Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 25.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Ceasurile din urmă ale lunii acordate domnului Rochester pentru a-mi face curte erau numărate. Nu se mai putea amâna ziua, care se apropia – ziua nunţii; toate pregătirile erau gata. Eu, cel puţin, nu mai aveam nimic de făcut; cuferele fuseseră închise, legate şi înşirate de-a lungul peretelui odăiţei mele. Mâine pe vremea asta vor fi departe pe drumul Londrei şi tot acolo voi fi şi eu (D.V)(*1). .. sau mai curând nu eu, ci o anume Jane Rochester, pe care n-o cunoşteam încă. Nu mai rămânea decât să lipesc adresele pe bagaje, şi cele patru pătrăţele de carton aşteptau în sertar. Domnul Rochester scrisese el însuşi pe fiecare dintre ele "Doamna Rochester, hotel ***, Londra, dar nu mă putusem hotărî să le lipesc pe cufere, nici să chem pe cineva să facă treaba. Doamna Rochester nu exista şi iniţialele nu se puteau naşte până a doua zi, la câtăva vreme după ora opt dimi­neaţa.

*1 Dea volente, cu voia Domnului (lat).

Luasem hotărârea să aştept şi să mă conving de venirea ei pe lume, înainte de a-i trece în stăpânire toate aceste bunuri. Era de ajuns că în dulapul din faţa măsu­ţei mele de toaletă rochiile despre care se spunea că sunt ale ei înlocuiseră rochia mea din Lowood, neagră, de pos­tav ieftin, şi pălăria de paie, căci nu puteam socoti ale mele rochia de mireasă de culoarea perlei şi vălul vaporos, agăţate în cuierul pe care se făcuseră stăpâne. Închi­sei dulapul să nu mai văd veşmintele care la ceasul acela ai serii – era ora nouă – răspândeau un fel de lumină fantastică în întunericul odăii mele. "Visuri albe, rămâneţi singure", zisei. Sunt neliniştită. Aud vântul bătând şi vreau să ies afară să-i simt mângâierea. Nu numai zorul pregătirilor şi nu numai gândul la marile schimbări, la viaţa care avea să înceapă chiar de-a doua zi pentru mine, mă făcuseră atât de neliniştită. Amândouă îşi aveau, desi­gur, partea lor în tulburarea ce mă îmboldea să rătă­cesc la o oră atât de târzie pe câmpiile întunecate; exista însă o a treia pricină, mult mai puternică decât celelalte.

Un gând ciudat şi neliniştitor îmi stăruia în cuget. Ceva ce nu puteam înţelege şi de care nimeni afară de mine nu avea ştiinţă se petrecuse cu o noapte înainte. Domnul Rochoster lipsise de acasă în noaptea aceea şi încă nu se întorsese. Fusese silit să se ducă într-o localitate la vreo treizeci de mile depărtare, unde avea un mic domeniu de vreo două-trei ferme, fiindcă treburi importante îl chemau acolo, treburi pe care numai el le putea şi trebuia să le rezolve înaintea plănuitei plecări din ţară. Îi aşteptam întoarcerea ca să lepăd această povară de pe suflet şi să-i cer dezlegarea tainei ce mă neliniştea. Aşteaptă până ce va veni, cititorule, şi în clipa când îi voi împărtăşi secretul, vei lua şi tu parte la acea destăinuire.

Mă îndreptai spre livadă, mânată într-acolo de vântul care bătuse toată ziua tare şi neîntrerupt dinspre sud, fără să aducă, totuşi, vreo picătură de ploaie. În loc să se domolească la căderea nopţii, părea că se-nteţeşte şi urlă din ce în ce mai tare; copacii se aplecau mereu în aceeaşi parte, şi-abia o dată la un ceas dacă-şi mai îndrep­tau crăcile, atât de puternic şi nedomolit era vântul ce le apleca înspre nord capetele rămuroase. Nori grei se alungau fără contenire de la o margine la alta a zării şi nici un petic de cer albastru nu se-arătase în ziua aceea de iulie.

Simţeam o plăcere sălbatică să alerg prin vânt şi să-mi arunc parcă tulburarea din cuget în iureşul acelui şuvoi de aer ce urla prin văzduh. Coborând aleea de dafini, dădui cu ochii de ciotul înnegrit al castanului lovit de trăsnet. Străjuia acolo întunecat şi frânt; trunchiul spin­tecat prin mijloc părea silueta vagă a unei năluci, cele două părţi ale copacului nu erau complet despărţite, căci baza trainică şi rădăcinile viguroase le mai uneau încă, dar viaţa comună era nimicită; seva secase. Atârnau de o parte şi de alta, veştejite şi moarte şi desigur că una sau amândouă aveau să fie doborâte de furtunile iernii, cu toate că deocamdată păreau a alcătui un singur copac – una şi aceeaşi ruină.

"Bine faceţi că vă ţineţi strâns unul de altul, zisei eu, ca şi când cioturile monstruoase ar fi fost fiinţe vii şi m-ar fi putut auzi. Cred că aşa rupte, uscate şi arse cum sunteţi, mai aveţi încă puţină viaţă în voi, fiindcă rădă­cinile cinstite şi credincioase rămân încă unite. Nu veţi mai purta niciodată verdeaţa frunzelor, niciodată nu veţi mai vedea păsări clădindu-şi cuiburile şi înălţându-şi trilurile prin ramurile voastre; pentru voi a trecut vre­mea dragostei şi a bucuriei: dar cu toate acestea nu v-a copleşit deznădejdea, căci fiecare din voi are un tovarăş care să-l sprijine în nenorocire." Pe când le priveam, luna apăru pentru o clipă pe colţul de cer ce se vedea printre cioturi. Discul ei roşu ca sângele şi pe jumătate acoperit de nori păru că-mi aruncă o privire speriată şi lugubră, îngropându-se apoi repede în masa nesfârşită a norilor, în jurul Thornfieldului, vântul încetă o clipă, dar peste pădurea şi pârîiaşele îndepărtate stăruia necontenit un vaiet sălbatic şi melancolic. Era atât de trist să-l asculţi, încât mă îndepărtai în goană.

Rătăcii câtăva vreme prin livadă, adunând din iarbă merele căzute cu grămada în jurul copacilor. Mi-am găsit de lucru, alegând pe cele care erau coapte, le-am dus în casă şi le-am pus în cămară. Apoi mă urcai în bibliotecă, să mă încredinţez dacă focul e aprins, căci, deşi era vară, ştiam că într-o seară mohorâtă ca aceea domnului Rochester i-ar fi plăcut să găsească la întoar­cere un foc vesel. Focul fusese aprins şi ardea cu nădejde; trăsei jilţul domnului Rochester la gura sobei şi masa alături; lăsai perdelele şi pregătii lumânările să poată fi oricând aprinse.

Când sfârşii cu toate acestea, eram mai tulburată decât oricind. Nu puteam sta liniştită: nu puteam nici să rămân în casă. Pendula din odaie şi bătrânul ceas din sala cea mare bătură în acelaşi timp ora zece.

"Ce târziu e! îmi zisei. O s-alerg până la porţile par­cului; din când în când luna mai răzbate printre nori şi se poate zări destul de departe pe drum. Poate că soseşte chiar acum şi dacă i-aş ieşi în întâmpinare aş mai şterge câteva clipe de aşteptare."

Vântul vuia în copacii mari ce străjuiau poarta. Atât cât puteam vedea în depărtare pe şosea, în dreapta şi-n stânga, totul era liniştit şi pustiu; în afară de umbrele norilor care treceau din vreme-n vreme drumul, când se-arăta luna nu se vedea decât o lungă linie palidă, lipsită de orice urmă de viaţă.

O lacrimă copilărească, lacrimă de dezamăgire şi nerăbdare îmi aburi ochii. Ruşinată, mi-o ştersei repede. Mai zăbovii câtva timp; luna se ascunsese în întregime îndărătul norilor, iar noaptea devenea din ce în ce mai întunecoasă şi părea că s-apropie furtuna.

"Ce mult aş vrea să vină acum! Ce mult aş vrea să vină!" strigai eu cuprinsă de presimţiri bolnăvicioase. Nădăjduisem că avea să sosească înainte de ceai. Era o noapte neagră! "Ce-l poate face să întârzie? I s-o fi întâmplat ceva?"

Întâmplarea din noaptea trecută îmi reveni în minte; văzui atunci în ea prevestirea unei nenorociri. Mă temeam că nădejdile mele erau prea frumoase ca să se îndepli­nească; fusesem atât de fericită în ultima vreme, încât mi-era teamă ca norocul meu să nu fi păşit pe culme şi acum să fie deci nevoit să coboare.

"Nu mă pot întoarce în casă, îmi zisei eu. Nu pot sta la gura sobei în timp ce-l ştiu afară pe o vreme atât de urâtă. Mai bine cu trupul obosit, decât cu inima strânsă. Alerg în întârnpinarea lui."

Pornii. Am mers repede, dar n-am ajuns departe. Nu făcusem nici un sfert de milă, când auzii tropot de cal: un călăreţ venea în goana mare şi un câine alerga alături. La o parte cu piesimţirile triste! El era! Era el, călare pe Mesrour şi urmat de Pilot. Mă văzu, fiindcă linia des­chisese o poartă albastră printre nori şi străluci acum în văzduh. Îşi scoase pălăria şi o flutură deasupra capu­lui. Fugii în întâmpinarea lui.

— Aha! exclamă el, întinzându-mi mâna şi plecându-se spre mine, va să zică nu poţi sta fără mine, e lim­pede! Pune piciorul pe vârful cizmei mele, dă-mi amândouă mâinile şi urcă-te!

Îl ascultai. Bucuria mă făcea sprintenă: urcai în fata lui, pe oblâncul şeii. Căpătai drept bun venit o sărutare aprinsă şi câteva manifestări de biruinţă lăudăroase pe care le-am primit, neavând încotro. Îşi domoli înflăcărarea, ca să întrebe:

— S-a întâmplat ceva, Janet, că ai venit la o oră ca asta în întâmpinarea mea? Vreo veste proastă?

— Nu, dar mi se părea că nu vă mai întoarceţi şi nu puteam aştepta liniştită acasă, mai ales pe ploaia şi vântul ăsta.

— E adevărat, e vânt şi ploaie. Eşti udă ca o sirenă, înveleşte-te cu mantaua mea. Mi se pare că ai friguri, Jane; îţi ard obrajii şi mâinile. Te întreb încă o dată: s-a întâmplat ceva?

— Acum nimic; nu mai sunt nici speriată, nici neno­rocită.

— Atunci, ai fost?

— Puţin. O să vă povestesc mai târziu, domnule, dar sunt convinsă că o să râdeţi de suferinţele mele.

— Am să râd din toată inima, după ce o să treacă şi ziua de mâine; până atunci nu îndrăznesc, fiindcă nu sunt încă sigur de izbândă. Oare tu eşti aceea care în ultima lună ai fost tot atât de greu de prins ca un ţipar şi tot atât de spinoasă ca un tufiş de trandafiri? Oriunde pu­neam degetul, un ghimpe ascuţit îmi pătrundea în carne, iar acum pare că ţin în braţe o mieluşea rătăcită. Te-ai depărtat de turmă să-ţi cauţi păstorul, nu-i aşa, Jane?

— Aveam nevoie de dumneavoastră; dar nu vă lă­udaţi prea tare. Am ajuns la Thornfield. Lăsaţi-mă să cobor.

M-a luat în braţe şi m-a lăsat jos. După ce veni John să ia calul, domnul Rochester mă urmă în sala cea mare, şi-mi spuse să-mi schimb iute veşmintele şi să mă în­torc la el în bibliotecă. Pe când urcam scara, mă opri şi mă puse să-i făgăduiesc că n-o să zăbovesc mult. Nici n-am zăbovit: după cinci minute am şi venit. Se aşe­zase la masă.

— Ia un scaun şi ţine-mi tovărăşie, Jane. Cu voia lui Dumnezeu, multă vreme de-aici încolo n-ai să mai iei decât o singură masă la Thornfield, în afară de cea de-acum.

Mă aşezai lângă el, dar îi spusei că nu pot mânca.

— Din pricina călătoriei de mâine, Jane? Gândul că o să vezi Londra îţi taie pofta de mâncare?

— Viitorul nu mi se arată prea limpede în seara asta, domnule, şi nu-mi prea dau bine seama ce-i în mintea mea. Mi se pare că totul în viaţă nu-i decât închipuire.

— Afară de mine; eu sunt carne şi oase; pune mâna pe mine.

— Ba, dimpotrivă, tocmai dumneavoastră, domnule, îmi păreţi o nălucă, mai mult decât ceilalţi, sunteţi un simplu vis.

Întinse mâna, râzând.

— Şi asta-i vis? întrebă dânsul, punând-o sub ochii mei.

Avea o mână rotundă, robustă, vânjoasă, şi un braţ lung şi puternic.

— Da, deşi o ating, e un vis, răspunsei, depărtând-o de obrazul meu. Aţi terminat cina, domnule?

— Da, Jane.

Sunai şi pusei să se strângă masa. Când furăm din nou singuri, aţâţai focul şi mă aşezai pe un scaun lângă picioarele slăpânului meu.

— E aproape de miezul nopţii, zisei.

— Da; însă aminteşte-ţi, Jane, că mi-ai făgăduit să veghezi cu mine în noaptea dinaintea nunţii mele.

— Îmi amintesc şi o să-mi ţin făgăduiala, cel puţin un ceas, două. N-am de loc chef să mă culc.

— Ţi-ai făcut toate pregătirile?

— Toate, domnule.

— Şi eu am rânduit totul. O să părăsim Thornfieldul mâine dimineaţă, o jumătate de ceas după ce ne întoar­cem de la biserică.

— Foarte bine, domnule.

— Cu ce zâmbet extraordinar ai rostit aceste cuvinte, Jane. Cât de roşii îţi sunt obrajii şi ce ciudat îţi mai sclipesc ochii! Eşti sănătoasă?

— Cred că da.

— Crezi numai! Dar ce ai? Spune-mi: ce simţi?

— Nu pot, domnule; nici un cuvânt nu poate arăta ce simt. Aş vrea să nu se mai sfârşească niciodată ceasul acesta. Cine ştie ce poate aduce cel care vine...

— Asta e curată ipohondrie, Jane. Ai fost prea tul­burată sau prea obosită.

— Dumneavoastră, domnule, sunteţi liniştit şi fericit?

— Liniştit? nu, dar fericit sunt până în adâncul su­fletului.

Îl privii şi-ncercai să-i citesc bucuria pe faţă; era îm­bujorată şi arăta înflăcărare.

— Deschide-ţi inima, Jane, îmi zise el; uşurează-ţi cugetul de orice povară, împărtăşindu-mi-o. Ce te spe­rie? Crezi că n-am să fiu un bărbat bun?

— Nici un gând nu mi-e mai străin de cât ăsta.

— Te temi de lumea nouă în care ai să intri? De viaţa nouă ce-o să înceapă pentru tine?

— Nu.

— Jane, mă uluieşti. Privirea şi glasul tău trădează o îndrăzneală plină de tristeţe, care mă încurcă şi mă chinuie. Am nevoie de o lămurire.

— Atunci ascultaţi-mă, domnule. Noaptea trecută aţi fost plecat de acasă?

— Da, şi acum câteva clipe ai pomenit de ceva ce s-a petrecut în lipsa mea. Probabil că nu-i nimic important, dar, oricum, te-a tulburat. Ia s-auzim. Poate ţi-a spus doamna Fairfax ceva? Sau ai auzit pe servitori făcând? Amorul tău propriu atât de susceptibil a fost cumva jignit?

— Nu, domnule.

Trecu miezul nopţii. Aşteptai până se stinseră vibraţiile argintii ale penduiei şi glasul grav şi răguşit al ceasului mare din hol, apoi urmai:

— Ieri, toată ziua, am fost foarte ocupată şi foarte fericită de trebăiuiala mea, căci nu mă tulbură nici o teamă cu privire la viaţa nouă şi celelalte pe care le-aţi pomenit. Dimpotrivă, găsesc că nădejdea de a-mi petrece viaţa cu dumneavoastră e cel mai minunat lucru, pentru că vă iubesc. Nu, domnule, nu mă mângâiaţi acum, lăsaţi-mă să vorbesc, nu mă întrerupeţi. Ieri aveam încre­dere deplină în pronia cerească şi credeam că totul lu­crează spre binele dumneavoastră şi al meu. Era o zi foarte frumoasă, dacă vă amintiţi, iar liniştea văzduhu­lui şi seninul cerului alungau orice teamă cu privire la felul în care veţi călători. Seara m-am plimbat puţin prin curte, gândindu-mă la dumneavoastră. În închipu­irea mea, vă simţeam atât de aproape, încât nici nu-mi mai dădeam seama că nu eraţi de faţă. Mă gândeam la viaţa ce stătea înaintea mea, la viaţa dumneavoastră, domnule, mai largă şi mai zbuciumată decât a mea, aşa cum e adâncul mării faţă de pârâul care aleargă să se verse în ea, strâns între malurile-i înguste. Mă întrebam pentru ce numeau filozofii lumea aceasta un jalnic pustiu, când pentru mine ea înflorea ca un trandafir. Tocmai când apuse soarele, se lăsă frigul şi cerul se acoperi de nori. Am intrat în casă. Sophie mă chemă să văd rochia de mireasă, care tocmai fusese adusă, şi în fundul cutiei pitit găsit darul dumneavoastră: vălul, pe care, cu o risipă princiară, l-aţi comandat la Londra. Am bănuit că deoa­rece n-am primit giuvaerele, aţi vrut să mă faceţi pe căi ocolite să primesc ceva tot atât de preţios. Am zâmbit când l-am desfăcut, gândindu-mă cum o să vă necăjesc pentru gustul dumneavoastră boieresc şi străduinţele de a vă travesti logodnica plebeiană în veşmintele unei înalte doamne. Mă gândeam cum să fac să vă arăt vălul nebrodat pe care-l pregătisem spre a-mi acoperi capul meu de fiinţă de rând şi să vă întreb dacă nu era de ajuns pentru o femeie, care nu putea aduce soţului ei nici avere, nici frumuseţe, nici relaţii sociale. Parcă vă vedeam pri­virea, vă auzeam aprigul răspuns; vă auzeam spunând cu dispreţ că nu doriţi să vă măriţi averea, nici să obţineţi un rang mai înalt, căsătorindu-vă cu o pungă de aur sau cu o coroană nobiliară.

— Cât de bine îmi citeşti în suflet, micuţă vrăjitoare! interveni domnul Rochester. Dar ce altceva decât bro­derii ai găsit în văl? Ascundea cumva un pumnal, sau otravă, de arăţi azi atât de posomorâtă?

—Nu, nu, domnule, gingăşia şi fineţea vălului nu aco­pereau decât orgoliul lui Fairfax Rochester, dar asta nu mă mai speria, fiindcă sunt obişnuită chiar şi cu imagi­nea Satanei. Dar, domnule, pe măsură ce se întuneca, se-nteţea vântul. Aseară nu bătea ca azi – şuierător şi turbat – însă scotea un geamăt trist şi mult mai jalnic. Aş fi vrut să fiţi acasă. Am intrat aici, dar când am văzut scaunul gol şi căminul fără foc, m-au trecut fiorii. După puţin timp, m-am dus să mă culc, dar n-am putut adormi; eram chinuită de o frământare de nestăpânit. Vântul, care bătea din ce în ce mai tare, părea că încearcă să înăbuşe un strigăt dureros. Întâi nu mi-am putut da seama dacă acele sunete veneau din casă sau de afară; răzbăteau la fiecare pală de vânt totdeauna la fel de dureroase şi de nedesluşite. În cele din urmă, mă gândii că trebuie să fie un câine care urlă în depărtare. Am fost fericită când zgomotul a încetat, dar noaptea bântuită de vânt şi cople­şită de întuneric mă urmări şi în vis; dormind, doream să fiu acasă cu dumneavoastră, şi mă-ncerca simţământul ciudat şi neplăcut că între noi se află o stavilă. În prima parte a somnului, credeam că umblu pe cotiturile unui drum necunoscut. Mă împresura bezna deplină şi ploaia îmi uda rochia. Duceam în braţe un copilaş, prea mic şi prea plăpând ca să poată umbla; tremura în braţele mele îngheţate şi plângea amarnic. Parcă se făcea că dumnea­voastră vă aflaţi cu mult înaintea mea pe şosea şi mă străduiam să v-ajung; mă sforţam să va rostesc numele şi să vă opresc, dar picioarele îmi erau încătuşate, cu­vintele mi se stingeau pe buze şi simţeam că în vremea asta vă depărtaţi din ce în ce mai mult.

— Iar aceste vise te mai apasă şi acum, Jane, acum când sunt lângă tine? Fetiţa mea simţitoare! Uită, copila mea, aceste nenorociri închipuite şi nu te mai gândi decât la fericirea pe care-o avem aievea. Spui că mă iubeşti, Janet. Da – n-am să uit asta şi nici tu nu poţi s-o tăgăduieşti. Cuvintele acelea nu mi s-au stins pe buze. Le-am auzit bine; erau desluşite şi duioase; prea solemne poate dar dulci şi mângâietoare ca o muzică. Mi-ai spus:. ..E minunat să am nădejdea că-mi voi petrece viata cu tine, Eduard, pentru că te iubesc. Mă iubeşti, Jane? Mai spune-mi o dată!

— Da, domnule, vă iubesc din tot sufletul!

— Uite, zise el după câteva clipe de tăcere, e ciudat, dar cuvintele astea mi-au pătruns în inimă ca un junghi. De ce? Probabil din pricină că ai spus-o cu o energie atât de tare şi de evlavioasă, din pricină că în privirea pe care ai aţintit-o asupra mea erau o credinţă, o since­ritate şi un devotament atât de sublime, încât mi s-a pă­rut că văd lângă mine un duh şi am fost uluit. Uită-te urât la mine, Jane, aşa cum ştii tu să te uiţi; aruncă-mi un zâmbet răutăcios, sfios şi aţâţător, spune-mi că mă urăşti, necăjeşte-mă, sâcâie-mă, fă ce vrei, numai dă-mi emoţii; prefer de o mie de ori să fiu furios decât să fiu trist.

— Vă voi necăji şi vă voi sâcâi cât v-o plăcea, dar numai după ce-o să-mi termin povestirea; ascultaţi-mă până la capăt.

— Credeam, Jane, că mi-ai spus tot şi că un vis a fost izvorul mâhnirii tale.

Clătinai din cap.

— Cum! exclamă dânsul, mai e ceva? Nu cred că-i ceva însemnat. Te înştiinţez dinainte că sunt cam neîncre­zător. Spune mai departe.

Neliniştea şi nerăbdarea temătoare pe care le observai la el mă uimiră. Totuşi, conţinuai:

— Am mai avut un vis, domnule. Se făcea că Thornfieldul nu-i decât o grămadă de dărâmături pustii în care se adăpostesc liliecii şi bufniţele. Din toată frumoasa faţadă nu rămăsese decât un singur zid foarte înalt, dar subţire şi şubred. Mă plimbam la lumina lunii prin bălă­riile crescute pe locul castelului ruinat; mă izbeam când de marmura unui cămin, când de resturi de zid. Înfăşu­rată într-un şal, purtam mereu la piept copilul necunos­cut şi nu-l puteam aşeza nicăieri, cu toate că braţele îmi erau frânte de oboseală; era greu şi mă împiedica la mers, dar trebuia totuşi să-l ţin. Se-auzea pe şosea, în depărtare, galopul unui cal. Eram încredinţată că sunteţi dumneavoastră şi că plecaţi pentru multă vreme într-un ţinut îndepărtat. Mă urcai pe zidul şubred cu o grabă agitată şi neprevăzătoare, dornică să vă mai zăresc o ultimă dată de pe culmea lui. Pietrele se rostogoliră sub picioarele mele, tulpinile de iederă de care mă agăţăm se rupseră, copilul speriat mă cuprinse de gât, şi fu cât pe aci să mă sugrume. În sfârşit, ajunsei sus, pe culmea zidu­lui, vă vedeam ca pe-o pată întunecată pe o dâră albă; în fiecare clipă păreaţi mai mic şi vântul bătea atât de tare că nu mă mai puteam ţine. Mă aşezai pe marginea îngustă a zidului şi pusei copilul în poală. Vă mai zării la un colţ al drumului şi mă aplecai să vă mai văd o dată; zidul se prăbuşi, copilul îmi alunecă de pe ge­nunchi, îmi pierdui echilibrul, căzui şi mă trezii.

— Asta-i tot, Jane?

— Asta-i numai prefaţa, domnule; povestea de-abia acum începe. Când m-am trezit, o rază de lumină îmi izbi ochii. Oh, se luminează de ziuă! îmi zisei. Mă înşe­lasem însă: nu era lumina zilei, ci doar a unei lumânări. Am crezut că intrase Sophie. Pe masă era o lumânare iar uşa garderobului unde atârnasem, înainte de a mă culca, rochia şi vălul de mireasă, era deschisă. Am auzit pe cineva cotrobăind şi numaidecât am întrebat ":. .Sophie, ee faci acolo?" Nu mi-a răspuns nimeni, dar o umbră s-a desprins de lângă dulap, a luat lumânarea, a ridicat-o şi a cercetat veşmintele atârnate de cuier. "Sophie! Sophie!" strigai din nou, dar nu primii nici un răspuns. Mă ridicasem în capul oaselor şi m-am aple­cat înainte să privesc. La început am fost mirată, apoi cu totul uluită. Sângele îmi îngheţă în vine. Domnule Rochester, nu era nici Sophie, nici Leah, nici doamna Fairfax, nu, sunt şi acum sigură de asta, nu era nici măcar Grace Poole, femeia aceea ciudată.

— Trebuie să fi fost una dintre ele, mă întrerupse stăpânul meu.

— Nu, domnule, vă încredinţez solemn că nu. Nicio­dată nu văzusem la Thornfield Hall silueta care sta înaintea mea. Talia, conturul, toate erau noi pentru mine.

— Descrie-mi-o, Jane.

— Părea să fie o femeie înaltă şi voinică, iar părul negru şi des i se revărsa bogat pe spate. Nu ştiu ce ro­chie purta: părea albă şi cu tăietura dreaptă, dar n-aş putea spune dacă era rochie, cearşaf sau giulgiu.

— I-ai văzut faţa?

— La început nu, dar peste puţin timp a luat vălul meu din cuier, l-a privit mult timp, apoi şi l-a pus pe cap şi s-a întors spre oglindă; atunci îi văzui foarte deslu­şit chipul şi trăsăturile.

— Şi cum arăta?

— Mi s-a părut înspăimântătoare, un adevărat stri­goi. Oh, domnule, în viaţa mea n-am văzut un chip ca acela. Obrazul era sălbatic şi fără culoare. Aş vrea să pot uita ochii plini de sânge care se rostogoleau în orbite şi trăsăturile ei înfricoşătoare, negre şi umflate.

— Stafiile sunt galbene, Jane.

— Aceea, domnule, era de o culoare purpurie, avea buzele negre şi umflate, fruntea zbârcită, sprâncenele în­tunecate şi înălţate mult deasupra ochilor roşii ca sângele. Vreţi să vă spun de ce-mi aminteşte acea nălucă?

— Da!

— Îmi aminteşte scârboasa stafie germană – oare se numeşte vampir.

— Ah! Şi ce a făcut?

— Şi-a scos vălul de pe capul ei descărnat şi i-a rupt în două, l-a aruncat pe jos şi l-a călcat în picioare.

— După aceea?

— A ridicat perdeaua şi s-a uitat afară; poate a văzut că se luminează de ziuă, fiindcă a luat lumânarea şi s-a retras spre uşă. Când a ajuns lângă patul meu s-a oprit şi ochii ei de flacără se aţintiră asupra mea. Mi-a apro­piat lumânarea de chip şi a stins-o în faţa ochilor mei. Am simţit în plină faţă dogoarea obrazului ei îngrozitor şi mi-am pierdut cunoştinţa. E a doua oară în viaţă când am leşinat de spaimă.

— Cine era lângă tine când ţi-ai revenit?

— Nimeni, domnule. Era ziua-n amiaza mare. M-am sculat, mi-am cufundat capul în apă rece şi-am sorbit cu nesaţ. Mă simţeam slăbită, dar mi-am dat seama că nu sunt bolnavă şi m-am hotărât să nu povestesc păţania altcuiva decât dumneavoastră. Acum, spuneţi-mi, domnule, cine era femeia aceea?

— De bună seamă că nu era decât o plăsmuire a min­ţii tale aprinse. Va fi nevoie să am grijă de tine, comoara mea: cine are nervi ca ai tăi trebuie să şi-i cruţe.

— Domnule, vă rog să fiţi sigur că nervii mei n-au nici o vină. Am văzut bine; tot ce v-am povestit s-a întâmplat aievea.

— Şi visele de mai înainte au fost şi ele adevărate? Castelul Thornfield s-a prăbuşit? Sunt despărţit de tine prin piedici de netrecut? Te părăsesc fără o lacrimă, fără un sărut, fără să spun măcar un cuvânt?

— Încă nu.

— Sunt pe cale s-o fac? Ziua care trebuie să ne lege pe veci a şi început. Te încredinţez că atunci când vom fi uniţi n-ai să mai treci prin spaime de astea închipuite.

— Spaime închipuite, domnule! Mult aş vrea să cred că-i numai atât şi de vreme ce nici dumneavoastră nu-mi puteţi lămuri taina acestui groaznic vizitator, doresc asta mai mult ca o oricine.

— Şi dacă eu nu pot, Jane, înseamnă că n-a fost decât o vedenie.

— Când m-am trezit dimineaţa, mi-am spus la fel, domnule. Ca să mai prind curaj, m-am uitat la toate lucrurile bine cunoscute şi care la lumina zilei aveau o înfăţişare atât de veselă. Am văzut însă acolo, pe covor, dovada neîndoielnică a celor întâmplate: vălul zăcea pe jos, rupt în două!

Îmi dădui seama că domnul Rochester tresare şi tre­mură. Mă cuprinse repede în braţe.

— Slavă domnului, exclamă el, că numai vălul a fost vătămat, dacă un duh rău a venit lângă tine în noaptea trecută! Oh, când mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla!

Respira agitat şi mă strângea atât de tare, că abia puteam răsufla. După câteva clipe de tăcere urmă vesel: Acum, Janet, vreau să-ţi lămuresc toate acestea.: acea nălucă e jumătate vis, jumătate realitate. Nu mă îndoiesc că a intrat o femeie în odaia ta şi acea femeie – era – trebuie să fi fost – Grace Poole. Chiar tu spumai că e o făptură ciudată şi după câte ştii despre ea, ai tot dreptul s-o socoteşti aşa. Ce mi-a făcut mie? Ce i-a fă­cut lui Mason? Pe jumătate adormită, ai văzut-o intrând şi ai văzut ce făcea, dar înspăimântată şi aproape în delir, ţi s-a părut altfel decât era. Chipul negru um­flat, părul despletit, statura prea înaltă, toate astea nu-s decât plăsmuiri ale închipuirii tale, o urmare a coşma­rurilor pe care le-ai avut; ruperea furioasă a vălului, iată ce-i adevărat şi vrednic de ea. Văd că o să mă în­trebi de ce-o ţin în casă pe această femeie. Când se va împlini un an şi o zi de la căsătoria noastră, o să-ţi spun, dar acum nu. Eşti mulţumită, Jane? Primeşti explicaţia asta a tainei?

Mă gândii puţin şi mi se păru că era într-adevăr singura explicaţie posibilă. Nu eram mulţumită, dar ca să-i fac pe plac domnului Rochester, mă silii să par, în orice caz mă simţeam uşurată, aşa că îi răspunsei printr-un zâmbet vesel şi, fiindcă bătuse de mult ora unu, mă pregătii să-l părăsesc.

— Sophie nu doarme cu Adèle în odaia copiilor? mă întrebă dânsul, aprinzându-şi lumânarea.

— Ba da, domnule, răspunsei.

— E destul loc şi pentru tine în patului Adèlei. Tre­buie să dormi cu ea în noaptea asta, Jane. N-ar fi de mirare ca întâmplarea pe care mi-ai povestit-o să-ţi fi tulburat nervii. Mai bine să nu dormi singură. Făgăduieşte-mi că te duci în odaia Adèlei.

— Voi fi chiar foarte mulţumită, domnule.

— Şi încuie bine uşa pe dinăuntru. Deşteapt-o pe Sophie când ajungi sus şi spune-i să te trezească devreme fiindcă trebuie să fii îmbrăcată şi să mâncăm înainte de opt. Acum alungă gândurile întunecate, lasă la o parte grijile, Janet. N-auzi că vântul s-a domolit? Nu mai e decât o şoaptă plăcută şi ploaia nu mai bate în geamuri. Priveşte, zise dânsul ridicind perdeaua: uite ce noapte frumoasă!

Era adevărat. Jumătate de cer era senin, fără pic de nor. Vântul bătea de la apus şi norii se fugăreau înspre răsărit, în lungi şiruri argintii, iar luna strălucea liniş­tit şi paşnic.

— Ei, zise domnul Rochester, privindu-mă cercetător în ochi, cum se simte acum mica mea Janet?

— Noaptea e senină, domnule, şi senină-s şi eu.

— Şi-n noaptea asta n-o să mai visezi despărţire şi supărări, ci dragoste fericită şi o unire voioasă.

Prezicerea nu se îndeplini decât pe jumătate: n-am avut vise urâte, dar nici vise vesele, fiindcă n-am dormit de loc. Cu micuţa Adèle în braţe, am privegheat somnul ei de copil – atât de liniştit, de senin şi de nevinovat – şi am aşteptat să se facă ziuă. Şi ultima fărâmă de viaţa era trează şi se zbuciuma în mine. Cum răsări soarele, m-am şi sculat. Îmi amintesc că Adèle se lipea cât putea mai strâns de mine, în clipa când am părăsit-o; mi-aduc aminte cum am sărutat-o şi cum mi-am desprins uşor dintre braţele ei. Izbucnii în plâns, tulburată de o emoţie ciudată şi o părăsii pe Adèle, de teamă ca plânsul meu să nu-i tulbure odihna calmă şi adâncă. Era parcă simbolul vieţii mele trecute; iar el, cel spre care trebuia să mă îndrept acum, era întruchiparea temută, dar ado­rată, a necunoscutei mele vieţi viitoare.