Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 23.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

În anul acelas o vara minunată strălucea deasupra Angliei. Rareori un cer atât de limpede şi un soare atât de luminos răsfaţă, chiar şi în scurte răstimpuri, ţara noastră împrejmuită de valuri. S-ar fi zis că frumoasele zile ale Italiei porniseră din sud ca un stol de falnice păsări călătoare şi se opriseră să po­posească o vreme pe stâncile Albionului. Se strânsese tot fânul; câmpurile care înconjurau Thornfieldul erau acope­rite de vălul verde proaspăt al otavei; drumurile albe se scăldau în soare; copacii îşi îmbrăcaseră veşmintele cele mai bogate; gardurile vii şi pădurile dese contractau cu nuanţele deschise ale pajiştilor de curând cosite.

Într-o seară, Adèle, obosită de alergătura de o după-amiază întreagă după căpşuni în Hay Lare, se culcase o dată cu soarele. După ce-am văzut-o adormită, am părăsit-o şi m-am dus în grădină.

Era cel mai minunat ceas al zilei: "Ziua-şi risipise focurile-i stinse" şi roua cădea, proaspătă, pe pajiştile însetate şi pe culmile uscate de arşiţă. Acolo unde soarele coborâse ca o fiinţă de rând – lipsit de alaiul norilor – se-ntindea o purpură măreaţă ce-ardea într-un singur punct, pe un pin de munte cu scânteieri de nestemate roşii şi vâlvătăi de cuptoare, răspândindu-se în înalt şi-n lături, din ce în ce mai stins, pe-o jumătate de cer. Şi răsăritul şi-a­răta farmecul lui de-un albastru-închis, împodobit doar de bijuteria modestă a unei stele singuratice... În curând avea să se arate luna ce se păstra încă ascunsă sub zare.

Mă plimbai un timp şi deodată se strecură până la mine, de la vreo fereastră, aroma subtilă şi bine cunoscută a unei havane. M-am uitat şi-am observat că fereastra bibliotecii era întredeschisă. Ştiam că de acolo toate miş­cările mele puteau fi urmărite şi de aceea am pornit spre livadă. Nu exista pe lume colţ mai ferit şi mai încântător. Într-o parte, un zid foarte înalt o despărţea de curte, iar în cealaltă era străjuită de o alee de fagi. În fund, doar un gard dărâmat o despărţea de câmpurile singuratice; o alee întortocheată, mărginită de dafini, ducea la pârleaz, şi la capătul ei se-nălţa un uriaş castan de India, sub coroana căruia se afla o bancă. Aci puteai rătăci fără să fii văzut. De pe copaci cădea rouă, tăcerea domnea peste întinsuri, întunericul creştea şi mi se părea că aş fi putut rămâne acolo pentru vecie. Pe când păşeam prin mijlocul florilor şi pomilor roditori într-un colţ mai depărtat al livezii, luminat acum de razele lunii mai mult decât toate locu­rile dimprejur, mă oprii deodată; nu pentru că aş fi au­zit sau zărit ceva, dar pentru că din nou îmi pătrunsese în nări acea aromă cunoscută.

Păduceii, lemnul-Domnului, iasomia, garoafele şi tran­dafirii îşi închinaseră de mult jertfele de smirnă şi tămâie; mireasma aceasta nouă nu era nici a copacilor, nici a florilor. Ştiam bine că vine de la havana domnului Rochester. Iscodii cu ochii în jurul meu şi trăsei cu urechea. Văzui pomii încărcaţi de roade date-n pârg. Auzii trilurile privighetorii în pădurea ce se-ntindea la vreo jumătate de milă, dar nu zării nici o umbră omenească şi nu deslu­şii nici un zgomot de paşi. Dar aroma devenea mereu mai puternică: trebuia să fug. Pornii spre portiţă şi-n clipa aceea îl văzui pe domnul Rochester intrând. Mă trăsei în umbra iederii. "N-o să stea mult – îmi zisei – o să se întoarcă iute la castel şi dacă stau liniştită n-o să mă vadă."

Dar nu – noaptea i se părea tot atât de frumoasă şi străvechea grădină, tot atât de atrăgătoare ca şi mie. Se plimba ridicând crăcile agrişilor, ca să privească fruc­tele mari cât prunele, culegea câte o cireaşă coaptă, sau se apleca deasupra unei tufe înflorite, fie ca să-i soarbă mi­reasma, fie ca să admire mărgelele de rouă de pe petale. Un cărăbuş trecu bâzâind pe lângă mine şi se aşeză pe iarbă la picioarele domnului Rochester. El îl văzu şi se aplecă să-l privească.

"Acum – gândii – stă cu spatele la mine şi e ocupat: umblând încet poate c-aş reuşi să mă strecor fără să mă bage de seamă."

Mergeam pe o margine de pajişte ferindu-mă să calc pe pietrişul aleii care m-ar fi putut trăda cu scârţâitul lui. Domnul Rochester se afla la un yard sau doi de locul pe unde trebuia să trec şi părea cu totul preocupat de cer­cetarea gâzei. "Am să izbutesc", gândii eu. În clipa când trecui peste umbra lui lungă, proiectată asupra grădinii de luna care nu se înălţase încă pe boltă, îmi zise liniştit, fără să se întoarcă:

— Jane, vino puţin încoace, să vezi individul ăsta.

Nu făcusem nici un zgomot; el n-avea ochi la spate, oare putea umbra lui să mă simtă? Mai întâi am tresărit, apoi m-am apropiat.

— Ia uită-te ce aripi are, îmi zise el. Îmi aduc aminte de insectele din Indiile Occidentale. Rareori vezi în An­glia un hoinar de noapte atât de mare şi de vesel. Na! Uite că a zburat!

Insecta bâzâi scurt şi dispăru. Voiam să mă depărtez şi eu, cam încurcată, dar domnul Rochester veni după mine şi, când ajunserăm lângă portiţă, îmi zise:

— Întoarce-te. Pe o noapte atât de frumoasă, ar fi păcat să te închizi în odaie şi nimeni nu-i bucuros să se culce când apusul soarelui se uneşte în felul ăsta cu răsăritul lunii.

Unul din defectele mele e că, uneori, deşi limba mea e gata să răspundă, mă poticnesc totuşi în chip jalnic când vreau să formulez o scuză. Poticneala asta mi se-ntâmplă aproape totdeauna în momente critice, când un cuvânt potri­vit sau o scuză plauzibilă ar fi de ajuns să mă scoată din încurcătură. N-aş fi vrut să mă plimb la ceasul acela singură cu domnul Rochester, în livada plină de umbre, dar nu gă­seam nici un pretext ca să mă despart de el. Îl urmai cu paşi târşiţi, în vreme ce gândurile îmi zumzăiau în cap căutând un prilej de scăpare; el era însă atât de stăpânit şi de serios, că-mi fu ruşine de toată neliniştea mea. Răul – dacă exista vreunul – părea a fi numai în mine; cugetul domnului Rochester n-avea ştiinţă de aşa ceva şi era netulburat.

— Jane, îmi zise el, după ce trecuserăm de aleea de dafini, îndreptându-ne spre pârleaz şi spre castaniii de India, nu-i aşa că e plăcut vara la Thornfield?

— Da, domnule.

— Probabil că te simţi oarecum legată de casa asta, dumneata, care ştii să vezi frumuseţile firii şi lucrurile.

— Da, e adevărat, mă simt legată de Thornfield.

— Şi cu toate că nu înţeleg cum, am băgat de seamă că ai o oarecare dragoste de nebunatica aia mică de Adèle şi chiar pentru buna doamnă Fairfax.

— Da, domnule, le iubesc pe amândouă, deşi pe fiecare în alt chip.

— Şi ţi-ar părea rău să te desparţi de ele?

— Da.

— Păcat! zise dânsul. Apoi oftă şi tăcu.

— Aşa-i totdeauna în viaţă, urmă el după o vreme; nici nu te-ai aşezat bine într-un loc plăcut şi un glas îţi porunceşte să te ridici şi să pleci, căci s-a sfârşit clipa de odihnă.

— Trebuie să plec, domnule? întrebai eu. Trebuie să părăsesc Thornfieldul?

— Cred că da, Jane. Îmi pare rău, Janet, dar cred că într-adevăr va trebui.

Era o lovitură grea, dar nu mă lăsai doborâtă.

— Bine, domnule; în clipa când va sosi porunca, voi fi gata de plecare.

— A sosit; sunt silit să ţi-o dau chiar deseară.

— Aşadar vă căsătoriţi, domnule?

— Exact! Întocmai! Cu iscusinţa dumitale obiş­nuită ai şi priceput.

— Şi... în curând?

— Foarte curând, dra... adică domnişoară Eyre. Îţi aminteşti, Jane, când prima oară, datorită mie sau zvonului, ai înţeles limpede că am de gând să-mi vâr gâtul de hol­tei bătrân în laţul blagoslovit, să intru în sfânta stare a căsătoriei – într-un cuvânt să strâng pe domnişoara In­gram la piept (cele două braţe ale mele abia mi-ar ajunge; dar la urma urmei, pentru o făptură atât de neasemuită cum e frumoasa mea Blanche, niciodată n-ai prea multă putere). Ei bine! Cum spuneam... Dar, Jane, nu cumva întorci capul, uitându-te după cărăbuşi? Acela pe care l-ai văzut, fetiţă, era un gândăcel cuminte care s-a întors repede acasă. Voiam numai să-ţi amintesc că ai fost prima care mi-ai spus, cu acea cumpătare pe care o admir la dumneata, cu acea prevedere, acea băgare de seamă şi umilinţă care se potrivesc cu situaţia dumitale, că dacă m-aş însura cu domnişoara Ingram ar fi mai bine ca dum­neata şi micuţa Adèle să plecaţi de aici. Trec peste jig­nirea pe care ai adus-o firii iubitei mele prin această su­gestie şi chiar am să încerc s-o uit când vei fi departe de aici, Janet. N-o să-mi amintesc decât de cuminţenia unui sfat pe care voiam să-l transform într-un principiu călău­zitor. Adèle trebuie să se ducă la pension, iar dumneata, domnişoară Eyre, trebuie să-ţi cauţi alt post.

— Da, domnule, am să dau numaidecât un anunţ în ziare. Până atunci cred... Aveam de gând să adaug: "Cred că pot rămâne aici până îmi găsesc un nou adăpost". Dar m-am oprit, simţind că nu trebuia să risc a rosti o frază lungă, căci nu mai eram stăpână pe glasul meu.

— Într-o lună, nădăjduiesc să fiu mire, urmă dom­nul Rochester, şi între timp am să-ţi caut chiar eu o slujbă şi un adăpost.

— Vă mulţumesc, domnule. Îmi pare rău că vă dau...

— Oh, nu-i nevoie să te scuzi. Socot că cine-şi înde­plineşte atât de bine datoriile, cum faci dumneata, are dreptul să ceară mici servicii celui în slujba căruia a fost. De altfel, cum am şi auzit pe viitoarea mea scoacră vorbind despre un job care cred ca ţi-ar conveni : e vorba de educarea celor cinci fete ale doamnei Dionysius O'Gall din Bitternutt-Lodge, Connaught în Irlanda. Cred c-o să-ţi placă Ir­landa: se zice că locuitorii de-acolo sunt foarte inimoşi.

— E tare departe, domnule.

— Ce-ţi pasă! O fată deşteaptă ca dumneata nu se sinchiseşte de-o călătorie lungă.

— Nu călătoria mă nelinişteşte, ci depărtarea; şi pe urmă marea o să mă despartă de...

— De ce, Jane?

— De Anglia, de Thornfield şi...

— Şi...

— De dumneavoastră, domnule.

Am spus asta aproape fără să vreau şi la fel de fără voie mă podidiră lacrimile. Totuşi, nu plângeam destul de tare ca să fiu auzită. Îmi stăpâneam hohotele. Gândul la doamna O'Gall din Bitternutt-Lodge îmi îngheţa su­fletul, dar mai puţin decât gândul la valurile ce-aveau să tălăzuiască veşnic între mine şi cel alături de care păşeam acum; dar cu mult mai dureroasă decât sufletul meu era imaginea acelui ocean şi mai întins – bogăţia, starea socială, obiceiurile – ce se-aşezase între mine şi cel pe care-l iubeam în chip atât de sincer şi puternic.

— E foarte departe, reluai eu.

— Fireşte. Şi după ce ai să ajungi la Bitternutt-Lodge, Connaught, în Irlanda, n-am să te mai văd niciodată, Jane, asta-i sigur. N-o să mă duc niciodată în Irlanda, fiindcă nu-mi prea place ţara aceea. Noi am fost prieteni buni, nu-i aşa, Jane?

— Da, domnule.

— Şi când prietenii au ajuns în ajunul despărţirii, le place să-şi petreacă împreună puţina vreme ce le mai rămâne. Hai să vorbim liniştiţi vreo jumătate de ceas despre această călătorie şi despre despărţirea noastră, în vreme ce stelele îşi încep scânteietoarea lor viaţă. Uite castanul sălbatic de India, iată banca de la rădăcina lui bătrână. Astă-seară o să stăm aici, cu toate că nu vom mai sta ni­ciodată aşa unul lângă altul.

M-a ajutat să mă aşez, apoi s-a aşezat şi el.

— Irlanda e departe, Janet, şi îmi pare rău că micuţa mea prietenă trebuie să facă o călătorie atât de obositoare. Dar n-am încotro. Ce pot face?... Jane, ţii la mine? Ce crezi?

Nu puteam îndrăzni să dau nici un răspuns: mi se oprise inima.

— Eu, zise el, simt uneori ceva ciudat pentru dum­neata. Mai ales când stai aşa lângă mine, ca acum, mi se pare că am undeva sub coastele din stânga o coardă ne­văzută, strâns legată şi straşnic înnodată de una asemă­nătoare aşezată în aceeaşi parte a delicatei dumitale făp­turi. Iar dacă un braţ de mare răscolit de furtuni şi două sute de mile de pământ vor ajunge să ne despartă, mă tem că această coardă comună să nu se rupă şi am un fel de presimţire că atunci aş sângera înăuntrul meu. Cât despre dumneata, ai să mă uiţi.

— Niciodată, domnule; ştiţi... îmi fu cu neputinţă să continui.

— Jane, auzi cum cântă privighetoarea aceea în pă­dure? Ascultă!

Ascultam şi plângeam cu sughiţuri, căci nu-mi mai pu­team stăpâni durerea şi eram nevoită să plec capul sub povara cumplită a unei suferinţi de neîndurat. Când vorbii iarăşi, n-o făcui decât pentru a-mi arăta dorinţa arzătoare de a nu mă fi născut şi de a nu fi venit niciodată la Thornfield.

— Fiindcă-ţi pare rău că-l părăseşti? mă întrebă dom­nul Rochester.

Suferinţa şi dragostea îmi stârniseră o puternică tul­burare ce se străduia să pună pe de-a-ntregul stăpânire pe mine, sugerându-mi că am dreptul de a trăi, de a în­vinge obstacolele, de a mă înălţa şi de a izbândi în cele din urmă; da – şi de a vorbi.

— Mă doare că părăsesc Thornfieldul! Iubesc Thornfieldul! Îl iubesc pentru că aici am trăit o viaţă plină şi încântătoare – câteodată cel puţin. Aici n-am fost înjo­sită. Sufletul nu mi s-a împietrit. N-am fost îngropată alături de cugetele inferioare, n-am fost îndepărtată de la ceea ce-i luminos, înalt şi plin de energie. Am vorbit faţă în faţă cu ceea ce cinstesc, cu ceea ce mă încântă – cu o minte originală, puternică şi cuprinzătoare. V-am cunoscut, domnule Rochester, şi mă cuprinde groaza şi neliniştea când mă gândesc că trebuie neapărat să mă despart pentru totdeauna de dumneavoastră. Îmi dau seama că trebuie să plec şi e ca şi când mi-aş da seama că tre­buie să mor.

— De unde vezi dumneata că trebuie? întrebă brusc dânsul.

— De unde? Mi-aţi arătat chiar dumneavoastră, domnule.

— Cum anume?

— Vorbindu-mi de domnişoara Ingram, nobila şi fru­moasa dumneavoastră logodnică.

— Logodnica mea! Care logodnică? N-am nici o logodnică!

— Dar veţi avea.

— Da. Voi avea! Voi avea! zise dânsul strângând din dinţi.

— Atunci, trebuie să plec; aţi spus-o chiar dumnea­voastră.

— Nu! Trebuie să rămâii! Îţi jur şi-mi voi ţine jurământul.

— Vă spun că trebuie să plec! răspunsei, aţâţată peste măsură. Credeţi că aş putea rămâne aici ca să ajung să nu mai însemn nimic pentru dumneavoastră? Credeţi că sunt un automat, o maşină care nu simte nimic şi pot îndura să mi se smulgă bucăţica de pâine de la gură şi să mi se verse picătura de apă vie din pahar? Credeţi că dacă sunt săracă, neînsemnată, urâtă şi mică, n-am su­flet, şi n-am inimă? Vă înşelaţi! Am tot atâta suflet cât şi dumneavoastră şi tot atâta inimă. Şi dacă Dumnezeu mi-ar fi dăruit puţină frumuseţe, şi multă bogăţie, aş fi făcut ca despărţirea să fie pentru dumneavoastră tot atât de dureroasă pe cât este pentru mine acum! Ceea ce vă spun n-are nici o legătură cu obiceiurile şi convenţiunile, nici chiar cu trupul muritor: spiritul meu se adresează în această etapă spiritului dumneavoastră: e ca şi când amândoi am fi păşit dincolo de moarte şi am sta la pi­cioarele tronului ceresc, egali – aşa cum suntem!

— Aşa cum suntem acum! repetă domnul Rochester; aşa, adăugă el prinzându-mă în braţe, îngrămădindu-mă la pieptul lui şi apăsându-şi buzele pe ale mele. Aşa, Jane.

— Da, domnule, răspunsei. Şi totuşi nu; nu suntem egali, fiindcă dumneavoastră sunteţi însurat, sau ca şi în­surat, şi încă cu o femeie care vă e inferioară, pentru care nu aveţi nici un fel de simpatie, pe care nu cred c-o iubiţi cu adevărat, căci v-am văzut şi v-am auzit râzând de ea! Eu aş dispreţui o astfel de legătură şi de aceea sunt mai bună decât dumneavoastră. Lăsaţi-mă să plec!

— Unde, Jane? În Irlanda?

— Da, în Irlanda. Acum am spus ce-aveam pe suflet şi mă pot duce oriunde.

— Jane, fii liniştită; nu te zbate ca o pasăre sălba­tică prinsă în laţ, care de deznădejde îşi smulge penele.

— Nu sunt pasăre şi nu-s prinsă în nici un laţ: sunt un om liber, am voinţă şi mă slujesc de ea, ca să vă pă­răsesc.

Printr-un nou efort, îi scăpai din braţe şi rămăsei în picioare în faţa lui.

— Acea voinţă a dumitale îţi va hotărî destinul, spuse el. Îţi ofer mâna mea, inima şi partea cuvenită din tot ce am.

— Jucaţi o farsă de care nu pot decât să râd.

— Îţi cer să-ţi petreci restul vieţii alături de mine, să fii al doilea eu al meu şi cea mai bună tovarăşă a mea pe pământ.

— În privinţa asta, aţi şi făcut alegerea şi trebuie să vă ţineţi de ea.

— Jane, linişteşte-te câteva clipe; eşti prea aprinsă. Am să stau şi eu liniştit.

O pală de vânt se-abătu de-a lungul aleii de dafini şi fremăta în crengile castanului, apoi se pierdu în depărtare. Cântul privighetorii era singurul glas ce se mai auzea la acel ceas, şi ascultându-l începui să plâng din nou. Domnul Rochester şedea liniştit şi mă privea serios şi blând; rămase mut câtăva vreme, dar în cele din urmă îmi zise:

— Vino lângă mine, Jane, să încercăm să ne lămurim şi să ne înţelegem.

— Nu voi mai veni niciodată lângă dumneavoastră, m-am smuls de acolo şi nu mai e cu putinţă să revin.

— Dar, Jane, te chem ca pe o soţie, căci numai cu tine vreau să mă însor.

Tăcui. Credeam că-şi bate joc de mine.

— Hai, Jane, vino-ncoace!

— Logodnica dumneavoastră e între noi şi ne des­parte.

El se ridică şi dintr-un pas fu lângă mine.

— Logodnica mea e aici, zise el, strângându-mă din nou la piept; logodnica mea e aici, pentru că e egalul şi semenul meu, Jane, vrei să te măriţi cu mine?

Nu răspunsei şi iarăşi mă străduii să mă smulg din strânsoare, căci încă eram neîncrezătoare.

— Te îndoieşti de mine, Jane?

— Cu desăvârşire.

— N-ai încredere în mine?

— De fel.

— Mă socoţi deci un mincinos? întrebă el. Micuţă neîncrezătoare, o să te conving. O, domnişoara Ingram? Nu. Şi tu ştii că-i aşa. Mă iubeşte ea pe mine? Nu. M-am străduit şi-am dovedit-o. Am răspândit zvonul că averea mea nu-i nici măcar o treime din ce se credea şi am făcut aşa ca zvonul să ajungă până la dânsa. După aceea m-am dus să văd urmarea: şi ea şi maică-sa m-au primit cât se poate de rece. Nu vreau, nu pot să mă însor cu domnişoara Ingram. Pe tine, făptură ciudată şi parcă nepământeană, pe tine te iubesc cum îmi iubesc propria-mi fiinţă. Pe tine, săracă, neînsemnată, mică şi mută cum eşti, te rog fierbinte să fii soţia mea.

— Chiar eu? izbucnii deodată, căci văzându-i seriozi­tatea şi mai ales lipsa de politeţe, începeam să-l cred sincer. Pe mine, care n-am prieteni, afară de dumnea­voastră – dacă-mi sunteţi într-adevăr prieten – pe mine care n-am nici un ban decât ceea ce mi-aţi dat dumneavoastră?

— Pe tine, Jane; trebuie să fii a mea, cu totul a mea. Vrei? Spune-mi da, repede.

— Domnule Rochester, întorceţi-vă cu faţa spre lună şi lăsaţi-mă să vă privesc.

— De ce?

— Pentru că vreau să vă citesc gândurile. Întorceţi-vă!

— Bine! Nu vei putea citi pe chipul meu mai mult decât pe o pagină mototolită şi sfâşiată. Citeşte, dar grăbeşte-te, căci sufăr.

Chipul îi era foarte tulburat şi aprins, trăsăturile-i erau contractate şi în ochi îi jucau luciri ciudate.

— Oh, Janet, exclamă el, mă chinuieşti! Privirea asta cercetătoare – deşi-i mărinimoasă şi sinceră – mă chi­nuieşte cumplit.

— Cum se poate? Dacă sunteţi sincer şi dacă ceea ce îmi oferiţi e adevărat, nu pot simţi pentru dumneavoastră decât recunoştinţă şi devotament, iar astea nu chinuiesc.

— Recunoştinţă! exclamă el. Apoi adăugă cu înfo­care: Jane, nu sta mult pe gânduri. Spune-mi: Edward – zi-mi pe nume – primesc să-ţi fiu soţie.

— Vorbiţi serios? Mă iubiţi într-adevăr şi vreţi să vă căsătoriţi cu mine?

— Da, şi dacă e nevoie de jurământ ca să te mulţu­mesc, jur!

— Atunci, domnule, mă voi căsători cu dumneavoastră.

— Spune-mi Edward, micuţa mea soţie.

— Dragă Edward!

— Vino lângă mine, vino aproape de tot, zise el. Apoi adăugă încet, vorbindu-mi la ureche, pe când obrazul lui se lipea de al meu: Fă-mă fericit şi am să te fac şi eu fericită. Dumnezeu să mă ierte, adăugă el după un răs­timp, dar nimeni să nu se amestece; o am şi o s-o păstrez.

— N-are cine să se amestece, domnule. Eu n-am rude care ar putea interveni.

— E cum nu se poate mai bine, zise el.

Dacă l-aş fi iubit mai puţin, aş fi observat în privirea şi glasul lui o înflăcărare sălbatică. Dar, stând lângă el, trezită din acel vis rău al despărţirii, chemată în raiul unei uniri fericite, nu mă puteam gândi decât la bucuria ce-mi era dat s-o sorb din plin.

Mă întreba într-una: "Eşti fericită, Jane?" şi eu îi răspundeam mereu: "Da." Apoi şoptea încet: "Da, da... O să ispăşesc... O să ispăşesc... N-am găsit-o fără prieteni, fără familie? O fata fără bucurii şi cu inima îngheţată? O s-o ţin lângă mine s-o îndrăgesc şi s-o mângâi. Nu-i dragoste în sufletul meu? Nu-i statornicie în hotărârile mele? O să-mi ispăşesc gre­şelile înaintea judecăţii lui Dumnezeu. Ştiu că ziditorul binecuvântează fapta mea. Puţin îmi pasă ce crede lumea. Dispreţuiesc părerea oamenilor."

Dar când se pogorî întunericul? Luna încă nu apusese de-a binelea şi eram amândoi în beznă; mă aflam atât de aproape de stăpânul meu şi totuşi cu grea îi desluşeam trăsăturile. Şi cine chinuia acum castanul făcându-l să freamăte? Se zbătea şi gemea în timp ce vântul vâjâia prin tufele de dafini şi năvălea asupra noastră.

— Trebuie să intrăm în casă, zise domnul Rochester, se schimbă vremea; aş fi stat cu tine aici până dimineaţă, Jane.

"Şi eu", mă gândii. Aş fi spus-o poate, dacă un fulger galben n-ar fi ţâşnit dintr-un nor către care priveam şi un bubuit puternic însoţit de o trosnitură cumplită nu i-ar fi urmat. Nu mă gândii decât să-mi ascund ochii uluiţi la pieptul domnului Rochester.

Începu o ploaie cu găleata. Străbăturăm în fugă aleea şi câmpul, dar încă înainte de a ajunge la prag eram uzi până la piele. În hol, domnul Rochester îmi scoase şalul şi-mi scutură apa din părul desfăcut; tocmai atunci doamna Fairfax ieşi din odaie. La început nici eu, nici domnul Rochester n-am zărit-o. Lampa era aprinsă; ceasul arăta aproape miezul nopţii.

— Grăbeşte-te să-ţi schimbi veşmintele, îmi zise dânsul, şi acum bună seara, bună seara, iubita mea.

Mă sărută de câteva ori. Când mă despărţii de el, privii în sus, o văzui pe văduvă, palidă, gravă şi uimită. I-am zâmbit numai şi-am alergat sus pe scări. "O să se lămu­rească în curând", mă gândii. Totuşi, când ajunsei în odaia mea, gândul că ea ar fi putut da, fie şi numai pentru o clipă, un tâlc vinovat celor văzute mă duru; dar după puţină vreme, bucuria şterse orice alt sentiment; şi oricât de puternic ar fi şuierat vântul, oricât de apropiat şi asurzitor ar fi fost tunetul, oricât de dese şi orbitoare ful­gerele, oricât de cumplit potopul care se revărsă în cele două ceasuri de furtună, n-am simţit nici un fel de teamă, ci numai o slabă emoţie. Domnul Rochester veni de trei ori să-mi bată la uşă ca să mă întrebe dacă sunt trează şi liniştită. Asta era o mângâiere care-mi dădea putere îm­potriva oricărei vrăjmăşii.

A doua zi dimineaţă, înainte de a mă coborî din pat, micuţa Adèle veni în goană în odaia mea şi-mi spuse că marele castan din fundul livezii fusese trăsnit astă-noapte şi năruit pe jumătate.