Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 3.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Când mi-am venit în fire mi s-a părut că am scăpat dintr-un vis îngrozitor şi că văd o lumină roşie, vărgată de dungi negre şi groase. Am auzit glasuri ce vorbeau în şoaptă, de parcă ar fi fost vătuite de murmurul vântului sau al ploii. Frământarea, nesigu­ranţa şi mai ales spaima m-au zăpăcit de tot. După puţin timp, simţii pe cineva apropiindu-se de mine, ridicându-mă şi asezându-mă într-o poziţie mai comodă; nimeni nu se purtase până atunci faţă de mine cu atâta duioşie. Mi-am rezemat capul de o pernă sau de un braţ şi m-am simţit bine.

Cinci minute după aceea, buimăceala se risipise. Îmi dădui bine seama că eram culcată în patul meu şi că lumina roşie venea de la foc. Se lăsase noaptea, o lumâ­nare ardea pe masă. Bessie stătea în picioare, la margi­nea patului şi ţinea în mână un vas plin cu apă, iar un domn, aşezat pe un scaun lângă perna mea, se apleca spre mine.

Simţii o uşurare nespusă, o alinătoare certitudine că eram ocrotită şi în siguranţă, când observai că în odaie se afla un necunoscut, un străin care nu locuia la Gateshead şi nu făcea parte din familia doamnei Reed. Luându-mi ochii de la Bessie (cu toate că prezenţa ei era pen­tru mine era mai puţin supărătoare decât a domnişoarei Abbot, de pildă) am cercetat faţa străinului. L-am recu­noscut: era domnul Lloyd, farmacistul. Doamna Reed îl chema câteodată, când se îmbolnăveau servitorii; pentru ea şi pentru copii chema un doctor.

— Ştii cine sunt? mă întrebă domnul Lloyd.

I-am rostit numele şi i-am dat mâna. El a luat-o şi mi-a spus zâmbind:

— În scurt timp, totul o să fie bine. Pe urmă îmi aşeză încet capul pe pernă şi adresându-se lui Bessie, îi spuse să vegheze cu multă grijă să nu fiu stingherită în timpul nopţii. După ce mai dădu câteva îndrumări, lăsând a se înţelege că va reveni a doua zi, plecă, spre marea mea părere de rău. Mă simţeam aşa de ocrotită, aşa de îngri­jită, cât statea el pe scaun la căpătâiul meu! Când închise uşa, pentru mine odaia se întunecă, rămăsei iar abătută şi mă copleşi o mâhnire de nespus.

— Simţi nevoia să dormi, domnişoară? întrebă Bessie aproape cu blândeţe.

Abia dacă îndrăzneam să răspund, căci mă temeam că următoarele cuvinte vor fi prea aspre.

— O să încerc.

— Doreşti să bei ceva, sau crezi că ai putea să mănânci?

— Nu, Bessie, mulţumesc.

— Atunci mă duc să mă culc, căci e trecut de miezul nopţii; dar poţi să mă chemi, dacă ai nevoie de ceva peste noapte.

Ce minunat de îndatoritoare era! Îmi dădu curaj să-i pun o întrebare.

— Bessie, ce-i cu mine? Sunt bolnavă?

— Cred că de atâta plâns ai leşinat în odaia roşie. În curând o să te simţi mai bine, fără îndoială.

Bessie trecu alături, în odaia fetei din casă şi o auzii spunând:

— Sarah, hai să dormi cu mine în odaia copiilor. Pentru nimic în lume nu vreau să rămân singură noaptea cu copilul ăsta nenorocit. Ar putea să moară! Criza pe care a avut-o e aşa de ciudată. O fi văzut de bună seamă ceva. Doamna e prea aspră.

Sarah se întoarse cu Bessie. Se culcară amândouă. Le-am auzit şoptind vreo jumătate de ceas înainte de a adormi. Prinsei câteva cuvinte din convorbire şi ghicii subiectul.

"O formă îmbrăcată în alb a trecut prin faţa ei şi a pierit... Un câine mare, negru venea din urmă... Trei lo­vituri puternice la uşa odăii... O lumină în cimitir, chiar deasupra mormântului fiului său..."

La urmă adormiră amândouă; focul şi lumânarea se stinseră. Petrecui noaptea într-o veghe plină de teamă; urechile, ochii, mintea îmi erau deopotrivă încordate de spaimă, una din acele spaime pe care numai copiii le pot simţi.

Întâmplarea aceasta din odaia roşie n-a fost urmată de nici o boală lungă sau serioasă. Totuşi nervii îmi fură zdruncinaţi şi urmările le simt încă şi azi. Da, doam­nă Reed, datorită dumilale am îndurat chinurile dure­roase ale multor spaime; dar trebuie să te iert, căci nu ştiai ce faci; credeai că dezrădăcinezi numai apucăturile mele rele, când, de fapt, îmi sfărâmai corzile inimii.

A doua zi, către prânz, m-am sculat, m-am spălat şi după ce m-am învelit într-un şal m-am aşezat lângă că­min. Mă simţeam slabă şi sleită; dar suferinţa mea cea mai mare venea de la o mâhnire de nespus ce mă făcea să plâng pe înfundate: de-abia îmi ştergeam o picătură sărată de pe obraz, că altele urmau. Şi totuşi – gândeam – ar fi trebuit să fiu fericită, căci nimeni din familia Reed nu era de faţă: toţi copiii plecaseră cu trăsura, cu mama lor. Abbot cosea şi ea în altă odaie, iar Bessie, care intra şi ieşea să rânduiască sertarele şi să aranjeze jucăriile, îmi vorbea din când în când cu o blândeţe neo­bişnuită. Trebuia să mă cred în rai, obişnuită cum eram cu o viaţă de mustrări neîncetate, de străduinţi nerăsplă­tite; dar nervii îmi fuseseră atât de zdruncinaţi, încât liniştea nu mai avea putere de a-i potoli şi nici o plăcere nu mai putea trezi în ei o senzaţie agreabilă.

Bessie coborî în bucătărie şi-mi aduse o bucată de tort pe o farfurie de porţelan pictată în culori străluci­toare, pe care se vedea o pasăre a paradisului aşezată pe o cunună de zorele şi de boboci de trandafiri. Farfuria aceea trezise în mine o admiraţie înflăcărată; cerusem, deseori, să mi se îngăduie să o văd mai de aproape, dar până atunci n-am fost socotită vrednică de acest batir; iar acum acel porţelan preţios sta pe genunchii mei şi eram îndemnată, prieteneşte, să mănânc prăjitura, dar era zadarnic! Venea prea târziu, ca aproape toate favorurile mult timp dorite şi deseori refuzate! N-am putut mânca torta. Penele păsărilor şi culorile florilor mi se păreau ciudat de şterse, fără viaţă. Pusei deoparte farfuria şi torta. Bessie mă întrebă dacă vreau o carte. Acest cuvânt avu darul de a mă trezi în mod trecător şi o rugai să aducă din bibliotecă Călătoriile lui Gulliver. Citisem şi recitisem, cu o plăcere veşnic nouă, acest volum. Luam întâmplările cuprinse acolo drept fapte adevărate şi ele-mi trezeau un interes mai adânc decât povestirile cu zâne, căci după ce căutasem în zadar zânele printre frunze, în corolele clopoţeilor, sub ciuperci, prin iederile care aco­pereau zidurile vechi, mă resemnasem la gândul trist că ele părăsiseră Anglia spre a se adăposti în vreo ţară unde pădurile erau mai sălbatice şi mai dese, iar popu­laţia mai rară.

În schimb Lilliput şi Brobdingnag se aflau, după pă­rerea mea, în vreun colţ al pământului şi nu mă îndoiam că va veni o zi când voi putea face o călătorie lungă şi voi vedea cu ochii mei câmpiile mici, casele şi arborii, micul popor, vacile minuscule, oile şi păsările unuia din­tre regate – sau holdele înalte cât pădurile, dulăii nespus de mari, pisicile îngrozitoare, oamenii şi femeile înalte cât turnurile, ale celuilalt. Totuşi, când am avut în mână acel volum drag, când începui să-l răsfoiesc pagină cu pagină, căutând în minunatele sale gravuri farmecul pe care-l găsisem totdeauna în ele, totul mi se păru întunecat şi trist: uriaşii nu mai erau de cât stafii jigărite; pigmeii, spiriduşi de temut şi răufăcători; Guliiver, un călător deznădăjduit, rătăcit în acele ţinuturi îngrozitoare şi pri­mejdioase. Închisei cartea, căci nu mai aveam poftă de citit şi o pusei pe masă, lângă torta din care nu gustasem. Bessie sfârşise de măturat şi dereticat odaia, iar după ce se spălă pe mâini, deschise un sertar plin de mătăsuri şi atlazuri strălucitoare şi începu să facă o pălărie nouă pentru păpuşa Georgianei. În timp ce lucra, cânta:

"Pe vremea când pribegeam ca tiranii.

Ce mult e de-atunci..."

Auzisem deseori acest cântec şi totdeauna îmi făcuse mare plăcere, căci Bessie avea glas dulce, sau cei puţin aşa mi se părea mie. Dar acum, deşi vocea îi era tot dulce, melodia îmi apărea de o tristeţe neînchipuită. Câteodată, cu gândul la lucrul ei, cânta foarte încet, tărăgănat, re­frenul, iar cuvintele: "Ce mult e de-atunci" reveneau tot­deauna asemenea celei mai triste cadenţe a unui marş funebru. Bessie trecu la altă baladă, de astăa dată cu adevărat tristă:

...Trup ostenit, picioarele-s o rană.
Drumul e lung, munţii pierduţi în fum;
Amurgul cu posomorâtă geană
Orfanului sărman îi cade-n drum.

Simt cum mă sfâşie surghiun şi plângeri,
Tot printre stânci, prin mlaştina ascunsă
Au inimi aspre oamenii; voi, Îngeri
Orfanului îi sunteţi călăuză.

Doar vântul serii liniştit adie,
Senin e cerul, stelele-s ivite;
În mila lui doar Dumnezeu mă ştie,
Căci el e al orfanilor părinte.

Chiar dac-ar fi şi-n mlaştini aş rămâne,
Şi împăcat îmi voi primi destinul.
Tatăl din cer va fi mereu cu mine,
Şi îi va da orfanului alinul,

Acesta-i gândul ce mă-mbărbătează.
Deşi părinţii mei sunt azi morminte.
Cămin mi-e cerul, el îmi stă de pază,
Căci Domnul e-al orfanului părinte."

— Haide, domnişoară Jane, nu mai plânge! exclamă Bessie, când sfârşi. Era ca şi cum ar fi spus focului: "Nu arde!" Dar cum ar fi putut ca ghici că eram pradă unei suferinţe bolnăvicioase? Domnul Lloyd se întoarse di­mineaţa.

— Ei, ce! Te-ai şi sculat? spuse el intrând. Ei, Bessie, cum se simte?

Bessie răspunse că-mi merge foarte bine.

— Atunci ar trebui să fie mai veselă... Vino încoa', domnişoară Jane. Te cheamă Jane, nu-i aşa?

— Da, domnule, Jane Eyre.

— Ei, dar ai plâns, domnişoară Jane Eyre! Poţi să-mi spui şi mie de ce? Ai vreun necaz?

— Nu, domnule.

— Plânge fără îndoială pentru că nu s-a putut duce cu doamna, cu trăsura, interveni Bessie.

— Oh, nu! E prea mare pentru o asemenea copilărie. La fel socoteam şi eu şi, jignită de o astfel de învi­nuire, am răspuns iute:

— Niciodată n-am plâns pentru un lucru atât de neînsemnat; nu pot suferi să merg cu trăsura. Plâng pentru că sunt nenorocită.

— Oh, domnişoară, ce ruşine! exclamă Bessie. Farmacistul cel bun păru cam încurcat. Mă aflam în faţa lui şi el mă privi stăruitor. Ochii îi erau cenuşii, mici şi nu prea strălucitori, dar acum cred că mi s-ar părea pătrunzători. Avea trăsături aspre, însă chipul lui exprima bunătate. După ce mă privi pe îndelete, mă întrebă:

— Ce ţi s-a întâmplat ieri de te-ai îmbolnăvit?

— A căzut, zise Bessie, amestecându-se din nou.

— A căzut. Iar ca un copilaş! Dar ce, la vârsta ei nu ştie să meargă? Trebuie să aibă opt sau nouă ani.

— M-a lovit şi m-a trântit jos! fu explicaţia neocolită smulsă de un alt acces dureros de mândrie jignită. Dar nu de asta m-am îmbolnăvit, adăugai, pe când domnul Lloyd lua o priză de tabac.

În vreme ce-şi punea tabachera la loc în buzunarul hainei, clopotul sună pentru masa slugilor. El ştiu ce înseamnă acel sunet de clopot.

— E pentru dumneata, Bessie, spuse farmacistul întorcându-se spre bonă. Poţi să cobori; până te întorci, eu am să citesc ceva domnişoarei Jane.

Bessie ar fi vrut să rămână, dar fu silită să plece, căci ştia că punctualitatea la mese era o datorie care la Gateshead Hali nu se putea încălca.

— Dacă nu te-ai îmbolnăvit din cauza căzăturii, atunci de ce? urmă domnul Lloyd, după ce plecă Bessie.

— Am fost închisă singură într-o odaie, unde noaptea umblă o stafie.

Văzui pe domnul Lloyd zâmbind şi încruntând sprâncenele totodată.

— O stafie? spuse el. Ei bine, dacă ţi-e frică de umbre, nu eşti totuşi decât un copil.

— Da, urmai eu, mă tem de stafia domnului Reed. A murit în odaia aceea şi acolo a şi fost aşezat pe catafalc. Nici Bessie, nici nimeni altcineva nu intră noaptea acolo, dacă nu-i silit, şi a fost o cruzime să mă închidă acolo singură, fără o lumânare, o cruzime pe care cred că n-o voi uita niciodată.

— Ce prostie! Şi pentru asta te simţi atât de nefe­ricită? Ţi-e frică acum, în plină zi?

— Nu, dar peste puţin o să se facă iar noapte. Şi, de altfel, sunt nefericită, foarte nefericită şi din alte pricini.

— Care? Spune-mi câteva din ele.

Cum aş fi dorit să pot răspunde pe larg la această în­trebare, dar îmi venea aşa de greu. Copiii simt, dar nu-şi pot analiza sentimentele şi dacă ajung să facă această analiză în sinea lor, izbutesc doar parţial şi n-o pot ex­prima prin cuvinte. Temându-mă, totuşi, să nu pierd acest prim şi unic prilej de a-mi alina mâhnirea, spunând ce aveam pe inimă, după o clipă de tulburare dădui acest răspuns scurt, dar adevărat:

— Mai întâi n-am nici tată, nici mamă, nici frate, nici soră.

— Ai o mătuşă şi veri, care sunt buni cu dumneata. Am făcut iar o pauză, am rostit cu glas tremurat:

— John Reed m-a bătut şi mătuşa m-a închis în ca­mera roşie.

Domnul Llody priză a doua oară.

— Castelul Gateshead nu ţi se pare foarte frumos? mă întrebă el. Şi nu eşti recunoscătoare că poţi să stai într-o astfel de locuinţă?

— Nu-i casa mea, domnule, şi domnişoara Abbot spune că am chiar mai puţine drepturi decât o slugă.

— Haida-de! Doar nu eşti aşa de proastă să vrei să părăseşti o locuinţă atât de frumoasă!

— Dacă aş putea să mă duc oriunde, aş fi fericită s-o părăsesc; dar nu pot, câtă vreme încă sunt copil.

— Poate, cine ştie! Afară de doamna Reed, ai alte rude?

— Nu cred, domnule.

— Nici una din partea tatălui dumitale?

— Nu ştiu; am întrebat o dată pe mătuşa Reed şi mi-a spus că se poate să am nişte rude sărace cu numele Eyre, dar că nu ştie nimic despre ele.

— Dacă ai avea, ai vrea să te duci la ele?

Mă gândii. Oamenilor mari sărăcia li se pare un lucru dureros, iar copiilor cu atât mai mult. Ei nu-şi pot da seama ce este o sărăcie harnică, muncitoare şi respecta­bilă; cuvântul nu le aminteşte decât de haine jerpelite, de lipsa de hrană, de cămin fără foc, de obiceiuri groso­lane şi vicii înjositoare; pentru mine sărăcia era sinonimă cu degradarea.

— Nu, răspunsei eu, n-aş vrea să trăiesc printre săraci.

— Nici chiar dacă ar fi buni cu dumneata?

Clătinai din cap; nu puteam pricepe cum ar avea săracii cu ce să fie buni; apoi, să învăţ a vorbi ea ei, să capăt obiceiurile, să rămân o incultă, să cresc ca una dintre acele femei nenorocite pe care le vedeam câteodată hrănindu-şi copiii sau spălându-le hăinuţele la porţile caselor din sat? Nu mă simţeam destul de curajoasă ca să plătesc libertatea cu preţul renunţării la casta mea.

— Dar rudele dumitale sunt atât de sărace? Sunt mun­citori?

— Nn ştiu; mătuşa zice că, dacă am rude, trebuie să fie nişte cerşetori şi eu nu vreau să cerşesc.

— Ai vrea să mergi la şcoală?

Chibzuii din nou. Nu prea ştiam ce-i o şcoală. Bessie îmi vorbise ca despre o casă unde fetele şedeau în bănci de lemn, în faţa unei mese mari şi unde li se cerea să fie cât mai blânde şi ordonate. John Reed îşi ura şcoala şi-şi bătea joc de profesor, dar gusturile lui John Reed nu puteau sluji ca model gusturilor mele. Dacă amănun­tele pe care mi le dăduse Bessie – amănunte aflate de la fetele dintr-o casă unde servise înainte de a veni la Gateshead – erau cam înspăimântătoare, mă atrăgea în schimb învăţătura căpătată de fetele acelea. Bessie îmi lăuda peisajele minunate şi florile frumoase pictate de ele; apoi fetele ştiau să cânte romanţe, să joace piese, să brodeze punguliţe, să traducă din cărţile franţuzeşti. Ascultând-o pe Bessie, simţeam trezindu-se în mine râvna de a le întrece. De altfel, şcoala mi-ar schimba viaţa pe de-a-ntregul, ar însemna să fac o călătorie lungă şi m-aş îndepărta cu totul de cei din castel; în sfârşit, ar fi în­ceputul unei vieţi noi.

— Asta-i, mi-ar plăcea mult să merg la şcoală, răs­punsei eu drept încheiere a chibzuielilor.

— Aşa, bine! Cine ştie ce se poate întâmpla? spuse domnul Lloyd, sculându-se. Acestui copil i-ar trebui o schimbare de aer şi de mediu, adăugă el, ca pentru sine; nervii-i sunt obosiţi.

Bessie se întoarse. În aceeaşi clipă, se auzi în curte trăsura doamnei Reed.

— E stăpâna dumitale, Bessie? întrebă domnul Lloyd. Aş vrea să-i vorbesc înainte de a pleca.

Bessie îl pofti în sufragerie şi o luă înainte, să-i arate drumul. În întrevederea care urmă între el şi doamna Reed, eu socotesc că, după cele petrecute mai târziu, far­macistul a sfătuit-o să mă trimită la şcoală. Sfatul fu primit îndată, căci în aceeaşi seară Abbot şi Bessie ve­niră în odaia copiilor şi, crezându-mă adormită, vorbiră despre acest lucru. "Doamna, spunea Abbot, e mulţumită că scapă de copilul ăsta supărăcios şi nărăvit, care pare că totdeauna spionează pe toată lumea sau pune la cale vreun complot."

Eu cred că Abbot mă socotea un fel de Guy Fawkes1.

Cu acelaşi prilej, din convorbirea dintre Abbot şi Bessie aflai pentru întâia oară că tata fusese un pastor sărac; mama se măritase cu el fără încuviinţarea rudelor, care socoteau această căsătorie ca nepotrivită pentru dânsa. Bunicul meu, Reed, supărat de neascultarea mamei, nu-i dăduse nici un ban. După un an de căsătorie, tata căzu bolnav de tifos. Se molipsise pe când vizita pe săracii dintr-un mare oraş cu fabrici în care îşi avea parohia şi unde bântuia această molimă. Mama se îmbolnăvi şi ea îngrijindu-l şi amândoi muriră în răstimp de o lună.

Bessie, după ce auzi povestirea, oftă şi zise:

— Biata domnişoară Jane, e de compătimit, Abbot!

— Da, răspunse Abbot: dacă ar fi un copil cuminte şi frumos ţi-ar fi milă văzând cât e de părăsit; dar cine să se uite la un brotac?

— Aşa e, spuse Bessie şovăind. Oricum, sigur e că o frumuseţe ca domnişoara Georgiana te-ar mişca mai mult, dacă s-ar afla în aceeaşi stare.

— Da, exclamă zeloasa domnişoară Abbot, mie-mi place grozav domnişoara Georgiana. Micuţă scumpă! cu ochii ei albaştri, bucle lungi şi obrăjorii aşa de gingaşi, parcă ar fi de cadră! Bessie, am poftă să mănânc din iepure la cină.

— Şi eu, cu puţină ceapă prăjită. Hai să coborâm.

Şi plecară.