Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 28.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Au trecut două zile. Era o seară de vară. Vizitiul m-a dus într-un loc numit Whitcross, unde am coborât. Pentru banii pe care-i dădusem nu mă putea duce mai departe, iar eu nu mai aveam nici un singur şiling. Trăsura plecase şi în clipa asta se afla la o milă departe de mine. Rămăsesem singură. Atunci mi-am dat seama că am uitat legătura în lado trăsurii, unde o pusesem pentru mai multă siguranţă. Acolo rămăsese şi acolo avea să rămână: nu mai aveam nimic!

Whitcross nu e un oraş şi nici măcar un cătun: nu-i decât un stâlp de piatră la răscrucea a patru drumuri, văruit în alb, de bună seamă ca să poată fi văzut de de­parte şi chiar pe întuneric. În vârful acelui stâlp sunt pa­tru braţe care arată la ce distanţă se află diferite oraşe. După câte scrie acolo, oraşul cel mai apropiat e la zece mile şi cel mai depărtat la peste douăzeci. Numele bine cunoscute ale oraşelor îmi arătau unde mă aflu: eram într-unul din ţinuturile de centru şi de nord ale Angliei, plin de mlaştini şi înconjurat de munţi. În urmă, la dreapta, la stângă, erau bălţi mari; un lanţ de munţi se zărea foarte departe, dincolo de valea adâncă ce mi se întindea la picioare. Populaţia e probabil rară. Nu se vedea nici picior de călător pe şoselele ce se întindeau spre cele patru puncte cardinale – largi, albe şi singu­ratice; fuseseră toate tăiate chiar prin mijlocul bălţilor şi hăţişurile creşteau dese şi sălbatice, până la marginea lor. Totuşi, întâmplarea ar fi putut să mâne paşii unui drumeţ pe acolo, iar eu doream să nu fiu văzută. Străinii s-ar fi întrebat, fireşte, ce caut acolo şi de ce stau în faţa stâlpului plimbându-mă fără rost, ca şi când m-aş fi rătăcit. Aş fi fost poate întrebată şi n-aş fi putut da decât răspunsuri care-ar fi părut de necrezut şi-ar fi stârnit bănuieli.

Nimic nu mă mai leagă de lume în clipa asta; nici un farmec, nici o nădejde nu mă atrage spre semenii mei; nici unul dintre cei care m-ar vedea n-ar avea un gând bun sau o urare pentru mine. N-am pe nimeni alt­cineva decât natura, mama noastră a tuturor; de aceea, la sânul ei îmi voi căuta odihna.

Am pornit drept prin hăţiş şi m-am îndreptat spre o scobitură pe care o zărisem la marginea bălţilor. M-am afundat până la genunchi în bălăriile întunecate, dese. În sfârşit, într-un colţ ascuns am găsit o stâncă de granit acoperită de muşchi. M-am aşezat sub un colţ al ei; ca­pul mi-era ocrotit de stâncă şi deasupra se-ntindea nu­mai cerul.

Chiar în ascunzătoarea aceea, mi-a trebuit câtăva vreme ca să nu mai simt nici un fel de nelinişte; aveam o teamă nedesluşită ca vreo turmă de sălbăticiuni să nu se repeadă asupra mea, sau să nu mă descopere vreun vânător. Dacă vântul bătea mai tare, priveam în jurul meu şi-mi era frică să nu mă pomenesc deodată cu un taur sălbatic; dacă auzeam şuieratul vreunei păsări, credeam că e un om. În cele din urmă, mi-am dat seama că neliniştea mea nu avea nici un temei şi adânca tăcere care domnea în jur mă linişti, aşa încât începui să-mi recapăt încrederea. Până atunci nu mă gândisem: nu făcusem decât să ascult, să privesc şi să mă tem; acum puteam din nou gândi.

Ce trebuia să fac? Unde trebuia să mă duc? Oh, întrebări nesuferite pentru mine, care nu puteam face nimic şi nu mă puteam duce nicăieri! Picioarele mele zdrobite ar fi trebuit să străbată un drum lung până să dau de o aşezare omenească: doar milei oamenilor mă puteam adresa, ca să capăt un adăpost. Ar fi trebuit să hrănesc simpatia silnică şi nemulţumită a necunoscuţilor, să îndur deseori refuzul, până ce povestea mea să fie ascultată, până ce vreuna dintre nevoile mele să fie îm­plinită!

Atinsei tufişurile: erau uscate şi încă mai păstrau căldura primită de la arşiţa zilei de vară. Privii cerul; era senin şi o stea licărea chiar deasupra locului unde stam culcată. Roua cădea încet, nu se simţea nici o adiere. Natura părea blândă şi bună cu mine. Îmi închipuii că mă iubea, aşa surghiunită cum eram, şi atunci eu, care de la oameni puteam aştepta doar neîncredere, hulă şi insultă, mă alipeam de ea cu o dragoste de fiică. Cel puţin în noaptea aceea aveam să-i fiu oaspete, aşa cum îi eram copil: mama o să mă găzduiască fără han şi fără să-mi ceară răsplată. Îmi rămăsese o singură bu­căţică de pâine cumpărată cu ultimul meu gologan în­tr-un oraş prin care trecusem la amiază. Văzui, ici şi colo afine coapte, strălucind prin tufişuri, ca nişte boabe de antracit: cuiesei un pumn şi le mâncai cu pâine. Dacă nu mi-am potolit pe de-a-ntregul foamea, cel puţin mi-am înşelat-o cu masa aceea de pustnic. Când am ter­minat, mi-am făcut rugăciunea de seară şi mi-am ales un loc de dormit.

Lângă stâncă hăţişul era foarte des: când stăm întinsă, picioarele mi se-afundau în el. Se înălţa în amândouă părţile şi lăsa doar un loc strâmt prin care pătrundea aerul răcoros al nopţii. Mi-am împăturit în două şalul şi l-am întins deasupra mea drept cuvertură: o mână de muşchi îmi sluji de pernă. Astfel cuibărită, nu mi-a fost frig cel puţin până la căderea nopţii.

Dacă n-ar fi fost mâhnirea ce mă copleşea, m-aş fi putut odihni în tihnă. Inima tristă, cu corzile rupte, purta răni ascunse, nu mă lăsa să mă odihnesc; pentru domnul Rochester şi pentru soarta lui mă cuprinse o nesfârşită milă. Neputincioasă pasăre cu aripile frânte, mă străduiam zadarnic să strig către stăpânul meu.

Chinuită de gânduri, m-am ridicat în genunchi. Noap­tea se lăsase, cu stelele ei strălucitoare: era o noapte liniştită, tăcută, prea senină ca să nu alunge orice teamă. Ştiam că Dumnezeu e peste tot, dar fireşte că-i sim­ţim mai deplin prezenţa când zidirile lui se înfăţişează înaintea noastră în întreaga lor măreţie: şi nicăieri nu citim mai desăvârşit nemărginirea, atotputernicia şi omni­prezenţa celui prea înalt decât pe cerul senin al nopţii unde luminile sale îşi împlinesc tăcute calea fără sfârşit. Îngenuncheasem să mă rog pentru domnul Rochester. Mi-am ridicat spre cer ochii înceţoşaţi de lacrimi şi-am zărit Calea Laptelui. Cu gândul la acele lumi nenumă­rate care străjuiesc pe firmament nelăsându-ne să zărim decât o blândă dâră de lumină, am simţit puterea şi mă­reţia lui Dumnezeu. Eram sigură că-şi va mântui lucrarea mâinilor sale şi căpătăm convingerea că aşa după cum lumea nu va pieri, nici vreunul dintre sufletele ce sunt podoaba ei nu va fi nimicit. Ruga mea fu deci un imn de mulţumire. Izvorul vieţii e şi mântuirea sufletelor. Domnul Rochester era aşadar în siguranţă: el era al lui Dumnezeu şi Dumnezeu îl va ocroti. M-am ghemuit iar în culcuşul de la picioarele stâncii şi după puţină vreme somnul mă făcu să-mi uit durerea neiertătoare.

Dar în ziua următoare văzui crudul adevăr. Păsărelele îşi părăsiseră de mult cuiburile; de mult albi­nele, folosind ceasurile dulci ale dimineţii, înainte ca să se usuce, culegeau nectarul florilor – şi când orele lungi ale zorilor se scurtară, când soarele îşi re­vărsă strălucirea asupra cerului şi a pământului, mă ridicai şi privii în jurul meu.

Ce zi liniştită, frumoasă şi caldă. Ce pustietate aurită era bărăganul acela întins! Totul strălucea în lumina soarelui. Aş fi vrut să pot trăi acolo.Văzui o şopârlă fugind sub o stâncă. O albină bâzâia printre afinele dulci. Aş fi vrut să mă prefac pe dată într-o albină sau într-o şopârlă, ca să-mi găsesc hrana potrivită şi adă­post statornic în locul acela. Dar eram făptură ome­nească şi aveam cerinţele făpturii omeneşti: nu trebuia să zăbovesc într-un loc unde nimic nu le-ar fi putut împlini. Mă ridicai, privii culcuşul pe care-l părăsisem. Lipsită de orice nădejde în viitor, n-aveam decât o singură dorinţă: aş fi vrut ca ziditorul meu să fi găsit cu cale ca în noaptea aceea, pe când dormeam, să-mi cheme la sine sufletul, pentru ca trupului meu obosit, izbăvit prin moarte de orice noi înfruntări cu soarta, să nu-i mai rămână decât să putrezească şi să se amestece în pace cu ţărâna acestei pustietăţi. Dar viaţa era încă a mea, cu toate suferinţele, nevoile şi răspunderile ei. Trebuia să duc povara, să îndur suferinţele, să primesc răspunderile. Am pornit la drum.

Odată ajunsă la Whitcross, am luat-o pe drumul cei mai ferit de soarele nemilos care-şi arunca văpăile din înaltul cerului. Am umblat mult timp şi când am socotit că mersesem destul şi că puteam, fără nici un fel remuşcare, să cedez oboselii ce aproape mă doborâse, că-mi puteam îngădui să pun capăt sforţărilor aşezându-mă pe o piatră din preajmă şi să mă las în voia toropelii ce-mi cuprinsese inima şi mădularele – auzii de­odată dangătul unui clopot de biserică.

M-am îndreptat spre locul de unde venea sunetul şi, în mijlocul unor coline romantice pe care cu un ceas în urmă nu le luasem în seamă, zării un cătun şi o clo­potniţă. Valea din dreapta mea era acoperită de păşuni, de păduri şi lanuri de grâne; un pârâiaş şerpuia în mij­locul frunzişurilor, sclipind în felurite nuanţe de verde, printre grânele ce se coceau, prin pădurile umbroase şi pajiştile însorite. Fui trezită din visarea mea de un zgomot de roţi. Era o căruţă încărcată din greu, ce urca anevoie dealul; puţin mai încolo zării două vaci şi pe paznicul lor. Mă simţeam aproape de munca şi viaţa omenească; trebuia să mai lupt, să mă silesc să trăiesc, şi să mă supun şi eu ca atâţia alţii, trudei vieţii.

Am pătruns în sat pe la ceasurile două. La capătul unei uliţe a cătunului, se afla o prăvălioară în fereastra căreia se vedeau câteva pâini. Tare aş mai fi vrut una. Asta m-ar mai întări, îmi zisei; altfel, îmi va fi greu să merg mai departe. De cum m-am aflat din nou în mijlocul semenilor mei, dorinţa de a-mi recăpăta pu­terea se ivi iarăşi în inima mea. Mi-am dat seama că ar fi înjositor să leşin de foame pe uliţa unui cătun. N-aveam nimic de dat în schimbul pâinii? Mă gândii. Purtam la gât o mică eşarfă de mătase; aveam mănuşile. Nu ştiam ce trebuie să faci când ai ajuns la aşa mare strâmtoare; nu ştiam dacă vreunul din cele două lucruri avea să fie primit; probabil că nu; oricum trebuia să încerc.

Intrai în prăvălie; înăuntru era o femeie. Văzând că o persoană care mi se părea îmbrăcată ca o doamnă, înainta curtenitoare spre mine şi mă întrebă ce doresc, m-a cu­prins ruşinea. Limba nu putu rosti fraza pregătită; nu îndrăzneam să-i dau mănuşile aproape stricate, nici eşarfa mototolită; de altfel, simţeam că e caraghios. O rugai numai să mă lase să stau puţin pe scaun, căci eram obosită. Înşelată în aşteptările ei, îmi îngădui cu răceală, arătându-mi un scaun pe care mă prăbuşii numaidecât. Îmi venea să plâng, dar înţelegând ca nu era clipa priel­nică pentru a mă lăsa cuprinsă de emoţie, mă stăpânii. Peste puţin o întrebai dacă existau în sat croitorese sau lenjerese.

— Da, îmi răspunse dânsa, trei sau patru. Tocmai bine pentru cât e de lucru.

Mă gândii. Eram într-o situaţie cumplită. Stăteam faţă în faţă cu nevoia. N-aveam de nici unele, n-aveam prie­teni, n-aveam bani. Trebuia să fac ceva. Dar ce anume? Trebuia să mă adresez cuiva? Dar cui?

Nu ştie, prin împrejurimi, pe cineva care-ar avea ne­voie de-o servitoare?

Nu, nu ştia.

— Care era îndeletnicirea cea mai de seamă prin partea locului? Cu ce se ocupau oameniii?

— Unii sunt fermieri; mulţi lucrează la fabrica domnului Oliver şi la turnătorie.

— Domnul Oliver angajează şi femei?

— Nu. Acolo-i treaba pentru bărbaţi.

— Dar femeile ce fac?

— Nu ştiu, îmi răspunse. Ba o treabă, ba alta. Oamenii săraci se descurcă şi ei cum pot.

Întrebările mele păreau s-o obosească. Şi într-adevăr, ce drept aveam s-o sâcâi? Veniră unul sau doi vecini, fără îndoială că era nevoie de scaunul meu. Mi-am luat rămas bun şi am plecat.

O pornii pe uliţă, uitându-mă în dreapta şi în stânsg la toate casele, dar nu găsii nici un pretext să intru în vreuna din ele. Am rătăcit mai bine de un ceas în jurul cătunului, când depărtându-mă, când apropiindu-mă iarăşi. Eram complet istovită şi sufeream îngrozitor de foame; apucai pe-o potecuţă şi mă aşezai sub un gard viu, dar în curând am pornit iar la drum, nădăjduind să găsesc ceva de mâncare sau să capăt măcar vreo desluşire. La capătul potecii, văzui o casă drăguţă, în faţa căreia era o grădiniţă de flori ce părea foarte bine îngrijită. Mă oprii. Cu ce rost m-aş putea apropia şi de ce aş atinge ciocanul sclipitor care atârna lângă uşă? De ce ar dori stăpânii acestei case să-mi fie de folos? Şi totuşi m-am apropiat şi am bătut. O tânără bine îmbrăcată şi cu pri­virea blândă veni să-mi deschidă. Întrebai cu glas încet şi liniştit – căci în inimă nu mai aveam nici o nădejde, iar trupul mi-era sleit – dacă aveau nevoie de o servi­toare.

— Nu, îmi răspunse dânsa, nu ţinem servitoare.

— N-ai vrea să-mi spui, urmai eu, unde-aş putea găsi de lucru? Sunt străină şi nu cunosc pe nimeni aici. Aş face orice.

Dar nu era treaba acestei tinere să se gândească la lume sau să-mi găsească un loc. De altfel, câte îndoieli nu puteau trezi în ochii ei starea şi povestea mea. Clătină din cap şi-mi spuse că-i pare rău, dar nu-mi poate da nici o lămurire. Şi uşa albă fu închisă – încetişor şi politicos – dar fu închisă, lăsându-mă afară.

Dacă ar fi lăsat-o ceva mai mult deschisă, cred că i-aş fi cerşit o bucată de pâine. Decăzusem groaznic.

Nu mă puteam hotărî să mă întorc în satul acela sărac, unde, de altfel, nu aveam de ce nădăjdui să aflu vreun job. Mă simţeam mai curând atrasă spre pădurea ce se zărea în depărtare şi al cărei frunziş des părea să îmbie la odihnă: dar eram atât de sfârşită, de slabă, sleită de foame, încât instinctul mă îndemna să rătăcesc în jurul locuinţelor, pentru că acolo aveam mai mulţi sorţi să găsesc ceva de mâncare. Singurătatea n-ar mai fi fost singurătate, iar odihna n-ar mai fi fost odihnă, atâta vreme cât foamea îşi înfigea – ca un vultur pliscul şi ghearele în coastele mele.

Mă apropiam de case, plecam, mă întorceam, apei mă îndepărtam din nou, alungată neîncetat de gândul că nu pot cere nimic, deoarece n-am dreptul să cred că suferinţele mele ar putea interesa în vreun fel pe cineva. Ziua trecea şi eu rătăceam ca un câine de pripas turbat de foame; străbătând un lan am zărit înaintea mea clo­potniţa bisericii şi într-acolo m-am îndreptat. Lângă cimitir, în mijlocul unei grădini, văzui o căsuţă arătoasă şi mă gândii că trebuie să fie casa parohială. Mi-am adus aminte că străinii care vin într-un loc unde nu cunosc pe nimeni şi caută de muncă, se îndreaptă uneori către preot să afle sfaturi şi ajutor. Menirea preotului e să ajute – cel puţin cu sfaturile – pe toţi acei ce vor să se ajute singuri. Mi se părea că aveam dreptul să caut un sfat. Prinzând curaj, mi-am adunat puţinele puteri ce-mi mai rămăseseră şi-am ajuns la casa aceea: bătui la uşa bucătăriei. O bătrână veni să-mi deschidă: o întrebai dacă acolo e casa parohială.

— Da.

— Părintele e acasă?

— Nu.

— Se întoarce curând?

— Nu, nu-i în sat.

— A plecat departe?

— Nu prea departe, să fie vreo trei mile. Tatăl său a murit pe neaşteptate. E la Marsh-End şi de bună seamă n-o să se întoarcă decât peste vreo cincisprezece zile.

— Nu-i cumva căsătorit? Stăpâna casei nu-i aici?

Urmarea – ea era îngrijitoarea deci nu-i puteam cere ajutor, nu puteam cerşi astfel că mă târâi din nou mai departe. Îmi veni în minte eşarfa de mătase şi pâinea din prăvălioară. O, dacă aş fi avut numai o coajă de pâine, o bucăţică doar, să-mi potolesc chinurile foamei! Ins­tinctiv, mă întorsei în sat. Revăzui prăvălia şi intrai. Cu toate că femeia nu era singură, îndrăznii s-o rog:

"Vrea să-mi dea o pâinişoară în schimbul eşarfei de mătase?"

Mă privi bănuitoare:

"Nu, n-a făcut niciodată un astfel de târg."

Aproape deznădăjduită, îi cerui jumătate de pâinişoară. Şi-acum mă refuză, zicând că:

"Cum poate ea să ştie de unde am eşarfa?"

"N-ar vrea să ia mănuşile?"

"Nu! ce să facă ea cu ele."

Dar nu-i plăcut să vorbeşti de astfel de amănunte, cititorule. Unii spun că e o desfătare să te gândeşti la dureri trecute: în ce mă priveşte, mă doare cumplit când îmi amintesc aceste zile de restrişte: degradarea morală îmbinată cu suferinţa fizică alcătuiesc o amintire prea apăsătoare ca să revii cu inima uşoară asupra ei. Nu osândeam pe nici unul dintre acei care mă alungau: sim­ţeam că trebuia să mă aştept la asta şi că n-o puteam înlătura. Un cerşetor obişnuit e deseori privit cu suspi­ciune: unul bine îmbrăcat e suspectat fără doar şi poate. E adevărat că ceream de lucru; dar cine era dator să-mi găsească? Fireşte că nu cei care mă vedeau pentru prima oară şi nu ştiau nimic despre mine. În ce-o priveşte pe femeia care nu voise să ia eşarfa mea în schimbul unei pâini, avea toată dreptatea, dacă propunerea i se părea dubioasă, ori schimbul neavantajos. Dar să mă opresc aci; mi-e silă să mai vorbesc despre asta.

Puţin înainte de a se înnopta, trecui pe lângă o casă de ţăran. Gospodarul şedea în pragul uşii şi-şi lua cina lui alcătuită din pâine şi brânză. M-am oprit şi am spus:

— Eşti bun să-mi dai şi mie o bucată de pâine? sunt lihnită de foame.

M-a privit cu uimire şi fără să-mi răspundă nimic a tăiat o felie mare şi mi-a dat-o. Cred că nu mă luase drept o cerşetoare, ci mă socotise o doamnă foarte origi­nală care poftea la pâinea lui neagră. Cum am ieşit din raza vederii lui, m-am aşezat pe iarbă şi am mâncat-o.

Neavând nădejde să găsesc adăpost sub vreun acoperământ, m-am dus să caut unul în pădurea de care am amintit; dar am avut o noapte rea: încercările mele de a mă odihni au fost zadarnice. Pământul era umed, aerul rece; în mai multe rânduri m-au trezit zgomote de paşi şi-am fost silită să-mi schimb locul; nu eram nici liniştită, nici nu mă simţeam în siguranţă. Înspre dimineaţă dădu o ploaie şi toată ziua fu umedă. Nu-mi cereţi, cititorilor, să vă spun în mod amănunţit cum mi-am petrecut ziua; ca şi în ajun, cerui de lucru şi fui alungată: ca şi în ajun, răbdai de foame. Toată ziua n-am mâncat decât o singură dată. Trecând prin faţa unei case, am văzut o fetiţă care voia să arunce resturi de porridge rece în troaca porcului.

— Vrei să mi le dai mie? am rugat-o eu.

Fetiţa m-a privit mirată.

— Mamă, strigă ea, uite o femeie care îmi cere porridge-ul ăsta.

— Dă-i-l, fetiţo, dacă e o cerşetoare, răspunse un glas din casă. Porcului nu-i trebuie aşa ceva.

Copilul îmi goli în căuşul mâinilor aluatul rece şi vârtos. Îl mâncai cu lăcomie.

Când înserarea jilavă se lăsase de-a binelea, ajun­sei pe o cărare singuratică şi mă plimbai pe ea mai bine de un ceas.

"Puterile mă părăsesc, îmi zisei: simt că în curând n-am să mai pot merge. Voi petrece şi noaptea asta ca o surghiunită? Ce mă fac dacă plouă prea tare şi va trebui să-mi pun capul pe pământul rece şi ud? Mă tem că n-o să am încotro, fiindcă nimeni nu va voi să mă primească. Dar voi trece prin chinuri de-a dreptul îngrozitoare, aşa torturată de foame, de frig, mâhnită şi cuprinsă de deznădejde cum sunt! Se prea poate să mor până mâine dimineaţă. Şi de ce oare nu mă pot împăca eu cu gândul morţii? De ce mă zbat să păstrez o viaţă fără nici un preţ? Fiindcă ştiu că domnul Rochester mai trăieşte încă, sau cel puţin aşa cred; apoi, pentru că fiinţa mea se răzvrăteşte la gândul de a muri de frig şi de foame. Pronie cerească, mai dă-mi încă puţină putere! Ajută-mă, călăuzeşte-mă!

Privirile-mi împăienjenite rătăciră asupra împrejuri­milor întunecate şi ceţoase. Îmi dădui seama că rătăcind de colo până colo mă depărtasem de sat. Nu-l mai vedeam. Chiar lanurile care-l înconjurau pieriseră. Pe cărări ocolite şi singuratice mă apropiasem iar de întinderea mlaştinilor, iar între mine şi colina umbrită nu mai erau decât fâşii de pământ aproape tot atât de sălbatice şi mirositoare ca şi hăţişurile pe care le cunoşteam.

"Prea bine, mai bine să mor aici, decât pe o uliţă sau pe un drum umblat, cugetai eu. Şi-i mult mai bine să-mi smulgă corbii carnea de pe oase – dacă sunt corbi pe aici – decât să fiu cetluită într-un sicriu de danie şi să putrezesc într-un mormânt de sărac.

Mă îndreptai deci spre coline. Ajunsei repede acolo. Nu mă gândeam decât să găsesc un loc mai ferit unde să fiu, dacă nu în siguranţă, cel puţin ascunsă. Dar toată întinderea, cât vedeai cu ochii, era netedă ca-n palmă. Numai culorile se schimbau, din loc în loc: verde – acolo unde creşteau muşchiul şi trestia, negru – prin părţile lipsite de iarbă, iar pe pământul uscat sălăşluia numai moartea. Cum întunericul creştea treptat, de-abia mai puteam distinge alternarea petelor întunecoase şi luminoase, căci culo­rile dispărură o dată cu lumina zilei.

Privirile îmi mai rătăceau încă pe colinele mohorâte şi pe marginile mlaştinii, pierzându-se în necuprinsul celei mai sălbatice privelişti, când deodată răsări o lumină, departe, între stânci şi smârcuri. "E un ignis faluus(*1)", fu primul meu gând şi aşteptai să se stingă îndată. Dar lumina strălucea mereu, fără să se îndepărteze şi fără să se apropie. "O fi aprins cineva un foc de buruieni?" m-am întrebat atunci, aşteptându-mă să-l văd cum se-nprăştie. Observând însă că nici nu se întinde, nici nu se micşorează, am înţeles că acolo trebuie să fie fereastra luminată a unei case. "Dar chiar dacă-i aşa, tot n-am să pot ajunge vreodată acolo, îmi zisei. E mult prea departe, şi la un pas de mine dacă ar fi, la ce mi-ar folosi? N-aş putea decât să bat din nou la o uşă, ca să văd cum mi se în­chide în nas.

*1 Metanul, care emană din bălţi ca produs al putrezirii unor substanţe organice, arde câteodată cu lumină vie, al cărei nume e ignis faluus

M-am culcat pe locul unde mă găseam şi mi-am lipit braţul de pământ. Am stat liniştită câtva timp; vântu veni de deasupra colinei şi pe deasupra mea, apoi murea gemând în depărtare; ploaia se porni deasă şi mă udă până la piele. Dacă m-ar fi-nţepenit cu totul, ajungând repede la amorţirea prietenoasă a morţii, n-ar fi avut decât să toarne într-una: n-aş fi simţit frigul. Dar car­nea mea încă vie se înfiora de răceala stropilor. După puţină vreme, mă ridicai.

Lumina era tot acolo: licărea slab prin ploaie, dar continua să străpungă întunericul. Mă străduii să umblu din nou: încet-încet îmi târam într-acolo picioarele istovite. Trecui de colină, străbătând o mlaştină, peste care iarna nu s-ar fi putut trece şi care chiar atunci, în miezul verii, era moale şi vâscoasă. Căzui de două ori, dar mă ridicai şi-mi adunai puterile. Toată nădejdea mea era lumina aceea: cu orice preţ trebuia să ajung la ea.

După ce trecui de mlaştină, zării în mijlocul câmpului o dâră albă. Mă apropiai: era un drum sau o potecă ce ducea de-a dreptul spre lumina ce licărea pe o înălţime, înconjurată cu un pâlc de copaci. Atât cât îmi îngă­duia întunericul să le desluşesc forma şi frunzişul, mi se părură a fi nişte brazi. Când mă apropiai mai mult, steaua mea dispăru. Între ea şi mine se pusese o stavila, întinsei mâna să-mi dau seama ce-i masa aceea întune­coasă din faţa mea şi dădui de pietrele zgrunţuroase ale unui zid scund, pe deasupra căruia exista ceva ca un grilaj, iar înăuntru un gard viu cam tot atât de înalt. Mergeam bâjbâind. Deodată ceva alb, mare, îmi izbi iar ochii: era poarta. I-am atins clanţa şi poarta lunecă uşor în ţâţâni. De fiecare parte străjuia câte un tufiş fumuriu, probabil ilică sau tisă.

Pătrunsei înăuntru şi, strecurându-mă printre bos­chete, zării o căsuţă neagră, scundă şi destul de lungă; dar nu mai văzui lumina călăuzitoare; totul se cufundase în întuneric. Cei din casă se culcaseră oare? Tare mi-era teamă că da.

Căutând uşa, dădui de un colţ al zidului; mă întorsei şi atunci raza blândă se ivi din nou prin ochiurile rotunde ale unei ferestre cu zăbrele : ferestruica asta era la un metru de pământ şi părea şi mai mică din pricina unei iedere sau vreo altă plantă agăţătoare ale cărei frunze dese acopereau toată latura asta a casei. Deschi­zătura era atât de îngustă şi de ferită, încât cei din casă socotiseră de prisos să mai pună obloane sau perdele. Mă oprii. Dând la o parte frunzişul, putui să văd tot ce se petrecea înăuntru. Zării desluşit o odaie cu pământ pe jos, strălucind de curăţenie; pe o poliţă de nuc erau aşezate câteva tacâmuri de cositor în care se răsfrângea strălucirea roşiatică a unui foc de turbă; un ceas, o masă mare albă şi câteva scaune se mai aflau înăuntru. Raza care mă călăuzise pornea de la o lumânare ce ardea pe masă; la lumina ei, o femeie în vârstă, cu chipul cam aspru, dar de o curăţenie desăvârşită, ca de altfel toate lucrurile ce o înconjurau, împletea un ciorap.

Observai toate aceste amănunte în grabă, căci n-aveau nimic deosebit. Lângă cămin, zării stând la căldură, în pacea aceea trandafirie, un grup mai interesant. Două tinere gingaşe – adevărate domnişoare din lumea mare – şedeau, una într-un balansoar şi alta pe un scăunel. Amândouă erau în doliu mare şi croiala rochiilor lor negre de crep le scotea în relief albeaţa gâtului şi a obrazului. Un bătrân câine de vânătoare, culcat la picioa­rele lor, îşi odihnea capul lui mare pe genunchii uneia dintre fete; o pisică neagră era cuibărită în poala celeilalte.

Mi se părea ciudat să văd asemenea tinere într-o bucătărie atât de modestă! Cine erau? Nu puteau fi copiii femeii care lucra la masă, fiindcă ea avea înfăţi­şarea unei ţărănci, iar fetele, dimpotrivă, păreau delicate şi distinse. Niciodată nu văzusem chipuri ca ale lor, şi totuşi, privindu-le, trăsăturile amândurora mi se păreau cunoscute, N-aş fi putut spune că erau frumoase: erau prea palide şi prea serioase ca să li se potrivească acest cuvânt. Când fiecare se aplecă asupra cărţii ce-o avea în mână, înfăţişarea lor gânditoare părea aproape aspră. Pe o măsuţă aşezată între ele, am zărit încă o lumânare şi două volume mari, pe care le răsfoiau din când în când putând a le compara cu cărţile mai mici pe care le citeau, asemeni cuiva care s-ar sluji de dicţionar. Scena era complet mută şi te făcea să crezi că toate personajele sunt umbre, iar odaia în care ardea focul – un simplu tablou. Liniştea era atât de mare, că auzeam tăciunii arzând sub grătar şi tictacul ceasului din colţul întunecat, mi se părea că aud chiar clinchetul igliţelor bătrânei. De aceea, când un glas rupse tăcerea, cuvintele ajunseră la mine destul de limpezi:

— Ascultă, Diana, exclamă deodată una dintre har­nicele şcolăriţe. Franz şi bătrânul Daniel stau noaptea împreună şi Franz povesteşte un vis din care s-a deş­teptat îngrozit. Ascultă!

Şi cu glas scăzut începu să citească ceva din care nu pricepui nici un singur cuvânt. Era o limbă străină, dar nu era nici franceză, nici latină. N-aş putea spune dacă era greacă sau germană.

— E o scenă puternică, zise ea, când sfârşi. Îmi place.

Cealaltă tânără, care înălţase capul să-şi asculte sora, repetă, privind focul, o frază din ceea ce se citise. Mai târziu am învăţat limba aceea şi am avut şi cartea în mână. Am să citez deci acum fraza, deşi când am auzit-o prima dată mi s-a părut un sunet de alămuri, lipsit de orice înţeles:

"Da trat hervor Einer, anzusehen wie die Sternennacht."(*2)

*2 Ai întâlnit unul dintre ei, care părea o stea a nopţii

— Da, e foarte frumos! exclamă fata şi ochii ei negri şi adânci scânteiară. Acum ia aminte la un arhanghel aspru şi înfricoşat. Rândurile astea preţuiesc cât o sută de pagini de vorbărie: "Ich wage die Gedanken in der Schale meines Zornes und die Werke mit dem Gewichte meines Grimms"(*3). – îmi place!

*3 Gândurile în balanţa furiei şi faptele cu greutatea

Amândouă tăcură din nou.

— E vreo ţară unde se vorbeşte aşa? întrebă bătrâna, ridicând ochii de pe împletitură.

— Da, Hannah. Există o ţară mult mai întinsă decât Anglia, unde toţi vorbesc aşa.

Tare mă mir cum s-or fi înţelegând oamenii p-acolo. Dar dacă v-aţi duce una din voi în ţara aceea, aţi pricepe ce vorbesc?

— S-ar putea să înţelegem ceva, dar nu tot, fiindcă nu suntem aşa de învăţate cum ne crezi, Hannah. Nu vor­bim germana şi nici nu putem citi decât slujindu-ne de dicţionar.

— Şi ce folos aveţi din asta?

— Vrem să dăm mai târziu lecţii de germană sau, cum se spune, să predăm primele noţiuni. Atunci o să câştigăm mai mulţi bani decât acum.

— S-ar putea. Da' acu nu mai învăţaţi, pentru astă-seară e destul.

— Aşa cred şi eu; sunt obosită; şi tu, Mary?

— Teribil; la urma urmei e o muncă grea să înveţi o limbă fără alt profesor decât lexiconul.

— Oh, da; mai ales o limbă aşa de grea ca germana asta încâlcită, dar frumoasă totuşi. Oare când o să se în­toarcă St. John?

— Fără îndoială că n-o să mai zăbovească mult. E toc­mai zece, zise fata, scoţând un mic ceas de aur de la cen­tură. Plouă tare. Hannah, vrei să fii bună să vezi dacă nu s-a stins focul din salon?

Femeia se ridică şi deschise uşa prin care se zărea ne­desluşit un coridor; o auzii înteţind focul într-o odaie alăturată şi se întoarse numaidecât.

— Vai, copii! exclamă ea. Îmi face rău când mă duc acum în odaia asta; e atât de tristă, cu jilţul cel mare gol, împins într-un colţ.

Îşi şterse ochii cu şorţul şi fetele, până atunci grave, deveniră triste de-a binelea.

— Pentru el e mai bine acolo unde e, urmă Hannah. N-ar trebui să-i dorim să fie din nou aici. Şi apoi, nici nu poţi avea o moarte mai uşoară decât a avut dânsul.

— Zici că n-a pomenit niciodată de noi? întrebă una dintre fete.

— N-a avut vreme, odorul meu. Sărmanul vostru tată s-a stins într-o clipă. Cu o zi înainte i-a fost cam rău, dar nu era nimic grav, şi când domnul St. John l-a în­trebat dacă vrea să trimită după voi, a început să râdă. A doua zi – acum două săptămâni – spunea că parcă simte o greutate la cap; s-a dus să se culce, şi nici că s-a mai sculat. Când a intrat fratele vostru în odaie, l-a gă­sit aproape ţeapăn. Oh, copii! E cel de pe urmă dintre oamenii care au fost odată, căci dumneavoastră şi domnul St. John sunteţi altfel, semănaţi cu mama dumneavoastră, care era aproape tot atât de învăţată. La chip era aidoma cu Mary; Diana seamănă mai mult cu tatăl.

Mie mi se părea că cele două surori semănau atât de mult, încât nu înţelegeam deosebirea pe care servi­toarea (căci îmi dădusem seama că era servitoare) o făcea între ele. Amândouă erau blânde şi mlădioase; feţele amândurora erau pline de distincţie şi inteligenţă. E ade­vărat că părul uneia părea ceva mai închis decât al celei­lalte şi că nu se pieptănau la fel: buclele castaniu deschis ale lui Mary erau despărţite printr-o cărare în creştet şi pieptănate lins; şuviţele mai întunecate ale Dianei îi acopereau gâtul cu bucle dese. Bătu ceasul zece.

— Sunt sigură că vreţi să mâncaţi, zise Hannah. Dom­nul St. John o să mănânce când s-o întoarce.

Începu să pună masa. Fetele se ridicară şi părură că vor să treacă în salon. Până atunci le privisem cu atâta încordare, purtarea şi distincţia lor îmi treziseră într-atât interesul, încât aproape uitasem starea jalnică în care mă aflam: dar acum îmi amintii de ea şi prin contrast, o vă­zui şi mai dureroasă, şi mai deznădăjduită. Mi se părea cu totul peste putinţă să înduioşez pe locuitorii acestei case, să-i conving că nevoile şi suferinţele mele nu erau o minciună şi să-i îndemn să-mi pună capăt rătăcirilor! Când înaintai spre uşă şi bătui şovăielnic, înţelesei că acest ultim gând era o adevărată nălucire. Hannah veni să-mi deschidă.

— Ce vrei? mă întrebă ea uimită, cercetându-mă la lumina lumânării.

— Pot vorbi cu stăpânele dumitale? întrebai eu.

— Mai bine spune-mi mie ce vrei. De unde vii?

— Sunt străină.

— Ce cauţi aici la ora asta?

— Aş vrea un adăpost pentru noapte într-un şopron ori în altă parte şi o bucată de pâine să-mi potolesc foamea.

Mă temeam: chipul ei exprima numai neîncredere.

— Nu pot să-ţi dau o bucată de pâine, zise ca după o pauză. Nu putem găzdui o hoinară. Aşa ceva nu se cade.

— Lasă-mă să vorbesc cu stăpânele dumitale.

— Nu. Ce să facă ele pentru dumneata? Nu trebuie să cutreieri drumurile la ceasul ăsta; nu-i bine.

— Dar unde să mă duc dacă mă izgoneşti? Ce să fac?

— Oh, sunt sigură că ştii unde să te duci şi ce să faci. Tot ce te sfătuiesc e să nu faci nimica rău. Uite un penny; acum pleacă...

— Un penny nu mă poate hrăni şi n-am putere să merg mai departe. Nu-mi închide uşa, te rog din suflet, pentru numele lui Dumnezeu!

— Trebuie; plouă în casă...

— Spune-le domnişoarelor că aş vrea să le vorbesc, lasă-mă să le văd...

— Nu, nici să nu te gândeşti. Nu eşti femeie de treabă, altfel n-ai face atâta tărăboi. Pleacă!

— Dar am să mor, dacă mă goneşti!

— Lasă că nu mori. Mă tem că ai vreun gând rău, de dai târcoale noaptea pe la casele oamenilor. Dacă după tine vor să vină nişte hoţi sau alţi oameni de soiul ăsta, spune-le că nu suntem singure acasă; avem cu noi un bărbat, câini şi puşti.

Cu aceste cuvinte, servitoarea cinstită, dar neînduple­cată, trânti uşa şi trase zăvorul pe dinăuntru.

Eram în culmea suferinţelor mele. Un fior de durere nespusă îmi sfâşie şi-mi zdrobi inima. Mă cuprinse o adâncă deznădejde. Eram cu adevărat sfârşită; nu mai pu­team face un pas. Mă prăbuşii pe treptele ude. Gemeam, îmi frângeam mâinile, plângeam, pradă unui chin năpras­nic. Oh, vedenia aceea a morţii! Ceasul de pe urmă se apropia într-o asemenea spaimă! Vai, cât de singură eram şi cât de prigonită de semenii mei! Nu-mi pier­dusem numai nădejdea, ci mă părăsise şi curajul – pen­tru o clipă cel puţin; dar curând m-am străduit să fiu din nou tare.

"Nu pot decât să mor, dar cred în Dumnezeu şi în­cerc să aştept în tăcere împlinirea voii sale."

Aceste cuvinte nu le gândisem numai, ci le şi rosti­sem cu glas tare. Înăbuşindu-mi întreaga suferinţă în adâncul sufletului, mă sforţai – o silii să rămână acolo, liniş­tită şi mută.

— Toţi oamenii trebuie să moară, zise un glas foarte aproape de mine; dar nu toţi sunt osândiţi la o moarte timpurie şi dureroasă ca a dumitale dacă ar trebui să mori înaintea uşii acesteia.

— Cine sau ce a vorbit? întrebai eu speriată de glasul neaşteptat şi nemaifiind în stare să nutresc vreo speranţă.

Zării o siluetă lângă mine, dar bezna nopţii şi slăbiciunea ochilor mă împiedicau să văd cine era. Noul-venit bătu tare şi prelung în uşă.

— Dumneata eşti, domnule St. John? strigă Hannah.

— Da, da; deschide repede.

— Trebuie să fii ud până la piele şi ţi-o fi tare frig pe o noapte ca asta! Intră! Surorile dumitale sunt ne­liniştite. Cred că sunt oameni răi care ne dau târcoale. Adineauri a fost aici o cerşetoare. Ia te uită: mai e cul­cată aici! Hai! Ridică-te! Mai mare ruşinea! Pleacă!

— Taci, Hannah! Trebuie să vorbesc cu femeia asta. Dumneata ţi-ai făcut datoria gonind-o; lasă-mă să mi-o fac şi eu pe a mea, aducând-o înăuntru. Eram foarte aproape. Am auzit ce-ai vorbit cu ea. Cred că-i un caz cu totul special, care cere să fie cercetat cu luare-aminte. Domnişoară, ridică-te şi intră înaintea mea în casă.

M-am supus cu greutate. Peste puţin şedeam în faţa focului din bucătăria strălucitoare de curăţenie. Eram sfârşită, tremuram şi îmi dădeam seama că înfăţişarea mea, după ce fusesem bătută de vânt şi de ploaie, nu putea fi decât înfricoşătoare şi dezordonată. Cele două tinere, domnul St. John, fratele lor şi bătrâna servitoare, toţi aveau ochii aţintiţi asupra mea.

Auzii pe cineva întrebând:

— Cine-i, St. John?

— Nu ştiu; am găsit-o în faţa uşii, răspunse el.

— E palidă, zise Hannah.

— Palidă ca moartea sau ca lutul, spuse cineva. Aşe­zaţi-o pe un scaun, altfel se prăbuşeşte.

Într-adevăr, eram ameţită. M-am clătinat; dar mi s-a dat un scaun. Ştiam ce se petrece în jurul meu, nu­mai că nu puteam vorbi.

— Poate că puţină apă i-ar face bine. Hannah du-te de adu apă. Uitle ce slabă e. I-a pierit tot sângele din obraji!

— Parcă-i o stafie!

— E bolnavă, sau e doar lihnită de foame?

— Cred că-i e foame. Hannah, e lapte acolo! Adu-mi şi o bucată de pâine.

Diana (o recunoscui după buclele lungi ce le văzui proiectate de lumina focului în clipa când se aplecă spre mine) rupse o bucată de pâine, o muie în lapte şi mi-o apropie de buze. Obrazul îi era foarte aproape de al meu; trăsăturile ei trădau milă, iar respiraţia ei precipitată, simpatie. Când îmi spuse: "încearcă să mănânci", am sim­ţit în acele cuvinte simple o emoţie ce fu pentru mint­ea un balsam.

— Da, încearcă, repetă Mary cu blândeţe, scoţându-mi pălăria leoarcă şi ridicându-mi puţin capul.

Gustai din ce-mi ofereau, întâi fără putere, apoi cu nesaţ.

— Nu prea mult deodată, opriţi-o, zise fratele. E des­tul, şi dădu deoparte pâinea şi ceaşca cu lapte.

— Încă puţin, St. John, uite cu ce poftă se uită!

— Nu acuma, surioară. Vezi dacă poate vorbi. Întreab-o cum o cheamă?

Simţii că pot vorbi şi răspunsei:

— Mă numesc Jane Elliott.

Temându-mă mai mult ca oricând să nu fiu descope­rită, mă hotărâsem dinainte să iau acest nume fals.

— Şi unde stai? Unde-ţi sunt prietenii?

— Putem trimite după cineva pe care-l cunoşti? clătinai din cap.

— Ce ne poţi spune despre dumneata?

Acum când trecusem pragul acestei case şi mă aflam înaintea celor ce-o locuiau, nu mă mai simţeam alungată, hoinară şi proscrisă. De aceea, îndrăznii să mă descoto­rosesc de aspectul meu de cerşetoare şi să-mi reiau, în acelaşi timp înfăţişarea şi purtările fireşti. Îmi mai re­venisem, şi când domnul St. John îmi ceru amănunte pe care eram prea slabă să le dau, îi răspunsei, după o scurtă pauză:

— Domnule astă-seară nu-ţi pot da nici un fel de amănunte.

— Dar atunci, relua dânsul, ce-ai vrea să fac pentru dumneata?

— Nimic, am răspuns.

Puterile nu-mi îngăduiau să dau decât răspunsuri scurte. Diana fu cea care vorbi:

— Vrei să spui, zise ea, că ţi-am dat tot ce aveai nevoie şi că te putem lăsa să pleci pe o noapte ca asta?

O privii. Înfăţişarea ei era deosebită şi arăta în ace­laşi timp putere şi bunătate. Prinsei deodată curaj. Răspunzând printr-un zâmbet privirii ei pline de milă, le-am răspuns:

— Am încredere în dumneavoastră. Ştiu că chiar dacă aş fi un câine vagabond şi fără stăpân, tot nu m-aţi alunga în noaptea asta de lângă vatra voastră, aşa că nu mi-e teamă. Faceţi ce vreţi cu mine, dar iertaţi-mă dacă azi nu vă pot vorbi mai mult; răsuflarea mi se taie şi, de câte ori vorbesc, un spasm îmi strânge beregata.

Câteşitrei mă priviră şi rămaseră tăcuţi.

— Hannah, zise în sfârşit domnul St. John, las-o aici şi n-o mai întreba nimic. Peste zece minute dă-i restul de lapte şi pâine. Mary şi Diana, veniţi cu mine în salon. O să stăm de vorbă.

Ieşiră. În curând una din fete, n-aş putea spune care, se întoarse.

Stând în preajma focului înviorător din cămin, mă cuprinse o amorţeală plăcută. Tânăra vorbi încet cu Hannah, dându-i câteva porunci; după puţină vreme, izbutii cu ajutorul servitoarei, să urc scara. Îmi scoaseră veşmin­tele ude şi peste puţină vreme trupul meu amorţit se odihnea într-un pat cald, uscat. Mulţumii lui Dumnezeu simţind, cu toată oboseala nesfârşită, văpaia inimii plină de recunoştinţă – şi adormii.