Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 29.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Îmi aduc aminte foarte nedesluşit de cele vreo trei zile şi trei nopţi ce urmară. Mai păstrez amintirea câtorva simţăminte încercate atunci, dar puţine gânduri şi fapte mi-au mai rămas în minte. Ştiam că mă aflam într-o odăiţă mică şi într-un pat îngust. Mi se părea că prinsesem rădăcini în acel pat, căci stă­team nemişcată ca o piatră şi dacă cineva m-ar fi smuls de acolo, ar fi însemnat aproape să mă ucidă. Nu-mi dădeam seama de scurgerea vremii, nu ştiam când e di­mineaţă, când vine amiaza sau se lasă noaptea. Vedeam când intră sau iese cineva din odaie şi puteam chiar spune cine anume e. Înţelegeam ce se spunea când cel care vorbea se afla lângă mine; dar nu puteam răspunde: mi-era cu neputinţă să deschid gura sau să fac vreo mişcare, Hannah mă vizita cel mai des. Nu-mi făcea plă­cere s-o văd. Simţeam că ar fi vrut să scape de mine, că nu înţelegea nici starea mea, nici împrejurările prin care ajunsesem aici şi că nu prea mă avea la inimă. Diana şi sora ei intrau în odaie o dată sau de două ori pe zi şi le auzeam şoptind lângă mine fraze ca acestea:

— Ce bine-i că am lăsat-o să intre!

— Da. Altfel, dacă ar fi stat toată noaptea afară, cu siguranţă a doua zi am fi găsit-o moartă. Cine ştie prin câte o fi trecut ?!

— Cred că prin încercări ciudate. Sărmana pribeagă! E atât de palidă şi de istovită!

— După cum vorbea, cred că-i o fată bine crescută şi cu educaţie. Veşmintele pe care le-a dezbrăcat, deşi pătate şi ude, erau fine şi aproape noi.

— Are o figură ciudată: aşa slabă şi cu privirea ră­tăcită cum e, îmi place totuşi. Îmi închipui că trebuie să aibă o fizionomie plăcută.

N-am auzit niciodată un cuvânt de regret pentru găz­duirea ce mi-o oferiseră; niciodată n-au arătat faţă de mine neîncredere sau duşmănie. Asta îmi făcea foarte bine.

Domnul St. John nu veni să mă vadă decât o singură dată: mă privi şi spuse că starea mea de letargie era o reacţie firească după o oboseală prea mare şi prelungită. După părerea lui, nu ar fi fost nevoie să se trimită după doctori, întrucât era neîndoielnic că organismul singur o să lucreze mai bine. Adăugă că nervii îmi fuseseră grav zdruncinaţi şi aveau nevoie de odihnă îndelungată; că nu sufeream de nici o boală şi că întremarea mea, o dată începută, va fi grabnică. Spuse aceste lucruri în puţine cuvinte şi cu glas domol. După o pauză, adăugă cu tonul unui om puţin obişnuit să-şi împărtăşească sentimentele:

— O fizionomie neobişnuită, şi care, fără îndoială, nu arată nici vulgaritate, nici josnicie.

— Dimpotrivă, răspunse Diana. La drept vorbind, St. John, mă simt ataşată de această biată fiinţă; aş vrea să poată rămâne pentru totdeauna aici.

— De bună seamă că n-o să se poată, răspunse domnul St. John. O să vedeţi că trebuie să fie vreo tânără lady având cine ştie ce neînţelegeri cu ai săi, i-a părăsit fără să se gândească mult. Dacă n-o fi foarte încăpăţânată, o să izbutim s-o redăm alor ei: citesc însă pe chipul ei voinţă atât de dârză, încât mă îndoiesc de izbândă. Mă privi câteva clipe, apoi adăugă:

— Chipul ei trădează o fire foarte simţitoare, dar nu-i deloc frumoasă.

— E atât de bolnavă, St. John !

— Bolnavă sau nu, nu poate fi drăguţă. Are trăsăturile lipsite cu totul de farmec şi de armonie.

A treia zi mă simţii mai bine; a patra zi, putui să şi vorbesc, să mă mişc, să mă ridic în pat şi să mă întorc de pe o parte pe alta. Hannah îmi dăduse puţin arpacaş şi pâine prăjită. Cred că era aproape de ora mesei. Mâncasem cu plăcere. Hrana asta mi se părea bună, lipsită de gustul sălciu cu care febra îmi otrăvise până atunci tot ce înghiţisem. Când Hannah plecă, mă simţii relativ mai în putere şi mai vioaie. Peste câtăva vreme, mă sa­turai de odihnă şi simţii nevoia să fac ceva. Voiam să mă scol; dar cu ce să mă îmbrac? N-aveam decât veş­mintele mele umede şi pline de noroi, cu care căzusem în baltă şi mă culcasem pe jos. Îmi era ruşine să mă arăt aşa înaintea binefăcătorilor mei, dar am fost cruţată de această umilinţă.

Pe un scaun, la piciorul patului, zării toate veşmintele mele, curate şi uscate. Rochia de mătase neagră atârna pe perete. Toate urmele de noroi fuseseră şterse şi nu mai era de fel mototolită; într-un cuvânt, o puteam îmbrăca fără nici o jenă. Până şi ciorapii şi pantofii mei, bine curăţaţi, deveniseră iarăşi prezentabili. Aveam în odaie tot ce-mi trebuia ca să mă spăl şi un pieptene să-mi aran­jez părul. Cu multă trudă, fiindcă eram silită să mă odihnesc după fiecare cinci minute, am izbutit să mă îmbrac. Rochia atârna pe mine, pentru că slăbisem mult, dar m-am înfăşurat într-un şal ca să-mi ascund starea în care mă aflam. În sfârşit, eram iarăşi curată şi cu o înfăţişare cuviincioasă; pe veşmintele mele nu se mai vedea nici urmă de necurăţenie, nici urmă de neorânduială, două lucruri pe care nu le puteam suferi şi care mă înjoseau în propriii mei ochi. Coborii scara de piatră, sprijinindu-mă de balustradă; ajunsei într-un coridor scund şi îngust ce ducea spre bucătărie.

Intrând acolo, simţii miros de pâine proaspătă; căldura unui foc binefăcător ajunse până la mine. Hannah supraveghea cuptorul în care punea ceva la copt. Se ştie cât e greu să scoţi prejudecăţile din mintea unui om lipsit de educaţie, căci ele sunt puternic înrădăcinate acolo, ca buru­ienile printre pietre. Hannah fusese întâi cât se poate de rece şi aspră faţă de mine, după aceea se mai îmblânzise puţin, şi acum, când mă văzu curată şi bine îmbrăcată, îmi zâmbi chiar.

— Cum, te-ai sculat? întrebă dânsa. Atunci ţi-e mai bine. Dacă vrei, aşează-te lângă sobă, pe scaunul meu.

Îmi arătă balansoarul; mă aşezai. Ea îşi văzu mai de­parte de trebăluială, privindu-mă din când în când cu coada ochiului; apoi, după ce scoase câteva pâini din cuptor, se întoarse spre mine şi-mi zise fără ocol:

— Ai mai cerşit vreodată, înainte de a veni aici?

Pentru o clipă, mă cuprinse mânia; dar dându-mi seama că supărarea n-ar fi avut nici un rost şi că pentru ea cel puţin, mă înfăţişasem într-adevăr ca o cerşetoare, îi răspunsei liniştită, dar nu fără oarecare fermitate:

— Te înşeli dacă mă crezi o cerşetoare; nu sunt cerşetoare, cum nu eşti dumneata sau vreuna dintre tinerele dumitale stăpâne.

După o tăcere, spuse:

— Nu-nţeleg: s-ar zice că n-ai nici casă, nici golo­gani.

— Poţi să n-ai nici casă, nici bani şi totuşi să nu fii cerşetoare.

— Ştii carte? mă întrebă ea, după câtăva vreme.

— Da; şi încă multă.

— Dar n-ai fost niciodată la pension.

— Ba da, opt ani. Bătrâna holbă ochii.

— Şi cum de n-o poţi scoate la capăt?

— Până acum m-am descurcat şi nădăjduiesc să mă descurc şi de-acum încolo. Ce faci cu coacăzele astea ? întrebai eu, văzând că aduce un coş cu fructe.

— Le pun în plăcinte.

— Dă-mi-le să le curăţ eu.

— Nu, nu-ţi dau să faci nimic, odihneşte-te!

— Dar trebuie să fac ceva. Dă-mi-le.

Se învoi şi-mi aduse chiar un prosop curat să-l pun peste rochie, ca să n-o pătez.

— Nu eşti obişnuită cu munci grele; văd după mâinile dumitale, remarcă ea. Pesemne că ai fost croitoreasă.

— Nu, te înşeli. Nu te mai îngriji de ce-am fost eu. Nu-ţi mai bate capul; mai bine spune-mi cum se cheamă casa asta.

— Unii îi spun Marsh-End(*1), alţii Moor-House(*2).

*1 Capătul mlaştinii

*2 Casa mlaştinilor

— Şi stăpânul casei e domnul St. John?

— Nu stă aici; e numai pentru câtăva vreme la noi. Stă la el în parohie, la Morton.

— Satul care e la câteva mile de aici?

— Da.

— Dar ce-i el ?

— E pastor.

Mi-am amintit răspunsul pe care mi-l dase bătrâna servitoare când încercasem să-l văd pe pastor.

— Atunci, urmai eu, aci era casa tatălui său?

— Chiar aşa. Bătrânul Rivers stătea aici, unde stătu­seră şi taică-său şi bunicul şi străbunicul său.

— Atunci domnul pe care l-am văzut aici se numeşte domnul St. John Rivers?

— Da. St. John e numele lui de botez.

— Şi pe surorile sale le cheamă Diana şi Mary Rhers?

— Da.

— Tatăl lor a murit?

— Acum trei săptămâni, pe neaşteptate.. ....

— N-au mamă?

— Stăpâna a murit; uite, luna asta se-mplineşte anul.

— Eşti de mult la dânşii?

— De treizeci de ani. I-am crescut pe câteşitrei.

— Asta dovedeşte că eşti o femeie cinstită şi credin­cioasă. Ţi-o spun pe faţă, cu toate că ai avut nepoliteţea să spui că sunt cerşetoare...

Bătrâna mă privi din nou cu uimire:

— Cred c-am greşit când am crezul ce-am crezut des­pre dumneata. Dar foiesc atâţia pungaşi pe-aici, că trebuie să mă ierţi.

— Şi cu toate că ai vrut să mă goneşti, urmai eu cu oarecare asprime, pe o noapte când nu s-ar fi cuvenit să dai un câine afară.

— Da, am fost aspră. Dar ce să fac? Nu mă gândeam atât la mine cât la copii, sărmanii de ei. Dacă n-aş fi eu, nu s-ar mai afla nimeni să le poarte de grijă, aşa că uneori sunt silită să am o inimă de piatră.

Câteva minute păstrai o tăcere gravă.

— Nu trebuie să mă judeci cu prea multă asprime, reluă ea.

— Ba te judec aspru, răspunsei eu, şi o să-ţi spun de ce: Nu atât pentru că nu mi-ai dat adăpost şi m-ai socotit o şarlatancă, ci fiindcă ai găsit cu cale să mă cerţi că n-am casă şi n-am bani. Unii dintre cei mai cinstiţi oameni de pe lume au fost tot atât de sărmani ca şi mine: şi dacă eşti creştină, nu s-ar cădea să socoteşti că sărăcia e o crimă.

— E adevărat, răspunse dânsa, şi domnul St. John îmi spunea asta. Văd că m-am înşelat; acum însă am altă părere despre dumneata. Pari o fată foarte cumse­cade şi de treabă.

— Ajunge; acum te iert. Hai să dăm mâna.

Femeia puse în mâna mea palma ei bătucită şi plină de făină. Un zâmbet binevoitor îi lumină faţa plină de zbârcituri şi din clipa aceea furăm prietene.

Fără îndoială, îi plăcea să pălăvrăgească. Pe când eu curăţăm fructele şi ea frământa coca pentru plăcintă, începu să-mi dea nenumărate amănunte despre fostul ei stăpân, despre stăpână şi despre "copii", cum le spunea ea celor tineri.

Bătrânul domn Rivers, aflai de la dânsa, fusese un om destul de simplu, dar un adevărat gentilom, şi nici o familie nu era mai veche ca a lui. Marsh-Endul aparţinuse totdeauna familiei Rivers şi după afirmaţiile ei, casa era clădită de cel puţin două sute de ani, deşi părea foarte umilă şi tristă, mai ales dacă o comparai cu marele conac al domnului Oliver din Morton Vale.

Dar ea îl ştia însă pe tatăl lui Bill Oliver, de când fusese lucrător cu ziua şi în fabrica de ace; pe câtă vreme familia Rivers era nobilă şi de viţă veche. După cum se poate vedea din condicele bisericii, e de pe vremea regelui Henry. Dar totuşi, recunoştea dânsa, stăpânul era ca mai toată lumea, nu se deosebea prea mult de ceilalţi, fiind nebun după vânătoare, după plugărit şi alte treburi din astea. Stăpâna fusese cu totul altfel, îi plăcea grozav să citească şi să înveţe, iar copiii îi urmaseră pilda. N-au existat niciodată şi nici nu există alţii ca ei în tot ţinutul. Toţi trei au iubit cartea, încă din clipa când au ştiut să vorbească; au fost plămădiţi "din alt aluat". Când domnul St. John s-a făcut mare, a fost trimis la seminar să se facă pastor. Fetele, de cum au părăsit pensionul, au căutat loc de guvernante (ele însele îi spuseseră bătrânei că tatăl lor pierduse în urmă cu câţiva ani mulţi bani de pe urma unui faliment dat de omul lui de încredere) şi cum tatăl nu mai era destul de bogat să le lase avere, de-acum încolo trebuiau s-o scoată ele singure la capăt. Multă vreme nu stătuseră decât foarte puţin pe acasă. Acum, după moartea tatălui lor, veniseră să stea câteva săptămâni. Dar le place atât de mult Marsh-End, şi toate câmpiile astea mlăştinoase şi colinele din împrejurimi... Cu toate că fuseseră la Londra şi în alte oraşe mari, ele spuneau totdeauna că nu există nimic mai frumos decât ţinutul în care se simţeau atât de bine împreună! Nici nu ştia dac-o mai fi existând pe lume o familie mai unită.

Când sfârşii de curăţat coacâzele, întrebai unde sunt cele două fete şi fratele lor.

— S-au dus să facă o plimbare până în Morton, răspunse dânsa, dar au să se întoarcă peste o jumătate de ceas să bea ceaiul.

Într-adevăr, se întoarseră la ora la care spuse Hannah şi intrară prin bucătărie. Când mă văzu St. John mă salută iar cele două fete se opriră. În câteva cuvinte calme şi pline de bunătate, Mary îşi exprimă plăcerea pe care o simţea văzând că fusesem în stare să cobor; Diana îmi luă mâna şi clătină din cap dojenitoare.

— Ar fi trebuit să-mi ceri mai întâi voie să cobori jos din pat, îmi zise ea; eşti foarte palidă şi slabă. Biata copilă, biata fată !

Glasul Dianei îmi amintea de gânguritul turturelelor. Avea nişte ochi ale căror priviri îmi plăcea să le întâlnesc şi un chip ce îmi părea plin de farmec. Figura surorii ei era la fel de inteligentă, trăsăturile tot atât de drăguţe, Mary avea o înfăţişare mai serioasă; purtarea ei, deşi blândă, era mai rece, mai distantă. Exista şi oarecare autoritate în privirea şi cuvintele Dianei; fără îndoială, avea voinţă. Firea mea era aşa fel alcătuită, încât simţea o adevărată plăcere să se supună unei personalităţi ca a ei iar când principiile şi demnitatea mi-o îngăduiau îmi plăcea să mă plec în faţa unei voinţe active.

— Şi ce faci aici? urmă dânsa. Locul dumitale nu-i aici. Mary şi cu mine stăm uneori în bucătărie, fiindcă aici, acasă, ne place să facem ce vrem: dar dumneata eşti oaspetele nostru. Intră în salon.

— Dar mă simt foarte bine în bucătărie.

— De loc. Hannah are treabă şi uite, te umple de făină.

— Şi-apoi, aici o prea cald pentru dumneata, adăugă Mary.

— Fireşte, spuse şi soră-sa. Hai, trebuie să asculţi. Continuând să-mi ţină mâna într-a ei, mă făcu să mă ridic şi-mi conduse paşii spre o odaie.

— Stai aici, până ce ne dezbrăcăm şi facem ceaiul, îmi zise dânsa, împingându-mă pe divan; una din plăcerile noastre e să ne pregătim singure mâncarea, când avem chef de aşa ceva, sau când Hannah are alte treburi, coace pâinea, spală ori calcă.

Închise uşa, lăsându-mă singură cu domnul St. John. care şedea în faţa mea cu o carte sau un ziar în mână. Cercetai cu privirea mai întâi întreg salonul, apoi pe cel care se afla acolo.

Vedeam o odaie destul de mică, foarte modest mobilată, dar plăcută, fiindcă era curată şi liniştită. Scaunele de modă veche străluceau de curăţenie, iar masa de nuc ar fi putut sluji drept oglindă. Câteva portrete de bărbaţi şi femei din vremuri trecute împodobeau pereţii acoperiţi cu un tapet decolorat; într-un dulăpaş cu geamuri se aflau câteva cărţi şi un serviciu vechi de porţelan. În odaie nu se vedea nici o podoabă inutilă, nici o mobilă modernă, afară de un pupitru din lemn de trandafir şi doua cutii de lucru, puse pe o masă, deoparte. Totul, în sfârşit, şi covoarele şi perdelele, erau vechi, dar bine păstrate.

Domnul St. John, la fel de imobil ca şi tablourile atârnate pe pereţi, cu ochii ţintă pe cartea lui şi cu gura închisă, ca şi cum i-ar fi fost pecetluită, era uşor de cercetat; n-ar fi fost întru nimic mai uşor dacă, în loc să fie un om, ar fi fost statuie. Era tânăr; să tot fi avut douăzeci şi opt, treizeci de ani; era înalt şi subţire; chipul lui îţi atrăgea privirea. Avea o figură de grec, cu linii foarte pure, nas drept şi clasic, gură şi bărbia ateniene. Rareori se poate vedea un cap englezesc apropiindu-se atât de mult de modelele antice. Pe bună drep­tate îşi arătase nemulţumirea faţă de trăsăturile mele neregulate, când ale lui erau atât de armonioase. Ochii lui mari, albaştri, erau umbriţi de gene castanii, câteva şuviţe de păr blond îi cădeau în dezordine pe fruntea înaltă şi albă ca fildeşul.

"Ce figură plăcută!" o să spuneţi. Totuşi, privindu-l pe domnul St. John, nu-mi trecu nici o clipă prin cap că poate fi o fiinţă blândă, supusă şi simţitoare, ba nici măcar domoală. Cu toate că în clipa aceea stătea nemişcat, gura, nasul şi fruntea lui aveau ceva ce trăda neliniştea, as­primea sau patima. Nu-mi spuse nici un cuvânt şi nu-mi aruncă nici o privire până nu se întoarseră surorile lui. Diana, care tot trebăluia pregătind ceaiul, îmi aduse o prăjitură de-abia scoasă din cuptor.

— Mănânc-o, îmi zise dânsa, trebuie să-ţi fie foame. Hannah mi-a spus că de la dejun n-ai mâncat decât puţin arpacaş.

O primii, fiindcă mi-era într-adevăr foame. Domnul Rivers închise atunci cartea, se apropie de masă, şi, când se aşeză, aţinti asupra mea privirea ochilor lui albaştri, pictaţi parcă. Privirea aceea era atât de pătrunzătoare şi arăta atâta hotărâre, încât îmi dădui seama că dacă dom­nul Rivers nu mă privise până atunci, o făcuse într-adins şi nu din sfială.

— Ţi-e tare foame? zise el.

— Da, domnule, am răspuns.

Era în firea mea să răspund scurt la o întrebare scurtă, simplu la o întrebare directă.

— Noroc că frigurile nu te-au lăsat să mănânci în primele trei zile, reluă dânsul; ar fi fost primejdios la început să mănânci după pofta dumitale. Acum poţi mânca, dar totuşi cu socoteală.

Răspunsul meu fu necuviincios şi stângaci în acelaşi timp.

— Nădăjduiesc, domnule să nu mănânc multă vreme pe socoteala dumitale.

— Nu, răspunse el cu răceală. Când o să ne dai adresa prietenilor dumitale, o să le scriem şi o să te redăm lor.

— Trebuie să vă spun deschis că aşa ceva nu-mi stă în putinţă; n-am nici casă, nici prieteni.

Toţi trei mă priviră, dar fără neîncredere. Privirile lor nu arătau suspiciune, ci mai degrabă curiozitate. Vorbesc numai de cele două fete, căci deşi ochii lui St. John erau limpezi în sensul literal al cuvântului, în sens figurat era greu să le măsori adâncimea. Se părea că el foloseşte ochii mai degrabă pentru a cerceta gândurile altora, decât pentru a şi le dezvălui pe ale sale. În căută­tura lui era un amestec de prudenţă şi asprime care avea mai curând darul să stânjenească, decât să îmbărbăteze.

— Vrei să spui, mă întrebă dânsul, că n-ai nici o rudă?

— Da, domnule. N-am nici o legătură cu vreo fiinţă omenească; n-am drept la adăpost în nici o casă din Anglia.

— E o situaţie foarte ciudată pentru o persoană de vârsta dumitale.

Îi văzui privirea îndreptându-se spre mâinile mele, care se odihneau pe masă. Mă întrebam ce caută: înţelesei numaidecât, după întrebarea pe care mi-o puse.

— N-ai fost niciodată măritată? Diana începu să râdă.

— Cum. St. John! exclama ea: are ei şaptesprezece sau optsprezece ani.

— Am aproape nouăsprezece zisei, dar nu sunt măritată, nu.

Simţii că roşesc, căci cuvântul trezea în mine amintiri usturătoare. Toţi îmi observară stânjeneala şi emoţia. Ca să mi le uşureze, Diana şi Mary îşi îndreptară ochii în altă parte, dar fratele, mai sobru şi mai rece, continuă să mă privească până ce lacrimile îmi umeziră ochii şi obrazul mi se îmbujoră.

— Unde ai stat în ultimul timp? întrebă el din nou.

— Eşti prea curios, St. John, şopti Mary încet.

El însă se sprijinea mai departe de masă şi, cu privrea lui puternică şi pătrunzătoare, cerea un răspuns.

— Numele locului şi persoanei pe lângă care am slujit sunt taina mea, răspunsei eu scurt.

— O taină pe care eu sunt de părere că ai dreptul, dacă vrei, s-o păstrezi atât faţă de St. John cât şi faţă de oricine te-ar întreba, observă Diana.

— Totuşi, dacă nu ştiu nimic despre dumneata sau despre viaţa dumitale, nu-ţi pot veni în ajutor, zise el. Iar dumneata ai nevoie de ajutor, nu?

— Am nevoie, şi-l caut. Doresc ca un adevărat bine­făcător să-mi găsească de lucru şi să am o leafă, care să-mi ajungă măcar pentru satisfacerea celor mai umile tre­buinţe ale vieţii.

— Nu ştiu dacă sunt un adevărat binefăcător, dar doresc să-ţi dau tot sprijinul de care sunt în stare, pentru a te ajuta să-ţi îndeplineşti o năzuinţă atât de cinstită. Mai întâi spune-mi ce-ai fost obişnuită să faci şi ce poţi face?

Îmi băusem ceaiul. Băutura asta mă întărise, aşa cum vinul ar da putere unui uriaş. Nervii mei istoviţi căpă­taseră iarăşi tărie, aşa că putui răspunde fără şovăiri acestui judecător tânăr şi pătrunzător.

— Domnule Rivers, îi zisei eu întorcându-mă spre el şi privindu-i aşa cum mă privea, adică deschis şi fără sfială – dumneata şi surorile dumitale mi-aţi făcut un mare bine, cel mai mare bine pe care un om îi poate face semenului său: m-aţi smuls din ghearele morţii prin fapta dumneavoastră mărinimoasă. Această binefacere îţi dă un drept nemărginit la recunoştinţa mea şi oarecare drept la încrederea mea. Despre pribeaga pe care ai pri­mit-o o să-ţi spun tot ce-ţi pot spune fără să compromit pacea minţii mele, mântuirea mea morală şi fizică şi pe aceea a altora. Sunt orfană, fiică de preot. Părinţii mei au murit înainte ca eu să-i pot cunoaşte. Am fost crescută de altcineva şi dată la o şcoală catolică. Îţi voi spune până şi numele locului unde am petrecut şase ani ca elevă, apoi doi ani ca profesoară: Insti­tutul orfanilor de la Lowood, comitatul... Poate că ai auzit vorbindu-se de el, domnule Rivers. Pastorul Robert Brocklehurst era administratorul institutului.

— Am auzit vorbindu-se de domnul Brocklehurst şi am văzut şcoala.

— Am plecat de la Lowood acum aproape un an, ca să devin preceptoare într-o casă. Aveam un loc bun şi eram fericită. Acel loc am fost silită să-l părăsesc cu patru zile înainte de a sosi aici. Nu pot şi nu trebuie să spun din ce pricină am plecat de acolo; ar fi inutil, primejdios şi de altfel nici n-aş putea fi crezută. Nu mi se aduce nici o învinuire: sunt tot atât de nevinovată ca oricare dintre dumneavoastră. Sunt nefericită şi o să mai fiu câtăva vreme, căci pricina care m-a făcut să fug din casa aceea, unde găsisem un adevărat paradis, e în acelaşi timp ciudată şi înfricoşătoare. Când am plecat, două lucruri mi se păreau însemnate: graba şi taina. De aceea am fost nevoită să las în urma mea tot ce aveam, afară de o legătură, dar, în graba şi zăpăceala mea, am uitat-o şi pe asta într-o trăsură care m-a adus la Whitcross. Am rămas aşadar fără nimic. Am dormit două nopţi sub cerul liber, am umblat două zile fără să trec pragul unei case şi-n acest timp n-am mâncat decât de două ori; sleită de foame, sfârşită de oboseală şi deznădejde, vedeam cum mi se apropie sfârşitul; dar dumneata, domnule Rivers, n-ai vrut să mă laşi să mor de foame înaintea uşii dumitale şi m-ai găzduit sub acoperământul casei voastre. Ştiu tot ce au făcut de atunci surorile dumi­tale pentru mine, căci în timpul letargiei mele aparente, vedeam ce se petrece în jurul meu şi mi-am dat seama ce datorez milostivirii lor mărinimoase şi pornite din inimă, ca şi milei dumitale apostolice.

— N-o mai sili să vorbească acum, St. John, zise Diana văzând că mă opresc. E doar de la sine înţeles că nu trebuie aţâţată. Aşază-te pe sofa, domnişoară Elliott.

Tresării fără să vreau: uitasem de noul meu nume.

Domnul Rivers, căruia părea că nu-i scăpa nimic, observă numaidecât gestul meu.

— Spui că numele dumitale e Jane Elliott? mă în­trebă el.

— Am spus-o, într-adevăr, pentru că deocamdată do­resc să mi se spună aşa; dar nu-i numele meu adevărat şi, când îl aud, îmi sună ciudat în urechi.

— Nu vrei să spui adevăratul dumitale nume?

— Nu. Mai mult ca de orice mă tem să nu se des­copere unde sunt şi mă feresc de tot ce mi-ar putea dez­vălui taina.

— Ai toată dreptatea, zise Diana. Acum, frate, las-o în pace puţin.

Dar după ce se gândi câtva timp, St. Jolm vorbi iar pe acelaşi ton calm şi cu aceeaşi agerime.

— Nu ţi-ar plăcea să stai mult timp la noi; îmi dau seama că ai dori să te descotoroseşti cât mai repede cu putinţă de compătimirea surorilor mele şi mai ales de caritatea mea (căci am observat că faci o deosebire între ele; nu mă supăr, ai dreptate); doreşti să nu mai depinzi de noi?

— Da, am mai spus-o. Arată-mi ce trebuie să fac şi cum să-mi găsesc de lucru, e tot ce-ţi cer. Trimite-mă, dacă trebuie, la ferma cea mai săracă; dar până atunci îngăduie-mi să stau aici, căci mi-e teamă să iau iar de la capăt lupta împotriva spaimelor unei vieţi de vagabond.

— Fireşte că ai să rămâi aici, zise Diana, punându-mi pe cap mâna ei albă.

— Ai să rămâi, repetă Mary, cu tonul firesc al unei sincerităţi calde.

— Vezi, îmi zise St. John, surorile mele sunt încântate să rămâi, aşa cum ar fi încântate să păstreze şi să îngri­jească o pasăre pe jumătate îngheţată, pe care vântul iernii ar fi aruncat-o pe fereastra lor. În ce mă priveşte, eu aş fi mai bucuros să te pot face să-ţi câştigi singură pâinea. O să-mi dau toată osteneala; dar puterile mele sunt limitate; nu-s decât pastor într-o parohie săracă de ţară; ajutorul meu o să fie deci foarte modest şi, dacă dispreţuiesti lucrurile neînsemnate, caută un ocrotitor mai puternic decât mine.

— Ţi-a spus o dată că vrea să facă orice, numai să fie un lucru cinstit şi să stea în puterile ei, răspunse Diana pentru mine. Ştii doar, St. John, că nu-şi poate alege ocrotitorul; e silită să te accepte, deşi eşti cicălitor.

— Pot să fiu croitoreasă, lenjereasă, servitoare, dădacă la copii chiar, dacă nu voi putea găsi ceva mai bun, răspunsei eu.

— Bine, zise St. John cât se poate de liniştit. Dacă spui aşa, îţi făgăduiesc să te ajut cât pot.

După asta luă iar cartea pe care o citise înainte de ceai. M-am retras curând, căci stătusem şi vorbisem atât cât îmi îngăduiseră puterile.