Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 24.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

M-am sculat şi în vreme ce mă îmbrăcam, chibzuiam la întâmplările din ajun, întrebându-mă dacă nu era cumva un vis. N-am putut fi de­plin încredinţată de adevărul lor decât după ce l-am văzut din nou pe domnul Rochester şi l-am auzit repetându-mi făgăduielile, spunându-mi din nou cuvinte de dragoste. Pe când mă pieptănam, mă privii în oglindă şi băgai de seamă că nu mai eram urâtă: în trăsăturile chipului meu se arăta nădejdea şi în culorile obrazului dragostea de viaţă; ochii păreau a fi privit într-o fântână a bucu­riei şi a fi împrumutat strălucirea undelor ei străvezii. De multe ori mă ferisem să-mi privesc stăpânul, temându-mă că privirile mele nu-i vor fi pe plac; astăzi puteam ridica privirea spre el fără să mă tem că înfăţişarea mea i-ar putea răci simţămintele. Purtai o rochie de vară simplă, de culoare deschisă; mi se păru că niciodată un veşmânt nu-mi venise mai bine, pentru că niciodată nu fusesem atât de fericită.

Când am coborât în sala cea mare, n-am fost de loc uimită văzând că furtunii din ajun îi urmase o frumoasă dimineaţă de iunie şi că, prin uşa deschisă, pătrundea o adiere proaspătă şi parfumată. Când eu eram atât de fe­ricită, natura trebuia să fie şi ea plină de voioşie. O biată cerşetoare însoţită de un copil, amândoi palizi şi zdren­ţuiţi, veneau pe alee înspre castel; am fugit în întâmpinarea lor şi le-am dat toţi banii pe care-i aveam la mine, trei sau patru şilingi; buni sau răi, toţi trebuiau să ia parte la fericirea mea. Ciorile cârâiau şi păsări vesele cântau, dar nimic nu era atât de vesel, nici atât de mlădios ca su­fletul meu copleşit de bucurie.

Doamna Fairfax îşi arătă la fereastră chipul mâhnit, şi-mi zise cu gravitate:

— Domnişoară Eyre, vrei să vii să mănânci?

Cât ţinu micul dejun, purtarea ei fu rezervată şi rece; dar nu puteam să-i risipesc atunci amăgirea. Trebuia să aştept ca toate să fie lămurite de stăpânul meu şi trebuia deci ca şi dânsa să aştepte. Mâncai ce putui, apoi mă grăbii să mă urc în odaia mea. O întâlnii pe Adèle, care ieşea din sala de studii.

— Unde te duci? o întrebai eu. E ora lecţiei.

— Domnul Rochester mi-a spus să mă duc în odaia copiilor.

— Şi unde-i dânsul acum?

— Acolo, îmi răspunse ea, arătându-mi odaia din care ieşise.

Intrai şi-l găsii într-adevăr acolo.

— Vino să-mi spui bună dimineaţa! îmi strigă el.

Înaintai veselă. De data asta nu mă aştepta un simplu cuvânt rece sau chiar o strângere de mână, ci o îmbrăţişare şi o sărutare. Mi se păru firesc; mi se păru încântător să fiu iubită şi mângâiată de el.

— Jane, în dimineaţa asta eşti plină de prospeţime, zâmbitoare şi drăguţă, zise domnul Rochester, da, într-a­devăr drăguţă. Aceasta să fie micuţa zână palidă pe care o cunoşteam? Grăuntele meu de muştar? Fetiţa asta cu chip însorit, cu gropile în obraji, cu păr castaniu catifelat şi ochi căprui, strălucitori?

Ochii mei sunt verzi, cititorule, dar trebuie iertată această greşeală; se pare că – pentru dânsul – îşi schim­baseră culoarea.

— Da, domnule, e Jane Eyre.

— Care o să fie în curând Jane Rochester, adăugă dânsul; peste patru săptămâni, Janet, nici o zi mai mult. Ai auzit?

Auzeam, dar nu puteam încă înţelege bine: eram ame­ţită. Simţământul pe care mi-l trezise vestea aceasta era ceva mult mai puternic decât bucuria – ceva care uluia şi fermeca totodată, cred că ceva vecin cu spaima.

— Ai roşit şi acum eşti albă la faţă, Jane. De ce?

— Pentru că mi-aţi dat un nume nou: Jane Rochester, şi mi s-a părut atât de ciudat...

— Da, doamna Rochester, spuse el, tânăra doamnă Ro­chester, mireasa lui Fairfax Rochester.

— Nu se poate, domnule; pare cu neputinţă. Fericirea deplină nu-i hărăzită oamenilor pe lumea asta şi soarta mea nu poate fi diferită de a celorlalţi semeni ai mei. A-mi închipui că asupra mea se poate pogorî atâta fericire în­seamnă să cred într-o poveste cu zâne, să visez cu ochii deschişi.

— Iar eu pot şi voi împlini acel vis. Voi începe chiar astăzi. Azi dimineaţă am scris bancherului meu din Lon­dra să-mi trimită nişte bijuterii pe care le are în păstrare şi care au aparţinut totdeauna stăpâniior Thornfieldului. Peste o zi sau două nădăjduiesc să ţi le răstorn în poală, căci vreau să te bucuri de toate favorurile şi de toate atenţiile pe care le-aş acorda fiicei unui mare senior, dacă m-aş căsători cu ca.

— Oh, domnule! Nu vă gândiţi la giuvaericale! Nu-mi place să aud vorbindu-se de asta. Bijuterii pentru Jana Eyre! Mi se pare ciudat şi nefiresc: aş prefera să nu le am.

— Voi pune eu însumi în jurul gâtului tău şiragul de diamante şi-ţi voi aşeza diadema pe frunte, unde va sta de minune, căci firea şi-a pus pecetea nobleţei pe fruntea asta, Jane. Vreau să împodobesc cu brăţări aceste înche­ieturi plăpânde şi să pun inele în aceste degete de zână.

— Nu, nu, domnule! Gândiţi-vă la altceva: nu-mi mai vorbiţi de asta şi mai ales, nu-mi mai vorbiţi aşa. Nu-mi vorbiţi ca unei adevărate frumuseţi, sunt o guvernantă urâtă, guvernanta dumneavoastră urâtă ca o quakeră.

— Pentru mine eşti frumoasă, eşti tocmai frumuseţea pe care-o doreşte inima mea, gingaşă şi aeriană.

— Vreţi să spuneţi firavă şi ştearsă... Visaţi, domnule, sau vă bateţi joc. Pentru numele lui Dumnezeu, nu fiţi ironic!

— Am să silesc întreaga lume să te recunoască drept o frumuseţe, adăugă el.

Stânjeneala mea creştea auzindu-l vorbind astfel: mi se părea că vrea să se înşele singur, sau să mă amă­gească pe mine.

— O voi îmbrăca pe Jane a mea în atlazuri şi dantelă, urmă el, îi voi pune trandafiri în păr şi voi acoperi capul iubitei mele cu un voal fără de preţ.

— Atunci n-o să mă mai recunoaşteţi, domnule; n-am să mai fiu Jane Eyre a dumneavoastră, ci o maimuţă tra­vestită în straie de arlechin, o gaiţă acoperită cu pene de împrumut. Aş fi mai puţin mirată să vă văd pe dumnea­voastră, domnule Rochester, îmbrăcat în straie de actor, decât pe mine într-o rochie de curte; şi totuşi nu vă spun că sunteţi frumos, deşi vă iubesc mult de tot, prea mult ca să vă linguşesc. Nu căutaţi nici dumneavoastră să-mi adresaţi laude deşarte.

Urmă să vorbească pe aceiaşi ton, fără să-mi ia în seamă rugămintea.

— Chiar azi am să te duc cu trăsura la Millcote, să-ţi alegi câteva rochii. Ţi-am spus că peste patru săptămâni vom fi căsătoriţi. Cununia o să se facă în linişte, în bise­rica de acolo din vale şi apoi numaidecât am să te duc pe sus la oraş. După o scurtă şedere, o să-mi duc comoara în ţinuturile mai apropiate de soare, în viile franceze şi pe câmpiile Italiei; o să vadă tot ce-a rămas vestit din istoria veche şi vremurile moderne; o să guste viaţa oraşelor; o să se preţuiască printr-o comparaţie dreaptă cu ceilalţi.

— O să călătoresc?... şi cu dumneavoastră, domnule?

— Ai să petreci câtăva vreme la Paris, Roma şi Neapole, la Florenţa, Veneţia, Viena; toate ţările pe care le-am colindat eu vor fi străbătute şi de tine; unde a lovit copita mea, va păşi piciorul tău de silfidă. Acum zece ani am colindat Europa. Eram pe jumătate nebun de scârbă, de ură, de furie, ca şi cei care mă însoţeau; de data asta, lecuit şi purificat, o voi cutreiera împreună cu îngerul şi bucuria mea.

Am râs, auzindu-l vorbind astfel.

— Nu sunt un înger şi n-o să fiu cât voi trăi; n-o să fiu decât eu însămi. Domnule Rochester, nu trebuie să pretindeţi şi nu trebuie să vă aşteptaţi a afla ceva ceresc în mine, căci nu veţi afla, tot aşa cum nici eu nu voi afla în dumneavoastră; de altminteri nici nu mă aştept la una ca asta.

— Dar ce te aştepţi să găseşti la mine?

— Poate că o vreme veţi fi ca acum, dar asta n-o să ţină mult; pe urmă vă veţi domoli; apoi veţi fi un om cu toane; după care veţi deveni morocănos şi-mi va fi tare greu să vă fiu pe plac; dar vă veţi deprinde cu mine, o să vă plac poate din nou – să vă plac, nu spun să mă iubiţi. Cred că dragostea dumneavoastră se va stinge peste şase luni, sau poate şi mai puţin. Am citit în cărţile scrise de bărbaţi că ăsta-i cel mai lung timp căruia-i poate rezista ardoarea unui soţ. Dar la urma ur­mei, nădăjduiesc că nu voi fi niciodată nesuferită dragului meu stăpân, ca tovarăşă şi prietenă.

— Nesuferito! Să-mi placi din nou! Eu ştiu că te voi iubi totdeauna şi te voi face să mărturiseşti nu numai că-mi placi, ci că te iubesc cu fidelitate, cu căldură şi cu sta­tornicie.

— Dar dumneavoastră nu aveţi toane, domnule?

— Cu femeile la care-mi place numai chipul sunt mai rău decât diavolul, când descopăr că n-au nici suflet, nici inimă, când se arată josnice, serbede, poate chiar proaste, grosolane şi rele; dar faţă de o privire curată, o vorbire sinceră, un suflet de văpaie, o fire ce se încovoaie dar nu se frânge, mlădioasă şi statornică, flexibilă şi dreaptă toto­dată, rămân de-a pururi credincios şi iubitor.

— Aţi întâlnit vreodată o astfel de fire, domnule? Aţi iubit vreodată o astfel de femeie?

— O iubesc acum.

— Dar înaintea mea, dacă într-adevăr eu corespund în vreun fel pretenţiilor dumneavoastră atât de înalte...

— N-am întâlnit niciodată femei care să-ţi semene, Jane. Îmi placi şi mă stăpâneşti; pari că eşti supusă şi admir iscusinţa cu care faci asta. Când răsucesc pe degete o jurubiţă de mătase, simt în braţe un fior ce merge până la inimă. Ei bine, tot astfel mă simt cucerit de tine şi în-râurirea ta e mai alinătoare decât ţi-o pot spune, starea asta cuprinde mai multă vrajă decât oricare izbândă. De ce zâmbeşti, Jane? Ce înseamnă înfăţişarea asta schim­bată pe care n-o pricep?

— Mă gândeam, domnule (iertaţi-mă, e un gând ce s-a născut fără voia mea) mă gândeam la Hercule şi Samson, şi la cele care i-au fermecat...

— Şi tu, zână mică...

— Tăceţi, domnule! Nu-i mai multă înţelepciune în cuvintele dumneavoastră decât în faptele acelor domni de care-am pomenit adineauri. Totuşi, cred că dacă ar fi fost căsătoriţi, asprimea bărbatului ar fi întrecut fără îndoială duioşia adoratorului şi mă tem ca nu cumva tot aşa să se petreacă lucrurile şi cu dumneavoastră. Aş vrea să ştiu ce o să-mi răspundeţi peste un an, dacă o să vă cer un hatâr pe care nu v-ar conveni sau nu v-ar face plăcere să mi-l îndepliniţi.

— Cere-mi acum ceva, Janet, cel mai mic lucru; do­resc să fiu rugat.

— Chiar vreau, domnule: cererea e gata.

— Vorbeşte! Dar dacă mă priveşti şi dacă zâmbeşti aşa, voi fi silit să-ţi făgăduiesc dinainte, ceea ce ar fi o nebunie din partea mea.

— Nicidecum, domnule! Cer doar atât: nu trimiteţi după giuvaere şi nu mă încununaţi cu trandafiri; ar fi ca şi cum aţi împodobi cu o broderie de aur batista aceea obişnuită pe care o aveţi în mână.

— Ea ar însemna să încerc să împodobesc aurul cel mai curat, ştiu; de aceea cererea îţi va fi împlinită: deo­camdată am să contramandez ordinul trimis bancherului meu. Însă nu mi-ai cerut încă nimic: m-ai rugat numai să ţi iau înapoi un dar. Mai încearcă o dată.

— Atunci vă rog să-mi satisfaceţi curiozitatea foarte egoistă de un anumit lucru.

Păru ca se tulbură.

— Cum, cum? zise el repede. Curiozitatea e un lucru primejdios; din fericire, n-am jurat să-ţi satisfac oricare cerere...

— Nu poate fi nici o primejdie dacă-mi răspundeţi, domnule.

— Vorbeşte. Jane; dar aş prefera să-mi dau jumătate din avere decât să răspund întrebării ăsteia simple, de care e legată, poate, o taină.

— Cum, rege Ahasverus? Ce nevoie am eu de jumă­tate din averea dumneavoastră? Credeţi că sunt un că­mătar care vrea să-şi investească banii în moşii? Aş fi de o mie de ori mai fericită dacă m-aş bucura de întreaga dumneavoastră încredere. Nu-mi veţi refuza încrederea, de vreme ce îmi daţi şi dragostea, nu-i aşa?

— Jane, eşti cea mai în măsură să-mi cunoşti toate tainele ce merită să fie cunoscute; dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu-ţi dori o povară inutilă. Nu râvni otrava şi nu deveni dintr-o dată o Evă.

— De ce nu, domnule? Adineauri mi-aţi spus cât de mult vă place să fiţi înfrânt şi cât de drag vă e să vă lăsaţi convins. Nu credeţi că aş face bine să profit de această mărturisire, şi să încep să vă linguşesc, să vă rog fierbinte, să plâng şi să fiu urâcioasă chiar, dacă e nevoie, numai ca să-mi încerc puterea?

— Te desfid să faci o astfel de încercare. Prefă-te, încearcă să minţi şi jocul o să înceteze nurnaidecât.

— Aşa? Atunci, domnule, renunţaţi cu uşurinţă. Dar ce întunecată vă e acum privirea! Sprâncenele vi-s groase de un deget şi fruntea aminteşte de o imagine dintr-o ui­mitoare poezie: "Un trăsnet îngrămădit într-o coloană albastră". Bănuiesc că asta e înfăţişarea dumneavoastră de om însurat, domnule.

— Iar dacă asta va fi înfăţişarea ta de femeie mări­tată, atunci eu, ca un bun credincios creştin ce mă aflu, va trebui s-o rup degrabă cu un spiriduş sau o salaman­dră. Dar ce ai să-mi ceri tu, făptură mititică? Dă-i dru­mul!

— Vedeţi, nu mai sunteţi nici măcar politicos! dar preţuiesc mai mult sinceritatea, chiar dacă e brutală, decât măgulirile. De altfel, prefer să fiu o făptură mititică decât un înger. Iată ce am să vă întreb: De ce v-aţi dat atâta osteneala să mă faceţi să cred cu vă veţi însura cu domnişoara Ingram?...

— Asta-i tot? Slavă Domnului că nu-i mai rău! Frun­tea i se descreţi; mă privi zâmbind şi-mi mângâie părul părând fericit, ca şi când ar fi scăpat dintr-o primejdie.

— Cred că-ţi pot mărturisi, Jane, zise el, cu toate că ai să te cam înfurii şi ştiu cum te aprinzi când te afli în starea asta. Străluceai în lumina rece a lunii, aseară, când te-ai răzvrătit împotriva soartei şi ai spus că eşti egală cu mine, căci, fiindcă veni vorba, Janet, ai susţinut cu tărie lucrul ăsta.

— Fără îndoială. Dar răspundeţi-mi, vă rog, domnule, la întrebarea despre domnişoara Ingram...

— Ei bine, m-am prefăcut că o curtez pe domnişoara Ingram, fiindcă doream să te fac să mă iubeşti tot atâtl de nebuneşte cât te iubeam şi eu pe tine şi ştiam că gelozia era cel mai sigur aliat pe care-l puteam chema în ajutor pentru a-mi atinge ţinta.

— Perfect! Acum îmi păreţi mic, mic cât vârful unui deget de-al meu. E ruşinos şi scandalos să te porţi astfel. La ce-ar fi putut simţi domnişoara Ingram, nu v-aţi gândit nici o clipă.

— Toate simţămintele ei se reduc de fapt la unul sin­gur: mândria; şi asta cere umilire. Erai geloasă, Jane?

— Ce-are a face, domnule Rochester? Asta nu vă poate interesa în nici un fel pe dumneavoastră. Răspundeţi-mi încă o dată şi sincer: credeţi că domnişoara Ingram n-o să sufere din cauza cochetăriei dumneavoastră necinstite. N-o să se simtă jignită şi părăsită?

— E cu neputinţă! Ţi-am spus doar că dimpotrivă, ea e aceea care m-a părăsit. Vestea că nu sunt bogat i-a răcit, sau, mai bine zis i-a stins într-o clipă focul...

— Făuriţi planuri curioase, domnule Rochester. Mă tem că principiile dumneavoastră sunt uneori cam excen­trice.

— N-a fost nimeni să le dea o îndrumare bună, Jane, şi uneori au putut rătăci.

— Vă întreb încă o dată, serios: pot oare primi marea fericire pe care mi-o oferiţi, fără teama de a vedea pe alta suferind durerile cumplite ce le-am îndurat eu acum câtăva vreme?

— Da, poţi, draga şi buna mea fetiţă; nimeni pe lume n-are pentru mine o dragoste atât de curată ca a ta; cre­dinţa în dragostea ta, Jane, e un balsam nepreţuit pentru sufletul meu.

Îmi apăsai buzele pe mâna pe care el mi-o pusese pe umăr. Îl iubeam foarte mult, mai mult decât voiam să-mi mărturisesc, mai mult decât pot spune cuvintele.

— Mai cere-mi ceva, îmi zise el. E o plăcere nespusă pentru mine să fiu rugat şi să mă supun.

Cererea mea era şi de astă dată pregătită.

— Spuneţi-i vă rog doamnei Fairfax care vă sunt in­tenţiile. M-a văzut noaptea trecută cu dumneavoastră în sala cea mare şi a fost revoltată. Daţi-i câteva lămuriri, înainte de a o vedea eu. Mă doare cumplit să fiu judecată greşit de o femeie atât de bună cum e dânsa.

— Du-te la tine în odaie şi pune-ţi pălăria, îmi răspunse el. Vreau să mergi cu mine la Millcote azi dimineaţă. În vreme ce te îmbraci, eu o să stau de vorbă cu bătrâna şi o s-o fac să înţeleagă. Te crede pierdută, Janet, pentru că mi-ai dăruit dragostea ta?

— Crede că am uitat care e diferenţa între situaţia dumneavoastră şi a mea.

— Situaţia! Situaţia! Locul tău e în inima mea şi vai de acela care te-ar jigni acum, sau mai târziu! Du-te de te îmbracă.

Am fost repede gata şi când l-am auzit pe domnul Rochester ieşind din odaia doamnei Fairfax, m-am grăbit să cobor. Bătrâna terminase obişnuita-i lectură de dimi­neaţă din Scriptură. Cartea rămăsese deschisă înaintea ei şi ochelarii erau aşezaţi deasupra. Părea că vestea primită din partea domnului Rochester o făcuse să uite cu totul treaba în care fusese cufundată mai înainte. Ochii ei aţintiţi asupra peretelui gol trădau uimirea unui suflet liniştit, tulburat de cine ştie ce faptă nemaipomenită. Când mă văzu, se ridică, se sili să-mi zâmbească şi îngână câteva cuvinte de felicitare, dar zâmbetul îi pieri repede de pe buze şi fraza rămase neterminată. Îşi puse ochela­rii, închise Biblia şi-şi depărtă scaunul de masă.

— Sunt atât de uimită, începu ea, că nu ştiu ce să-ţi spun, domnişoară Eyre. Nici n-ai visat aşa ceva, nu? Uneori, când sunt singură, adorm şi parcă văd aievea lucruri ce nu s-au întâmplat niciodată. Adeseori mi s-a pă­rut, când aţipeam, că-mi văd bărbatul care a murit acum cincisprezece ani, aşezându-se lângă mine şi l-am auzit chiar spunându-mi pe nume, Alice, cum avea obiceiul. Îmi poţi spune dacă-i adevărat că domnul Rochester te-a cerut de nevastă? Nu-ţi bate joc de mine. Dar mi se pare, totuşi, că a intrat acum cinci minute aici, să-mi spună că peste o lună o să fii nevasta lui.

— Şi mie mi-a spus aceiaşi lucru, răspunsei.

— Într-adevăr! Şi crezi ce ţi-a spus? Ai primit?

— Da.

Mă privi uluită.

— N-aş fi crezut-o niciodată. E un om trufaş. Toţi Rochesterii au fost aşa. Tatălui său îi plăceau banii şi el însuşi a trecut totdeauna drept mână strânsă. Are de gând să te ia de nevastă?

— Aşa mi-a spus.

Mă privi din cap până în picioare şi-i citii în ochi că nu găsea în mine nici un farmec în stare să dezlege enigma.

— Nu pot să înţeleg, urmă ea, dar fără îndoială că e adevărat, dacă spui dumneata. Ce o să iasă din toate astea? N-aş putea spune; zău că nu ştiu. De multe ori e bine ca soţii să aibă aceeaşi avere şi stare socială; apoi sunt douăzeci de ani diferenţă între dumneavoastră. Aproape că ţi-ar putea fi tată.

— Ba de fel, doamnă Fairfax! exclamai eu, înţepată. Nu pare deloc că mi-ar putea fi tată, iar cei care ne vor vedea împreună nu-şi vor închipui nici măcar o clipă una ca asta. Domnul Rochester pare, şi e, tot atât de tânăr ca alţi bărbaţi la douăzeci şi cinci de ani.

— Şi te ia, într-adevăr, din dragoste? mă întrebă doamna Fairfax.

Răceala şi scepticismul ei mă loviră atât de crunt, încât mă podidiră lacrimile.

— Îmi pare rău că te supăr, urmă bătrâna, dar eşti atât de tânără şi cunoşti atât de puţin bărbaţii, încât aş fi vrut să te fac atentă. Există o veche zicală care spune că nu tot ce străluceşte e aur şi mă tem să nu descoperi şi aici ceva la care nici eu, nici dumneata, nu ne aşteptăm.

— Cum adică? Sunt chiar un monstru? exclamai eu. Nu-i cu putinţă ca domnul Rochester să mă iubească la mod sincer?

— Nu, eşti foarte drăguţă şi în ultimul timp te-ai schimbat foarte mult în bine, aşa încât pot afirma că dom­nul Rochester te iubeşte. Am observat totdeauna că are o slăbiciune deosebită pentru dumneata. Uneori am fost chiar îngrijorată de soarta dumitale, din pricina acestei preferinţe atât de vădite şi aş fi dorit să te vestesc că-i bine să te fereşti, dar aveam oroare să-ţi spun chiar şi numai că răul e cu putinţă. Ştiam că un asemenea gând te-ar revolta, te-ar jigni poate; erai doar atât de discretă, atât de modestă şi simţitoare. Credeam că pot avea încredere că o să te aperi singură. Nu pot să-ţi spun cât am suferit noaptea trecută când, după ce am căutat prin toată casa şi nu te-am găsit nici pe dumneata, nici pe domnul Ro­chester, v-am văzut întorcându-vă împreună, la miezul nopţii...

— Bine, acum nu te mai gândi la asta! o întrerupsei eu cu nerăbdare. E de ajuns că n-a fost nimic rău.

— Nădăjduiesc că totul va fi bine până la urmă, con­tinuă dânsa. Dar ascultă-mă şi fii cât se poate de prevă­zătoare, încearcă să-l ţii la distanţă pe domnul Rochester; nu te încrede prea mult în dumneata, nici în el. Genti­lomii cu situaţia lui n-au obiceiul să se însoare cu guver­nantele lor.

Începusem să mă enervez de-a binelea: din fericire tocmai atunci intră Adèle în odaie, ca o vijelie.

— Ia-mă şi pe mine, ia-mă şi pe mine la Millcote! exclamă ea. Domnul Rochester nu vrea, cu toate că-i atâta loc în trăsura cea nouă. Roagă-l să mă ia, mademoiselle.

— O să-i spun, Adèle.

M-am grăbit să ies, fericită că scap de o sfătuitoare atât de mohorâtă. Trăsura era gata şi o trăgeau acuma la scară; stăpânul se plimba prin faţa casei şi Pilot se plimba după dânsul.

— Poate să vie şi Adèle cu noi, nu-i aşa, domnule? întrebai.

— I-am spus că nu. Nu iau plozii după mine! Vreau să fiu numai cu dumneata.

— Lăsaţi-o să vină, domnule Rochester. Vă rog eu; e mai bine.

— Nu; ar fi o piedică.

Hotărârea nestrămutată se vedea în privirea şi glasul său: poveţele şi îndoielile doamnei Fairfax îmi năvăliră în minte, făcând să mă treacă fiori; ceva impalpabil şi vag îmi umbrise nădejdile. Aproape pierdusem impresia că am vreo putere asupra domnului Rochester. Eram gata să mă supun orbeşte, fără să mai spun un cuvânt, dar când mă ajută să urc în trăsură, mă privi în faţă.

— Ce s-a întâmplat? mă întrebă el. Ţi-a pierit lumina de pe obraz. Vrei într-adevăr să vie şi micuţa şi ai fi ne­căjită dacă aş lăsa-o aici?

— Aş ţine mult să vină, domnule.

— Atunci fugi de-ţi ia pălăria şi într-o clipă să-mi vii îndărăt! strigă el Adèlei.

Fetiţa îl ascultă, alergând cât o ţineau picioarele.

— La urma urmelor, ce interesează că vom fi stin­gheriţi o dimineaţă? zise el. În curând o să am pentru totdeauna vorbele, gândurile şi tovărăşia ta.

După ce se văzu în trăsură, Adèle începu să mă sărute ca să-şi arate recunoştinţa, dar fu îndată aşezată în colţ, lângă domnul Rochester. Se uită imediat la mine: un tovarăş atât de ursuz o amuţea; nu îndrăznea nici să-i îm­părtăşească în şoaptă vreo observaţie de-a ei, nici să-l întrebe ceva.

— Lăsaţi-o lângă mine, zisei eu. Vă poate stânjeni şi în partea asta e destul loc.

O trecu lângă mine ca pe un căţeluş.

— Am s-o trimit curând la pension, spuse dânsul zâmbind, însă Adèle îl auzi şi-l întrebă dacă o să meargă la pension sans mademoiselle(*1).

*1 Fără domnişoara (fr.)

— Da, răspunse el, fără domnişoara, fiindcă pe dom­nişoara o iau cu mine în lună. Acolo am să caut o peş­teră într-o vale albă, înconjurată de culmi vulcanice, şi o să stea cu mine, numai cu mine.

— Dar n-o să aibă nimic de mâncare; ai s-o laşi să moară de foame, remarcă Adèle.

— Zi şi noapte o să culeg mană pentru ea; în lună, câmpiile şi dealurile sunt pline de mană, Adèle.

— Şi când o să-i fie frig, cum o să facă foc?

— În lună, focul ţâşneşte din munţi; dacă o să-i fie frig, am s-o iau in braţe şi am s-o duc pe vârful unui vulcan şi am s-o aşez pe marginea craterului.

Oh! qu'elle y sera mal – peu confortable!(*2) O să i se strice rochiile. De unde ai să-i dai altele? Domnul Rochester mărturisi că e încurcat.

*2 Ce prost o să se simtă – nu un loc confortabil (fr.)

— Hm! zise el, tu ce-ai face, Adèle? Pune-ţi mintea la-ncercare şi află un mijloc. Ce-ai zice de un nor alb sau trandafiriu pentru o rochiţă; şi nu crezi că dintr-un curcubeu s-ar putea face o eşarfă drăguţă?

— E mult mai frumoasă aşa cum e, zise Adèle, după ce se gândi puţin. De altfel s-ar şi plictisi să trăiască nu­mai cu dumneata acolo în lună. În locul domnişoarei, n-aş primi niciodată să plec cu dumneata.

— A primit; şi-a dat cuvântul.

— Dar n-o s-o poţi duce acolo sus; nu-i nici un drum înspre lună; nu-i decât aer, şi nici ea, nici dumneata nu ştiţi să zburaţi.

— Adèle, uită-te la câmpul ăsta.

Ieşiserăm pe porţile Thornfieldului şi trăsura mergea alene de-a lungul şoselei netede ce ducea spre Millcote. Praful fusese măturat de furtună; gardurile vii şi copacii falnici, împrospătaţi de ploaie, sclipeau verzi, de-o parte şi de alta a drumului.

— Acum vreo cincisprezece zile, Adèle, spuse dom­nul Rochester, mă plimbam seara târziu pe aici – era chiar în ziua când m-ai ajutat să strâng fânul din livadă. Eram obosit şi m-am aşezat pe treptele de colo: am luat un creion şi un caieţel şi am început să scriu despre o ne­norocire ce mi s-a întâmplat de mult şi despre dorinţa mea de zile mai fericite. Scriam repede, în ciuda întune­ricului ce creştea, când cineva veni pe alee şi se opri la doi paşi de mine. Ridicai ochii şi văzui o mică făptura, cu un văl ca de pânză de păianjen pe cap. Îi făcui semn să se apropie şi peste puţin s-a aflat la genunchii mei. Nu i-am vorbit în cuvinte şi nici ea mie, dar am citit în ochii ei şi ea într-ai mei.

Şi iată ce am vorbit noi, numai prin graiul ochilor. Era o zână venită din ţara spiriduşilor – spunea dânsa – şi venise într-adins ca să mă facă fericit; trebuia să părăsesc lumea noastră şi să mă duc cu ea în­tr-un loc singuratic, în lună de pildă, şi zicând asta făcu un semn cu capul spre cornul lunii argintii, ce se înălţase peste Hayhill. Mi-a spus că acolo sus sunt peşteri de ala­bastru şi văi de argint, unde vom putea locui. I-am răs­puns că mi-ar plăcea să merg acolo, dar i-am amintit – ca şi tine – că n-am aripi să zbor. "Oh! mi-a răspuns zâna, nu-i nimic! Iată un talisman care va învinge toate greutăţile; şi-mi arătă un frumos inel de aur. Pune-l, zise ea, pe al patrulea deget al mâinii mele stângi şi o să fim unul al altuia, o să părăsim pământul şi o să ne facem cerul nostru, acolo sus." Şi iar arătă spre lună. Adèle, ine­lul se află în buzunarul meu şi are forma unei monezi de aur, dar în curând o să-şi capete adevărata lui înfăţişare.

— Dar ce legătură are mademoiselle cu povestea asta? Nu-mi pasă mie de zână, dar mi-ai spus că pe mademoiselle vrei s-o duci în lună!...

Mademoiselle e o zână, adăugă dânsui şoptind tainic.

Atunci îi spusei Adèlei să nu ia în seamă aceste glume, la rândul ei, fetiţa dădu dovadă de un autentic scepticism francez, spunând că domnul Rochester e un vrai menteur(*3) asigurându-l că ea nu ia în seamă poveştile lui cu zâne şi că du reste il n'y avait de fées el quand merne il y en arait(*4)nu i s-ar arăta lui, nu i-ar da inele şi nici nu i-ar propune să stea cu dânsul în lună.

*3 Adevărat mincinos (fr.)

*4 De altfel nu existau zâne şi chiar dacă ar fi existat (fr.)

Ceasul petrecut la Millcote mă cam sâcâi. Domnul Rochester mă sili să merg într-o prăvălie de mătăsuri şi să aleg o jumătate de duzină de rochii. N-aveam deloc chef şi-l rugai să amâne pentru mai târziu, dar n-a fost chip şi a trebuit să-l ascult. Recurgând la rugăminţi şoptite energic, am izbutit să-l înduplec ca în loc de şase rochii, câte voia să-mi dăruiască, să nu-mi iau decât două. În schimb, jură că acele două vor fi alese de dânsul. Îl văzui cu îngrijorare plimbându-şi ochii pe mătăsuri deschise; în cele din urmă se hotărî pentru o mătase bogată, de culoarea ametistului, şi un superb atlaz trandafiriu.

Îi spusei în şoaptă că asta era ca şi când mi-ar fi ales o rochie de aur şi o pălărie de argint; că fără doar şi poate n-o să cutez niciodată să port rochiile pe care mi le ale­sese. După multe greutăţi, căci era cumplit de încăpăţânat, l-am convins să ia în locul lor o rochie sobră de atlaz ne­gru şi alta de mătase cenuşie ca perla.

— Deocamdată fie şi aşa, zise el, adăugând însă că într-o zi "vrea să mă vadă strălucind ca un rond de flori".

Îmi simţii inima uşoară când ieşirăm din prăvălia de mătăsuri şi apoi din aceea a bijutierului. Cu cât îmi dăruia domnul Rochester mai multe, cu atât obrajii mei se înroşeau mai tare şi eram cuprinsă de un simţământ de neplăcere şi umilinţă. Când, în sfârşit, înfrigurată şi obosită, mă suii din nou în trăsură, îmi amintii ceea ce ultimele întâmplări triste şi vesele mă făcuseră să uit cu desăvârşire: scrisoarea unchiului meu John Eyre către doamna Reed şi intenţia lui de a mă înfia şi a mă face moştenitoarea averii sale.

"Ar fi într-adevăr o uşurare să am o cât de mică inde­pendenţă, îmi zisei. Nu pot suferi să fiu un fel de păpuşă îmbrăcată de domnul Rochester sau să stau ca o a doua Danae şi să văd căzând în jurul meu, în fiecare zi, o ploaie de aur. Cum ajung acasă, îi scriu unchiului John la Madera şi i comunic că mă mărit şi cu cine. Dacă aş şti că am măcar o şansă ca într-o zi să sporesc averea domnului Rochester, aş îndura mai uşor cheltuielile făcute acum pentru mine." Cu sufletul ceva mai împăcat de gândul acesta (pe care n-am întârziat să-l pun în prac­tică chiar în ziua aceea), îndrăznii iarăşi să înfrunt pri­virea stăpânului şi iubitului meu, care mi-o căuta totdeauna cu stăruinţă, deşi eu îmi feream mereu ochii şi obrazul. Îmi zâmbi; m-am gândit atunci că zâmbetul lui e aidoma celui pe care un sultan îl acordă într-o clipă de dragoste şi fericire unei roabe pe care aurul şi giuvaericalele lui au îmbogăţit-o. I-am strâns mâna care o căuta cu înfrigurare pe a mea şi am respins-o, roşie de puterea strânsoarei.

— Nu e nevoie să mă priviţi aşa, zisei eu, şi daca o sa continuaţi până la urmă n-o să port decât rochiile mele vechi de la Lowood şi la cununie o să îmbrac rochia lili­achie de bumbac. Vă puteţi face un halat din mătasea cenuşie şi un număr nesfârşit de veste din atlazul cel negru.

Spuse înfundat şi-şi frecă mâinile.

— Oh, ce fericire e s-o vezi şi s-o auzi! exclamă el. Cât e de originală şi de picantă! N-aş schimba această micuţă englezoaică pe tot seraiul marelui vizir. Ochi de gazelă, trup de hurie şi câte încă!

Aluzia cu iz oriental mă stârni din nou.

— Nu sunt de loc dispusă să ţin locul unui harem pen­tru dumneavoastră, deci să nu vă închipuiţi că l-aţi putea avea prin mine, îi zisei. Dacă acele lucruri vă plac, dom­nule, nu staţi pe gânduri. Dueeţi-vă îndată la bâlciurile din Stambul şi cumpăraţi-vă sclave, risipindu-vă banii pe care, după cât se pare, aici nu ştiţi să-i cheltuiţi cum trebuie.

— Şi tu ce-ai să faci, Janet, câtă vreme eu o să mă tocmesc pentru acele tone de carne cu garnitură de ochi

— Mă voi pregăti să plec ca misionară pentru a pro­povădui libertatea roabelor, deci şi a celor din haremul dumneavoastră. Voi intra acolo şi voi stârni răscoala, iar dumneavoastră, paşă cu trei tunuri, veţi fi într-o clipă în mâinile noastre şi nu vă vom da drumul decât după ce veţi semna legea cea mai liberală care a fost impusă vreodată unui tiran.

— Voi consimţi bucuros să depind de voia ta, Jane.

— Voi fi neîndurătoare, domnule Rochester, mai ales dacă veţi cere îndurare cu o privire cum este cea de acum. Vâzând această privire, aş fi sigură că semnaţi legea doar pentru că sunteţi silit şi o veţi călca îndată ce s-ar ivi prilejul.

— Dar, Jane, ce vrei tu, de fapt? Mă tem că afară cununia înaintea altarului mă vei sili să mă supun întregului tipic al unei căsătorii aparte. Văd că vrei să stabileşti condiţii speciale – care anume?

— Nu vreau decât să am sufletul liber de povara oricăror obligaţii prea grele. Vă aduceţi aminte ce mi-aţi spus depre Celine Varens, despre diamantele şi caşmirurile pe care i le-aţi dăruit? Nu vreau să fiu o Celine Varens engleză. Voi căuta să rămân guvernanta Adèlei, o să-mi câştig astfel hrana, locuinţa şi treizeci de lire pe an; pe deasupra, din aceşti bani voi putea să-mi întreţin şi gar­deroba, iar dumneavoastră o să-mi daţi doar...

— Doar ce?

— Doar stima dumneavoastră. Şi dacă vă voi da-o în schimb pe a mea, datoria va fi plătită.

— Să ştii, zise el, că în ceea ce priveşte insolenţa asta rece şi mândria înnăscută nu-ţi găseşti pereche pe lume.

În acel moment eram foarte aproape de Thornfield.

— Vrei să iei masa cu mine? mă întrebă el când ajun­serăm la porţile parcului.

— Nu, domnule, vă mulţumesc.

— Şi pot cunoaşte pricina pentru care refuzi?

— N-am luat niciodată masa numai cu dumneavoas­tră, domnule, şi nu văd de ce aş face-o înainte de...

— Înainte de ce? Îmi plac frazele spuse numai pe jumătate.

— Înainte de-a nu mai avea încotro.

— Crezi că mănânc ca un căpcăun sau ca un vampir, de ţi-e teamă să mă ai tovarăş de masa?

— Nu m-am gândit niciodată la asta, domnule, dar vreau să-mi mai păstrez încă o lună vechile obiceiuri.

— Ba ai să părăseşti de îndată atitudinea de guver­nantă supusă.

— Iertaţi-mă, domnule, dar asta n-o voi face. Voi urma să trăiesc ca şi altădată. Voi sta, ca şi până acum, toată ziua departe de dumneavoastră; veţi putea trimite să mă cheme seara, când veţi dori să mă vedeţi, şi atunci o să viu, dar altfel nu.

— Aş vrea să fii cu mine, Jane, nu să prizez tabac, ca să pot îndura toate astea – pour me donner remiterance(*5) cum ar spune Adèle: din nenorocire, n-am cuib de ţigări, nici tabachera. Dar ascultă-mă, tu, micuţă tirană; a fost rândul tău până acum, însă curând o să fie al meu; şi când o să pun mâna pe tine, o să te leg – ca să zicem aşa – de un lanţ ca ăsta (arătând lanţul ceasului.)

*5 Ca să-mi păstrez cumpătul (fr.)

Da, micuţa mea dragă, te voi ţine lângă inima mea, de teamă să nu-mi pierd preţiosul odor.

Rostea aceste cuvinte în timp ce mă ajuta să cobor din trăsură; pe când o lua în braţe pe Adèle, eu intrai în casă şi mă grăbii să mă retrag la etaj.

Seara mă chemă la el. Îi pregătisem o îndeletnicire, căci eram hotărâtă să nu-mi petrec tot timpul într-o lungă conversaţie în tête-à-tête. Mi-am adus aminte de glasul lui frumos şi ştiam că-i place să cânte, ca mai tutu­ror bunilor cântăreţi. Eu nu cântam bine şi, după cum mă judecase chiar el, nu puteam fi socotită o muzicantă pri­cepută, dar eram încântată să ascult o muzică bună. Amurgul, acest ceas al romanţelor, abia umbrise cerul şi-şi desfăşurase stindardul albastru şi înstelat, când eu deschisei pianul şi-l rugai stăruitor, pe toţi sfinţii din cer, să-mi cânte ceva. Îmi răspunse că sunt o vrăjitoare cu toane şi mai bine ar fi să cânte altă dată; îi răspunsei însă că nici-o clipă n-o să fie mai potrivită.

— Îţi place glasul meu? mă întrebă el.

— Foarte mult, îi răspunsei.

Nu ţineam să-i măgulesc vanitatea susceptibil, dar de data asta doream să-l câştig şi să-l îmboldesc, ca să ajung mai repede la ţintă.

— Atunci, Jane, trebuie să mă acompaniezi.

— Foarte bine, domnule; am să încerc.

Încercai, într-adevăr, dar curând fui gonită de pe taburet, după ce-mi spusese că sunt "o mică neîndemânatică". Mă împinse fără jenă la o parte – tocmai asta doream şi eu – îmi luă locul şi se acompanie singur, căci cânta la pian tot aşa de bine ca şi din gură. M-am cui­bărit în firida ferestrei şi, pe când priveam în zare copa­cii nemişcaţi şi pajiştea, el cântă pe o melodie suavă:

"De-a fost o dragoste să-i spun,
Aprinsă şi curată,
De-această dragoste acum
Mi-e inima furată.

Te văd şi dorul mi-l alin.
Dar vine despărţirea;
De nu vii mă munceşte-un chin,
Îmi sângeră iubirea.

Credeam când va şi aşteptam
Să vină fară nume
O fericire; mă visam
Iubit pe-această lume;

De fiinţa scumpă să mă leg
Orbit, o viaţă-ntreagă,
Să-mi spună cât i-aş fi de drag,
Să-i spun cât mi-e de dragă.

Dar între noi s-a aşezat
Pustiu, întinderi goale.
Precum oceanul înspumat.
Verzui şi plin de jale.

Iubirea noastră o urăsc
Dreptatea şi puterea.
Ca nişte lotri ne lovesc:
Mânia şi durerea.

Primejdii înfruntai, loviri.
Şi piedici de tot felul;
Dar peste rele presimţiri
Trecui, urmându-rni ţelul.

În zbor spre visul drag purtat,
Viaţa mi-era plină
De cureubeu-naripat
Al ploii de lumină.

Când stelele se-aprind, de jar.
Pe boltă sus, plăpândă
Iubirea-n gând mi-apare iar
Solemnă, dar şi blândă.

Că nu mai ştiu să mă-nspăimânt
De grelele ursite
Sau de durerile muşcând
Din mine învrăjbite.

Mânia iarăşi m-a-ncercat,
Dreptatea-mi frânge drumul,
Pe când puterea a jurat
Să-mi dea din luptă scrumul.

Nu pot uita că mâna ei
Uşoară ca o floare
A poposit în mâna mea
Atât de-ncrezătoare!

Căsătoriţi, pornind voioşi
Prin vraja ce ne-nbină,
Să-i fiu tovarăş credincios,
Să fie-a mea stăpână;

Căci strânsă toată-ntr-un sărut,
Mi-a dat viaţa-ntreagă
Şi focul de-a mă fi ştiut
Iubit de fata dragă!"

Se ridică şi veni spre mine. Faţa-i era îmbujorată, ochii de erete îi străluceau şi toate trăsăturile lui trădau tandreţe şi patimă. O clipă mă fâstâcii, dar îmi revenii repede. Nu doream scene sentimentale, nici declaraţii îndrăzneţe; acum însă eram ameninţată şi de una şi de alta: trebuia să-mi pregătesc o armă de apărare. Mi-am ascuţit limba. Când se apropie de mine, îl întrebai cu asprime: cu cine voia să se căsătorească?

— E o întrebare ciudată în gura dragei mele Jane, zise el.

— Nicidecum! O socotesc foarte firească şi chiar foarte necesară. Aţi spus că viitoarea soţie îşi va da viaţa pentru dumneavoastră. Ce înseamnă o asemenea idee păgână? Eu n-am de loc de gând să mor împreună cu dumneavoastră – puteţi fi sigur de asta!

— Oh, tot ce doresc, tot ce pretind e să poţi trăi alături de mine! Moartea nu-i pentru o făptură ca tine!

— Ba da. Ca şi dumneavoastră, am dreptul să mor când imi va veni rândul, dar voi aştepta clipa hotărâtă şi nu i-o voi lua înainte.

— Nu-mi vei ierta oare gândul egoist şi nu vei pece­tlui iertarea cu un sărut de împăcare?

— Nu; vă rog să mă iertaţi.

Atunci spuse că sunt o făptură foarte aspră şi adăugă că pe oricare femeie ar fi podidit-o lacrimile, auzind astfel de strofe cântate spre lauda ei.

Îi spusei că de felul meu eram aspră şi neînduplecată, că o să aibă numeroase prilejuri să-şi dea seama de acest lucru şi că, de altfel, eram hotărâtă să-i arăt, în cele patru săptămâni ce vor urma, multe laturi colţuroase ale firii mele, ca să ştie de cine voia să-şi lege viaţa, încă în vremea când mai putea da înapoi.

— Vrei să stai liniştită şi să vorbeşti ca o fată cu judecată?

— Voi sta liniştită, dacă doriţi asta, dar de vorbit îmi place să cred că vorbesc aşa cum trebuie.

Se frământa pe scaun, pufnind şi mormăind. "Foarte bine, îmi zisei, poţi să te zbuciumi şi să te înfurii, dacă vrei, dar sunt încredinţată că e cea mai bună purtare pe care o pot avea faţă de dumneata. Te iubesc mai mult decât aş putea spune, dar nu vreau să mă las prea mult stăpânită de patimă. Prin răspunsurile mele înţepătoare vreau să te îndepărtez de prăpastie şi să păstrez între dumneata şi mine o distanţă ce ne va fi într-adevăr de folos amândurora."

Încetul cu încetul, l-am întărâtat straşnic. Când se trase într-un colţ întunecat, la celălalt capăt al odăii, mă ridicai şi zisei cu glasul meu obişnuit şi cu respectul de totdeauna:

— Noapte bună, domnule!

Apoi mă îndreptai spre uşă şi ieşii.

Urmai acelaşi sistem în tot cursul celor patru săptămâni de încercare şi obţinui o victorie desăvârşită. Fireşte, era cam supărat şi îmbufnat, dar vedeam că în general purtarea asta îi convenea totuşi. O supunere de mieluşea, o sensibilitate de turturică, i-ar fi încurajat ten­dinţele spre despotism, dar i-ar fi plăcut, l-ar fi mulţu­mit şi i-ar fi satisfăcut gusturile într-o măsură mult mai mică.

Faţă de străini eram ca şi altădată, liniştită şi respectuoasă ; altă purtare nici n-ar fi fost potrivită. Numai în convorbirile de seară îl contrariam şi-l supăram. Când urcam în camera trimitea să mă cheme, dar când apăream cuvintele : "dragostea mea" sau "iubita mea" i se stingeau pe buze. Cele mai alintătoare cuvinte pentru mine erau: "păpuşă sfidătoare", "zână răutăcioasă", "drăcuşor", "nestatornico" şi altele. Strâmbăturile luaseră lo­cul dezmierdărilor. În loc să-mi strângă mâna, mă ciupea de braţ; în loc să mă sărute, mă trăgea de ureche. Deocamdată eram mai mulţumită de aceste hatâruri sălbatice decât de orice avansuri prea drăgăstoase. Socoteam că doamna Fairfax îmi dă dreptate; neliniştea ei în ceea ce mă privea dispărea treptat; eram deci încredinţată că purtarea mea e cea bună. Domnul Rochester spunea că îl chinui atât, încât în curând va ajunge numai piele şi oase, dar că nu mai are mult până să se răzbune. Râdeam încet de ameninţările lui: "Acum te pot sili să fii cu scaun la cap, mă gândeam eu, şi nu mă îndoiesc că o să pot şi mai târziu; dacă un mijloc îşi pierde puterea, pot născoci altul".

Totuşi, nu-mi venea de loc uşor; adeseori aş fi vrut mai curând să-i plac, decât să-l întărât. Viitorul meu soţ ajunsese să însemne pentru mine lumea întreagă, mai mult chiar: Dumnezeul meu. Venise să se aşeze între mine şi orice gând religios, ca o eclipsă între om şi soarele uriaş. În zilele acelea nu-l mai zăream pe Dumnezeu din pricina făpturii sale, din care-mi făcusem un idol.