această sămânţă. Negreşit că aceasta îmi va da un oarecare simţământ de fericire. Nu aştept mari bucurii de la viaţa ce mi se deschide înainte: totuşi, forţând-mi mintea şi întrebuinţându-mi puterile cum se cuvine, o s-o pot scoate la capăt.

Fusesem oare, într-adevăr, veselă, mulţumită, liniştită, în timpul acelei dimineţi şi a după-amiezii petrecute în şcoala umilă, cu gereţii goi? Ca să nu mă înşel pe mine însămi, sunt silită să răspund că nu. Eram aproape dez­nădăjduită. Mă simţeam – da, neroadă ce sunt – mă simţeam înjosită. Mă întrebam dacă primind acest loc, nu mă coborâsem pe scara vieţii sociale, în loc să mă înalţ. Eram grozav de scârbită de neştiinţa, sărăcia şi bădărănia tuturor celor pe care îi auzeam şi îi vedeam în jurul meu. De fapt nici n-ar trebui să mă urăsc şi să mă dispreţuiesc prea mult pentru aceste sentimente. Ştiu că n-am avut dreptate – şi ăsta e un pas însemnat. O să mă străduiesc să le înving. Nădăjduiesc ca mâine să izbutesc, în parte. Peste câteva săptămâni poate că aceste sentimente vor fi înfrânte cu totul şi peste câteva luni e cu putinţă ca fericirea de a-mi vedea elevele progresând repede să-mi prefacă în bucurie scârba de acum.

De altfel, îmi zisei, ar fi fost oare mai bine să mă fi lăsat biruită de ispită, să fi ascultat de patimă, să nu fi avut nici o sforţare dureroasă, să nu fi luptat deloc, să mă fi lăsat prinsă într-o reţea de mătase, să mă fi întins pe florile ce acopereau capcana ca să mă tre­zesc într-o ţară din sud, în mijlociii unei vile elegante, să fi trăit acum în Franţa, ca amantă a domnului Rochester, îmbătată de dragostea lui? M-ar fi iubit, o, da, m-ar fi iubit cu înflăcărare câtva timp! Oh, da, mă iubea şi nimeni nu mă va iubi vreodată cum a făcut-o el. Niciodată n-am să mai aud plăcutele omagii aduse frumuseţii, tinereţii şi graţiei mele, căci niciodată, în ochii nimănui n-am să mai par a avea aceste farmece. Mă iubea, era îndrăgostit de mine, aşa cum niciodată nu va mai putea fi un alt bărbat. Dar ce spun eu? De ce las ca mintea să-mi rătăcească astfel? De ce, mai ales, simt aşa cum simt? Ce-i mai bine, mă întrebam: să fii sclavă într-un blestemat paradis în Marsilia – chinuită de o fericire amăgitoare, arsă de cele mai amare lacrimi de remuşcare într-un ceas şi de ruşine în celălalt, sau să fii învăţătoare la ţară, liberă şi cinstită, într-un colţişor pierdut între munţi, în adierea brizei, în inima sănătoasă a Angliei?

Da, simt acum că am făcut bine ţinând la principii şi legi, dispreţuind şi strivind îndemnurile nesănătoase ale unei nebunii de o clipă. Dumnezeu m-a călăuzit în ale­gerea mea şi mulţumesc proniei cereşti care m-a îndru­mat!

După ce am ajuns la această încheiere, m-am ridicat şi m-am dus spre uşă să privesc apusul soarelui şi câmpiile liniştite dinaintea căsuţei mele care, ca şi şcoala, era la o jumătate de milă departe de sat. Se auzeau ulti­mele triluri ale păsărilor.

"Văzduhul era dulce şi roua un balsam."

Admiram priveliştea şi mă socoteam fericită, de aceea fui uimită când după scurt timp îmi dădui seama că plâng. De ce? Din pricina soartei care mă smulsese de lângă stapânul meu, pentru că n-aveam să-l mai văd niciodată şi pentru că mi-era teamă să nu-l fi cuprins o deznădejde şi o furie nebună din cauza plecării mele ; pentru ca mă temeam să nu se abată prea mult de la credinţa în ceva mai bun şi drept, aşa fel încât să nu-mi rămână nici o speranţă. La acest gând îmi întorsei faţa de la cerul senin, privind la valea singuratică a Mortonului. Am spus singuratică, deoarece în faţa mea nu era nici o casă în afară de casa parohială pe jumate ascunsă de copaci şi în margine – acoperişul de la Vale Hall, unde locuia domnul Oliver cu fiica sa. Îmi ascunsei ochii şi-mi sprijinii capul de rama de piatră a uşii, dar în curând un zgomot uşor, ce venea de la poarta dintre livadă şi micuţa mea grădină, mă făcu să ridic capul. Un câine, pe care-l recunoscui a fi bătrânul Carlo al domnului Rivers, împingea poarta cu botul şi numai­decât îi zării şi stăpânul, sprijinit de poartă, cu braţele încrucişate. Fruntea-i era încreţită şi ochii lui aţinteau asupra mea o privire severă, supărată aproape, îl poftii să intre.

— Nu, nu pot să stau, îmi zise el. Am adus numai un pacheţel pe care l-au lăsat surorile mele pentru dumneata. Cred că e o cutie de culori, creioane şi hârtie.

Mă apropiai să-l iau. Era un dar binevenit. Mi se păru că, pe când înaintam, St. John mă privea cu as­prime; de bună seamă mi se vedeau încă foarte desluşit urmele lacrimilor pe obraz.

— Munca din prima zi ţi s-a părut mai grea decât ai crezut? mă întrebă el.

— Ba nu, dimpotrivă! Cu vremea cred c-o să mă înţeleg de minune cu şcolăriţele mele.

— Ai fost poate dezamăgită de casă şi de mobilă. E adevărat, totul e cam sărăcăcios, dar...

Îl întrerupsei.

— Căsuţa mea, zisei, e curată şi solidă; mobilele sunt îndestulătoare şi potrivite nevoilor mele; tot ce văd, mă face să fiu recunoscătoare, nu tristă. Nu sunt chiar atât de proastă, nici atât de roabă plăcerilor, ca să-mi pară rău că lipseşte un covor, un divan, sau vesela de argint. De altfel, acum cinci săptămâni n-aveam nimic. Eram o surghiunită, o cerşetoare, o hoinară alungată de toţi; acum cunosc pe cineva, am un cămin, o îndeletnicire; mă minunez de bunătatea lui Dumnezeu, de dărnicia prietenilor, de norocul pe care l-am avut şi nu mă plâng.

— Dar nu te simţi apăsată de singurătate? Căsuţa ta e tare întunecoasă şi goală.

— Până acum abia am avut vremea să mă bucur de linişte, deci nici vorbă să mă simt apăsată de singu­rătate.

— Foarte bine. Nădăjduiesc că eşti într-adevăr mulţu­mită, aşa precum spui. Oricum ar fi, bunul dumitale simţ o să-ţi arate că e prea devreme să te laşi cu­prinsă de temeri şi de şovăială, ca nevasta lui Lot. Ce-ai lăsat în urma dumitale înainte de a te fi cunoscut nu ştiu, dar te sfătuiesc să rezişti oricărei ispite care te-ar îndemna să priveşti în urmă: urmează-ţi drumul cu bărbăţie, cel puţin încă vreo câteva luni.

— Aşa şi am de gând, răspunsei.

St. John urmă:

— E greu să lupţi împotriva pornirilor şi împo­triva cerinţelor omeneşti, dar ştiu din experienţă că se poate. Dumnezeu ne-a dat, într-o oarecare măsură, puterea de a ne făuri propriul nostru destin şi, când pu­terile noastre par a avea nevoie de un sprijin pe care nu-l putem căpăta, când voinţa noastră alege un drum pe care nu-l putem urma, nu trebuie nici să murim de foame, nici să ne lăsăm copleşiţi de deznădejde; n-avem decât să căutăm altă hrană pentru sufletul nostru, tot atât de bună ca fructul oprit la care râvneam şi, poate, mai curată; n-avem decât să croim, pentru paşii noştri pândiţi de primejdii, un drum care, dacă e mai greu, e tot atât de direct şi tot atât de larg ca drumul pe care soarta ni l-a închis.

Acum un an eram şi eu foarte nenorocit, deoarece credeam că am greşit când m-am făcut preot şi mono­tonele îndatoriri ecleziastice mă apăsau de moarte. Ardeam de dorinţa unei vieţi mai pline, a unei munci mai ispititoare, a unei cariere literare de pildă; aş fi vrut să am soarta unui artist, a unui scriitor, a unui orator; oricare, afară de cea de preot. Da, sub veşmintele mele de preot bătea inima unui ostaş, a unui om politic, a unui îndrăgostit de glorie, de faimă, a unuia care râvneşte puterea. Viaţa mi se părea atât de nenorocită încât voiam s-o schimb sau să mor. După câtăva vreme de întunecime şi de luptă, lumina străluci şi strălucirea ei mi-aduse uşurarea. Existenţa mea, strâmtorată până atunci, se desfăşură deodată într-o întindere fără hotare. Un glas din cer îmi poruncea să-mi adun puterile, să-mi întind aripile mai departe decât puteau cuprinde şi să zbor. Dumnezeu avea să-mi dea o misiune şi, ca s-o împlinesc îmi trebuia pricepere şi putere, bărbăţie şi curaj, toate acestea erau ale ostaşului, ale oratorului şi politicianului căci se îmbină într-un bun misionar.

M-am hotărât, deci, să devin un misionar. De atunci, felul meu de a gândi s-a schimbat; cătuşele s-au sfărâmat şi au căzut, nemailăsând din vechea înrobire decât o du­rere amară, pe care doar timpul o poate tămădui. Tata s-a împotrivit hotărârii mele, e drept, dar după moartea lui nici o piedică nu mi-a mai stat în cale. După ce voi pune ordine în treburile mele băneşti, după ce voi fi găsit un înlocuitor, voi mai rezolva şi câteva complicaţii sentimentale – o ultimă luptă cu slăbiciunea omenească, în care sunt sigur că voi birui, fiindcă am jurat să birui toate obstacolele – şi atunci voi părăsi Europa ca să plec în Orient.

Spuse aceste cuvinte cu glasul lui ciudat, liniştit şi totuşi emfatic. Când sfârşi, nu se uită la mine, ci la soarele care apunea şi pe care şi eu îl priveam. Amândoi stăteam cu spatele la drumul ce venea din câmp până la portiţa grădinii. N-auzisem nici un zgomot; susurul pârâului din vale era singurul sunet care însufleţea priveliştea în ceasul acela; iată pricina pentru care am tresărit când un glas vesel şi dulce, ca un clopoţel de argint, exclamă:

— Bună seara, domnule Rivers, bună seara, bătrâne Carlo. Câinele dumitale îşi cunoaşte mai repede prietenii decât dumneata, domnule. El a ciulit urechile şi a dat din coadă încă de când mă aflam la marginea ţarinilor, iar dumneata încă îmi întorci spatele.

Era adevărat. Cu toate că de la cele dintâi accente armonioase domnul Rivers tresărise puternic, ca şi când un trăsnet neaşteptat ar fi detunat deasupra capului său, noua sosită sfârşise de vorbit înainte ca el să fi arătat că se gândeşte să-şi schimbe poziţia. Stătea cu braţele spri­jinite de poartă şi cu faţa spre apus. În sfârşit, se întoarse încet; părea că lângă el apăruse o nălucă. La trei paşi se afla o fiinţă îmbrăcată în alb; era o tânără drăguţă şi graţioasă, cu forme pline dar delicate, şi după ce se apleca spre Carlo să-l mângâie şi-şi înălţă capul, dând la o parte un văl lung, am zărit un chip de o frumuseţe desăvârşită.

"Frumuseţe desăvârşită" e o expresie pretenţioasă, to­tuşi n-o retrag şi nu o schimb de loc; în cazul de faţă era îndreptăţită de trăsăturile cele mai dulci pe care le poate făuri clima Albionului, de înseşi culorile trandafirilor şi crinilor pe care adierile umede ale cerurilor şi norilor le zămislesc şi le ocrotesc. N-avea nici un cusur, nu-i lipsea nici un farmec. Tânăra fată avea trăsături regulate şi delicate, ochi mari întunecaţi şi languroşi, ca în cele mai frumoase picturi; genele lungi şi umbroase încadrau ochii frumoşi, dându-i un farmec dulce, sprâncenele bine arcuite îi accentuau seninătatea chipului, iar fruntea albă şi netedă sublinia seninătatea şi scotea în relief strălucirea feţei. Obrajii erau fragezi, catifelaţi şi ovali; buzele roşii, delicate şi pline de sănătate; dinţii frumoşi şi stălucitori; bărbia mică şi cu gropiţe; părul bogat, piep­tănat în cozi groase – totul părea alcătuit pentru întru­chiparea frumuseţii ideale. Făptura aceea desăvârşită mă uluise: o admiram din toată inima. Desigur că natura o părtinise şi, uitându-şi purtarea ei obişnuită de mamă vi­tregă, dovedind dărnicia unei mari doamne. Îşi înzestrase odorul cu toate darurile.

Ce credea domnul St. John despre acei înger pământesc? Îmi pusei, fireşte, această întrebare, când văzui că se întoarce spre ea, că o priveşte şi căutai răspunsul în atitudinea lui. Dar privirile sale se şi îndepărtaseră de zână, întorcându-se spre o biată tufă de mărgărite, ce creştea lângă portiţă.

— E o seară frumoasă, dar ora-i cam târzie ca să te plimbi singură! zise el, strivind sub talpă capetele de nea ale câtorva flori.

— Oh! răspunde ea, abia venisem, de la S... (şi spuse numele unui mare oraş, aflat cam la douăzeci de mile depărtare) azi după-amiază. Tata mi-a spus că ai deschis şcoala şi că a venit şi noua învăţătoare. Atunci, după ceai, mi-am pus boneţica şi am alergat în vale s-o văd. Dânsa e? întrebă ea, arătând spre mine.

— Da, răspunse St. John.

— Crezi că o să-ţi placă la Morton? mă întrebă ea pe un ton simplu, naiv, care, deşi copilăros, îmi plăcea.

— Nădăjduiesc că da, răspunsei. Am temeiuri solide s-o cred.

— Scolăriţele te ascultă cu toata atenţia la ore?

— Da.

— Locuinţa îţi place?

— Foarte mult.

— Am mobilat-o drăguţ?

— Foarte drăguţ.

— Am făcut o bună alegere punând pe Alice Wood să te ajute?

— Da. Învaţă iute şi-i îndemânatică.

Mi-am dat seama că tânăra aceea trebuie să fie dom­nişoara Oliver, fiinţa pe care şi natura şi soarta o cople­şiseră cu daruri. Mă întrebam în ce zodie fericită s-o fi născut.

— Am să vin câteodată să te ajut, adăuga ea; o să fie o distracţie pentru mine să te vizitez din când în când. Domnule Rivers, de-ai şti ce bine am petrecut cât am stat la S...! Astă-noapte, sau mai degrabă azi dimineaţă, am dansat până la două. Regimentul... a rămas la S..., de când cu răscoalele. Ofiţerii sunt bărbaţii cei mai simpatici din lume. I-au făcut de ruşine pe tinerii noştri tocilari şi ne­gustori de foarfeci.

Mi se păru că-l văd pe domnul Rivers muşcându-şi buza de jos, în vreme ce şi-o arcuia pe cea de sus. E sigur că gura lui se crispa şi partea de jos a obrazului luă o înfăţişare mai întunecată şi mai aprigă ca nici­odată, când fata îi vorbi de bal. Nu mai privi mărgări­tele şi ridică asupra ei o privire aspră, cercetătoare şi plină de înţeles. Ea răspunse printr-un hohot de râs, ce se potrivea de minune tinereţii, prospeţimii, gropiţe­lor şi ochilor ei strălucitori.

Văzând pe St. John că devine mut şi rece, domnişoara începu să-l mângâie pe Carlo.

— Bietul Carlo mă iubeşte, zise ea. Nu fuge de prie­tenii lui, nu stă ursuz lângă ei şi, dacă ar putea vorbi, n-ar tăcea.

Pe când mângâia capul câinelui aplecându-se cu gra­ţie desăvârşită înaintea tânărului şi austerului stăpân, văzui chipul domnului Rivers îmbujorându-se, ochii lui gravi îmblânzindu-se o clipă şi strălucind, ca năpădiţi de-o emo­ţie de nestăpânit. Aşa cum arăta acum, era aproape tot atât de frumos ca bărbat pe cât era dânsa ca femeie. Pieptul i se umflă ca şi cum inima, sătulă de o constrângere, s-ar fi extins fără voie şi ar fi încercat să se zbată cu putere ca să-şi capete libertatea, dar St. John nu răspunse nici prin grai, nici prin gesturi, prietenoaselor încercări de apropiere.

— Tata spune că nu mai vii de loc să ne vezi, zise domnişoara Oliver, ridicând ochii. Te porţi ca şi când ai fi un străin la Vale Hall. E singur astă-seară; nu se simte bine. Vrei să vii cu mine să-l vezi?

— Nu-i un ceas la care l-aş putea deranja pe domnul Oliver, răspunse St. John.

— Nu-i adevărat! Eu îţi spun că e un ceas foarte potrivit. E tocmai ceasul când tata are nevoie de tovă­răşie; şi-a terminat treaba şi n-are nimic de făcut. Hai, vino, domnule Rivers. De ce eşti atât de sfios şi de în­cruntat?

Văzând că St. John stăruie în tăcerea lui, urmă:

— Am uitat! zise ea, scuturându-şi frumosul cap încârlionţat şi părând supărată pe ea însăşi. Sunt atât de zăpăcită şi uşuratică! Iartă-mă. Am uitat cu totul că ai o pricină ca să nu răspunzi pălăvrăgelilor mele. Diana şi Mary te-au părăsit azi. Ai părăsit Moor-House şi ai rămas atât de singur. Crede-mă, te rog, că-mi pare rău. Hai să-l vezi pe tata.

— Astă-seară nu, domnişoară Rosamond, astă-seară nu.

Vorbea aproape ca un automat. Numai el ştia cât de greu îi venea să refuze.

— Atunci, dacă eşti atât de încăpăţânat, plec, fiindcă nu îndrăznesc să mai rămân; începe să cadă roua. Bună seara.

Îi întinse mâna şi el abia o atinse.

— Bună seara, repetă el, cu glas încet şi înăbuşit, ca un ecou.

O clipă domnişoara Rosamond păru că vrea să plece dar se întoarse.

— Nu ţi-e bine? întrebă dânsa.

Întrebarea îşi avea temei căci chipul lui St. John era tot atât de alb ca şi rochia ei.

— N-am nimic, răspunse el, şi se depărtă după ce salută mai întâi.

Fata o luă pe un drum; el pe altul. Se întoarse de două ori să-l privească, în timp ce, uşoară ca o zână, îşi urma drumul printre lanuri. Cât despre el, mergea hotărât şi nu întoarse capul nici o singură dată.

Vederea suferinţei şi jertfei altuia îmi smulse gândurile de la propriile mele dureri. Diana Rivers spusese că fratele său e "neînduplecat ca moartea însăşi". Nu exa­gerase deloc.