Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 27.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

La un oarecare ceas al după-amiezii înălţai capul, şi, privind în jurul meu şi văzând pe zid răsfrângerea razelor soarelui ce cobora înspre apus, mă întrebai: "Ce îmi rămâne de făcut?"

Dar răspunsul pe care mi-l dădea mintea mea: "Tre­buie să părăseşti numaidecât Thornfieldul fu atât de prompt, atât de groaznic, că-mi astupai urechile. Mi-am spus că nu pot îndura acum asemenea cuvinte. "Să nu fiu nevasta lui Eduard Rochester, zisei eu, iată lucrul cel mai puţin dureros. Să mă trezesc din visele mele cele mai încântătoare şi să-mi dau seama că totul n-a fost decât iluzie şi deşertăciune, e o grozăvie pe care o pot suporta şi o pot stăpâni. Dar să-l părăsesc numaidecât şi pentru totdeauna, asta-i de neîndurat. E peste puterile mele."

Atunci însă un glas lăuntric mă încredinţa că o pu­team face şi-mi prezise că aveam s-o fac. Luptai împo­triva propriei mele hotărâri; aş fi vrut să fiu slabă, ca să mă pot feri din calea noilor suferinţi pe care le preve­deam. Conştiinţa-mi deveni tiranică: apucă de gât Pa­siunea şi-i spuse, cu asprime dispreţuitoare, că abia pi­ciorul gingaş şi l-a muiat în mocirlă, dar îi jură că în curând o va rostogoli cu braţul ei de fier, în genuni de chin.

"Atunci, strigai eu, să fiu sfâşiată în bucăţi! Dar să-mi ajute cineva!"

"Nu, tu însăţi o să te sfâşii şi nimeni n-o să te ajute; tu însăţi ai să-ţi smulgi ochiul drept; tu însăţi ai să-ţi retezi mâna dreaptă; inima ta va fi jertfa şi tu preotul care-o va jertfi."

Mă ridicai dintr-o dată, cuprinsă de groază în faţa singurătăţii pe care o prezicea un judecător atât de neîn­duplecat, în fata tăcerii pe care o alunga un glas atât de îngrozitor. Când m-am ridicat, nu-mi mai puteam ţine capul sus. Îmi dădui seama că eram gata să leşin de foame şi surescitare, nu mâncasem şi nu băusem nimic toată ziua, fiindcă nici dimineaţa nu luasem nimic. Cu un fior dureros îmi dădui seama că atâta vreme trecuse din clipa când mă încuiasem în odaie şi nimeni nu venise să mă întrebe ce fac, ori să mă poftească să cobor; nici măcar micuţa Adèle nu-mi bătuse la uşă, nici doamna Fairfax nu mă căutase. "Pe cel părăsit de noroc repede-l uită prietenii", şoptii eu, trăgând zăvorul şi ieşind din odaie. Dădui peste-un obstacol; eram încă ameţită, vederea mi-era tulbure şi mădularele slabe. Nu mi-am putut reveni numaidecât; am căzut, dar nu pe duşumea; un braţ în­tins mă prinse; am privit în sus şi l-am văzut pe domnul Rochester, care sta pe un scaun în faţa uşii mele.

— În sfârşit, te-ai hotărât să ieşi! îmi zise el. Te-am aşteptat multă vreme şi-am tot tras cu urechea, dar n-am auzit nici o mişcare, nici măcar un suspin; cinci minute de-ar mai fi ţinut tăcerea asta de moarte şi aş fi spart uşa, ca un tâlhar. Aşadar, fugi de mine, te încui în odaie şi jeleşti singură! Aş fi preferat să vii şi să mă cerţi cu toata furia. Eşti o fire pasionată şi mă aştep­tam la o scenă; mă pregăteam să văd lacrimi fierbinţi şi doream numai ca ele să fie vărsate la pieptul meu; le-ai vărsat însă pe podeaua nesimţitoare, sau în batista-ţi udă leoarcă. Dar greşesc: n-ai plâns de loc! Obrajii îţi sunt galbeni, ochii obosiţi, însă nu văd nici urmă de lacrimi. Atunci inima ta a plâns cu lacrimi de sânge? Cum, Jane, nici un cuvânt de mustrare? Nimic amar... nimic dureros? Nimic care să rănească inima sau să aţâţe pa­tima? Stai liniştită acolo unde te-am pus şi mă priveşti cu ochii ăştia obosiţi şi resemnaţi. Jane, n-am avut de gând să te rănesc atât de cumplit. Nici acela care ar avea o singură mieluţă şi ar iubi-o ca pe copilul lui, ar hrăni-o din pâinea lui, ar adăpa-o din cana lui şi-ar cul­ca-o la pieptul lui, dar apoi ar duce-o din greşeală la tăiere şi-ar ucide-o, n-ar regreta sângeroasa-i greşeală mai mult decât regret eu ceea ce am făcut. Oare o să mă ierţi vre­odată?

Cititorule, l-am iertat în clipa şi pe locul acela. În ochii lui se arăta o căinţă atât de adâncă, în glasul lui o jale atât de sfâşietoare, în purtarea lui o tărie atât de bărbătească; şi în afară de toate astea era în privirea şi expresia chipului său o dragoste atât de statornică, încât îi iertai totul; dar nu cu glas tare, nu arătând în vreun fel, ci numai în adâncul sufletului meu.

— Ştii că sunt un nemernic, Jane? continuă el, privindu-mă cu multă atenţie, mirându-se probabil de tă­cerea şi blândeţea mea, urmare mai degrabă a slăbiciunii, decât a voinţei mele.

— Da, domnule.

— Atunci, spune-mi-o fără ocoluri şi răspicat, nu mă cruţa.

— Nu pot! sunt obosită şi bolnavă. Aş vrea puţină apă.

Se înfioră şi scoase un oftat adânc, apoi mă ridică în braţe şi mă duse jos. La început nu mi-am dat seama în ce odaie m-a dus; privirea mi-era înceţoşată, sticloasă, şi nu puteam distinge nimic. În curând simţii căldura în­fiorătoare a focului, căci deşi era vară, cât stătusem în încăperea mea ajunsesem rece ca gheaţa. Domnul Rochester îmi duse la buze o cupă cu vin; gustai şi mă simţii mai bine. Apoi mâncai ce-mi dădu dânsul şi după un scurt timp îmi revenii de-a binelea. Eram în bibliotecă, aşezată în jilţul stăpânului meu, care se afla foarte aproape de mine. "Dacă aş putea muri acum, mă gândeam eu, fără să sufăr prea mult, aş fi foarte fericită. Atunci, nu m-aş mai vedea silită să fac durerosul efort de a-mi zdrobi corzile inimii, pentru a le despărţi de ale lui. Se pare că trebuie să-l părăsesc. Nu vreau să-l părăsesc, nu pot să-l părăsesc."

— Cum te simţi acum, Jane?

— Mult mai bine, domnule; în curând o să-mi revin de-a binelea.

— Mai bea puţin vin, Jane.

Îl ascultai. El puse paharul pe masă, se aşeză în faţa mea şi mă privi cu luare-aminte. Deodată se depărta, scoţând o exclamaţie plină de tulburare pătimaşă. În­cepu să umble repede prin odaie şi reveni lângă mine; se aplecă asupra-mi, să mă îmbrăţişeze, dar amintindu-mi că acum nu-i puteam primi dezmierdările, întorsei obra­zul şi-l îndepărtai pe al lui.

— Cum? Ce înseamnă asta? exclamă el repede. Oh, înţeleg! Nu vrei să săruţi pe bărbatul Berthei Mason? Socoti că braţele mele sunt mai demult promise – şi că îmbrăţişările mele aparţin alteia?

— În orice caz, domnule, eu nu mai am nici loc în braţele dumneavoastră, nici drept la îmbrăţişările dum­neavoastră.

— De ce, Jane? Vreau să te scutesc de oboseala de a vorbi şi am să răspund eu pentru tine: "Pentru că ai o nevastă", vrei să spui. Am ghicit?

— Da.

— Dacă judeci aşa, înseamnă că ai o ciudată părere despre mine. Mă socoteşti probabil un uneltitor desfrânat, un nelegiuit josnic şi mârşav, care a simulat o dragoste dezinteresată, ca să te-mpingă într-o capcană întinsă cu sânge rece, spre a-ţi terfeli demnitatea şi a-ţi distruge stima pentru tine însăţi. Ce-mi poţi răspunde? Văd că nimic. Mai întâi fiindcă eşti încă slabă şi ţi-e greu chiar să-ţi mai tragi sufletul; pe urmă, nu te poţi obişnui cu gândul că trebuie să mă acuzi şi să mă înjoseşti; în fine stăvilarele lacrimilor tale sunt deschise, iar dacă ai vorbi prea mult, ele s-ar revărsa din belşug şi nu vrei să te cuprindă mânia, să-mi faci reproşuri, ori scene. Te gândeşti că a vorbi acum cu mine ţi se pare fără sens. Te cunosc şi mă feresc.

— Domnule, zisei eu, nu doresc să vă fac nici un rău.

Glasul meu tremurător mă înştiinţa că nu trebuia să vorbesc prea mult.

— Încerci să mă nimiceşti, nu în înţelesul pe care-l dai tu cuvântului, ci în acela pe care i-l dau eu. Mi-ai spus de fapt că sunt om însurat şi ca atare o să mă oco­leşti şi o să te depărtezi de mine: chiar adineauri, n-ai vrut să mă săruţi. Ai de gând să rămâi o străină pentru mine, să trăieşti în casa asta doar ca preceptoare a Adèlei. Dacă am să-ţi spun vreodată un cuvânt binevoitor, dacă vreodată un sentiment mai cald te va îndemna să te apropii de mine, îţi vei spune:

"Acest om a fost gata să facă din mine amanta lui: pentru el trebuie să rămân o stană de piatră". Şi ai să fii cu adevărat o stană de piatră.

Mi-am dres şi mi-am întărit glasul pentru a-i răspunde:

— În jurul meu totul s-a schimbat, domnule; trebuie deci să mă schimb şi eu, în privinţa asta nu mai încape nici o îndoială. Trebuie să evităm emoţiile mari şi să ne ferim de lupta fără sfârşit a amintirilor, iar către asta nu-i decât o singură cale: Adèle să aibă altă pro­fesoară, domnule.

— Oh, pe Adèle o trimit la pension – asta am şi hotărât! În afară de asta, nu vreau să te văd chinuită de hâdele amintiri pe care ţi le-ar trezi Thornfieldul, acest loc blestemat, acest cort al lui Achan(*1), acest mormânt neruşinat ce arată luminii cerului năluca unei moarte care trăieşte, acest iad îngust de piatră, locuit de un singur diavol, mai temut decât toate legiunile Satanei. Jane, n-o să rămâi aci, nu, nici eu nu vreau. Am făcut o greşeală când te-am adus la Thornfield, ştiind că e un loc blestemat. Înainte de a te vedea, poruncisem să ţi se ascundă tot ce se povestea despre casa asta ticăloasă, căci mă temeam că nici o guvernantă nu va voi să stea cu Adèle, dacă ar şti alături de cine locuieşte. Conştiinţa mea nu-mi îngăduia să-mi duc în altă parte nebuna, deşi aveam o casă veche, Ferndean Manor care e mai retrasă şi mai ascunsă chiar decât asta, unde aş fi putut s-o închid în deplină siguranţă, dacă nu m-aş fi gândit ca e aşezată într-un loc nesănătos, în inima unei păduri, şi conştiinţa mea nu-mi îngăduia aşa ceva.

*1 Numele unui nelegiuit din legendele biblice

S-ar fi putut prea bine întâmpla ca zidurile acelea umede şi reci să se fi descotorosit curând de dânsa. Fiecare ticălos cu năravul lui, dar eu nu-l am pe acela de a asasina, fie şi indirect, nici chiar pe acei pe care-i urăsc mai mult... Totuşi, ascunzându-ţi prezenţa nebunei, mă purtam ca şi când aş fi acoperit un copil cu o mantie şi l-aş fi lăsat lângă un copac cu fructe veninoase; acul din preajma acestui diavol e otrăvit şi totdeauna a fost aşa. Dar am să închid castelul Thornfield, am să bat în cuie poarta cea mare, am să închid cu obloane de lemn ferestrele de la parter. Am să dau doamnei Poole 200 de lire pe an să stea aici cu soţia mea, cum îi spui acestei iazme îngrozitoare. Ce nu face Grace pentru bani! O să aduc şi pe băiatul ei, paznicul de la Grimsby Retreat, să-i ţină tovărăşie şi să-i fie la îndemână s-o ajute în timpul ac­ceselor soţiei mele, de câte ori, tulburată de duhurile ei, îi va trăsni prin cap să ardă pe oameni noaptea în patul lor, să-i înjunghie, să le sfâşie carnea de pe oase şi altele de soiul ăsta...

— Domnule, îl întrerupsei eu, n-aveţi nici o milă pen­tru femeia asia nenorocită; vorbiţi de ea cu ură, cu o antipatie răzbunătoare. E o cruzime din partea dumnea­voastră. Ea nu-i răspunzătoare de nebunia ei...

— Jane, micuţa mea dragă (lasă-mă să-ţi spun astfel căci aşa simt eu), nu ştii despre cine vorbeşti şi iar mă judeci rău. N-o urăsc fiindcă e nebună. Crezi că dacă ai fi nebună, te-aş urî?

— Sunt încredinţată, domnule.

— Atunci te înşeli; nu mă cunoşti, nu ştii nimic de­spre mine şi nici dragostea nu mi-o cunoşti. Fiecare păr­ticică din trupul tău mi-e tot atât de scumpă ca propriul meu trup; suferinţa şi boala tot nu m-ar împiedica să-l iubesc. Mintea ta e comoara mea şi chiar de-ar fi zdrun­cinată, tot comoara mea ar rămâne. Dacă ai fi nebună, pentru a-ţi potoli furia ai avea braţele mele şi nu în cămaşa de forţă. Chiar dacă m-ai prinde în braţe, într-un acces de furie, pentru mine ar fi aceeaşi încântare. Dacă te-ai năpusti asupra mea cum a făcut ieri femeia aceea, încer­când să te stăpânesc, te-aş prinde într-o îmbrăţişare plină de dragoste. Nu m-aş feri de tine cu scârbă, cum mă feresc de ea. Când ai fi liniştită, n-ai avea alt îngrijitor, alt paznic în afară de mine; aş şti să te veghez cu duioşie neobosită, cu toate că nu m-ai putea răsplăti nici măcar cu un zâmbet; nu m-aş mai sătura cătându-ţi în ochi, chiar dacă ei nu m-ar cunoaşte. Dar de ce să ne mai gân­dim la asta? Spuneam că vreau să te iau de la Thornfield. Ştii că totu-i pregătit de plecare; mâine ai să pleci. Nu-ţi cer decât să mai petreci o noapte sub acest acoperământ, Jane, şi după aceea îţi vei lua de-a pururi rămas bun de la toate ticăloşiile şi spaimele Thornfieldului! Am un loc retras care va fi un adăpost sigur împotriva amintirilor dureroase, împotriva intruşilor nedoriţi şi chiar a minciunii şi defăimării.

— Luaţi-o pe Adèle cu dumneavoastră, domnule, îl întrerupsei eu. O să vă ţină tovărăşie.

— Ce vrei să spui, Jane? Nu ţi-am arătat că Adèle o să se ducă la pension? Şi ce nevoie am de tovărăşia unui copil care nici nu-i al meu, ci e copilul din flori ai unei dansatoare franceze? De ce să mă zbat pentru ea? De ce, te întreb, vrei să-mi dai pe Adèle de tovarăşă?

— Vorbeaţi de un adăpost retras, domnule. Izolarea şi singurătatea sunt triste, prea triste pentru dumnea­voastră.

— Singurătatea! Singurătatea! repetă el iritat. Văd că trebuie să dau explicaţii. Nu pot înţelege ce înseamnă înfăţişarea de sfinx pe care o ia chipul tău. Tu vei îm­părţi cu mine acea singurătate. Înţelegi?

Clătinai din cap. Domnul Rochester era atât de aţâţat, încât aveam nevoie de curaj chiar şi pentru această tăgadă mută. Se plimba agitat prin odaie şi văzându-mi faţa se opri ca şi când ar fi prins deodată rădăcini. Mă privi lung şi aspru. Întorsei ochii; îi aţintii asupra focului şi mă silii să par liniştită şi stăpână pe mine.

— Trebuie să ţinem seamă de Jane şi de firea ei aprinsă, zise el în sfârşit, cu mai multă linişte decât mă aşteptam judecând după privirea lui. Ghemuleţul de mândrie s-a depănat destul de lin până acum: dar îmi dădeam bine seama că se va ivi un nod şi că mătasea o să se încâlcească. Iată nodul! Acum va trebui să mă aştept la tot felul de jigniri, necazuri şi plictiseli fără sfârşit! Doamne-Dumnezeule! Cum aş vrea să am ceva din pu­terea lui Samson, ca să sfărâm această piedică, aşa cum aş destrăma un ghemotoc de câlţi!

Începu să se plimbe iar, însă după puţin timp se opri din nou, de astă dată în faţa mea.

— Jane! îmi zise el, vrei să înţelegi de vorbă?

Apoi se aplecă şi, apropiindu-şi buzele de urechea mea, adăugă:

— Pentru că, dacă nu vrei, am să încerc cu sila.

Glasul îi era răguşit, privirea ca a unui om ce se pre­găteşte să scuture lanţuri de nesuferit şi e gata să se arunce orbeşte într-o acţiune nesăbuită. Îmi dădui seama deodată că ar fi fost de ajuns o clipă, o nouă pornire de furie, ca să nu-i mai pot sta împotrivă. Spre a-l stăpâni, n-aveam decât scurta clipă de faţă; un gest de dispreţ, fuga sau teama, mi-ar fi pecetluit soarta – şi aş pieri totodată. Dar nu eram de fel înfricoşată; simţeam în mine o mare putere lăuntrică; înţelegeam că am înrâurire asupra lui şi acest gând mă întărea. Criza era pri­mejdioasă, dar nu lipsită de farmec: trăiam o simţire ca aceea ce cuprinde probabil inima unui indian, când lunecă în barca lui uşoară, pe un curent cumplit de re­pede. Apucai mâinile crispate ale domnului Rochester, îi desfăcui degetele încleştate, şi-i spusei blajin:

— Staţi jos. Vă voi vorbi atât cât o să-mi îngăduiţi şi voi asculta tot ce-o să-mi spuneţi, fie că e sau nu e un lucru la locul său.

Se aşeză, dar rămase tăcut. De câtăva vreme luptam cu lacrimile: mă silisem să le opresc, ştiind că nu i-ar plăcea să mă vadă plângând. Acum însă mă gândeam că le pot lăsa să curgă în voie, cât pofteam. Dacă asta îl supăra, cu atât mai bine. Aşa că dădui frâu liber lacri­milor şi începui să plâng zdravăn.

După puţin timp, mă rugă fierbinte să mă liniştesc, îi răspunsei că nu pot, cât timp îl văd stăpânit de o ase­menea patimă.

— Nu sunt supărat. Jane, îmi zise el. Dar te iubesc prea mult, iar tu ţi-ai împietrit chipul mic şi palid şi aveai o privire de om rece şi neîndurătoare încât n-am putut s-o îndur. Acum taci şi şterge-ţi lacrimile.

Glasul lui blând îmi dovedi că se liniştise, aşa că mă liniştii şi eu. Încerca să-şi sprijine capul de umărul meu, dar nu i-am îngăduit. Se strădui să mă atragă spre el şi nu l-am lăsat.

— Jane! Jane! îmi zise domnul Rochester cu un ac­cent de mâhnire atât de amară, încât am tresărit fără voie. Iată deci că nu mă iubeşti. N-ai preţuit decât ran­gul meu şi situaţia de soţie, iar acum, când crezi că nu-ţi mai pot fi bărbat, fugi de mine ca de o broască râioasă sau de-o maimuţă.

M-au durut aceste cuvinte: dar ce era să spun? Ce trebuia să fac? De bună seamă ar fi trebuit să nu spun nimic. Regretam însă atât de mult că-l mâhnisem în aşa hal, încât nu-mi putui înfrâna dorinţa de a turna câteva picături de balsam pe rana ce i-o făcusem.

— Vă iubesc, exclamai eu, mai mult decât oricând: dar nu se cade nici să arăt, nici să nutresc acest sen­timent şi rostesc asemenea vorbe pentru ultima oară.

— Ultima oară, Jane? Cum? Crezi că vei putea trăi alături de mine, vei putea să mă vezi în fiecare zi şi, continuând a mă iubi, să rămâi rece şi nepăsătoare faţă de mine?

— Nu, domnule, sunt sigură că n-aş putea. De aceea nu văd decât o singură ieşire; dar sunt sigură c-o să vă înfuriaţi dacă v-o spun.

— Oh, spune totuşi! Dacă am să tun şi am să fulger, îţi rămâne totuşi meşteşugul plânsului.

— Domnule Rochester, trebuie să vă părăsesc.

— Pentru câtă vreme, Jane? Pentru câteva clipe? Ca sa-ţi netezeşti părul ciufulit, ca să-ţi speli obrazul aprins?

— Trebuie să părăsesc pe Adèle şi Thornfieldul, să mă despart pentru totdeauna de dumneavoastră; trebuie să încep o viaţă nouă în mijlocul unor oameni stră­ini şi-n nişte locuri necunoscute.

— Ţi-am spus-o doar. Trec sub tăcere nevoia de a te despărţi de mine. Vrei să spui, că ai să devii o parte din mine însumi, cât priveşte viaţa despre care vorbeşti, ai dreptate: da, şi totuşi poţi să fii nevasta mea; nu sunt însurat. Ai să fii doamna Rochester – şi cu numele şi de fapt. O să-ţi fiu credincios cât voi trai; o să te duc la una din proprie­tăţile mele din sudul Franţei; o vilă cu ziduri albe, pe malurile Mediteranei. Acolo vei trăi fericită, ocrotită şi nevinovată. Să nu te temi că te voi târî în păcat şi că o să fac din tine amanta mea. De ce dai din cap? Jane, fii înţelegătoare, iar mă faci să înnebunesc.

Glasul şi mâinile îi tremurau; nările largi îi fremătau, ochii-mi ardeau, dar totuşi am îndrăznit să-i vorbesc.

— Domnule, zisei cu, soţia dumneavoastră trăieşte: chiar dumneavoastră aţi recunoscut-o azi dimineaţă. Daca aş trăi aşa cum doriţi, v-aş fi amantă. A tăgădui, în­seamnă a face un sofism, a spune o minciună.

— Jane, uiţi că nu sunt un om calm: nu sunt nici răbdător, nici rece, nici lipsit de patimă; ai milă de mine şi de tine, pune degetul pe pulsul meu, ascultă-i bătăile şi ia bine seama!

Îmi întinse mâna; obrazul şi buzele, din care pieri sângele, deveniseră livide. Eram foarte abătută. Mi se părea că ar fi crud să-l tulbur şi mai mult printr-o îm­potrivire pe care n-o putea suferi. Să-i fac pe plac nu se putea. Făcui ceea ce instinctiv fac toate făpturile ome­neşti când se află în primejdie; cerui ajutorul unei fiinţe mai mari decât omul; cuvintele: "Doamne, ajută-mă!" îmi scăpară fără voie de pe buze.

— Sunt nebun! exclamă deodată domnul Rochester. Să-i spun că nu sunt însurat, fără să-i lămuresc de ce! Uit că nu ştie nimic despre firea acelei femei şi despre împrejurările în care s-a încheiat legătura asta drăcească. Da, sunt sigur că Jane va fi de părerea mea când va afla tot ce ştiu eu. Dă-mi mâna, Janet, pentru ca ochii şi ure­chile să mă încredinţeze că eşti lângă mine; vreau să-ţi înfăţişez situaţia mea reală, în câteva cuvinte! Mă poţi asculta?

— Da, domnule: ceasuri întregi, dacă vreţi.

— Îţi cer doar câteva minute, Jane, ai auzit vreodată că n-am fost cel mai mare dintre fraţi, că am avut un frate mai în vârstă?

— Da, domnule. Mi-aduc aminte că mi-a spus odată doamna Fairfax.

— Ai auzit că tatăl meu era zgârcit?

— Da, domnule, am auzit.

— Ei bine, Jane, tata voia ca averea lui să rămână lolaltă; nu se putea obişnui cu gândul s-o împartă şi să-mi dea partea cuvenită. Hotărâse ca totul să fie al fratelui meu Rowland. Totuşi, nu se putea împăca nici cu gândul că cel mai mic dintre copii o să fie un om să­rac: voia să mă îmbogăţească printr-o căsătorie şi începu să-mi caute o tovarăşă. Domnul Mason, plantator şi ne­gustor în Indiile Occidentale, era un vechi cunoscut al său. Tata ştia că acel domn Mason se bucura într-adevăr de-o avere mare; se interesă şi află că vechiul lui prieten avea un băiat şi o fată şi că-i dădea fiică-sii o zestre de treizeci de mii de lire sterline. Era de ajuns. Când am terminat colegiul, am fost trimis la Jamaica, să mă însor cu mireasa aceea peţită în numele meu. Tata nu mi-a pomenit de avere, dar mi-a spus că Spanish Town se mândrea cu frumuseţea domnişoarei Mason. Şi rostea adevărul. Era frumoasă, aşa cum e Blanche In­gram, înaltă, oacheşă şi maiestuoasă. Familia ei ar fi vrut să pună mâna pe mine fiindcă eram de neam mare şi acelaşi lucru îl dorea şi fata; mi-am văzut logodnica, minunat îmbrăcată, la mai multe baluri. Rareori am putut fi singur cu ea şi-am avut puţine discuţii mai intime. Se străduia să mă măgulească şi căuta să-şi pună în valoare, spre desfătarea mea, farmecele şi talentele. Toţi bărbaţii din cercul ei păreau că o admiră pe ea şi mă pizmuiau pe mine. Eram uluit, aţâţat, şi simţurile îmi fură tulbu­rate; eram tânăr, nepriceput, fără experienţă şi crezui c-o iubesc. Stupidele convenienţe sociale, dorinţele arză­toare, pripeala şi orbirea tinereţii, împing pe un bărbat către cele mai cumplite prostii. Rudele ei mă îmboldeau, curtezanii ei îmi aţâţau deşertăciunea, ea însăşi mă în­demna şi astfel, înainte de a-mi putea da seama ce-i cu mine, căsătoria s-a încheiat. Oh, îmi dispare orice respect pentru mine când mă gândesc la fapta aceea! Mă îneacă dispreţul. N-am iubit-o, n-am stimat-o şi nici măcar n-am cunoscut-o vreodată. Nu eram sigur că are vreo calitate, nu remarcasem nici modestie, nici blândeţe, nici nevinovăţie şi nici rafinament în gândurile şi purtările ei. M-am căsătorit cu ea, ca un nătărău, idiot şi orb ce eram! Mai mic n-ar fi fost păcatul dacă... dar să nu uit cu cine vorbesc.

N-o văzusem niciodată pe mama logodnicei mele: pre­supuneam că murise. După ce-a trecut luna de miere, mi-am dat seama că presupunerea mea fusese greşită; era doar nebună şi închisă într-o casă de sănătate. Avea şi un frate mai tânăr, idiot. Cel mai în vârstă, pe care l-ai văzut (şi pe care nu-l pot urî – deşi urăsc toată fa­milia asta – fiindcă prin necontenitul interes pe care-l poartă surorii lui nenorocite şi prin ataşamentul de câine ce mi-l arăta pe vremuri dovedeşte că păstrează încă, în mintea lui slabă, oarecare urme de afecţiune), va avea probabil aceeaşi soartă ca şi ceilalţi. Tata şi fratele meu Rowland ştiau totul, dar nu se gândiseră decât la cele treizeci de mii de lire şi se-nţeleseseră de minune în uneltirea asta urzită împotriva mea.

Toate lucrurile descoperite acum erau odioase: dar afară de faptul că fusesem înşelat şi că mi se ascunseseră atâtea taine, nu m-aş fi gândit niciodată să-i fac vrem reproş soţiei mele, nici chiar atunci când îmi dădui seama că firea ei era cu totul diferită de a mea, că gusturile ei erau vătămătoare pentru mine, că avea o minte de rând, josnică, strâmtă şi nu se dovedea în stare să nu­trească nici un gând nobil şi înălţător: când am văzut că alături de ea nu pot petrece nici măcar o seară, nici măcar un ceas plăcut, că nu puteam sta niciodată de vorbă pentru că, despre orice am fi discutat, primeam numaidecât un răspuns aspru, bădăran, pervers sau tâmpit, când îmi dădui seama că nu pot avea nici măcar un cămin liniştit şi bine gospodărit, pentru că nici un servitor nu putea îndura izbucnirile ei sălbatice şi necugetate, sâcâielile poruncilor ei idioate şi tiranice care se băteau cap în cap – da, chiar şi atunci m-am stăpânit, m-am ferit să-i fac vreun reproş şi am încercat să-mi macin în taină dezamăgirea, scârba şi antipatia adâncă.

Jane, nu vreau să te tulbur cu amănunte înfiorătoare. Pentru ce vreau să-ţi spun sunt de ajuns doar câteva cuvinte. Am trăit patru ani cu femeia pe care ai văzut-o acolo, sus, şi te rog să mă crezi că m-a pus la grea încer­care. Răul din ea se dezvolta cu o iuţeală înfricoşătoare şi creştea clipă de clipă. Era atât de cumplită, încât numai cruzimea ar fi putut-o stăpâni şi nu voiam să aud ce inteligenţă de pigmeu şi în acelaşi timp ce uriaşă pornire către rele avea! Cât de chinuitoare au fost pentru mine toate astea! Bertha Mason, demnă fiică a unei mame ticăloase, m-a făcut să cunosc toate chinurile înjositoare şi scârboase ce-l aşteaptă pe un bărbat legat de o femeie necumpătată şi necinstită.

Între timp a murit frate-meu şi către sfârşitul celor patru ani a murit şi tata. Acum eram bogat, dar totuşi înfricoşător de sărac. Eram legat de fiinţa cea mai gro­solană, necinstită şi depravată pe care o cunoscusem vre­odată, iar legea şi societatea spuneau că e o parte din mine. Nu mă puteam despărţi de ea prin nici un mijloc legal, fiindcă doctorii descoperiră atunci că nevastă-mea era nebună – căci într-adevăr excesele dezvoltaseră de timpuriu germenii bolii. Jane, nu-ţi place povestea mea. Pari bolnavă. Vrei să amân pe altădată restul?

— Nu, domnule, terminaţi; acum vă plâng din toată inima.

— Jane, mila unora vatămă şi jigneşte atât de tare, că îţi vine să le-o azvârli îndărăt în obraz – dar asta e mila inimilor înăsprite, josnice. De fapt, e o durere hi­bridă şi egoistă să asculţi pe cineva povestindu-şi păti­mirile; e un sentiment împletit cu dispreţul care nesoco­teşte pe cel ce-a suferit. Dar nu asta-i mila ta, nu-i aşa, Jane? Nu sentimentul ăsta ţi-l citesc în clipa de faţă pe obraz şi nu el ţi se revarsă în ochi, îţi înalţă sufletul şi face să-ţi tremure mâna într-a mea. Mila asta, draga mea, e mama suferindă a dragostei; neliniştile ei sunt durerile tinereşti ale patimii cereşti. O primesc, Jane; dă fiicei li­bertatea să se ducă acolo unde vrea – braţele mele sunt deschise şi o aşteaptă.

— Acum, domnule, continuaţi. Ce-aţi făcut când aţi aflat că-i nebună?

— Am fost în culmea deznădejdii, Jane; între mine şi abis nu mai era decât o rămăşiţă de demnitate omenească. În ochii lumii eram dezonorat în chip ruşinos, eram hotărât să rămân curat în ochii mei, până când m-am îndepărtat de ea, ca să nu mă molipsesc de la apucăturile sale. M-am ferit de orice legătură cu cei din jur şi totuşi societatea urma să lege laolaltă numele şi persoanele noastre; o auzeam şi o vedeam în toate zilele; ceva din răsuflarea ei (puah!) se afla şi în aerul pe care-l respiram. Şi, pe lângă toate astea, îmi mai aminteam şi că-i fusesem soţ. Atunci, ca şi acum, această amintire îmi era nespus de odioasă. Mai mult încă, ştiam că atâta vreme cât va trăi ea, n-o să mă pot însura cu altă femeie. Deşi era cu cinci ani mai mare (familia ei şi tata mă înşelaseră chiar şi asupra vârsiei), putea trăi mai mult decât mine, căci trupul ei era pe-atât de voinic, pe cât îi era sufletul de beteag. Deci, la vîrsta de douăzeci şi şase de ani, toate nădejdile mi-erau zdrobite.

Într-o noapte, am fost trezit de ţipetele ei. (De când spuseseră doctorii că-i nebună, bineînţeles că odaia ei stătea încuiată.) Era una din acele nopţi arzătoare ale Indiilor Occidentale, care de cele mai multe ori vestesc un uragan. Cum nu puteam să dorm, m-am sculat şi am deschis fereastra. Aerul părea un val de pucioasă şi nicăieri nu puteam afla o adiere răcoritoare. Ţânţarii nă­văleau pe fereastră şi bâzâiau prin odaie. Marea era aproape şi mugetul valurilor amintea de huietul unui cutremur; nori negri acoperiseră cerul; luna mare şi roşie, ca o ghiulea fierbinte, se cufunda în valuri, aruncând o ultimă privire sângeroasă asupra acestui pământ ce tremura la apropierea furtunii. Atmosfera şi decorul acela mă tulburau. Blestemele nebunei îmi răsunau mereu în urechi. În urletele ei, îmi pomenea adeseori numele cu o ură vrednică de un diavol, şi într-un limbaj!... Niciodată o femeie de stradă n-a folosit vorbe mai mur­dare. Cu toate că ne despărţeau două odăi, îi auzeam fiecare cuvânt căci în Indiile Occidentale casele au pereţii foarte subţiri, aşa că urletele ei de lup turbat răzbăteau uşor până la mine.

"Viaţa asta, exclamai eu în cele din urmă, e un iad! În cotloanele cele mai de fund ale Gheenei e de bună seamă acelaşi aer şi răsună aceleaşi urlete. Am dreptul, dacă pot, să mă eliberez din infern. Chinurile acestei stări ucigătoare nu par să mai aibă sfârşit. Nu mi-e teamă de focul cel veşnic care înspăimântă pe fanatic, nu poate exista un viitor mai rău decât zilele acestea şi am decis să mă întorc îndată la Dumnezeu!"

Spunând aceste cuvinte, îngenuncheai să deschid lada în care aveam două pistoale încărcate. Voiam să-mi pun capăt zilelor, dar gândul ăsta nu ţinu decât o clipă, căci nu eram nebun şi criza de neţărmurită de deznădejde ce stârnise în mine dorinţa şi planul de a mă nimici dispăru pe dată.

Un vânt răcoros, venit din Europa, suflă peste ocean şi intră pe fereastra deschisă; vijelia izbucni; şuvoaiele se dezlănţuiră, tunetele bubuiră, fulgerele spintecară ce­rul şi aerul se răcori. Atunci am luat o hotărâre. Plimbându-mă prin grădina umedă, pe sub portocalii, rodii şi ananaşii care picurau udaţi de furtună, în timp ce zo­rile strălucitoare ale tropicelor mijeau în jurul meu, am chibzuit îndelung. Am chibzuit astfel, Jane – şi ascultă acum, căci înţelepciunea cea adevărată m-a mângâiat în ceasul de-atunci şi mi-a arătat calea cea dreaptă.

Vântul blând venit din Europa şopotea încă prin frun­zele înviorate şi Atlanticul îşi rostogolea cu vuiet tala­zurile dezlănţuite. Inima mea de multă vreme uscată şi arsă se-nsufleţi în clipa aceea şi sânge viu năvăli iarăşi către ea – fiinţa mea râvnea reînnoire, sufletul mi-era însetat de-o sorbitură curată. Am simţit cum îmi reînvie speranţa şi mi-am dat seama că regenerarea mea e cu putinţă. De sub o arcadă înflorită din capătul grădinii, am privit peste întinsul de apă mai albastru decât cerul: lumea veche se afla dincolo; planuri limpezi mi s-au înfăţişat astfel:

"Întoarce-te în Europa, zise Speranţa. Acolo nu se ştie că ai un nume pătat şi că târăşti după tine o povară. Poţi să duci nebuna în Anglia şi s-o închizi la Thornfield, ai să iei toate măsurile ca să nu se afle nimic şi-ai să-i dai toate îngrijirile trebuincioase; apoi o să călătoreşti cât vei vrea şi o să ai orice legăuri îţi doreşti. Femeia aceasta şi-a bătut joc de îndelungata-ţi dragoste, ţi-a mânjit numele, ţi-a pângărit onoarea, ţi-ai putut da seama că nu-i soţia ta şi nici tu nu eşti soţul ei. Ai tratat-o cum cere starea ei şi ai făcut tot ce-ţi cerură Dumnezeu şi oamenii. Identitatea ei, legătura ei cu tine, îngroapă-le în uitare; eşti sortit să nu le împărtăşeşti nimănui. Pune-o în siguranţă, dă-i tot ce are nevoie, acoperă-i cu un văl de taină degradarea şi părăseşte-o."

Făcui întocmai. Tata şi frate-meu nu suflaseră nici un cuvânt despre căsătoria mea, fiindcă chiar din scri­soarea în care le anunţam că mă însurasem – întrucât începusem să fiu scârbit şi după câte aflasem despre sta­rea şi caracterul familiei Berthei Mason, vedeam înaintea mea un viitor ce mă îngrozea – îi rugasem să păstreze taina. Foarte curând, cea pe care tata mi-o alesese ca tovarăşă de viaţă ajunsese să se poarte cu atâta ticăloşie, încât el ar fi roşit dacă ar fi trebuit s-o recunoască drept nora lui. Departe de a dori deci să facă cunoscută această căsătorie, a pus aceeaşi grijă ca şi mine în a o ascunde.

Am dus-o deci în Anglia; a fost o călătorie înfioră­toare cu un asemenea monstru pe vas. Am simţit o mare uşurare când am ajuns la Thornfield şi am instalat-o în odaia de la catul al treilea, devenită de atunci vizuina unei adevărate fiare sălbatice – celula unui demon. Cu oarecare greutate am izbutit să-i găsesc o îngrijitoare, fiindcă era nevoie de cineva în care să pot avea absolută încredere, căci altminteri furiile nebunei ar fi făcut ca taina să fie descoperită; bolnava avea zile şi chiar săptămâni de luciditate pe care le folosea să mă batjoco­rească, în cele din urmă am găsit, la Grimsby Retreat, pe Grace Poole. Ea şi doctorul Carter (cel care l-a pansat pe Mason în noaptea când nebuna s-a năpustit asupra lui şi l-a înjunghiat) sunt singurii care-mi cunosc taina. Doamna Fairfax a bănuit poate ceva, dar n-a putut afla nimic precis. Grace s-a dovedit în general un bun paznic, dar, din nefericire, de câteva ori paza ei a dat greş, în bună parte din pricina unui nărav de care nu se poate lecui şi care se datoreşte probabil meseriei ei obositoare. Nebuna e răutăcioasă şi vicleană în acelaşi timp; nici­odată n-a scăpat prilejul de-a trage foloase de pe urma greşelilor paznicei, o dată ca să ascundă cuţitul cu care şi-a înjunghiat fratele şi de două ori ca să pună mâna pe cheia odăii ei şi să iasă în timpul nopţii. Prima oară a încercat să mă ardă de viu în patul meu, a doua oară a venit la tine, ca un strigoi. Mulţumesc providenţei că a vegheat asupra ta şi a îngăduit ca furia Berthei să se verse numai asupra vălului tău, care poate-i aducea nedesluşit aminte de zilele când ea însăşi se de­cise să fie mireasă. Mă cutremur când mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla. Îmi îngheaţă sângele în vine când îmi aduc aminte de făptura care s-a năpustit asupra mea azi dimineaţă şi care şi-a plecat chipul vânăt şi roşu deasupra cuibului porumbiţei mele.

— Şi ce aţi făcut, domnule, întrebai eu în pauza care urmă. Ce-aţi făcut, după ce v-aţi adus soţia aici? Unde aţi plecat?

— Ce-am făcut, Jane? M-am transformat într-un fel de argint viu. Unde m-am dus? Am călătorit la fel ca jidovul rătăcitor. Am colindat tot continentul şi-am rătă­cit prin toate ţările. Dorinţa şi ţinta mea era să găsesc o femeie bună, deşteaptă, vrednică de a fi iubită şi care să fie exact opusul turbatei lăsate la Thornfield.

— Dar nu vă puteaţi însura, domnule.

— Eram hotărât s-o fac şi încredinţat că pot şi am dreptul. Nu mă gândeam s-o înşel, aşa cum te-am înşelat pe tine. Voiam să-mi spun fără ocolişuri povestea vieţii mele şi să-mi fac propunerea în mod deschis. Mi se părea atât de firesc ca toată lumea să mă socotească liber să iubesc şi să fiu iubit, încât nu m-am îndoit o clipă că voi găsi femeia care să mă înţeleagă şi să mă accepte, cu tot blestemul ce apasă asupră-mi.

— Şi atunci, dommile?

— De câte ori pui întrebări, Jane, mă faci să zâmbesc. Deschizi ochii ca o pasăre speriată şi din când în când te frămânţi ca şi cum răspunsurile n-ar veni destul de repede şi ai vrea să citeşti de-a dreptul în inimă. Dar înainte de a urma, explică-mi ce vrei să spui prin acest: "Şi atunci, domnule?" Deseori repeţi vorbele astea şi de fiecare dată, nu ştiu din ce pricină, mă simt în­demnat să vorbesc fără sfârşit.

— Vreau să spun: Si după aceea? Ce-aţi făcut? Ce-a urmat?

— Mai precis: ce anume vrei să ştii?

— Dacă aţi găsit femeia care să vă placă, dacă i-aţi propus să vă ia de bărbat şi ce-a răspuns.

— Pot spune dacă am găsit pe cea care să mă placă şi dacă i-am cerut să mă ia de bărbat; ce mi-a răspuns, rămâne însă – ori – în calea destinului. Zece ani în şir am rătăcit prin lumea largă, locuind când într-o capitală, când într-alta, uneori la Petersburg, cel mai adesea la Paris, din când în când la Roma, Neapole şi Florenţa. Soarta îmi dăduse bani din belşug şi un nume cu faimă. Puteam să-mi aleg societatea: mi-erau deschise toate uşile. Am căutat femeia visurilor mele printre lady-ele engleze, contesele franceze, senioritele italiene şi baronesele germane. N-am găsit-o. Erau clipe când cre­deam că prind o privire, disting un glas sau zăresc o siluetă menită să întruchipeze visl meu, dar eram repede dezamăgit. Să nu-ţi închipui că eu căutam o fiiinţă fără cusur. Căutam numai harul după care jinduiam – anti­podul creolei. Am căutat zadarnic. Nu găseam nici o singură fiinţă pe care să fi fost ispitit s-o cer în căsă­torie eu – cel ce cunoşteam primejdiile, ororile şi sufe­rinţele legate de o căsnicie nepotrivită. Dezamăgirea mă făcu să-mi pierd liniştea – încercai să mi-o regăsesc în petreceri, dar nu în desfrâu. Desfrâul l-am urât şi-l urăsc. Acesta era cusurul de căpetenie al Mesalinei mele indiene. Scârba mea adâncă faţă de orgii şi de ea îmi stânjenea adesea plăcerile. Toate petrecerile care începeau să se­mene a orgii, păreau că mă apropie de ea şi de metehnele ei. Şi atunci fugeam.

Totuşi, nu puteam trăi singur; am încercat atunci tovărăşia amantelor. Cea dintâi pe care am ales-o a fost Celine Varens – încă una din greşelile care fac pe un bărbat să-i fie silă de el însuşi, când şi le aminteşte. Ştii cine era femeia asta şi cum s-a sfârşit legătura noastră. A avut două urmaşe: o italiancă, Giacinta, şi o nem­ţoaică, Clara. Amândouă treceau drept femei deosebit de frumoase. Dar după câteva săptămâni, ce preţ mai avea frumuseţea lor pentru mine? Giacinta era destrăbălată şi violentă; după trei luni m-am săturat de ea. Clara era cinstită şi blândă, dar greoaie, rece, proastă. Era tare de­parte de gustul meu. Mi-a părut foarte bine că pot scăpa de ea în mod cuviincios, dându-i o sumă cu care să-şi asigure un trai liniştit. Dar, Jane, citesc în clipa asta pe chipul tău că n-ai de loc o părere bună despre mine. Mă crezi un ticălos lipsit de orice principii şi simţă­minte, nu-i aşa?

— Într-adevăr, domnule, nu vă mai admir atât de mult ca altădată. Nu v-aţi gândit că-i urât să trăiţi aşa, când cu o amantă, când cu alta? Vă aud vorbind despre asta ca despre ceva foarte firesc.

— Aşa am trăit, dar nu mi-a plăcut. Era o viaţă abjectă şi niciodată n-aş mai putea-o reîncepe. A întreţine o amantă e la fel de ruşinos cu a-ţi cumpăra o sclavă; amândouă îţi sunt inferioare, adesea prin naştere, totdea­una prin situaţie şi e degradant să trăieşti în strânsă in­timitate cu inferiorii. Acum nu mai pot îndura amintirea clipelor petrecute cu Céline, Giacinta şi Clara.

Simţii cât de mult adevăr cuprindeau aceste cuvinte; îmi dădui scama că dacă aş ajunge să uit de mine şi de toate principiile înrădăcinate cândva în fiinţa mea, dacă, sub un pretext oarecare, îmboldită de vreo ispită, aş de­veni urmaşa acelor femei nenorocite, într-o zi el m-ar privi cu acelaşi dispreţ cu care le acoperea acum memoria. N-am pomenit nimic despre această convingere a mea: era de ajuns c-o aveam; mi-am ferecat-o în inimă, ca să-mi poată fi de ajutor în clipa marii încercări.

— Ei, Jane, de ce nu-mi spui: "Şi atunci, domnule?", fiindcă n-am sfârşit încă. Ai o figură gravă. Văd că iar ai ceva împotriva mea. Dar să ne întoarcem la subiectul nostru. În ianuarie trecut, după ce-am scăpat de toate iubitele mele, cu sufletul înăcrit şi înăsprit de o viaţă rătăcitoare, singuratică şi fără sens, ros de dezamăgire, cu păreri proaste despre bărbaţi, dar mai ales despre femei (căci începeam să cred că femeile deştepte, cre­dincioase şi iubitoare nu există decât în basme), m-am întors în Anglia, chemat de treburi.

Într-o seară geroasă de iarnă, eram călare prin apro­pierea Thornfieldului. Loc blestemat! Nu mă aşteptam să găsesc aici nici linişte, nici mulţumire. Deodată am zărit o făptură mică stând singură şi liniştită pe o moviliţă. Trecui pe lângă ea cu tot atâta nepăsare ca şi pe dinaintea sălciei retezate de pe partea cealaltă a dru­mului; nici o clipă n-am prevăzut ce-avea să însemne făptura aceea pentru mine ; nimic dinăuntrul meu nu o credea stăpânul vieţii mele, geniul meu bun ci geniul meu rău care aştepta acolo într-o modestă deghizare.

Nu mi-am dat seama de asta nici chiar atunci când, după căderea lui Mesrour, ea a venit la mine şi mi-a oferit cu gravitate ajutor. Făptură copilărească şi firavă! Mi se părea că un cânepar s-a lăsat la picioarele mele şi mi-a propus să mă poarte pe aripioarele lui plăpânde. Am fost morocănos, dar nu s-a depărtat; a rămas lângă mine cu o stăruinţă ciudată, m-a privit şi mi-a vorbit cu un fel de autoritate. Trebuia să fiu ajutat, ajutat de mâna ei; şi ajutat am fost.

Când mă sprijinii pe acel umăr firav, ceva nou, o sevă proaspătă păru că mi se răspândeşte în trup. Fu o feri­cire pentru mine să ştiu că acea micuţă zână a vântului făcea parte din casa mea. Dacă n-ar fi fost aşa, n-aş fi putut, fără o adâncă părere de rău, s-o las să plece şi să piară îndărătul tufişurilor. În seara aceea te-am auzit când te-ai înapoiat acasă, Jane; de bună seamă, nu-ţi închipuiai că mă gândesc la tine şi că pândeam clipa când să te pot zări. A doua zi te-am observat vreme de o ju­mătate de ceas – stând tot aşa, ascuns – pe când te jucai cu Adèle pe coridor. Îmi amintesc că în ziua aceea ningea şi nu puteai ieşi; eram în odaia mea şi lăsasem uşa întredeschisă: puteam vedea şi auzi tot. S-ar fi putut spune că toată atenţia ta era concentrată asupra Adèlei, dar vedeam bine că gândurile-ţi sunt aiurea şi totuşi, mi­cuţă Jane, erai răbdătoare cu ea; multă vreme i-ai vorbit şi te-ai ocupat de bietul copil. Când, în sfârşit, Adèle s-a despărţit de tine, ai căzut într-o adâncă reverie şi ai început să te plimbi cu paşi rari de-a lungul coridorului. Treceai din când în când pe dinaintea unei ferestre, pri­veai zăpada care se cernea deasă, ascultai suspinele vântului şi continuai să păşeşti agale şi să visezi. Îmi închipui că vedeniile tale nu erau întunecate, căci în ziua aceea lumina blândă a ochilor tăi arăta că gândurile nu-ţi sunt negre, nici amare; privirea ta trăda nu medi­taţie tristă şi melancolie, ci mai degrabă acele frumoase vise ale tinereţii ce se nasc atunci când elanul ei ur­mează, pe aripi hotărâte, zborul nădejdii în cele mai de sus tării ale cerului. Glasul doamnei Fairfax, care vorbea cu o slujnică pe sală, te-a trezit; ai zâmbit atât de ciudat.. Janet! Era mult bun-simţ şi fineţe în zâmbetul tău. Părea că spune: "Vedeniile mele sunt frumoase, dar nu trebuie sa uit că sunt cu totul ireale; minte mea a născocit un trandafir, un rai verde şi înflorit, dar ştiu că trebuie să-mi croiesc drumul pe o potecă grea şi să înfrunt furtunile negre ce se adună în juru-mi". Atunci ai coborât şi ai cerut doamnei Fairfax să-ţi dea să faci nu mai ştiu ce; cred că erau socotelile săptămânale ale casei, sau cam aşa ceva. Eram supărat pe tine, fiindcă plecaseşi din raza vederii mele.

Am aşteptat cu nerăbdare seara, pentru că atunci te puteam chema lângă mine. Bănuiam că ai o fire neobiş­nuită, nouă pentru mine, şi doream s-o cercetez mai adânc şi s-o cunosc mai bine. Ai intrat în odaie cu o înfăţişare sfioasă şi independentă în acelaşi timp, erai îmbrăcată simplu, aşa ca astăzi. Te-am făcut să vorbeşti, şi după puţină vreme mi-ai părut plină de contraste ciudate. Fe­lul cum te îmbrăcai, manierele, erau încorsetate de o dis­ciplină aspră, înfăţişarea ta era rezervată şi arăta un su­flet delicat, dar totodată neobişnuit cu societatea şi tot­deauna înfricoşat să nu facă o greşeală sau să spună o prostie. Dar când îţi vorbea cineva, te uitai la el cu ochi pătrunzători, îndrăzneţi şi plini de căldură. În fiecare privire a ta era forţă şi iscusinţă. Când încercam să te pun în încurcătură cu vreo întrebare, găseai totdeauna un răspuns ager.

S-ar părea că în curând te-ai obişnuit cu mine; după câte cred eu, Jane, simţeai că între tine şi tristul şi mohorâtul tău stăpân există o simpatie, căci am fost uimit văzând cu câtă iuţeală o siguranţă calmă ţi-a domolit firea. Oricât de moborât aş fi fost, tu nu arătai nici ui­mire, nici teamă, nici plictiseală, nici neplăcere faţă de firea mea morocănoasă; te mulţumeai să mă cercetezi şi, din când în când, te vedeam zâmbind cu un farmec atât de simplu şi cuminte că nici nu-l pot descrie. Ceea ce observam mă făcea fericit şi-mi stârnea curiozitatea. Îmi plăcea tot ce vedeam şi doream să văd şi mai mult. Totuşi, te-am ţinut multă vreme la distanţă şi nu ţi-am căutat decât rareori tovărăşia. Eram un epicurean intelectual şi doream să prelungesc plăcerea acestei cunoştinţi noi şi aţâţătoare! Apoi m-am temut că, umblând prea rar cu floarea mea, o să-i văd strălucirea veştejindu-se şi farmecul dulce al prospeţimii risipindu-se. Pe atunci nu ştiam că nu-i o înflorire trecătoare şi că-şi păstrează fără încetare strălucirea, ca şi când ar fi fost şlefuită într-un diamant ce nu se sfarmă. Doream de asemenea să ştiu dacă m-ai căuta, în ziua când te-aş ocoli; n-ai făcut-o şi ai stat în sala de studii tot atât de liniş­tită, ca pupitrul şi şevaletul. Dacă te întâlneam din întâmplare, treceai pe lângă mine salutându-mă uşor, atât cât impunea respectul cuvenit mie.

În tot acest timp erai de obicei gânditoare; nu păreai tristă, căci nu sufereai, dar inima nu-ţi era uşoară, fi­indcă prezentul nu-ţi oferea nici o bucurie, iar viitorul doar slabe nădejdi. Mă întrebam ce gândeşti despre mine, şi chiar dacă măcar te gândeşti vreodată la mine. Ca să aflu, am început iar să te observ. Când stam de vorbă, era ceva fericit în privirea ta, iar în purtările tale, ceva ce arăta mulţumire. Am văzut că eşti o fată prietenoasă. Tăcerea camerei de studiu şi monotonia vieţii te făcuse tristă. M-am lăsat purtat de încântarea de a fi bun cu tine: bunătatea ţi-a trezit emoţia, chipul ţi s-a îmblânzit şi glasul a devenit mângâietor. Îmi plăcea să-mi aud numele rostit cu recunoştinţă şi bucurie de buzele tale şi când ne întâlneam întâmplător, când mă priveai, în ges­turile tale se arăta o şovăială ciudată, ochii trădau puţină îndoială şi o uşoară tulburare. Nu ştiam încotro mă vor împinge toanele mele şi mă întrebam dacă voi juca rolul stăpânului aspru ori al prietenului binevoitor şi blând. Ţineam prea mult la tine, Jane, şi nu mai puteam face pe stăpânul. Când îţi întindeam prieteneşte mâna, pe chi­pul tău tineresc înflorea atâta lumină şi fericire, încât deseori îmi venea foarte greu să nu mă reped şi să te strâng la piept.

— Nu-mi vorbiţi de zilele acelea, domnule, îl între­rupsei eu, ştergându-mi pe furiş o lacrimă.

Cuvintele lui mă torturau. Ştiam ce am de făcut şi încă foarte curând. Toate amintirile şi destăinuirile sen­timentelor domnului Rochester nu făceau decât să-mi îngreuneze şi mai mult îndeplinirea datoriei.

— Nu, Jane, reluă el. De ce să zăbovim asupra tre­cutului, când prezentul e mult mai sigur şi viitorul mai frumos?

Tresării, auzind asemenea cuvinte trufaşe.

— Acum înţelegi cum stau lucrurile, nu-i aşa? urmă, după ce jumătate din adolescenţă şi din tinereţe s-a scurs într-o suferinţă de nedescris, iar restul într-o du­reroasă singurătate, am găsit, în sfârşit, pe aceea pe care o pot iubi din tot sufletul. Te-am găsit. Te iubesc, eşti tot ce-i mai bun în mine, îngerul meu ocrotitor. Sunt legat de tine printr-o dragoste uriaşă. Te socotesc bună, iubitoare, înzestrată cu multe însuşiri; în inima mea s-a născut o patimă trainică pentru tine. Ea mă mână spre tine, te atrage spre mine, ne înlănţuie vieţile; flacăra ei curată şi puternică ne topeşte pe amândoi într-o singură făptură. Simţeam şi ştiam tot ce-ţi spun, acum şi de aceea m-am hotărât să mă căsătoresc cu tine. Cine-mi spune că am o soţie, mă batjocoreşte zadarnic. Acum ştii că n-am decât un diavol hâd. Am greşit încercând să te înşel; dar mă temeam de încăpăţânarea ta şi de preju­decăţile pe care le ai încă din copilărie. Voiam să fii a mea înainte de a risca această mărturisire. Era o laşitate din partea mea; ar fi trebuit să mă adresez de la început nobleţei şi mărinimiei tale, aşa cum fac acum; ar fi trebuit să-ţi povestesc viaţa mea de supliciu, să-ţi spun că mi-e foame şi mi-e sete de un trai mai nobil, mai înălţător, să-ţi arăt nu hotărârea mea – cuvântul acesta e prea slab – ci patima mea neînfrântă de a iubi sincer şi de-a fi credincios, când sunt iubit sincer şi cu credinţă. Atunci ţi-aş fi cerut să primeşti cuviinţa mea şi să mi-o dai pe a ta. Fă-o acum, Jane.

Urmă o clipă de tăcere.

— De ce taci, Jane?

Eram pusă la o cumplită încercare: o mână de fier înroşit îmi răscolea măruntaiele. Clipă cumplită, plină de zbucium, de negură, de clocot! Nici o făptură ome­nească nu putea dori să fie iubită mai frumos decât eram eu. Îl adoram pe cel care mă iubea astfel şi totuşi trebuia să renunţ şi la dragostea şi la idolul meu. Un singur cuvânt înfricoşător închidea în el toată datoria mea neîdurată: "Despărţire!"

— Jane, înţelegi ce-ţi cer, spune-mi doar: "O să fiu a dumitale, domnule Rochester".

— Nu voi fi a dumneavoastră, domnule Rochester. Urmă o nouă tăcere lungă.

— Jane! – reluă el cu o blândeţe ce-mi sfâşia inima şi îmi strecura în sânge o groază care mă făcea rece ca gheaţa, fiindcă sub acel glas liniştit simţeam zvâcnirile leului, Jane, vrei să mă laşi s-apuc pe o cale, iar tu să alegi alta?

— Da.

— Jane, reluă iar (aplecându-se spre mine şi sărutându-mă) tot mai vrei să faci aşa?

— Da.

— Şi acum? urmă el, sărutându-mi cu duioşie fruntea şi obrajii.

— Da, exclamai eu, desfăcându-mă repede din îmbră­ţişarea lui.

— Oh, Jane, eşti crudă! Eşti – eşti rea! Doar n-ar fi un păcat să mă iubeşti.

— Ar fi un păcat să vă ascult.

O expresie sălbatică făcu să i se ridice sprâncenele şi să i se crispeze obrazul. Se sculă, dar mai izbuti să se stăpânească. Îmi sprijinii mâna de spătarul scaunului. Mi-era teamă, tremuram, dar hotărârea mea era luată.

— O clipă, Jane. După ce vei fi plecat, aruncă o pri­vire asupra oribilei mele vieţi. Toată fericirea mea va dispărea o dată cu tine. Ce-mi rămâne de făcut? N-am tovarăşă decât pe nebuna de sus: e ca şi când mi-ai arăta un leş din cimitir. Ce să fac, Jane? Încotro să mă în­drept, ca să-mi găsesc o tovarăşă? Unde să aflu nădejdea?

— Faceţi ca mine: păstraţi încrederea în Dumnezeii şi în voi înşivă: în viaţa de apoi. Nu pierdeţi speranţa că ne vom întâlni acolo.

— Aşadar, nu vrei să te îndupleci?

— Nu.

— Atunci mă osândeşti să trăiesc ca un nenorocit, să mor ca un blestemat?

Ridicase glasul.

— Vă sfătuiesc să trăiţi fără păcat şi vă doresc o moarte liniştită.

— Îmi smulgi dragostea şi nevinovăţia? Mă zvârli îndărăt în ghearele destrăbălării şi îmi propui desfrâul drept orice îndeletnicire?

— Nu, domnule Rochester, nu vă osândesc la soarta asta, după cum nu mă osândesc nici pe mine. Şi eu, şi dumneavoastră suntem născuţi să îndurăm şi să luptăm; supuneţi-vă, fără să cârtiţi. Mă veţi uita cu mult înainte de-a vă uita eu.

— Dacă-mi vorbeşti astfel, înseamnă că mă socoteşti un mincinos: îmi pătezi onoarea. Ţi-am afirmat că nu mă voi schimba niciodată, şi tu-mi spui de la obraz că o să mă schimb curând. Purtarea ta arată cât de greşit judeci şi ce păreri eronate ai! E mai bine să arunci dez­nădejdea asupra unuia dintre semenii tăi, decât să calci o biată lege omenească, atunci când nimeni n-ar suferi din pricina asta? Tu n-ai nici rude, nici prieteni pe care să-ţi fie teamă c-ai să jigneşti, rămânând cu mine.

Era adevărat. Şi pe când vorbea, Judecata şi Conştiinţa mă trădară şi se întoarseră împotriva mea strigându-mi că sunt o criminală, dacă-l resping. Vorbeau aproape tot atât de tare ca şi Simţirea, şi toate împreună strigau săl­batic: "Oh! înduplecă-te, înduplecă-te! Gândeşte-te la suferinţa lui, gândeşte-te la primejdia ce-l pândeşte! Uită-te în ce stare îl părăseşti! Aminteşte-ţi de firea lui aprigă, gândeşte-te la urmările deznădejdii lui; mângâie-l, scapă-l, iubeşte-l! Spune-i că-l iubeşti şi că vei fi a lui. Cui îi pasă de tine? Cine să fie jignit sau mâhnit de ce faci tu?"

Şi totuşi răspunsul a fost neînduplecat: "Mie îmi pasă de mine. Cu cât sunt mai singură, mai lipsită de prieteni şi de sprijin, cu atât trebuie să mă respect mai mult. Voi păstra legile date de Dumnezeu şi sfinţite de om; voi rămâne credincioasă învăţăturilor pe care le-am căpătat când eram cu mintea întreagă, nu nebună ca acum. Legile şi învăţăturile nu ne-au fost date pentru zilele senine. Au fost făurite pentru clipe cum este cea de faţă, când inima şi sufletul se răzvrătesc împotriva străşniciei lor. Sunt aspre, dar vor ramâne neînfrânte. Dacă le-aş putea urma calea după bunul meu plac, ce preţ ar mai avea? Totdeauna am crezut că sunt de mare preţ, iar dacă n-o mai pot crede acum, asta-i pentru că sunt smintită de-a binelea. Pentru că prin vine îmi curge foc, iar inima îmi bate prea repede ca să-i mai pot potoli bătăile. În acest ceas de încercare trebuie să mă ţin de părerile mai vechi, de hotărârile luate dinainte şi pe acest tărâm trainic o să-mi apăs cu nădejde piciorul!"

Aşa şi făcui. Domnul Rochester mă privi şi-mi ghici numaidecât gândul. Se înfurie grozav şi, fără să-i pese de urmări, se lăsă târât de mânia lui. Străbătu odaia, îmi luă braţul şi mă cuprinse de mijloc. Părea că mă înghite cu privirea lui înflăcărată: fiziceşte mă simţeam ne­putincioasă ca un pui, pradă căldurii unui cuptor încins, dar mai eram stăpână pe sufletul meu şi încercam senti­mentul unei mari seninătăţi. Din fericire, sufletul are un tălmaci, care adesea nu-şi dă seama de ce face, dar care e totdeauna credincios: ochii. Ai mei se îndreptară spre obrazul sălbăticit al domnului Rochester şi oftai fără să vreau; strânsoarea lui era dureroasă, iar puterile mele aproape sleite.

— Niciodată, zise el scrâşnind din dinţi, niciodată n-am văzut o fiinţă atât de slabă şi atât de greu de îmblânzit. E în mâinile mele ca o trestie plăpândă! urmă el, scuturându-mă cu putere. Aş putea-o îndoi cu un singur deget; dar ce-aş folosi dacă aş face-o, dacă aş smulge-o din rădăcini, dacă aş călca-o în picioare? Priviţi ochii aceştia, priviţi făptura asta hotărâtă, sălbatică şi liberă, a cărei privire parcă mă sfidează nu numai cu îndrăz­neală, ci cu siguranţa unui sobru triumf! Chiar dacă aş avea în stăpânire colivia, tot n-aş putea fi stăpân pe gin­gaşa pasăre sălbatică! Dacă aş sfărâma şubreda închi­soare n-aş face decât să dau libertate captivei. Aş putea cuceri cuibul; dar cea care-l locuieşte ar zbura spre înalt, înainte ca eu să pun stăpânire pe locuinţa ei deplină. Dar eu pe tine te vreau, suflet plin de voinţă şi tărie, de virtute şi curăţenie, pe tine şi nu doar învelişul tău fragil. Dacă ai vrea, ai putea să zbori în voie către mine şi să te adăposteşti la inima mea: dar dacă ai fi înşfăcată cu silnicie, asemeni unui duh neprihănit, ai scăpa îmbră­ţişărilor mele, şi-ai pieri înainte de a-ţi fi putut respira parfumul. Oh! vino, Jane, vino!

Rostind aceste cuvinte, îmi dădu drumul din strânsoare şi se mulţumi să mă privească. Era mult mai greu să ţin piept acelei priviri decât pasionatei îmbrăţişări: dar acum numai o neroadă s-ar fi dat bătută. Îl sfidasem şi-i înfrânsesem mânia; acum trebuia să-i suport durerea. Mă îndreptai spre uşă.

— Pleci, Jane?

— Da, domnule, plec.

— Mă părăseşti? Şi n-o să te mai întorci? Nu vrei să fii sprijini­torul şi mântuitorul meu? Dragostea mea adâncă, sfâşie­toarea mea suferinţă, rugăminţile mele fierbinţi, toate astea nu înseamnă nimic pentru tine?

Ce nesfârşită durere era în glasul lui! Cât de greu mi-a fost să repet cu tărie:

— Plec.

— Jane!

— Domnule Rochester!

— Pleacă, atunci – mă învoiesc. Dar nu uita că mă laşi aici pradă durerii. Urcă-te în odaia ta; cântăreşte tot ce ţi-am spus, Jane; aruncă o privire asupra suferin­ţelor mele şi gândeşte-te la mine.

Făcu doi paşi şi se trânti cu faţa-n jos pe sofa.

— Oh! Jane! exclamă el, într-o izbucnire dureroasă. Oh! Jane! nădejdea mea, dragostea mea, viaţa mea!

Auzii atunci un hohot de plâns puternic şi zguduitor.

Ajunsesem la uşă, dar m-am întors; eram tot atât de hotărâtă să rămân, precât fusesem de hotărâtă să plec. Îngenuncheai lângă el; îi ridicai obrazul de pe pernă şi-l întorsei spre mine; îl sărutai, îi mângâiai părul.

— Dumnezeu să te binecuvânteze, stăpânul meu drag! exclamai eu. Dumnezeu să te păzească de suferinţi şi de rele, să te călăuzească, să te mângâie şi să te răsplă­tească pentru bunătatea ta faţă de mine.

— Dragostea micuţei mele Jane ar fi fost cea mai împărătească răsplată, răspunse el. Fără ea, inima mi-e pe veci sfărâmată. Dar Jane îmi va dărui dragostea ci; da, mi-o va dărui cu generozitate şi nobleţe.

Sângele îi năvăli în obraz şi ochii îi străluceau: se ridică şi întinse braţele; dar scăpai din strânsoarea lui şi părăsii numaidecât odaia.

"Rămas bun!" strigă Inima mea. "Adio pentru tot­deauna!" adăugă Deznădejdea.

În noaptea aceea nici nu m-am gândit să dorm, dar îndată ce mă culcai, căzui într-un somn greu. Şi în vis îmi reveniră anii copilăriei: se făcea că mă aflam în odaia roşie de la Gateshead, că noaptea era întunecoasă şi mintea mea pradă unei spaime ciudate. Mi se părea că luminiţa care cu mulţi ani în urmă mă făcuse să leşin de frică se prelinsese în sus pe perete şi tremura în mij­locul tavanului întunecat. Înălţai capul să privesc: ta­vanul se prefăcu în nori deşi şi înalţi, străbătuţi de-o lumină asemenea celei pe care-o dă luna când răzbate din ceaţă. Aşteptam răsăritul lunii cu cea mai ciudată nelinişte, ca şi cum pe discul ei roşu ar fi urmat să fie scrisă vreo hotărâre a soartei. Iar luna ţâşni brusc din­tre nori, aşa cum nu mai făcuse niciodată, de când e lu­mea. La început am zărit o mână care ieşea din cutele negre ale cerului şi le da deoparte; apoi am văzut în locul lunii un chip omenesc ce se desluşea, alb, pe un fond de azur şi-şi pleca nobila frunte spre părtinit. Mă privi cu nesaţ şi în sfârşit îmi vorbi. Deşi glasul venea de la mari depărtări, îl auzii limpede vorbind inimii, mele:

— "...Fugi de ispită, fata mea."

— "Da, mamă, aşa voi face."

La fel am răspuns când m-am trezit din acest vis ce semăna a transă. Era încă întuneric; dar nopţile de iulie sunt scurte şi zorii se arată repede după miezul nopţii. "Trebuie să încep cât mai devreme, ca să duc la bun sfârşit sarcina pe care-o am de îndeplinit", mă gândii eu.

Mă sculai. Eram îmbrăcată, căci nu-mi scosesem decât pantofii. Luai dintr-unul din sertare puţine albituri, o brăţară şi un inel. Căutându-le, degetele mele dădură de mărgăritarele unui colan pe care cu câteva zile mai înainte domnul Rochester mă silise să-l primesc. Îl lăsai; nu era al meu: era al unei logodnice închipuite, care se destrămase în văzduh.

Din celelalte lucruri, am făcut o legătură, am pus în buzunar portofelul meu cu cei douăzeci de şilingi (era tot ce aveam), mi-am legat şalul la spate şi pălăria de gât, mi-am luat legătura şi pantofii, pe care nu voiam încă să-i încalţ, şi am ieşit din odaie. "Adio, bună doamnă Fairfax!" şoptii eu, strecurându-mă pe lângă uşa ei. "Adio, mica şi scumpa mea Adèle!"-spusei, aruncând o privire spre odaia copilei. Nu puteam intra s-o sărut, căci trebuia să scap de supravegherea unei foarte agere urechi care poate asculta.

Aş fi vrut să trec pe dinaintea odăii domnului Ro­chester fără să mă opresc, dar când fui în faţa uşii sale, simţii că bătăile inimii încetaseră şi fui silită să aştept puţin. Nici el nu dormea: umbla zbuciumat de la un capăt la celălalt al odăii şi ofta mereu. Dacă aş fi vrut, în odaia aceea ar fi existat un rai pentru mine, cel puţin un rai trecător; n-aveam decât să intru şi să spun: "Domnule Rochester, vă voi iubi şi voi rămâne cu dum­neavoastră până la moarte", şi atunci spre buzele mele ar fi ţâşnit un izvor plin de desfătări. Chibzuii o clipă.

Acest stăpân plin de bunătate, care nu poate dormi, aşteaptă cu nerăbdare să se lumineze de ziuă. Mâine di­mineaţă va trimite după mine, dar eu voi fi plecată. Mă va căuta, dar mă va căuta zadarnic; se va simţi părăsit, va vedea că nu i-am primit dragostea, va suferi şi va fi, poate, cuprins de deznădejde.

Mă gândii la toate astea şi era cât pe aci să pun mâna pe clanţă, dar mă dădui repede înapoi şi mă strecurai mai departe. Coborâi mâhnită scara. Ştiam ce am de făcut şi o făceam fără să mă mai gândesc. Căutai în bucătărie cheia uşii de alături, puţin untdelemn şi o pană ca să ung cheia şi broasca; luai pâine şi apă, căci poate aveam de făcut un drum lung şi nu voiam să-mi pierd puterile, şi aşa împuţinate în ultima vreme. Făcui totul fără cel mai mic zgomot. Deschisei uşa, ieşii şi o închisei încet în urma mea. Începuse să mijească de ziuă. Porţile cele mari erau încuiate; din fericire, portiţa dintr-una din ele nu era închisă decât cu zăvorul; ieşii pe-acolo şi trăsei zăvorul. Acum eram afară din Thornfield.

La o milă depărtare, dincolo de ogoare, se întindea drumul ce ducea în direcţia contrarie Millcote-ului: nu-l străbătusem niciodată, dar îl văzusem adesea şi mă întrebai încotro duce; într-acolo îmi îndreptai paşii. Nu trebuia să stau pe gânduri, nu trebuia să mai privesc nici înapoi, nici înainte. Nu trebuia să mă mai gândesc nici la trecut, nici la viitor.

Primul era o pagină plină de dulceaţă cerească şi de o tristeţe ucigătoare totodată; un singur rând dacă aş citi, ar fi de ajuns ca să-mi frângă curajul şi să-mi topească energia. Cel din urmă era un pustiu îngrozitor, ca lumea după potop.

Până la răsăritul soarelui mersei de-a lungul ţarinelor, gardurilor vii şi potecilor. Cred că era o dimineaţă fru­moasă de vară. Pantofii pe care-i încălţasem după ce părăsisem casa se umeziră curând de rouă. Dar eu nu priveam nici soarele ce se-nălţa, nici cerul zâmbitor, nici natura care se trezea. Cine străbate un peisaj frumos în drum spre eşafod nu se gândeşte la florile ce-i zâmbesc pe drum, ci la butuc şi la tăişul securei, la tăierea oaselor şi a vinelor sale, la mormântul ce se cască la capătul dru­mului; iar eu mă gândeam la fuga mea tristă, la pribegia mea de om fără cămin. Nu mă puteam opri să mă gândesc cu inima sfâşiată, la tot ce lăsasem în urmă, la acela care privea din odaia lui răsăritul soarelui, nădăjduind să mă vadă venind să-i spun că vreau să fiu a lui şi să rămân lângă el. Doream să fiu a lui, râvneam să mă întorc şi încă nu era prea târziu. Îl mai puteam cruţa de fiorul amar al disperării; eram sigură că fuga nu-mi fusese încă descoperită. Puteam să mă întorc, să fiu mângâierea şi mândria lui, să-l smulg din ghearele suferinţei, să-l opresc poate de la pieire. Oh, cum mă mai chinuia teama de singurătatea lui – mult mai mult decât de-a mea! Părea o săgeată ce-mi pătrunsese în piept: mă sfâşia când încercam s-o smulg, mă durea când amintirea o înfigea mai adânc. În crânguri şi tufişuri, păsările începuseră să cânte: se arătau credincioase tovarăşelor lor, ele, simbo­lurile dragostei. Dar cine eram eu? În toiul suferinţelor inimii şi-a străduinţelor încordate de a-mi îndeplini da­toria, mi-era silă de mine însămi. Nu simţeam nici o mângâiere în a-mi da mie însămi dreptate, nu simţeam nici o bucurie la gândul că am fost în stare să mă res­pect: mi-am jignit, mi-am rănit, mi-am părăsit stăpânul. Mi se părea că-s cu adevărat vrednică de ură. Totuşi de întors nu mă mai puteam întoarce înapoi, nu mai puteam da nici un singur pas înapoi. Desigur că Dumnezeu însuşi mă călăuzea, căci durerea îmi călcase în picioare voinţa şi-mi înăbuşise conştiinţa. Am plâns amărându-mi drumul singuratic : mergeam repede, repede, ca un om în delir. Deodată mă cuprinse o slăbiciune, ce pornea dinăuntrul trupului, mi se strecura în inimă şi căzui. Stătui pe jos câtăva vreme apăsându-mi obrazul pe iarba umedă. Mă temeam, sau mai bine zis, nădăjduiam sa mor acolo, dar în curând am izbutit să mă mişc, m-am târât în genunchi şi pe mâini şi, în sfârşit m-am sculat mai hotărâtă ca să răzbat până la şosea.

Când ajunsei acolo, fui silită să mă aşez într-un tufiş ca să mă odihnesc; auzii zgomot de roţi şi văzui o trăsură venind. Mă ridicai şi făcui semn cu mâna până opri. Întrebai pe vizitiu unde merge; îmi pomeni un ţinut îndepărtat unde eram sigură că domnul Rochester nu avea cunoştinţe. Îl întrebai cât mi-ar cere să mă ia : treizeci de şiligi. Cum nu aveam decât douăzeci, vizitiul se mulţumi cu atât. Putui chiar să mă urc în diligenţă, care era goală, închisei portiera şi diligenţa porni la drum.

Dragă cititorule, sper să nu simţiţi niciodată ce simţeam eu atunci. Ochii voştrii să nu verse vreodată lacrimi atât de tumultoase şi fierbinţi ca cele vărsate de mine. Să nu înălţaţi către cer rugăciuni pline de disperare şi agonie ca cele rostite de buzele mele. Să nu vă temeţi niciodată, ca mine, că sunteţi pricina nefericirii persoanei pe care o iubiţi din toată inima.