Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 30.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Cu cât îi cunoşteam mai mult pe cei de la Moor-House, cu atât îmi plăceau mai mult. Nu după lung timp m-am simţit destul de în putere ca să pot sta în picioare toată ziua şi, uneori, chiar să mă plimb; puteam lua şi eu parte la îndeletnicirile celor două surori, puteam să vorbesc cu ele cât doream şi să le ajut, când îmi îngăduiau s-o fac. În aceste relaţii găseam o mare bucurie pe care o gustam pentru prima oară – bucuria ce provine dintr-o asemănare desăvârşită de gusturi, sentimente şi năzuinţi.

Îmi plăcea să citesc aceleaşi lucruri care le plăceau şi lor; ce le bucura pe ele mă încânta şi pe mine; admiram ceea ce ele găseau cu cale să admire, îşi iubeau casa lor singuratică şi găseam şi eu un farmec minunat în acea locuinţă micuţă, cenuşie şi veche, cu acoperişul ei jos, cu ferestrele zăbrelite; îmi plăceau şi mie pereţii acoperiţi de muşchi, aleea de brazi bătrâni, încovoiaţi de con­tururile munţilor, grădina umbroasă de tisă şi ilice, în care creşteau doar florile cele mai rezistente. Iubeau mlaştinile roşiatice care le înconjurau casa, valea spre care ducea o potecă de piatră ce pornea de la poarta grădinii, şerpuind mai întâi printre tufărişurile de ferigă şi apoi printre cele mai sălbatice pajişti ce-au mărginit vreodată un întins de hăţişuri şi unde păşteau acum turme de oi cenuşii, cu mieluşeii lor zburdalnici. Iubeau aceste locuri, cu un entuziasm nestăpânit. Înţelegeam simţământul lor şi îl împărtăşeam, cu tărie şi sinceritate. Eram şi eu vrăjită de împrejurimi. Simţeam sfinţenia singurătăţii: ochiul meu se desfăta privind unduirile colinelor ce se pierdeau în zare, culorile vii cu care muşchiul, bălăriile, iarba plină de flori, strălucitoarele ferigi şi stâncile pleşuve de granit înveşmântau priveliştea. Amănuntele acestea însemnau pentru mine, ca şi pentru ele, tot atâtea pure şi dulci izvoare de plăcere. Vântul puternic şi adierea lină, zilele aprige şi cele senine, ceasurile răsăritului şi ale apusului, noaptea cu clar de lună sau cu cer ameninţător aveau pentru mine aceeaşi atracţie ca şi pentru ele – mă învăluiau în aceeaşi vrajă.

Şi în casă ne înţelegeam la fel de bine. Amândouă fetele ştiau mai multe lucruri şi erau mai citite decât mine, dar mă sileam şi eu să înaintez pe drumul învăţă­turii, pe care ele păşiseră mai departe decât păşisem eu. Devoram cărţile pe care mi le dădeau şi era o mare bucurie pentru mine să discut seara cu ele despre lucru­rile citite în cursul zilei. Gândurile şi părerile noastre se potriveau de minune într-un cuvânt înţelegere desăvârşită.

Dacă vreuna dintre noi trei se dovedea o fiinţă deose­bită şi conducea pe celelalte, apoi aceea era de bună seamă Diana. Fiziceşte mi-era mult superioară, fiind frumoasă şi voinică. Avea o putere de viaţă şi o si­guranţă ce-mi stârneau uimirea şi pe care nu le puteam înţelege. Chiar dacă vorbeam puţin la începutul serii, de îndată ce trecea cel dintâi val de vioiciune, îmi plăcea să mă aşez la picioarele Dianei, să-mi odihnesc capul pe genunchii ei şi s-o ascult pe ea sau pe Mary cum dezbăteau cu mare pricepere subiectul pe care eu abia-l atinsesem. Diana se oferi să-mi dea lecţii de germană. Îmi plăcea să învăţ cu ea. Văzui că îndeletnicirea de pro­fesoară îi e pe plac şi i se potriveşte, iar mie îmi plăcea nu mai puţin aceea de şcolăriţă; firile noastre se îmbinau, ceea ce avu drept rezultat o caldă dragoste reciprocă. Fe­tele aflară că ştiu să desenez; numaidecât îmi puseră la dispoziţie creioanele şi cutiile lor de culori. Îndemânarea mea, în privinţa asta mai mare ca a lor, le uimi şi le încântă. Mary se aşeza lângă mine şi mă privea ceasuri întregi. După câtva timp am început să-i dau lecţii; era o elevă ascultătoare, deşteaptă şi sârguincioasă. Astfel ocupate şi distrându-ne reciproc, zilele treceau ca ceasurile, iar săptămânile ca zilele.

Intimitatea ce se stabilise atât de repede între mine şi domnişoarele Rivers nu se întinsese până la domnul St. John. Una din pricinile depărtării ce ne separa încă era şi faptul că stătea rareori acasă; părea că-şi petrecea marea parte din vreme vizitând săracii şi bolnavii îm­prăştiaţi pe tot întinsul parohiei.

Nici un fel de vreme nu-l putea opri de la aceste drumuri. După ce lucra câteva ceasuri dimineaţa, îşi lua pălăria şi, pe ploaie sau soare, urmat de Carlo, un bătrân prepelicar pe care-l moştenise de la tatăl său, pleca să-şi îndeplinească misiunea; n-aş putea spune dacă era mânat de dragoste sau numai de simţământul datoriei. Când vremea era foarte rea, surorile lui încercau să-l tină acasă. În asemenea prilejuri răspundea cu un zâmbet deosebit, mai mult solemn decât vesel:

— Dacă o pală de vânt sau câţiva stropi de ploaie ar fi în stare să mă abată de la o sarcină atât de uşoară, ce fel de pregătire ar fi o asemenea moliciune pentru viitorul pe care mi-l plănuiesc?

Diana şi Mary răspundeau de obicei printr-o privire şi apoi rămâneau câteva minute adâncite în gânduri triste.

Dar afară de absenţele lui dese, mai era o stavilă în calea prieteniei noastre: mi se părea că are o fire rece, distantă, ascunsă chiar. Sârguincios în îndeplinirea dato­riilor de pastor, cu o viaţă lipsită de orice prihană, nu părea totuşi să se bucure de acea seninătate şi mulţumire lăuntrică ce trebuie să fie răsplata oricărui adevărat creştin şi a oricărui binefăcător. Adesea, seara, când şedea lângă fereastră, înaintea pupitrului şi a hârtiilor lui, se oprea din citit sau din scris, îşi proptea bărbia în mâini şi rămânea pe gânduri; era însă uşor să vezi, după scânteierile pupilei, că acele gânduri îl măcinau.

Pe lângă asta, mai cred că natura nu ascundea pentru el aceleaşi comori de desfătare ca şi pentru surorile sale. O dată, o singură dată a vorbit, fiind şi eu de faţă, despre farmecul aspru al colinelor şi despre dragostea lui arză­toare pentru acoperişul înnegrit şi zidurile pline de muşchi, pe care le numea căminul lui; în tonul şi cuvin­tele sale stăruia însă mai multă mâhnire decât bucurie. Niciodată nu părea să colinde câmpiile mlăştinoase de dragul tăcerii lor alinătoare – niciodată nu căuta şi nu zăbovea asupra miilor de paşnice încântări pe care le puteau dărui.

Fiind aşa de puţin comunicativ, mi-a trebuit câtăva vreme până să-mi pot da seama de inteligenţa lui şi am început să fac lucrul acesta în clipa când l-am auzit ţinând o predică la biserica din Morton. Aş vrea să vă redau predica aceea, dar e peste puterile mele. Nici n-aş putea descrie cu fidelitate impresia pe care mi-a făcut-o.

A început liniştit şi, într-adevăr, în ceea ce priveşte tonul şi înălţimea vocii, liniştit a rămas până la capăt. O pasiune sinceră, deşi reţinută, se simţea în accentele răspicate şi în limbajul adeseori nervos. Pasiunea aceea crescu, deveni forţă – o forţă stăpânită, densă, controlată. Inima era înfiorată şi mintea uimită de puterea predica­torului – nici una însă nu devenea mai bună. Peste vorbele lui plutea o ciudată amărăciune; se simţea lipsa unei blândeţi mângâietoare; aluziile severe la dogmele calvine – alegere, predestinare, pedeapsă – erau dese şi fiecare pomenire a lor suna ca o sentinţă de condam­nare. Când a isprăvit, în loc ca după predica lui să fiu mai uşurată, mai liniştită, mai luminată, am simţit o tristeţe nespusă, căci mi se părea – nu ştiu dacă toţi au încercat acelaşi simţămmt – că vorbirea aceea măiastră ţâşnea dintr-un izvor de dezamăgiri amare, în care dorinţele neîmplinite şi năzuinţile stârnesc o nelinişte sufletească.

Eram sigură că St. John Rivers, cu toată viaţa lui neprihănită şi râvna lui conştiincioasă, nu-şi găsise încă acea dumnezeiască pace mai presus de orice înţelegere, fiind în aceasta asemeni mie, cea cu sufle­tul sfâşiat de regretele ascunse după idolul prăbuşit şi raiul pierdut; de ele m-am ferit să pomenesc în ultima vreme, dar mă stăpâneau şi mă tiranizau încă fără milă. Astfel a mai trecut o lună. Diana şi Mary trebuiau sa părăsească în curând Moor-House şi să se întoarcă în cadrul acela cu totul diferit şi la viaţa cu totul schimbată pe care aveau s-o ducă în calitatea lor de guvernante într-un oraş mare din sudul Angliei. Fiecare avea să se întoarcă în câte o familie unde nişte oameni bogaţi şi trufaşi le priveau ca pe nişte fiinţe umile, ce depindeau întru totul de ei, sinchisindu-se prea puţin de alesele lor însuşiri sufleteşti şi preţuind numai un anumit soi de pricepere, aşa cum preţuiau îndemânarea bucătăresei, sau iscusinţa cameristei. Domnul St. John nu-mi vorbise încă nimic de locul pe care făgăduise să mi-l găsească, totuşi, nevoia de a-mi afla un rost devenise foarte acută. Într-o dimineaţă, rămânând pentru câteva clipe numai cu el în salon, am cutezat să mă apropii de colţul de lângă fereastră, pe care măsuţa, fotoliul şi pupitrul său îi trans­formaseră într-un fel de odaie de lucru; voiam tocmai să-i vorbesc – deşi nu prea ştiam cum, căci e îndeobşte greu să străpungi pojghiţa de gheaţă cu care totdeauna se acoperă oamenii de felul său – când el mă scoase din încurcătură, deschizând vorba. Văzând că mă apropii, ridică ochii şi în aceeaşi clipă mă întrebă:

— Vrei să-mi spui ceva?

— Da, domnule, aş vrea să ştiu dacă ai auzit cumva de vreun loc pentru mine.

— Acum vreo trei săptămâni am găsit, sau aproape gă­sisem ceva pentru dumneata; dar cum se pare că aici eşti folositoare şi fericită totodată, şi cum surorile mele te-au îndrăgit iar tovărăşia dumitale le face deosebită plă­cere, m-am gândit că n-are nici un rost să destram această fericire, până ce plecarea lor de la Marsh-End nu te va sili şi pe dumneata să pleci.

— Şi ele vor pleca peste trei zile?

— Da; iar după ce pleacă ele, eu o să mă întorc la parohia din Morton. Hannah mă va însoţi şi casa asta veche o s-o închidem.

Aşteptai puţin, – crezând că o să continue ceea ce începuse dar gândurile lui păreau a fi luat alt curs. Văzui, cercetându-i privirea, că nu se mai gândeşte la mine şi la necazurile mele. Am fost deci silită să-l readuc la o pro­blemă foarte importantă şi foarte îngrijorătoare pentru mine.

— La ce anume slujbă te gândiseşi, domnule Rivers? îl întrebai. Nădăjduiesc că întârzierea nu va face şi mai dificilă obţinerea acelui post.

— Oh! nu, fiindcă depinde numai de mine să ţi-l ofer şi de dumneata ca să-l primeşti.

Se opri iar şi păru că nu-i dispus să continue. Începui să-mi pierd răbdarea. Câteva mişcări nervoase, o privire alarmată şi întrebătoare ce-i cerceta chipul îl făcură să înţeleagă starea mea, tot atât de limpede ca şi cuvin­tele, dar cu mai puţină osteneală.

— Nu-i nevoie să te grăbeşti atât ca să afli despre ce-i vorba. Fiindcă, drept să-ţi spun, n-am găsit nimic plăcut sau potrivit pentru dumneata. Înainte de a te lămuri, te-aş ruga să-ţi aminteşti ce ţi-am spus mai demult: te ajut, cum ajută orbul pe şchiop. Sunt sărac, căci după ce voi fi plătit toate datoriile tatii, nu-mi va mai rămâne decât hambarul ăsta dărăpănat, cu aleea de brazi din spatele lui şi sfoara de pământ pietros, cu tisă şi cu ilice în faţă. Sunt un necunoscut. Numele de Rivers o vechi, dar doi din cei trei ultimi reprezentanţi ai nea­mului îşi câştigă pâinea slujind prin străini, iar al treilea se socoteşte străin în ţinutul lui de baştină – atât în viaţă cât şi în moarte. Da, şi se socoteşte, ba chiar trebuie sa se socotească onorat de soarta hărăzită, năzuind doar către ziua când crucea ce-l va despărţi de legăturile trupeşti îi va fi pusă pe umeri şi când cel ce e capul bisericii luptătoare – în rândurile căreia el e unul dintre cei mai umili ostaşi – va da porunca : "Ridică-te şi urmează-mă !"

St.John spuse aceste cuvinte aşa cum îşi rostea predica cu o voce liniştită si adâncă. Obrajii nu i se îmbujorară dar în privirea lui strălucea o lumină vie. Urmă :

— Şi fiind eu însumi sărac şi puţin cunoscut, nu-ţi pot găsi decât o muncă de om sărac şi de nimeni ştiut. Poate că o să ţi se pară umilitoare, căci acum văd că ai ceea ce lumea numeşte gusturi alese; gusturile dumitale tind spre ideal şi se pare că ai trăit printre persoane mai mult decât bine crescute. Cât despre mine, socotesc că nici una dintre muncile care-i fac pe oameni mai buni nu pot fi umilitoare. După câte cred eu, cu cât o mai neroditoare şi înţelenită ţarina dată pe seama pluga­rului creştin, cu cât dă mai puţină răsplată trudei sale, cu atât mai înaltă e cinstea acelui ce se osteneşte. Soarta lui e atunci aceea a pionierului şi primii pionieri ai Scripturii au fost apostolii, iar căpetenia lor însuşi Isus mântuitorul.

— Continuă! zisei eu, văzându-l că se opreşte iar.

Mă privi o clipă înainte de a urma; părea că-mi citeşte pe faţă cu atâta uşurinţă, de parcă trăsăturile mele ar fi fost o carte deschisă. Acum veni concluzia:

— Cred că o să primeşti postul pe care vreau să ţi-l ofer, zise el. O să-l păstrezi câtăva vreme, dar nu pentru totdeauna căci eu nu m-aş mulţumi pe vecie cu sarcina mea îngustă şi obscură de preot de ţară – căci firea dumitale e tot atât de potrivnică odihnei ca şi a mea, deşi în feluri deosebite.

— Lămureşte-mă, stăruii eu, văzând că se opreşte din nou.

— Bine, o să auzi cât de sărăcăcioasă e oferta – cât de neînsemnată şi de meschină. Acum, dacă tata a murit şi sunt stăpân pe faptele mele, n-am să mai stau mult la Morton. O să-l părăsesc probabil în cursul anului ce vine, dar, atât cât voi mai sta aici, mă voi sili din răs­puteri să-l înalţ la o stare mai bună. Acum doi ani, când am venit eu la Morton nu era şcoală: copiii săraci nu puteau avea nici o nădejde de propăşire. Am în­fiinţat o şcoală pentru băieţi: aş vrea să înfiinţez alta pentru fete. De aceea am închiriat o casă mai mărişoară pentru şcoală şi alături de ea o căsuţă cu două odăi, pen­tru învăţătoarea care va avea un salariu de treizeci de lire pe an. Casa a şi fost mobilată, simplu dar cu tot ce-i trebuie, datorită bunăvoinţei domnişoarei Oliver, Fiica singurului bogătaş din parohie – domnul Oliver, proprietarul turnătoriei şi al fabricii de ace din vale. Tot domnişoara Oliver va da banii trebuincioşi pentru creşterea şi întreţinerea unei orfane de la azil, care va trebui să-i ajute învăţătoarei în casă şi la şcoală. Vrei să fii dumneata învăţătoarea?

Îmi puse întrebarea aceasta cu oarecare grabă, pe jumătate sigur că i-o voi respinge, plină de indignare, sau cel puţin cu dispreţ. Deşi îmi ghicea uneori gândurile şi sentimentele, nu le putea afla pe toate şi deci nu ştia cum aveam să primesc o asemenea propunere. Era mo­destă, într-adevăr, dar îmi oferea un adăpost şi eu aveam într-adevăr nevoie de unul. Cerea o muncă obositoare, dar în comparaţie cu cea a unei preceptoare dintr-o familie bogată, avea avantajul imens de a-mi asigura indepen­denţa, iar gândul supunerii faţă de cine ştie ce oameni îmi străpungea inima ca un pumnal. Lucrul ce mi se propunea nu era nici josnic, nici nedemn – nici nu te degrada. M-am hotărât repede.

— Îţi mulţumesc pentru propunerea dumitale, domnule Rivers, zisei, şi o primesc cu dragă inimă.

— Să fim însă bine înţeleşi, reluă dânsul. E o şcoală de ţară. N-o să ai ca eleve decât fete sărace, fiice de pălmaşi, sau în cel mai bun caz, de ţărani cu ceva pământ. Nu trebuie să le înveţi decât să împletească, să coasă, să citească, să scrie, să socotească. Ce o să faci cu talentele dumitale? Ce o să faci cu însuşirile cele mai bune ale minţii dumitale, cu simţămintele, cu gusturile dumitale?

— O să le păstrez ascunse, până voi avea iarăşi nevoie de ele. Vor fi bine păstrate.

— Atunci, ştii la ce te înhami.

— Da.

El zâmbi. Zâmbetul acela nu era nici trist, nici amar, ci mai degrabă fericit şi foarte mulţumit.

— Şi când vrei să-ţi iei slujba în primire?

— Am să merg mâine să văd casa pregatită pentru mine şi dacă-mi îngădui pot deschide şcoala săptămâna viitoare.

— Foarte bine, sunt de acord.

Se ridică şi începu să se plimbe prin odaie, apoi, oprindu-se în loc mă privi şi clătină din cap.

— E ceva care nu vă convine, domnule? întrebai.

— Nu vei rămâne mult la Morton, nu, nu!

— De ce? Cine-ţi spune asta?

— Citesc în ochii dumitale. Arată o fire care nu se poate împăca multă vreme cu viaţa asta searbădă.

— Nu sunt ambiţioasă. La vorba asta a tresărit.

— Ambiţioasă, repetă el. nu. Ce te face să te gândeşti la ambiţie? Cine e ambiţios? Ştiu că eu sunt, dar cum de ai ghicit-o?

— Eu vorbeam despre mine.

— E bine! dacă nu eşti ambiţioasă, eşti...

Tăcu.

— Ce?

— Voiam să spun pătimaşă; dar poate că neînţelegând prea bine cuvântul, nu ţi-ar fi plăcut. Vreau să spun că dragostea şi simpatiile oamenilor au mare putere asu­pra dumitale. Sunt încredinţat că n-o să te poţi mulţumi multă vreme să-ţi petreci zilele în singurătate şi să îndeplineşti o muncă searbădă, fără nici un stimulent. Ca şi mine, adăugă el, care nu m-aş putea resemna să mă îngrop în mlaştinile astea încercuite de munţi, să-mi ştiu sfârşită puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, şi darurile hărăzite de cer, spulberate şi lipsite de roadă. Vezi cum mă contrazic? Eu, cel ce am propovăduit că oamenii trebuie să fie mulţumiţi în stările cele mai smerite şi am spus că e frumoasă până şi menirea acelora care, fiind în slujba lui Dumnezeu, taie lemne sau scot apă din puţ, eu, slujitor al Domnului, sunt împins până aproape de nebunie de aceste porniri ale mele. Va trebui totuşi să găsesc un mijloc pentru a împăca principiile cu pro­priile-mi înclinaţii.

Părăsii odaia. Într-un ceas aflasem despre el mult decât în toată luna care trecuse şi totuşi eram nedumerită.

Mary şi Diana erau din ce în ce mai triste şi mai tăcute, pe măsură ce se apropia ziua când trebuiau să-şi pă­răsească fratele şi casa. Amândouă se sileau să pară aşa ca de obicei, dar mâhnirile împotriva cărora aveau de luptat erau din acelea care nu se poate învinge sau ascunde. Diana spunea că avea să fie o despărţire deosebită de cele de până acum şi că urmau să se despartă de St. John pentru ani de zile, poate chiar pentru toată viaţa.

— O să jertfească totul pentru planul pe care de-atâta timp şi-l făureşte, zicea ea. Îşi va jertfi toate darurile cu care l-au înzestrat firea şi sentimentele atât de pu­ternice. St. John pare un om calm, Jane, dar e mistuit de o înfrigurare cumplită. L-ai crede blând, dar în anumite privinţe e neînduplecat ca moartea însăşi şi, ce-i mai dureros, e că nu-mi îngăduie conştiinţa să-l abat de la aspra lui hotărâre. Desigur nu-l pot dojeni nici o clipă pentru asta; e un lucru frumos, nobil, creştinesc, dar îmi sfâşie inima.

Lacrimile curgeau şiroaie din ochii ei frumoşi. Mary se plecă mai mult asupra lucrului.

— Nu mai avem tată şi curând nu vom mai avea nici casă, nici frate, şopti dânsa.

În clipa aceea se petrecu un fapt ce părea dinadins rânduit să dovedească adevărul zicalei că o nenorocire nu vine niciodată singură. St. John trecu pe dinaintea ferestrei, citind o scrisoare. Intră în casă.

— A murit unchiul John, zise el.

Cele două surori rămaseră încremenite. Nu se arătau nici uimite, nici îngrozite, păreau a fi primit o veste mai mult însemnată decât tristă.

— A murit? repetă Diana.

— Da.

Privi cercetător pe frate-său.

— Şi atunci? şopti dânsa.

— Atunci ce, Di? reluă el, păstrând aceeaşi nemişcare de statuie. Ce să fie? Nimic. Citeşte.

Îi întinse scrisoarea pe care ea îşi aruncă ochii şi i-o întinse apoi lui Mary. Mary o citi în tăcere şi o înapoie pe gânduri. Tustrei se priviră şi zâmbiră trist.

— Amin totuşi, zise Diana în cele din urmă. O să trăim încă.

— Situaţia noastră nu-i mai proastă decât înainte, adăugă Mary.

— Numai că ceea ce ar fi putut fi contrastează puternic ce ceea ce e, zise şi domnul Rivers.

Împături scrisoarea, o puse în pupitru şi ieşi.

Câteva minute nu vorbi nimeni; în sfârşit Diana se întoarse spre mine.

— Jane, zise ea, te miră probabil tainele noastre şi de bună seamă ne socoteşti nişte fiinţe fără simţire, văzându-ne atât de puţin îndurerate de moartea unei rude aşa de apropiate cum e un unchi, dar nu l-am cunoscut şi nu l-am văzut niciodată. Era fratele mamei.; tata se certase de mult cu el. După sfatul lui a pus tata tot ce avea într-o afacere care l-a dus de râpă. Au urmat re­proşuri de amândouă părţile; s-au despărţit furioşi şi nu s-au mai împăcat niciodată. Mai târziu, unchiul a făcut afaceri bune. Se pare că a strâns o avere de vreo douăzeci de mii de lire. Nu s-a însurat niciodată şi n-avea pe altcineva pe lume, decât pe noi şi o altă rudă tot atât de apropiată. Tata a nădăjduit totdeauna că unchiul o să-şi răscumpere greşeala, lăsându-ne nouă averea. Scrisoarea ne vesteşte că a lăsat totul celeilalte rude, afară de treizeci de guinee, care trebuie împărţite între St. John, Diana şi Mary Rivers, pentru cumpărarea a trei inele de doliu. Fireşte, avea dreptul să facă cum voia şi, totuşi, această veste ne-a mâhnit puţin. Mary şi cu mine ne-am fi socotit bogate dacă am fi avut câte o mie de lire fiecare, iar pentru St. John o astfel de sumă ar fi fost foarte preţioasă, fiindcă i-ar fi îngăduit să facă mult bine.

După ce am primit această lămurire, nimeni n-a mai vorbit de asta şi nici domnul Rivers, nici surorile sale nu mai pomeniră nimic.

A doua zi am plecat de la Marsh-End, ca să mă duc la Morton. O zi după aceea, Diana şi Mary au pornit spre îndepărtatul oraş B. Săptămâna următoare domnul River şi Hannah se întoarseră la casa parohială şi ferma cea veche fu părăsită.